În timp ce îmi pregăteam săptămânala recomandare pentru obținerea unor “picături de fericire” mi s-a părut că devin penibil și mi-a trecut prin cap binecunoscuta zicere “țara arde și baba se piaptănă”.

Nu pot să cred în “administrarea” unor “picături de fericire” în condițiile în care clasa politică a țării tale, folosind lozinci de genul “țara are nevoie de…” sau “românii au nevoie de …” îți administrează zilnic “picături de pelin” (nu am în vedere în niciun fel virtuțile pozitive ale plantei).

În condițiile în care trecem prin momente atât de grele, când ar fi nevoie, chiar cu riscul unor compromisuri, să ne unim cu toții pentru a depăși greutățile, politicienii nu fac altceva decât să se “păruiască” între ei „pentru ciolan”.

Sper, iubite cititorule, că nu te dezamăgesc, dar mi s-a diminuat dramatic optimismul!

„Vorbește cu copiii tăi ca și cum ar fi cele mai înțelepte, cele mai bune, cele mai frumoase și magice ființe umane de pe Pământ. Căci ceea ce ei cred este ceea ce vor deveni.”

Brooke Hampton

 

Părinții, în conversațiile cu copiii lor, încearcă să fie cât mai elocvenți și mai ales cât mai utili în ceea ce privește educarea acestora.

În articolul “Stop saying these 4 phrases to your kids, says neuroscientist—here’s how the most successful parents teach self-discipline” dr. William Stixrud (neurolog și profesor de psihiatrie și pediatrie la George Washington University School of Medicine) și Ned Johnson (scriitor, conferențiar și fondator al companiei educaționale PrepMatters) sunt de părere că în funcție de tema abordată, unele din conversații pot duce mai degrabă către o întorsătură greșită.

Se ajunge acolo mai ales dacă se folosesc unele fraze considerate de ei extrem de dăunătoare. Un copil căruia, chiar dacă fără ostilitate, i se spune o asemenea frază, se închide complet în sine și astfel un mic dezacord se poate transforma într-un mare conflict interior.

Cei doi experți, având în sprijinul lor 65 de ani de cercetare și experiență de lucru cu copii și părinți, au constatat că următoarele fraze, pronunțate de părinți, de altfel bine intenționați, nu contribuie defel la atingerea scopului pentru care au fost rostite:

1. “Dacă nu muncești din greu acum, vei regreta pentru tot restul vieții tale!”

Insuflarea fricii este una dintre cele mai puțin eficiente modalități de a declanșa motivația intrinsecă la copii. În realitate poate fi chiar dăunătoare copiilor care, de fiecare dată când li se amintește cât de important este să se descurce mai bine, devin mai stresați și, uneori, ezitanți.

Un alt motiv pentru care această frază nu produce efectul scontat este faptul că contextul este dincolo de înțelegerea copiilor. Încercarea de a-l face, de exemplu pe un copil, elev de gimnaziu, să practice un anume sport, deoarece această preocupare va arăta bine în dosarul său universitar, este ca și cum ai spune: „Acum cât ești în gimnaziu, trebuie să vorbim despre un plan de viitor pentru tine.” Dar copiii nu sunt capabili să gândească înainte așa cum sunt adulții. Tocmai asta îi face să fie copii.

Cu ce ar putea fi înlocuită, în discuția cu copilul, această frază?

Încurajează-l: „Încă nu stăpânești perfect (…)  dar te poți descurca mai bine. Uite cât de departe ai ajuns deja!”

Ajută-l să vadă aspectele pozitivele: „Într-adevăr să faci (…) este greu. Dar dacă vei continua să exersezi, vei avea mai multă încredere în faptul că poți face față provocărilor viitoare, de genul celei de acum și te vei simți foarte bine.”

Nu trebuie să te referi exclusiv la școală: „Știu că clasa (…)  este dificilă, dar îmi place că ești un bun la (…), pentru care lucrezi din greu și sunt încrezător că vei putea lucra la fel de mult și la clasă dacă depui același efort. ”

2. „Este treaba mea să-ți asigur securitatea!”

Pe măsură ce copiii cresc și ajung la gimnaziu și liceu, asigurarea securității lor devine o treabă care nu poate fi realizată cu succes cu nicio măsură deoarece nu suntem alături de ei tot timpul și nu le putem urmări fiecare mișcare.

Dacă copiii consideră că este treaba părinților să le asigure securitatea și nu a lor, ei devin mai predispuși să se comporte nesăbuit, considerând că există întotdeauna o plasă de siguranță care în realitate nu există.

Aceasta nu înseamnă că ar trebui să vă țineți sub tăcere opiniile; există momente în care trebuie să spui NU și să fii clar cu privire la riscurile care te neliniștesc în legătură cu asumarea lor.

Cu ce ar putea fi înlocuită, în discuția cu copilul, această afirmație?

 Explică-i cu calm îngrijorările care te frământă: „Nu sunt liniștit legat de asta și iată de ce (…)”

Lăsați-l să facă greșeli. Cu atenție, lasă copilul să învețe singur o lecție mai grea și apoi, după ce îi vei oferi o perspectivă mai bună, vorbiți-i despre asta.

Discutați împreună despre pericolele percepute: „Am unele îngrijorări cu privire la (…), dar îmi imaginez  că ai o idee despre cum vei proceda. Poți să-mi spui și mie cum vei rezolva lucrurile dacă (…)  merge prost, astfel încât să fim liniștiți amândoi?”

3. „Te pedepsesc pentru că trebuie să afli că acest comportament este inacceptabil!”

Aplicarea unei pedepse vă poate ajuta să aveți sentimentul că dețineți controlul, dar cercetările arată că demersul respectiv nu numai că vă afectează relația cu copilul dar este și un instrument ineficient pentru schimbarea comportamentului copilului.

Deși poate opri pe termen scurt o criză, pedeapsa nu inspiră un comportament pozitiv și nici nu îi învață pe copii cum să facă asta. În plus, cu cât părinții amenință mai mult, cu atât mai mult copiii vor fi tentați să mintă și vor ascunde probleme pentru care ar putea avea nevoie de ajutor.

Cu ce ar putea fi înlocuită, în discuția cu copilul, această frază?

Dacă nu vrea să-ți audă părerea, nu-l forța. Scopul este de a-l învăța ceva, lucru ce se poate însă întâmpla doar atunci când el ascultă.

Dacă comunicați în spiritul respectului, va fi mai predispus să vină la tine la o altă ocazie: „M-am simțit destul de supărat pentru cele întâmplate și bănuiesc că și tu. Putem vorbi mai târziu despre cum să obținem un rezultat mai bun dacă acest lucru se întâmplă din nou?”

Vorbește cu el și nu despre el: „Am nevoie să știi că nu sunt de acord cu ceea ce ai făcut, dar chiar vreau să înțeleg de ce ai făcut?”

Discutați despre consecințe și asigurați-vă că amândoi sunteți de acord cu ele. Fii specific, strategic și rezonabil.

Este de neînțeles  de ce unii părinți cred că „Ești pedepsit pentru totdeauna!” ar fi o reacție adecvată la tot ceea ce fac greșit copiii lor.

4. „Îți petreci prea mult timp pe telefon!”

Problema principală cu această afirmație este că nu respectă modul în care un copil conviețuiește cu lumea lui socială – o lume care arată mult diferit de a noastră.

Trebuie să avem în vedere că rețelele sociale și jocurile electronice sunt versiuni ale jocurilor, mult mai simple, care au fost atât de importante în tinerețea noastră și nu am fi simpatizat pe cineva care ne-ar fi sugerat să le excludem din viața noastră.

În plus, având în vedere vremurile de azi, este necesar să îi ajutăm pe copii să-și gestioneze cât mai bine relația cu tehnologia.

Cu ce ar putea fi înlocuit, în discuția cu copilul, acest reproș?

Măriți-vă influența arătând interes pentru ceea ce îl interesează! Întrebați-l despre jocurile pe care le joacă, eroii pe care îi admiră, spectacolele pe care le urmărește, cărțile pe care le citește și, cel puțin o parte din timp, acompaniază-l.

Oferiți-i un motiv să nu-și folosească telefonul: „Am observat că nu ai petrecut timp cu noi de când ai ajuns acasă de la școală.” sau „Vrei să mergi la bibliotecă și să alegi câteva cărți noi?”

Fii mai mult mentor decât supraveghetor: „De cât timp ai nevoie pentru a termina ceea ce faci? Nu vreau să te întrerup din ceea ce faci, dar aș vrea să înveți să folosești telefonul într-un mod cât mai echilibrat.”

Toate aceste recomandări pot fi sursa multor picături de fericire pentru că ne pot ajuta “să vedem în copiii noștri cele mai înțelepte, cele mai bune, cele mai frumoase și magice ființe umane de pe Pământ”.

Don’t worry, be happy!

Sursa:

www.cnbc.com/2021/09/23/stop-saying-these-phrases-to-your-kids-says-neuroscientist-and-how-successful-parents-communicate.html?utm_source=pocket_discover

“Este un semn de noblețe mentală să știi să admiri ceea ce te depășește.”

Gabriel Liiceanu

 

Chiar dacă manifestările tulpinilor pandemiei nu s-au încheiat revenim, puțin câte puțin, la o oarecare stare de normalitate.

După o prea lungă perioadă de tensiune și traume, avem nevoie, mai mult ca oricând, de modalități de a ne reîmprospăta energiile, de a ne calma anxietățile și de a ne îngriji de starea noastră de bine.

Din păcate, despre o modalitate cu un puternic potențial de a influența aceste modalități se vorbește rar; este vorba de cultivarea experiențelor de admirație. Poetul american Ralph Waldo Emerson a arătat foarte clar cauza acestei “scăpări” umane: graba.

În esență, admirația implică un element de vastitate care ne face să ne simțim mici; acest lucru tinde să diminueze propriile noastre ruminări și îngrijorări mintale și ne ajută să ne gândim la idei, probleme și oameni din afara noastră, îmbunătățind creativitatea și colaborarea, precum și starea energetică. La fel ca recunoștința și curiozitatea, admirația ne poate face să ne simțim inspirați și energizați.

Ca urmare a cercetărilor mai riguroase din ultima vreme, explorarea, experimentarea și amintirea momentelor de admirație este una dintre strategiile cheie susținute științific care atrage o atenție sporită asupra sa și stă la dispoziția fiecăruia dintre noi.

Ethan Kross, psiholog, neurolog și scriitor american, profesor de psihologie și management la University of Michigan, definește admirația ca „minunea pe care o simțim când întâlnim ceva puternic pe care nu îl putem explica cu ușurință”.

Adesea lucrurile care ne produc admirație au un element de vastitate și complexitate, de exemplu, un cer de noapte înstelat, un act de mare bunătate sau frumusețea a ceva mic și complicat. Chiar și în timpul unei zile obișnuite, culorile frunzelor văzute pe geam sau un act de sacrificiu din partea unui coleg ar putea determina un sentiment similar.

În mod deosebit, experiențele de admirație sunt legate de comportamentul virtuos al altora: un act de dăruire, pricepere sau curaj.

Cultivarea experiențelor de admirație este deosebit de importantă și utilă acum, în vremurile de pandemie, deoarece ne reînnoim energia și ne facem planuri pentru un viitor mai plin de speranță.

Aceste consecințe pozitive se datorează faptului că, dincolo de efectele fizice, cum ar fi furnicăturile, “pielea de găină” și scăderea ritmului cardiac, admirația ne afectează și emoțional.

În cadrul unei cercetări, după ce membrii unui grup experimental au trecut printr-o experiență de uimire li s-a cerut să deseneze imagini care să-i includă și pe ei. Este interesant că aceștia s-au desenat pe ei înșiși de dimensiuni mai mici dând dovadă de o scădere a interesului pentru propria persoană.

Această manifestare are beneficii mari: pe măsură ce intri în contact cu ceva mai mare și simțul tău de sine se micșorează, se diminuează și “monologurile” tale mintale asociate cu grijile tale. În același timp, dorința ta de a te conecta și de a-i ajuta pe ceilalți crește.

Oamenii care experimentează admirația raportează, de asemenea, niveluri mai ridicate de satisfacție generală a vieții și a stării de bine.

Conform cercetărilor experimentale mai recente, experiențele de admirație sunt asociate cu diminuarea nivelurilor de stres ceea ce sugerează existența unei relații cauzale și concluzia că admirația poate ajuta în mod activ la reducerea stresului.

De asemenea, cercetări în care s-a folosit fMRI (Imagistica prin rezonanță magnetică funcțională) au arătat că experiențele de admirație, produse de vizionarea unor videoclipuri care inspiră asemenea stări (în comparație cu videoclipurile neutre sau plăcute) scad activitatea din rețeaua de mod implicit a creierului (ceea ce numim ca fiind vocea din mintea noastră), care este asociată cu autofocalizarea și ruminația. Prin urmare, rezultatul este o scădere a conversațiilor mintale.

Beneficiile cultivării admirației se extind însă și dincolo de ameliorarea stresului. Conform cercetărilor admirația față de ceva care ne depășește ne ajută să depășim sistemul nostru de referință prin extinderea modelelor noastre mintale și stimularea de noi moduri de gândire. Asta poate duce la creșterea creativității și capacității inovative și poate facilita gândirea științifică și luarea deciziilor etice.

În același timp, sentimentul admirației ne ajută să construim relații deoarece ne eliberează din noi înșine și inspiră față de ceilalți un comportament prosocial care implică generozitate și compasiune.

În cazul echipelor de lucru, experiențele de admirație pot duce la o mai bună colaborare, consolidare a grupului și conexiunea lui socială.

David P. Fessell, profesor la University of Michigan și Karen Reivich directorul programelor de pregătire pentru reziliență și psihologie pozitivă de la University of Pennsylvania, indică în articolul “Why You Need to Protect Your Sense of Wonder — Especially Now” mai multe modalități prin care se pot cultiva experiențele de admirație.

• O modalitate simplă și puternică de a experimenta admirația este să faceți o „plimbare de admirație”. Folosiți douăzeci de minute să vă plimbați și să vă manifestați curiozitatea observând frumusețea cotidiană din jurul vostru, chiar și într-un loc familiar, cum ar fi curtea sau cartierul vostru.

Acest gen de activitate îi ajută pe oameni să-i observe pe alții, precum și locurile și lucrurile pe care s-ar putea să nu le fi observat altă dată, cum ar fi de exemplu zborul unei albine de la o floare la alta. Cei care fac asemenea plimbări se simt ulterior inspirați, mai calmi și mai capabili să se concentreze.

• Este de la sine de înțeles că efecte și mai bune produce o plimbare în căutarea de admirație într-un peisaj natural. Cercetările arată că plimbările în natură, în comparație cu mediile urbane, au un efect pozitiv mai mare asupra dispoziției și bunăstării noastre.

Natura este o experiență captivantă de reziliență și dezvoltare; poate fi o sursă puternică de admirație și de uimire. Ritmurile naturii ne amintesc, de asemenea, că suntem o parte a lumii naturale. Dacă plimbarea se face cu bicicleta se adaugă încă o valență pozitivă activității, îmbunătățirea condiției fizice.

• Dacă nu vă puteți îndepărta de birou sau de casă, profitați de minunile pe care le aveți la îndemână pe Internet.

Mai multe studii au arătat că videoclipurile documentare, gen Planet Earth, pot de asemenea stimula admirația.

• Armonia și complexitatea muzicii poate, la rândul ei, să inspire admirație. Creați-vă propria „listă de redare” personală de videoclipuri sau muzică și, atunci când vă simțiți blocat, petreceți câteva minute delectându-vă cu ceea ce vedeți și auziți.

 

• O altă opțiune poate fi găsirea unor site-uri de știri care răspândesc vești bune – acte de bunătate, generozitate și perseverență.

 

• Depozitați-vă pe computer un fișier cu story-uri despre bunătatea, bunăvoința și decența rasei umane. O poveste simplă a cuiva poate inspira și pe ceilalți indiferent în care parte a lumii s-ar afla. Ascultați asemenea întâmplări atunci când vă simțiți copleșiți sau epuizați și doriți să vă reveniți.

Sper iubite cititorule că ești pe deplin de acord cu afirmația lui Andrei Pleșu cum că “Lucrul cel mai grav care i se poate întâmpla unui om tânăr este să fie lipsit de capacitatea de a admira tot ceea ce a creat Dumnezeul.” În acest context momentele când ești cuprins de admirație sunt echivalente cu tot atâtea picături de fericire.

Don’t worry, be happy!

Sursa:

hbr.org/2021/08/why-you-need-to-protect-your-sense-of-wonder-especially-now?utm_source=pocket&utm_medium=email&utm_campaign=pockethits

“Din ciocnirea a două pietre nu se naște o piatră, ci o scânteie.”

Lucian Blaga

 

Probabil că ar fi greu de găsit cineva care să poată afirma că nu a avut sau nu are și unele conflicte cu cei apropiați lui. Conflictul este atât o parte inevitabilă cât și o parte vitală a unei relații strânse, lucru pe care orice psiholog ni-l poate confirma.

Ceea ce poate face diferența între un parteneriat durabil, satisfăcător și unul care “arde”, este modul în care sunt gestionate conflictele, mai exact dacă această gestionare este constructivă sau distructivă.

Înțelepciunea convențională tratează, în general, trecerea timpului ca pe un adversar. Conform cu această înțelepciune nu ar trebui să ne „îmbuteliem” resentimentele ci ar trebui să lăsăm supărarea să se stingă și în orice caz să nu ne “culcăm” furioși.

După mulți terapeuți “stocarea” nemulțumirilor invită la resentimente și pregătește scena pentru ca partenerii să “erupă”.

Există însă și o serie de păreri după care punerea pe “time out” a conversațiilor grele are potențialul de a întări, nu de a coroda, relațiile.

După o asemenea “pauză” partenerii ar trebui să fie capabili să se concentreze pe rezolvarea problemelor și să o facă în mod cooperativ și creativ.

Cercetătorii și clinicienii au ajuns la concluzia că în cazul provocărilor din cadrul unor relații, o mică “distanță în timp” poate ajuta.

În mijlocul unei “lupte”, în care fiecare dintre parteneri este prea preocupat să „câștige”, așteptarea permite evitarea durerii și a manevrării argumentelor impulsive.

Distanța în timp poate instaura calmul emoțional și poate aduce clarificări de așa natură că unele dintre temele care au provocat conflictul devin banale pentru a mai fi aduse în discuție.

Pauza dintre frustrarea inițială și momentul discuției oferă, de asemenea, timp “combatanților” să-și pună la o parte propriul ego și să nu judece lucrurile “copilărește”.

Ca o soluție pentru evitarea acutizării conflictelor dintr-o relație, dr. James Córdova, profesor de psihologie la Clark University, Worcester, Massachusetts, recomandă cuplurilor să trateze relațiile așa cum își tratează dinții. Oamenii nu merg la dentist doar atunci când au dureri de dinți ci primesc tratament preventiv pentru a elimina cauzele cariilor dentare, acumularea de placă și tartru.

După părerea profesorului, mulți parteneri, caută ajutor, din păcate numai atunci când problemele lor sunt atât de acute încât relația de cuplu este afectată iremediabil. În această etapă, nu se mai poate aplica decât tratamentul echivalent cu tratamentul de urgență de la stomatolog.

Córdova crede că, la fel ca în cazul dinților, „în relațiile intime, există și un proces coroziv natural”. Ne rănim reciproc iar când suntem răniți, avem tendința de a face unul din două lucruri: reacționăm rănindu-ne și noi partenerul sau ne retragem. „Niciunul dintre aceste instincte naturale nu este deosebit de favorabil sănătății intime a relației pe termen lung”, spune profesorul Córdova.

Atunci când dezacordurile anihilează gândirea rațională, ne putem răni unii pe alții. Când reacționăm fără a ne lua timp să ne răcorim, am putea să ne “înțepăm” sau să ne apărăm. Dar un astfel de comportament este foarte probabil să nu ne aducă un sentiment de ușurare. În cel mai bun caz, poate oferi o stare temporară de mai bună dispoziție, dar în multe cazuri nu realizează nici măcar asta.

În loc să tratăm furia ca pe un abur care trebuie eliberat, se pare că ar fi mai bine să lăsăm să treacă timpul. Cercetările subliniază valoarea luării unui “time-out” – în special pentru “calmare” și nicidecum pentru “reîncărcare”.

Când oamenii lasă să treacă timpul, pentru a avea o viziune imparțială asupra incidentului sau chiar pentru a uita de el, furia lor tinde să dispară și este mai puțin probabil să încerce să o pedepsească pe cealaltă persoană.

În același timp contează foarte mult și mentalitatea pe care o au ambele părți atunci când ajung să discute pe seama conflictului. Psihologul american Morton Deutsch, unul dintre părinții fondatori ai domeniului de soluționare a conflictelor, arată că partenerii pot avea dezacorduri constructive dacă încurajează o mentalitate axată mai degrabă pe învățare decât pe câștig și reformulează conflictul ca o problemă reciprocă care trebuie rezolvată în comun și stabilesc norme de cooperare.

Cu două decenii în urmă, profesorul Córdova a conceput un program (Marriage Checkup) care combină aceste idei. El îl descrie ca fiind, echivalentul controlului dentar la șase luni sau a controlului medical anual.

Pe parcursul a două sesiuni, “Marriage Checkup” ajută cuplurile să își evalueze punctele tari și punctele slabe. În studiile care au inclus o mare varietate de populații, Córdova și echipa sa au constatat că partenerii care utilizează raportul rezultat din „Marriage Checkup” au îmbunătățit satisfacția maritală și intimitatea, precum și alți indicatori importanți ai sănătății relației.

Atenție, atunci când în cazul unui conflict se vorbește de un “time out”, nu este vorba de evitarea conflictului. Este adevărat că cea mai bună cale de a ieși victorioși dintr-o ceartă este evitarea ei dar aici este vorba de ceva mai profund.

Dr. Ben Michaelis, psiholog clinician, a observat că mulți oameni au tendința de a evita conflictele. După părerea lui, această evitare duce de fapt la slăbirea relației, pentru că, în lipsa obișnuinței partenerilor de a purta discuții calme, în orice situații conflictuale, poate oricând apărea un conflict care să ducă la distrugerea ei.

Așezarea la masa discuțiilor, ca urmare a unui conflict, creează o buclă de feedback. Cu cât o faci mai mult, cu atât te simți mai auzit. Cu cât te simți mai auzit cu atât te simți mai înțeles, cu cât te simți mai înțeles, cu atât te cerți mai puțin și, în final, cu cât te cerți mai puțin, cu atât ai mai puțină nevoie de a o face.

Iată cum, iubite cititorule, poți beneficia de multe picături de fericire, în relația pe care o ai, dacă în cazul unui conflict care ar putea să vă umbrească relația nu vă comportați ca “două pietre care se ciocnesc” ci vă angajați să discutați cu calm despre cum să-l aplanați.

Don’t worry, be happy!

Sursa:

www.theatlantic.com/family/archive/2021/09/delaying-conflict-better-venting-relationships-scheduled-disagreement/620057/?utm_source=pocket&utm_medium=email&utm_campaign=pockethits

“Dacă vrei ca totul să fie drept, nu ai decât să te muți într-o lume făcută cu echerul.”

Haruki Murakami

 

Se pare că trecem prin momente dificile care nu prea ne îndeamnă la optimism. Ne asaltează schimbările climatice, tot mai rapide și intense. Amenințarea unui război nuclear este mai complexă și imprevizibilă ca niciodată. Autoritarismul renaște. Terorismul este „în floare”.

Toate aceste pericole erau prezente și înainte de pandemia de Covid-19 așa că apariția ei a înrăutățit lucrurile.

În acest context pare cel puțin ciudat că în anul 2016, într-un articol din revista Wired, Barack Obama, președintele de atunci al SUA afirma: “Adevărul este că, dacă ai avea posibilitatea de a alege un moment din cursul istoriei umane în care să trăiești alege-l pe acesta! Chiar aici, în America, chiar acum.”

Anul următor, filosoful Michel Serres, profesor la University of Paris și la StanfordUniversity California, în cartea sa “C’était mieux avant!” („A fost mai bine înainte!”), a lăudat succesele științei și rațiunii ironizând în același timp tendința noastră de a privi trecutul, prin lentilele de nostalgie în nuanțe trandafirii și selective.

El ne reamintea că „înainte” era mai multă muncă dar în condiții mai dificile, cu mai puțin sprijin din partea tehnologiei. Salubritatea era precară și asistența medicală mai puțin eficientă. Erau mai multe conflicte, mai multă violență.

Un an mai târziu, psihologul canadian Steven Pinker, în cartea sa “Enlightenment NOW” a apărat o viziune similară. Ideea că lumea se înrăutățește, a susținut el, este greșită, „nu doar puțin greșită – greșită, greșită, …”.

Datele arată clar că Obama, Serres și Pinker au dreptate cu privire la anumite măsuri obiective de bunăstare – deși parcă tot mai mulți oameni sunt nemulțumiți.

În multe locuri, inclusiv în Europa și SUA, fericirea auto-raportată a scăzut.

Având în vedere toate acestea, cum ar trebui să privim starea actuală a lumii în care trăim: cu optimism sau pesimism?

Pentru a răspunde la această întrebare, ar trebui să avem în vedere extinderea atât a lucrurilor bune, cât și a celor rele.

Se poate recunoaște că lucrurile s-au îmbunătățit substanțial dar în ceea ce privește prezentul și perspectivele de viitor este necesară o doză importantă de circumspecție.

Istoricul israelian Yuval Noah Harari este de acord cu Pinker, dar crede că acesta prezintă o imagine incompletă. Lucrurile într-adevăr s-au îmbunătățit dar asta nu înseamnă automat că ele vor continua să se îmbunătățească și în viitor.

Chiar dacă marile progrese ar trebui să fie sărbătorite, ele pot, dacă nu suntem atenți, să ne distragă atenția de la a face față faptelor dificile ale zilei de azi.

Când ne uităm la condiția umană, ce lucruri sunt mai mult sau mai puțin sigure, fie că suntem bogați sau săraci, tineri sau bătrâni? Cel mai evident, moartea. În plus, există inevitabilitatea suferinței – atât pentru noi, cât și pentru cei dragi.

Aceste aspecte cântăresc în conștiința majorității oamenilor la un moment dat. Mulți oameni experimentează singurătatea dureroasă a vieții, incapacitatea de a comunica vreodată pe deplin propria experiență altora sau de a o înțelege pe a altora.

În ciuda diferitelor forme de progres, rămân nedreptăți excesive, chiar și pentru cei dintre noi suficient de norocoși să trăim în societăți relativ stabile.

Oricine, dintre cei mai aplecați către reflecție, recunoaște natura efemeră a proiectelor și realizărilor noastre, care doar câteva rezistă pentru o perioadă semnificativă de timp. Asta ne poate conduce la a ne confrunta cu sensul incert al acestora și cu posibilitatea ca niciuna să nu însemne nimic.

Desigur, în balanță cu orice altceva, o viață mai lungă este un lucru bun. La fel faptul că se poate vorbi de mai puțină sărăcie și mai puțină violență. Dar indiferent de câți ani suplimentari de viață ne oferă tehnologia medicală, dacă o persoană trăiește o viață pe care o simte lipsită de sens sau nesemnificativă, pentru ea anii suplimentari de viață nu se traduc în ani suplimentari de satisfacție, împlinire sau bucurie.

Este adevărat, despre acest lucru se poate vorbi doar la un anumit nivel de abstractizare. În schimb, majoritatea oamenilor se poticnesc prin viață făcând față laturii întunecate a realității printr-un amestec de ignoranță, indiferență și chiar evitare.

În consecință, un motiv foarte evident pentru care ar trebui să ne gândim mai mult la realitatea dură a vieții este că nu o putem evita. Niciun progres sau bogăție nu ne va permite să le ignorăm pentru totdeauna.

Eventuala noastră neputință de a vedea realitatea poate duce la forme suplimentare de suferință ca urmare a priorităților nealiniate. Un exemplu, în acest sens, îl pot constitui „crizele de vârstă mijlocie”.

Este mult mai bine să privim din start realitatea „cu ochii deschiși” și să ne ordonăm prioritățile pe baza unei evaluări clare a lucrurilor.

Ignoranța și evitarea realităților distorsionează evaluarea noastră asupra lumii mai largi. Când, distrași fiind de eventualul nostru noroc (sănătate, bogăție, securitate), ajungem să ignorăm chiar și realitățile dure inevitabile din propria noastră viață, tindem să ignorăm și realitățile dure care asaltează viețile altora, deși unele pot fi evitate.

Nu vom putea elimina niciodată pierderile, decăderea, suferința și moartea din lume. Cu toate acestea, dacă acceptăm lumea pur și simplu așa cum este ea pare posibil să acționăm cu duritate sau indiferență față de anumite situații dar cumpărarea fericirii cu prețul ignoranței sau indiferenței voite ar trebui s-o plasăm la nivel de josnicie.

De exemplu, moartea în sine este inevitabilă, dar moartea unui refugiat din cauza foamei sau bolii este evitabilă și nu ar trebui să ne lase indiferenți.

Ideea nu este să cedăm disperării sau să ne oprim obsesiv asupra modurilor în care realitatea nu este ceea ce ar putea fi ci, mai degrabă, să dăm realității ceea ce i se cuvine. Dacă “ochii deschiși” ne permit să vedem mai clar naufragiile lumii, ele ne arată și altceva: lumea este plină de suferință, marcată de moarte, de răni, de creșterea entropiei; dar este, de asemenea, în mod incontestabil, plină de frumusețe, minuni și oportunități de dragoste și compasiune. Și ar trebui să recunoaștem activ ambele realități.

Dacă sinceritatea privitoare la lumea noastră pune capăt fericirii naive sau inocente în schimb ea deschide posibilitatea pentru ceva mai matur: posibilitatea de a privi lumea și de a fi recunoscători pentru ea. Putem privi cerul nopții și să simțim mai mult decât spațiul tăcut și infinit. Putem experimenta realitatea și avem șansa uimitoare, dar și improbabilă, de a fi aici și de a o aprecia, ca pe un cadou.

În cele din urmă, se poate spune că atât optimistul, cât și pesimistul greșesc, deoarece fiecare se uită doar la o parte din dovezi. Când deschidem ochii spre realitatea deplină, ceea ce găsim este o pânză de clarobscur ce conține atât întuneric, cât și lumină.

Această sumă de dovezi provoacă în noi ceva de genul „bucurie melancolică”: o bucurie recunoscătoare și dezinhibată pentru bunătatea ființei, dar una colorată de tristețe pentru omniprezența răului dar și a melancoliei, cauzate de faptul că totul are un sfârșit.

A vedea răul din lume ne ajută să ne străduim să trăim bine cât putem, pentru că moartea vine pentru noi toți iar a vedea bunătatea ne ajută să trăim cu recunoștință și să savurăm picăturile de fericire care alină înțepăturile realității.

Don’t worry, be happy!

 

Sursa:

psyche.co/ideas/the-melancholic-joy-of-living-in-our-brutal-beautiful-world?utm_source=pocket&utm_medium=email&utm_campaign=pockethits

„Răzbunându-te, ești egalul dușmanului tău. Dacă nu o faci, îi ești superior.”

Francis Bacon

 

Cele ce urmează pot fi considerate o continuare a articolului precedent (“Să fim sau să nu fim nonconflictuali?”) și încearcă să ofere o soluție “onorabilă” pentru rezolvarea unui conflict. Citatul din titlu, după Cezar Petrescu, poate fi chiar soluția veșnicei dileme “răzbunare sau iertare?”

Este foarte ușor, mai ales în ziua de azi, să fim “răniți” de cineva mai mult sau mai puțin apropiat. În acest context întrebarea care este normal să ne preocupe ar fi: Cum ar trebui să reacționăm, să ne răzbunăm sau să iertăm?

Probabil că există păreri și păreri. Unii ar recomanda lipsa de reacție motivând că răzbunarea ar contribui la escaladarea conflictului și nu i-ar pune capăt iar alții, din contră, consideră că numai răzbunarea ar putea fi un răspuns pe măsură la orice jignire.

Înainte de a decide pentru care soluție am opta ar trebui să avem în vedere câteva probleme importante:

– Ai fost rănit, ceea ce nu este deloc în regulă și cu siguranță nu te face să te simți bine.

– Ca o reacție naturală de furie și indignare, ești tentat să nu cruți persoana care te-a rănit.

– Nu vrei să fii “călcat în picioare” de cineva pentru că acest lucru este nedrept și se adaugă la categoria de „rele tratamente”.

– Vrei să fii respectat.

– Ești îngrijorat de posibilitatea și consecințele nefaste ale repetării.

Cu toate aceste probleme care par să încline balanța în favoarea răzbunării, care ar părea că ne-ar face să ne simțim bine nu se prea pot aduce argumente în favoarea ei deoarece:

• Răzbunarea de fapt, nu te face să te simți mai bine pe termen lung. S-ar putea ca pentru moment să te simți bine dar apoi nu te vei mai simți bine cu tine însuți ci din contră, te vei simți plasat pe un nivel inferior și te vei simți mai prost.
• Dăunează relației. Ai vrea să te dezlănțui, pentru că ești lezat, dar făcând asta, vei răni și mânia cealaltă persoană. Relația voastră se înrăutățește. S-ar putea să susții că este vina celuilalt, dar de fapt și tu contribui la asta. S-ar putea să susții că nu îți pasă și că nu dorești o relație cu o persoană care ți-ar face rău lucru, care ar putea fi adevărat. Trebuie însă să te asiguri că nu spui asta la furie și că te-ai liniștit și ai făcut o evaluare rațională a stării de fapt.
• Acționezi doar pe seama impulsului și a fricii. Dezlănțuirea împotriva cuiva pentru că ne-a tratat rău, nu provine doar dintr-o evaluare rațională a ceea ce va fi cel mai bine pentru noi sau pentru situație. Este un impuls care este generat și de frică și furie. Deși este vorba de o reacție firească, nu este cea mai bună idee să ne urmăm impulsurile fără a cumpăni. În schimb, ar fi util ca, ori de câte ori suntem provocați de un impuls, să ne obișnuim să ne oprim, să lăsăm timp fricii să dispară și să luăm în considerare ceea ce este mai bun pentru situația creată. Să ne lăsăm prinși într-o poveste imaginată de mintea noastră nu ajută la nimic.
• Faptul că te răzbuni, nu îi face pe oameni să te respecte mai mult. “Ancorarea” în furie sau frică nu este o rețetă pentru a câștiga respectul celor din jur. Ei te respectă mai puțin dacă te răzbuni pe cineva. Lumea îți va căuta mai puțin compania și asta din frică sau antipatie față de comportamentul tău și nicidecum din respect. De obicei sunt respectați mai mult oamenii care pot face față lucrurilor în mod matur, cu calm și compasiune.
• Nu este nevoie să apelezi la sinele tău mai înțelept. Este ușor să acționăm după impulsurile noastre, dar ceea ce vrem cu adevărat este să devenim sinele nostru mai înțelept. Asta ar putea însemna, cu alte cuvinte, cea mai bună versiune a noastră care putem fi. Sinele mai înțelept este unul care iartă, este plin de compasiune, nu acționează din frică sau furie și se ocupă de lucruri în mod matur. Acest lucru nu este întotdeauna ușor de făcut, așa că nu ar trebui să-l vedem ca pe un „ideal” pentru care trebuie să ne străduim mereu, ci ca pe un ghid privind cum să acționăm atunci când suntem capabili să luăm în considerare lucrurile cu calm.

Deci represaliile și răzbunarea nu par a fi cele mai bune soluții. Rămâne întrebarea, care este cel mai bun mod de abordare a lucrurilor? Un posibil răspuns este că ar fi potrivită abordarea conflictului cu compasiune și asta din următoarele motive:

• Devii sinele tău mai bun.
• Te face să te simți mai bine cu tine însuți.
• Câștigi respectul celorlalți pentru înțelepciunea cu care rezolvi problemele.
• Te ajută în privința relațiilor.
• Este o manifestare care o ajută și pe cealaltă persoană, care evident are dificultăți.
• Face din lume un loc mai bun, mai puțin bântuită de dușmănii.

Ce trebuie să faci pentru un asemenea mod de abordare?

1.Fă o pauză în loc să acționezi din impuls, frică și furie! Bagă de seamă când ești pe cale să fii stăpânit de furie și frică. În loc să acționezi după acel impuls, fă o pauză, respiră adânc. Înainte de a acționa gândește-te la pasul următor.

2.Bazează-te pe ceea ce simți fizic și nu pe poveste! Când ești furios sau îți este frică, există o poveste în capul tău care le provoacă. În loc să te gândești la această poveste concentrează-ți atenția asupra modului în care este influențat corpul tău fizic. Unde apare vreo senzație fizică – în piept, în stomac, în gât …? Ce senzații fizice poți observa? Este bine să rămâi cât poți cu aceste senzații și să revii la ele atunci când observi că atenția îți revine la poveste.

3.Mărește perspectiva pentru a pune în evidență dificultățile apărute! Odată ce ai rămas cu senzațiile fizice câteva clipe, ieși din povestea  centrată pe tine și extinde perspectiva pentru a include și situațiile prin care trece cealaltă persoană. Are o zi proastă? Trece prin dificultăți? Știi cum e să treci singur prin așa ceva? Când îți dai seama că cealaltă persoană se confruntă cu dificultăți, se luptă cu ceva … s-ar putea să găsești o anumită compasiune pentru dificultățile prin care trece, toate acestea pe lângă ofensa pe care o simți.

4.Întreabă-te: Care este cel mai plin de compasiune lucru pe care îl poți face? Poate fi vorba de o conversație blândă cu el/ea? Poți încheia relația, astfel încât să nu vă răniți unul pe celălalt? Este salutară implicarea unei terțe părți care să ajute la rezolvarea situației? Această parte implicată ascultă doar plângerile părții “adverse”? Există deci o mulțime de opțiuni – încearcă să iei în considerare opțiunile care nu provin din furia sau frica ta și implică compasiune.

5.Ce trebuie să faci pentru a nu-ți afecta respectul de sine? Compasiune nu înseamnă să fii un „fraier” și să te lași “călcat în picioare”, nu înseamnă a nu te respecta pe tine însuți – ci este chiar opusul. De multe ori trebuie să iei măsuri pentru a te proteja, astfel încât să nu fii rănit sau cel puțin să vorbești în favoarea ta. Compasiune nu înseamnă să rămâi tăcut atunci când alții te jignesc. Dar, în același timp, te respecți pe tine însuți dacă îți prezinți clar și politicos preocupările și stabilești ferm limitele cu cealaltă persoană.

6.Care este cel mai plin de compasiune lucru pe care îl poți face pentru cel care te-a „rănit”? Asta ar putea fi să îl asculți, să îl îmbrățișezi, arătând astfel că îți pasă. Dar s-ar putea, de asemenea, să-l lași să plece, deoarece relația voastră nu poate continua. S-ar putea ca îndepărtarea, cel puțin pentru o vreme, vă oferă timp amândurora pentru a vă “răcori”. Deci și în acest context există o mulțime de opțiuni din care să alegi dar fără să omiți să te iubești și să te respecți pe tine însuți.

Nimic din toate cele de mai sus nu este ușor de aplicat în viața concretă și nu există soluții miraculoase. Nu este ușor să răspunzi cu “aceeași monedă”, “aruncând în aer” relația cu represalii crescânde provocate de resentimentele și furia care te-au luat în stăpânire. Nici a arăta compasiune nu este mult mai ușor, dar aduce mult mai multe picături de fericire pentru că, „Răzbunându-te, ești egalul dușmanului tău. Dacă nu o faci, îi ești superior.”

Don’t worry, be happy!

Sursa: zenhabits.net/revenge/

„Oamenii care luptă pot pierde. Oamenii care nu luptă au pierdut deja.”

Bertolt Brecht

 

Cum reacționăm atunci când ni se prezintă un argument pe care nu îl împărtășim, o situație care nu ne este favorabilă sau avem de-a face cu o persoană combativă? Dacă “dând din cap” ne dăm acordul, căutăm frenetic căi de aplanare a situației sau afirmăm că suntem de acord cu o soluție în timp ce mintea ne este asaltată de proteste – concluzia este una singură: avem o personalitate nonconflictuală.

Până la documentarea pentru acest articol am fost convins că strădania de a evita confruntările este o trăsătură exclusiv pozitivă. Îmi și convenea acest lucru pentru că m-am recunoscut ca fiind un nonconflictual.

După părerea psihologilor, a simți aversiune față de confruntări este în mare parte considerată o trăsătură negativă în schimb se consideră că persoanele care se angajează direct într-o confruntare încurajează comunicarea eficientă și clară. Dacă o persoană manifestă o atitudine nonconflictuală, se consideră că îi este frică de reproșuri, nu are încredere în exprimarea propriilor opinii și nu este capabilă “să ardă podurile” care o leagă ceilalți.

Cu toate acestea, psihologia din spatele motivului pentru care un individ are o atitudine nonconflictuală indică și existența unor trăsături de caracter pozitive care stau la baza unei asemenea atitudini.

Oamenii nonconflictuali sau cei cu tendințe de evitare a conflictelor, poate se manifestă astfel pentru evitarea timpului pierdut prin analiza posibilelor scenarii de confruntare sau pentru că simt pur și simplu că relația pe care o au cu persoana cu care ar fi în conflict este prea valoroasă pentru a fi deteriorată din cauza unor argumente contrare.

De asemenea, există momente în care a fi nonconflictual este util – de exemplu, în context actual, când se tranzacționează un acord de pace cu teroriști sau când un părinte încearcă să-și calmeze, în mijlocul mall-ului, copilul care nu a dormit suficient. Dar acest mod  de a acționa, pacea cu orice preț, nu ar trebui să fie singurul în relațiile cu ceilalți.

Se justifică întrebarea, la ce bun un asemenea mod de manifestare dacă unui prieten sau unui coleg care a făcut un comentariu care mă deranjează, nu i-aș spune nimic ci aș “fierbe” în sinea mea până când, cu timpul, senzația negativă creată ar duce la stingerea prieteniei? În mod similar, la ce ar servi ca în loc să cer o majorare de salariu sau o promovare, aș aștepta până când compania ar face-o vreodată, nutrind în același timp resentimente pentru că nu am obținut majorarea și optând din această cauză pentru căutarea unui alt loc de muncă?

Chiar și confruntările minore pot provoca anxietate unei personalități nonconflictuale. Unei asemenea persoane i se poate părea jenant să se întoarcă la o casieră dacă aceasta i-a dat restul greșit, să ceară socrilor să dea volumul mai încet la televizor ș.a.m.d. Aceste persoane se autoexpun mereu situației de a plăti fizic, emoțional și financiar pentru atitudinea lor ezitantă și temătoare.

De ce totuși unii oameni tind să nu fie conflictuali?

Una din cauze pare să fie natura personalității lor combinată cu viziunea distorsionată asupra a ceea ce înseamnă confruntarea (bineînțeles de idei).

Pe de altă parte, dincolo de personalitate, se pare că nonconflictualilor, le pasă prea mult de ceea ce cred alții. Ei ar vrea ca toată lumea să fie fericită și nimeni să nu se gândească la ei ca fiind agresivi, egoiști, gălăgioși sau necooperanți. Nu vor să fie văzuți drept reclamagii sau să fie etichetați drept nesimțiți.

Din păcate, evitarea conflictelor poate face ravagii asupra sănătății mintale a individului. Reprimarea gândurilor și sentimentelor reale în schimbul plăcerii și superficialității nu numai că poate face ca relațiile să fie slabe, dar poate, de asemenea, duce la escaladarea micilor dezacorduri și dispute care devin surse de anxietate de lungă durată.

Manifestarea nonconflictuală implică însă și alte probleme. În primul rând, evitarea conflictului nu îl stinge niciodată; îl întârzie doar. Evitarea nu face de fapt altceva decât să inflameze problema, astfel că atunci când “iese la suprafață”, situația devine mai dramatică decât trebuie.

În al doilea rând, evitarea conflictului generează întotdeauna resentimente. Cei în cauză se simt întotdeauna „furați” pentru că adevăratele lor sentimente nu se fac niciodată auzite. Oamenii care sunt astfel manipulați se simt întotdeauna înșelați pentru că simt că niciodată nu au posibilitatea de a face o alegere.

În al treilea rând, persoanele nonconflictuale se expun unor consecințe neplăcute deoarece: a) sentimentele lor sunt întotdeauna ascunse și b) ajung să fie prinse în situații din care nu pot ieși, deoarece nu vor să supere pe nimeni.

În al patrulea rând, acest tip de persoane ajunge de obicei să se simtă izolat. Explicația este simplă: când scopul tău este să eviți conflictul, nu te poți conecta profund niciodată la nimeni, pentru că ar necesita un nivel de vulnerabilitate incomod și riscant. De asemenea, „oamenii drăguți” tind să fie anxioși, pentru că cheltuiesc multă energie în încercarea de a-i face fericiți pe toți cei din jur.

Cu alte cuvinte, încercarea de a evita conflictul direct sau tensiunea, înrăutățește de fapt lucrurile. Încercarea de a mulțumi pe toți fără a ține cont de propria persoană poate conduce la manifestări pasiv-agresive, un mecanism de apărare care nu este altceva decât “furie exprimată prin zâmbet”.

Uneori, agresivitatea pasivă înseamnă pur și simplu evitarea reacției verbale sau chiar evitarea oamenilor – atitudini tipice fără confruntare. Acest gen de comportament este de fapt o strategie folosită atunci când ne este frică să fim sinceri și deschiși sau credem că nu merită „să ne punem mintea cu…”.

Pornind de la concluzia că este de preferat evitarea tendințelor nonconflictuale se pune întrebarea cum se poate face asta? Iată câteva recomandări ale jurnalistei americane Melanie Pinola:

1.Abordați conflictele imediat când apar, atunci când ele sunt încă mici!

Ca și alte abilități sociale, a fi asertiv (“un comportament ce îi permite unei persoane să acționeze cât mai bine în interes propriu, să își apere punctul de vedere fără o anxietate exagerată, să-și exprime sentimentele în mod sincer și să se folosească de propriile drepturi fără a le nega pe ale celorlalți” J.Cottraux) înseamnă o abilitate ce trebuie învățată – una care necesită practică.

Este mai ușor să-ți spui părerea la începutul unui conflict în loc să încerci să-l aștepți. Dacă ți-e greu să fii direct cu oamenii apropiați, caută oportunități de a exersa cu străini, cum ar fi de exemplu la negocierea unor facturi.

2.Regândiți ideea de conflict!

A fi asertiv nu înseamnă ceva rău, egoist sau agresiv. Conflictele nu sunt întotdeauna rele – sunt deseori necesare pentru evoluție – chiar și confruntările furioase pot fi sănătoase. Acestea sunt lucruri greu de crezut atunci când nu ești confruntativ, dar analizează-le cel puțin.

3.Acționați ca și cum ați sfătui un prieten!

Cu toții suntem probabil mai raționali și mai curajoși atunci când dăm sfaturi altora decât atunci când luăm decizii pentru noi înșine.

Dacă vă confruntați cu o situație socială incomodă, treceți peste acea barieră nonconfruntativă imaginându-vă că acționați pentru un prieten sau gândiți-vă la ce sfat i-ați da unui prieten care s-ar afla în aceeași situație.

4.Utilizați mediul de comunicare cu care vă simțiți cel mai confortabil!

Pentru unele persoane acesta este scrisul: scrierea unui e-mail sau a unei scrisori poate ajuta la organizarea gândurilor. Alte persoane preferă “graiul viu”.

5.Dacă trebuie să evitați confruntarea, încercați să vă faceți situația mai puțin stresantă!

Pe lângă “luptă sau fugi”, există și o altă opțiune: să rămâi și să-ți schimbi perspectiva astfel încât să poți opera cu bunătate și compasiune. Cele mai sănătoase relații ale noastre nu vor evita confruntarea, ci vor învăța cum să “navigăm” mai bine prin ele.

Și atunci cum este mai bine? Din nou ajungem, iubite cititorule, la îndemnul la echilibru în toate manifestările noastre, echilibrul fiind calea sigură către picături de fericire.

Don’t worry, be happy!

Surse:

1.getpocket.com/read/1011600688

2.theswaddle.com/psychology-non-confrontational-attitude/

„Trauma este cea mai ignorată, negată, greșit înțeleasă și netratată cauză a suferinței umane…”

Dr. Peter Levine

 

Mulți dintre noi am avut parte în copilărie de traume care ne-au marcat pentru toată viața. După orice traumă, indiferent de vârsta când se întâmplă ea, recuperarea este dificilă, însă adversitatea care se întâmplă în timpul copilăriei, poate fi deosebit de greu de depășit.

Spre deosebire de adulți, copiii au un control foarte mic asupra mediului lor. Dacă un copil locuiește într-o “casă abuzivă”, capacitatea lui de a se îndepărta de acest mediu este extrem de limitată, pe când un adult dispune de mai multe resurse emoționale și financiare care îl pot ajuta să scape.

La vârsta copilăriei se învață cum arată relațiile sănătoase în familie și între oameni în general, precum și cum se poate face față situațiilor dificile. Dacă un copil crește într-o familie în care comportamentul abuziv este norma, acest lucru le poate distruge înțelegerea a ceea ce este și nu este acceptabil în cadrul unei relații.

Chiar și atunci când trauma este inevitabilă, cum ar fi un deces în familie sau o boală majoră a unui membru al familiei, copiii se află încă în faza când își dezvoltă abilitățile de a face față și ca urmare procesează mult mai greu ceea ce s-a întâmplat.

Devine legitimă întrebarea: “Cum pot adulții care au suferit adversități în copilărie să facă față consecințelor acestor traume când nu mai sunt copii?”

Trauma din copilărie poate fi evaluată?!

O posibilitate de evaluare a traumei din copilărie o pot oferi testele specializate așa cum este și testul Adverse Childhood Experiences (ACE). (Conținutul său poate fi văzut aici: Testul_ACE_var_pdf).

Testul în sine este scurt – doar zece întrebări – despre adversitatea din familie (abuz fizic sau sexual, neglijare etc.) precum și despre membrii familiei cu probleme de sănătate mintală sau care abuzează de alcool sau droguri.

Cu cât scorul ACE este mai mare, cu atât este mai probabil ca persoana testată să dezvolte probleme cronice de sănătate în timpul maturității, probleme cum ar fi anxietatea, depresia, diabetul, astmul, cancerul, obezitatea, bolile coronariene și abuzul de substanțe.

Persoanele care înregistrează un scor de 4 sau mai mare au un risc semnificativ mai mare decât cele care nu au suferit adversități în copilărie.

Știind că experiențele negative timpurii pot avea un impact negativ asupra sănătății și bunăstării în viața de adult, constatarea că scorul ACE  este ridicat, poate fi destul de descurajantă. Cu toate acestea, este foarte important să se țină cont de faptul că scorul ACE este doar un indicator ce se referă la aspecte ale vieții din trecut și nicidecum o garanție a ceea ce urmează să se întâmple în viitor.

„Doar pentru că o persoană a experimentat un scor ACE mai mare, nu înseamnă neapărat că problemele ulterioare sunt inevitabile ci doar că ea este predispusă să aibă parte de probleme.” În acești termeni se exprimă Genevieve Rivera, director executiv al American Society for the Positive Care of Children (American SPCC), o organizație nonprofit dedicată educării părinților și prevenirii abuzului asupra copiilor. „Avem strategii, practici, instrumente și rutine care ne pot ajuta să ne reconectăm creierul și corpul”, mai spune ea.

Un prim pas ar putea fi căutarea ajutorului.

„Dacă aveți antecedente de traume, dacă ați experimentat adversități în copilărie, ceea ce puteți face este să vă conectați din timp la un sprijin”, este de părere dr. Melissa Goldberg-Mintz, psiholog clinician, profesor la McGovern Medical School, Houston, Texas. „Este ceva ce puteți face preventiv.”

Pentru persoanele cu scoruri ACE ridicate, există o mare probabilitate de a dezvolta probleme precum PTSD (Tulburare de stres post-traumatic), anxietate, depresie, abuz de substanțe, furie și impulsuri suicidare. Acesta este motivul principal pentru care aceste persoane trebuie neapărat să apeleze la asistență de specialitate. „Este foarte important să ai un profesionist de partea ta care să te ghideze”, spune Genevieve Rivera.

Căutarea ajutorului este adesea primul și cel mai important pas pentru a trece prin efectele persistente ale traumatizării din copilărie și poate servi drept bază pentru stabilirea unei vieți sănătoase și funcționale.

Învață să recunoști și să dezvolți relații sănătoase!

„Conexiunea este cel mai bun medicament pe care îl avem”, spune dr. Goldberg-Mintz. Dacă un copil care trece prin adversități are parte în același timp și de o relație caldă, plină de iubire din partea cuiva – fie că este vorba de un părinte, un bunic sau un îngrijitor – această relație va oferi adesea un tampon de protecție împotriva dezvoltării problemelor mai târziu în viață. „Cel mai bun mod în care știm cum să facem față durerii emoționale este conectarea cu oameni de care ne simțim atașați și în siguranță”, mai spune ea.

Adulții care nu au avut parte în copilărie de o asemenea relație iubitoare pot căuta să dezvolte asemenea relații mai târziu în viață, ceea ce poate ajuta la evitarea unora dintre rezultatele nefaste ale traumelor.

Noi oamenii suntem creaturi sociale. Tânjim după relații cu alți oameni și, dacă nu le obținem, sănătatea noastră mintală și fizică poate suferi. Este esențial să înțelegem cum arată relațiile sănătoase și care ar trebui să fie limitele și așteptările față de acestea.

Fă o prioritate din starea ta de bine fizică și emoțională!

Având în vedere că traumele din copilărie pot duce la o serie de probleme cronice de sănătate mai târziu în viață, fie ele fizice sau psihice, este important să ne concentrăm pe grija față de starea noastră de bine fizică și emoțională.

„Trebuie să te asiguri că nevoile tale de bază sunt îndeplinite”, spune dr. Goldberg-Mintz. Asta include somnul suficient, exerciții fizice făcute cu regularitate, o dietă sănătoasă și interconectarea cu ceilalți. „Dacă nu vă satisfaceți nevoile de bază, veți fi mai vulnerabili la rezultatele nefaste ale traumatizării din copilărie”.

Este adevărat că îndeplinirea acestor condiții poate fi o provocare, mai ales pentru că afecțiuni precum depresia și anxietatea fac ca somnul sau exercițiile fizice să fie deosebit de dificile. De aceea cu cât vă puteți concentra mai mult asupra propriei bunăstări fizice și mentale, cu atât mai bine.

Consolidați-vă reziliența!

Reziliența este capacitatea de a reveni rapid dintr-o adversitate. Unii dintre copiii care suferă din cauza adversităților sunt capabili să dezvolte reziliența, în timp ce alții nu prea sunt.

„Cercetările arată că chiar și o singură figură parentală de susținere în viața unui copil contribuie mult spre a-l ajuta să dezvolte această reziliență”, spune Genevieve Rivera.

Cei care nu și-au dezvoltat reziliența în timpul copilăriei, este încă posibil să o facă și ca adult – revenim astfel la ideea necesității de a se apela la ajutor profesional și la concentrarea pe construirea relațiilor sănătoase. Reziliența se dezvoltă în mod natural atunci când facem aceste lucruri.

“Cu toții avem reziliență în noi, dar trebuie să lucrăm la dezvoltarea ei”,  spune Rivera. „Cercetările au arătat de fapt că corpurile noastre experimentează un răspuns biologic pozitiv atunci când suntem înconjurați de relații sănătoase.”

Prin urmare sper, iubite cititorule, că dispui de suficientă reziliență ca să poți face față tuturor adversităților din viața ta și să ai astfel parte de multe picături de fericire!

Don’t worry, be happy!

Sursa:

lifehacker.com/how-to-deal-with-your-childhood-trauma-as-an-adult-1847435346?utm_source=pocket&utm_medium=email&utm_campaign=pockethits

„Dacă nu citești ziarele ești neinformat, dacă le citești, ești dezinformat.”

Mark Twain

 

Ce ar trebui să facem cu privire la persoanele care refuză să se vaccineze sau care continuă să nege că pandemia este reală? Dezbaterile pe această temă durează de luni de zile încă dinainte de apariția vaccinurilor.

Referindu-se la acești oameni unele voci spun:„Să fie respectați!” altele sunt revoltate: „Să le fie rușine!”. Sunt și păreri conform cărora ar trebui tratați cu empatie pentru că sunt victime ale dezinformării.

În ultima vreme, pe măsură ce varianta Delta a virusului s-a răspândit dând startul „pandemiei celor nevaccinați”, incertitudinile cu privire la pandemie au făcut loc furiei și disperării.

Au apărut chiar și pacienți care neagă realitățile virusului și după ce ei înșiși s-au îmbolnăvit, unii ajungând chiar să moară din cauza acestuia.

Sunt manifestări care pentru mulți dintre noi sunt inexplicabile. În acest context, ce este de făcut? După părerea sociologului Brooke Harrington, profesor la Dartmouth College, unele răspunsuri pot fi oferite de sociologia fraudei.

În 1952, sociologul american Erving Goffman a analizat “arta escrocheriei” într-un eseu fundamental On Cooling the Mark Out.

Pentru a înțelege fenomenul, el a identificat existența următoarelor personaje care iau parte la o escrocherie: în primul rând „operatorul” (the „operator”), persoana care pune la cale și săvârșește escrocheria; în al doilea rând, „ținta” (the “mark”), persoana devenită ținta escrocheriei; și “radiatorul” (the „cooler”), un aliat al escrocului care încearcă să consoleze victima odată ce frauda a devenit evidentă „într-un mod care face ca acesteia să-i fie mai ușor să accepte inevitabilul și să plece liniștită acasă”.

Goffman a observat că toate „țintele” ajung în cele din urmă să înțeleagă că au fost fraudate. În mod ciudat însă acestea aproape niciodată nu se plâng sau nu raportează autorităților cele întâmplate. De ce? Pentru că, după părerea lui Goffman, admiterea faptului că ai fost înșelat este atât de profund rușinoasă încât „marchează” experiența respectivă ca un fel de “moarte socială” adică sfârșitul dureros al unuia dintre multele roluri sociale pe care le jucăm cu toții.

În schimb, multe „ținte” neagă pur și simplu înșelătoria, susținând că au știut de ea tot timpul. Această atitudine le salvează mândria și evită “ruinarea” socială, dar permite fraudei să continue necontrolat, prinzându-i în mreje și pe alții. Prin acordarea priorității imaginii lor de sine față de binele comun, „țintele” fac o alegere lașă, egoistă. Goffman a denumit această manifestare „eșec moral”.

Revenind la problematica pandemiei de Covid-19, un astfel de „eșec moral” se materializează la cei care neagă existența ei sau au devenit “partizani antivaccinare” chiar dacă, cum am mai spus, unii dintre ei chiar au trecut prin boală sau au fost spitalizați.

Toți acești oameni au ales să salveze aparențele legate de ei înșiși mai degrabă decât să salveze viețile altor persoane. Ei poate ar putea salva multe vieți spunând pur și simplu: „Covid este real, vaccinează-te!”. Unii o fac dar mulți nu și din păcate, aceștia din urmă, se manifestă astfel pentru a se proteja pe ei înșiși social și emoțional în detrimentul celorlalți.

Opera lui Goffman sugerează două strategii paralele pentru a face față persoanelor care, în ceea ce privește pandemia, s-au cramponat de idei false.

Prima este să îi lăsăm să experimenteze rușinea a ceea ce el numește „moarte socială”. Dar a doua, și poate mai productivă, este aceea de a identifica „coolere”și a le convinge să revină, în privința pandemiei, la atitudinea majorității societății.

Cele mai eficiente „coolere” sunt personalitățile în a căror opinie au încredere oamenii. Majoritatea oamenilor nu sunt interesați să câștige părerea bună a altora ci mai degrabă, le pasă de statutul și „imaginea” pe care o au în cadrul unor comunități specifice care contează pentru ei.

Doi sociologi americani de la mijlocul secolului al XX-lea, Herbert Hyman și Robert Merton, au numit aceste comunități „grupuri de referință”.

Cu toții aparținem de mai multe „grupuri de referință” și unele dintre ele chiar se suprapun; este vorba de familiile noastre, de locuitorii cartierelor în care locuim, de colegii de școală și de la locurile de muncă precum și de membrii grupurilor politice de care aparținem sau cu care simpatizăm.

Toate aceste „grupuri de referință” nu numai că ne structurează rețelele sociale, dar îndeplinesc și o funcție de control: pe de o parte, avem încredere în informațiile provenite de la ele iar, pe de altă parte, solicităm, într-un fel sau altul, aprobarea lor în ceea ce privește manifestările noastre.

Din acest punct de vedere cei care neagă existența pandemiei și cei care se opun vaccinării antiCovid nu fac excepție: doresc validarea și caută informații numai de la “grupurile lor de referință” și nicidecum de la alții.

Acesta este motivul principal pentru care este fără șanse orice încercare de a le schimba atitudinea. Respectul, rușinea și empatia au valoare și impact numai în rețelele lor sociale specifice; la fel și în ceea ce privește încrederea în informații. Altfel spus, orice apel pentru revenirea la realitate ar trebui să vină “din interiorul casei”.

O modalitate de a face acest lucru este căutarea altor grupuri de referință în afară de cele mari din mass-media și politică, care contează pentru cei care neagă pandemia sau necesitatea vaccinării.

Rețelele sociale, pe cât de dăunătoare sunt în răspândirea dezinformării fac să fie relativ simplă identificarea și, uneori chiar aderarea la grupuri care resping instigarea la refuzarea vaccinării.

În cadrul acestor grupuri, putem identifica și încuraja membrii influenți care ar putea să combată negativismul privind pandemia. Le putem transmite mesaje oferind sprijin, mai ales dacă grupurile noastre de referință se suprapun – indiferent dacă asta înseamnă cetățeni ai aceluiași oraș sau practicarea aceleiași credințe.

Cu cât spațiul social este mai comun, cu atât mai bine. Ne-am putea oferi să îi susținem dacă sunt, elegant spus, “luați peste picior” pentru că au exprimat îndoieli cu privire la negativismul Covid. Sau i-am putea anunța că îi vom admira pentru că spun adevărul.

Este posibil ca acei oameni să nu aibă o audiență de milioane la televiziune, dar au totuși potențialul de a acționa ca „radiatoare” pentru cei din grupurile lor de referință – atât off- cât și online. Cu cât statutul lor este mai ridicat în cadrul grupurilor, cu atât vor avea mai multă influență în reconcilierea colegilor lor în privința realității pandemiei, permițându-le poate să se alăture societății sau cel puțin împiedicându-i să ne pună în pericol pe noi, ceilalți.

Ajungând la final, cred iubite cititorule că de data aceasta, în contextul celor de mai sus, singura sursă de picături de fericire este constatarea că nu ești niciuna din personajele menționate de Erving Goffman ca fiind participante la o înșelăciune.

Don’t worry, be happy!

Sursa:

www.theguardian.com/commentisfree/2021/aug/09/convince-anti-vaxxers?utm_source=pocket&utm_medium=email&utm_campaign=pockethits

„Să nu spui niciodată “prea târziu”. Chiar şi în politică nu este târziu niciodată. Întotdeauna este loc pentru un nou început.”

Konrad Adenauer

 

Zicala: „Nu poți învăța un câine vechi trucuri noi”, este folosită pentru a explica refuzul unui câine mai în vârstă de a răspunde la comenzi noi dar și refuzul unui om de vârstă mijlocie sau înaintată de a încerca lucruri noi.

Este interesant că această zicală este în totală contradicție cu cea din titlu. Le-am cântărit mult pe amândouă în urmă cu ceva vreme când am hotărât să învăț limbajul de programare Python. Dorința de a învăța Python provine din mai vechea mea atracție față de programarea calculatoarelor, atracție căreia, din lipsă de timp, nu am reușit să-i dau curs până acum.

Auzindu-mi intenția un amic m-a întrebat cu sinceritate: “La ce îți folosește?” De atunci, de câte ori am mai studiat câte o lecție de Python mi-a venit în minte întrebarea amicului și ca să fiu sincer nu prea am știut până acum să dau un răspuns. Argumentul mi l-a sugerat în zilele acestea articolul ‘You Can’t Teach an Old Dog New Tricks’ Idiom Proven Wrong apărut la Deep English.

Articolul redă povestea remarcabilă a lui Kimani N’gan’ga Maruge, poveste care infirmă credința că suntem prea bătrâni pentru a învăța ceva nou.

În 2004, la un an după ce guvernul a introdus școala primară gratuită, Kimani Maruge s-a înscris la școala primară Kapkenduywa, din Eldoret, Kenya. Până aici nimic neobișnuit numai că … el avea vârsta de 84 de ani.

Nu a avut ocazia să meargă la școală când era mai mic pentru că până în 2003, din cauza taxelor școlare foarte mari, școala elementară nu era disponibilă tuturor.

Și-a vândut caprele, a cumpărat o uniformă școlară și s-a înscris în clasa întâi. El a spus că vrea să învețe ca să poată citi Biblia și, pe de altă parte, suspecta faptul că nu primea pensia completă și dorea să fie capabil să verifice acest lucru.

La vârsta de 84 de ani, Kimani Maruge a devenit cea mai în vârstă persoană care s-a înscris vreodată la o școală elementară.

Unii oameni au fost surprinși de faptul că lui Kimani, om la o vârstă înaintată, i s-a permis să intre în școala elementară. Cu toată opoziția acerbă a unor oficiali și a părinților, care socoteau că un bătrân ocupă un loc educațional prețios (a ajuns ca la adresa lui să se prolifereze amenințări și chiar să se arunce cu pietre în el) nu s-a lăsat intimidat și nu a permis să stea ceva în calea educației sale. Era hotărât să continue să învețe indiferent de asemenea costuri. A fost acceptat la școală pentru a învăța alături de copiii de șase ani.

Kimani Maruge a dus o viață lungă și deloc lipsită de momente și evenimente deosebite. În perioada 1952-1960 a făcut parte din grupul de luptători Mau Mau, pentru independența țării față de Marea Britanie dar unul dintre lucrurile pentru care a luptat a fost și dreptul la educație.

Kimani Maruge a fost tatăl a 5 copii și a avut 30 de nepoți. Când a început școala i-a avut drept colegi pe doi dintre nepoții săi.

În anul 2005 a fost  invitat la New York, ca să facă campanie pentru educație, la un summit al Organizației Națiunilor Unite privind obiectivele de dezvoltare ale mileniului. De la tribuna ONU a chemat liderii africani să facă din educația pentru săraci o prioritate.

În timpul violențelor electorale din 2008, casa sa a ars și a fost mutat mai întâi într-o tabără iar apoi într-un azil de bătrâni din capitala țării, Nairobi. Și de acolo și chiar după ce a fost diagnosticat cu cancer la stomac și-a continuat studiile. A cerut ca profesorii să-l învețe acasă și asta s-a și întâmplat până la moartea sa, câteva luni mai târziu, în 2009.

În 2010, actorul și regizorul britanic Justin Chadwick a realizat filmul biografic The First Grader  bazat pe povestea adevărată a lui Kimani Maruge.

Atitudinea lui Kimani Maruge a devenit un exemplu care arată că educația și alfabetizarea pot fi începute la orice vârstă. Astăzi el este amintit ca o figură care a aruncat o lumină puternică asupra rolului învățării de-a lungul vieții și despre modul în care educația primară este esențială pentru toată lumea.

Povestea sa i-a inspirat pe mulți dintre cei care au abandonat școala în Kenya trezindu-le dorința de a se înscrie din nou la școală și de a-și finaliza studiile.

De exemplu, una dintre acele persoane este Thoma Litei, care a ratat școala în copilărie și s-a înscris la școală la 19 ani: „Am auzit că vor face un film și apoi am auzit despre acest om, bunicul Maruge, așa că mi-am dat seama că nu e prea târziu. Am vrut să citesc și să știu mai multe limbi, așa că am venit să învăț.”

Kimani Maruge este înscris în Cartea Recordurilor Guinness ca fiind cea mai în vârstă persoană din lume care a urmat școala primară. În 2015 (la 12 ianuarie) a fost  onorat de Google cu un doodle (11 ani de la prima zi la școală a lui Kimani Maruge).

Kimani nu și-a început educația ca octogenar pentru a obține un loc de muncă mai bun sau pentru a câștiga mai mulți bani. Pentru el, călătoria de a afla mai multe despre modul în care funcționează lumea a fost adevărata recompensă.

Asemenea recompense ne devin accesibile dacă ascultăm și de sfatul lui Jane Fonda: „Niciodată nu e prea târziu, prea târziu să începi din nou, prea târziu să fii fericit.” Oamenii, precum Kimani Maruge, ne arată că, dacă suntem dispuși să muncim din greu și să perseverăm, putem obține aproape orice și în mod cert multe picături de fericire.

Don’t worry, be happy!

Surse:
1.news.bbc.co.uk/2/hi/africa/8202378.stm

2.www.theguardian.com/global-development/2011/jun/19/kenya-first-grader-education

3.www.ndtv.com/education/kimani-maruge-the-inspiring-story-of-oldest-primary-school-student-in-the-world-1781786