„Întotdeauna există ceva pentru care să fii recunoscător.”

Charles Dickens

 

Pare să nu mai fie pentru nimeni un secret faptul că tendința creierului către negativitate poate fi combătută cu succes prin exprimarea recunoștinței. În schimb, pentru mulți dintre noi, nu este foarte clar cum se poate face practic acest lucru?

Pornind de la această întrebare, am găsit o poveste foarte instructivă la adresa: Stop and Smell the Roses – Deep English. Este vorba de relatarea scriitorului american      A.J. Jacobs, relatare pe care el a prezentat-o și în cadrul unei conferințe TED:

„Din păcate, creierul uman e setat să detecteze chestiile negative. Poate că asta ne era de ajutor în epoca de piatră, ca să evităm prădătorii, dar în ziua de azi e un mod groaznic de a-ți trăi viața. E sursă sigură de anxietate și depresie.

Și-atunci, cum putem contracara tendința creierului de a reține doar ce-i negativ? Conform multor cercetări, una din cele mai eficiente arme e recunoștința.

Conștient fiind de asta, acum vreo doi ani am pornit o nouă practică la noi în casă. Înainte de a lua masa cu soția și copiii, spun o rugăciune de mulțumire…  le mulțumesc unora dintre cei responsabili pentru faptul că avem mâncare pe masă. Și zic: „Vreau să-i mulțumesc țăranului care a cultivat aceste roșii, și șoferului care a dus cu camionul roșiile la magazin, și casierului care a scanat roșiile.”

Eram foarte încântat de acest nou obicei. Dar într-o zi, fiul meu de 10 ani mi-a spus: „Tată, știi, oamenii ăștia nu sunt aici. Nu te pot auzi. Dacă îți pasă cu adevărat, du-te și mulțumește-le în persoană.”

Scriitor fiind, îmi place să experimentez ca să-mi scriu cărțile. Să plec în cercetare. Așa că am decis să accept provocarea fiului meu. … ca să fie și mai simplu, am decis să mă concentrez pe un singur lucru. Dar unul fără de care nu puteam trăi: cafeaua mea de dimineață. …”

(În fiecare zi se beau 2 miliarde de cești și 125 de milioane de oameni au locuri de muncă legate de comerțul cu cafea. Și istoria îi este recunoscătoare cafelei: Iluminismul a început în cafenele.)

„Această aventură mi-a luat luni de zile și m-a purtat prin toată lumea. Pentru că am descoperit că ceașca mea cu cafea nu ar fi existat fără implicarea a sute de oameni la care nu mă gândisem. Așa că trebuia să-i mulțumesc șoferului care aduce cafeaua boabe la cafenea. Dar el n-ar fi putut face asta dacă nu exista drumul. Așa că trebuie să le mulțumesc oamenilor care au făcut drumul. Apoi, ar trebui să le mulțumesc celor care au fabricat asfaltul.

Și așa am realizat că ceașca mea cu cafea, la fel ca multe alte lucruri pe lumea asta, necesită eforturile combinate ale unui număr impresionant de oameni de diferite profesii: arhitecți, biologi, designeri, mineri, păstori, de toate felurile. …

A fost extenuant, dar frumos. Pentru că mi-a dat ocazia să fiu atent la sutele de lucruri care merg bine în fiecare zi, mai degrabă decât la cele trei sau patru care nu merg bine. Și mi-a reamintit cât de minunat de interdependenți suntem. Am învățat o mulțime de lecții în acest proiect, dar astăzi mă voi concentra pe cinci dintre ele.

Prima: ridică-ți privirea! Mi-am început șirul de mulțumiri cu barmanița de la cafeneaua din cartier, Joe Coffee din New York. O cheamă Chung, și e una din cele mai energice ființe pe care am văzut-o. Cu un zâmbet imens, gata să te îmbrățișeze cu drag. Dar chiar și pentru cineva ca ea, meseria de barmaniță e grea. … Așa că i-am mulțumit lui Chung, iar ea mi-a mulțumit pentru că i-am mulțumit. …

Chung mi-a spus că cel mai greu e atunci când oamenii nici măcar nu o tratează ca pe o ființă umană. Parcă ar fi un automat de cafea. Îi înmânează mecanic cardul, fără ca măcar să-și ridice privirea din telefon. În timp ce-mi povestea asta, mi-am dat seama că și eu mai făceam așa. Că am fost genul ăla de măgar. Și mi-am jurat, atunci pe loc: când interacționez cu alții, o să-mi folosesc cele două secunde ca să îi privesc în ochi. Pentru că asta te ajută să nu uiți că ai în fața ta un om, cu familie, cu nevoi, cu amintiri jenante din liceu. Și acel mic moment de conexiune e atât de important pentru umanitatea și fericirea amândurora.

A doua lecție: miroase trandafirii! Și țărâna. Și îngrășământul. După Chung, i-am mulțumit lui Ed Kaufmann. Ed e unul dintre cei care alege cafeaua pe care o va servi cafeneaua mea. El călătorește prin lume, până în America de Sud sau Africa, căutând cea mai bună cafea. Așa că i-am mulțumit lui Ed.

Ca răsplată, Ed m-a învățat cum să deguști cafeaua ca un profesionist. E un adevărat ritual. Iei lingura și o cufunzi în cafea, apoi iei o gură, cu o sorbitură zgomotoasă …  Asta pentru că vrei să răspândești cafeaua în toată gura. Avem papile gustative inclusiv în interiorul obrajilor sau pe vălul palatin, așa că vrei să simți cafeaua peste tot.

Inspirat fiind de Ed, mi-am propus să țin cafeaua pe limbă timp de cinci secunde. Cu toții suntem ocupați, dar chiar mi-am făcut timp cinci secunde ca să conștientizez textura, aciditatea, dulceața cafelei.

Și am început să fac asta și cu alte mâncăruri. Această practică de a savura e esențială pentru recunoștință. Psihologii descriu recunoștința ca pe abilitatea de a reține un moment și de a-l face să dureze cât mai mult. Abilitatea de a încetini timpul, astfel încât viața să nu mai treacă pe nesimțite, ca de-atâtea alte ori.

Lecția numărul trei: găsește capodoperele din jurul tău! Una din conversațiile mele preferate din acest an a fost cu tipul care a inventat capacul paharului de cafea.

Până în acel moment, acordasem zero atenție capacului de la paharul de cafea. Dar conversația cu inventatorul lui, Doug Fleming, a fost extraordinară, pentru că e un om atât de pasionat. Câtă strădanie și efort a pus el în acel capac, pe care eu nici măcar nu l-am luat în seamă.

Doug spune că un pahar necorespunzător strică experiența cafelei. Poate să blocheze aroma, atât de importantă pentru experiența finală. Doug e foarte inovativ, e un fel de Elon Musk al capacelor de cafea. …

În spatele unui lucru bine făcut e un uriaș proces invizibil. Dacă am încerca să fim puțin atenți la el, ne-ar reaminti ce e un miracol și ne-ar îmbogăți viața.

Lecția numărul patru: mimează până-ți iese! Către finalul proiectului, eram lansat într-o avalanșă de mulțumiri. Eram ceva de genul: mă trezeam, și pentru vreo două ore scriam mailuri, trimiteam mesaje, sunam oameni sau îi vizitam, totul ca să le mulțumesc pentru contribuția la cafeaua mea.

Sincer vă spun, unii dintre ei nu erau așa încântați. … Dar majoritatea erau foarte impresionați.

Îmi amintesc că am sunat-o pe doamna responsabilă cu dezinsecția la depozitul unde cafeaua era depozitată. Și i-am spus: „Poate că sună ciudat, dar vreau să-ți mulțumesc că ții gândacii departe de cafeaua mea.” Mi-a răspuns: „Așa e că sună ciudat, dar tocmai mi-ai făcut ziua mai bună.”

A fost un apel telefonic neobișnuit, care n-a influențat-o doar pe ea, ci și pe mine. Pentru că zi de zi mă trezeam cu dispoziția mea obișnuită, morocănoasă, dar mă forțam să scriu un mesaj de mulțumire, apoi încă unul, și încă unul. Și astfel am învățat că dacă mimezi gratitudinea, după un timp ajungi s-o simți de fapt de-adevăratelea.

Puterea acțiunilor noastre de a ne schimba mentalitatea e uimitoare.  Adeseori credem că felul cum gândim ne poate schimba felul cum acționăm. Dar și viceversa e la fel de valabilă.

În fine, ultima lecție despre care vreau să vă vorbesc: … fiecare pas pe care-l facem în seria mulțumirilor va scoate la iveală alte o sută de persoane cărora să le mulțumim.

Am mers până în Columbia să le mulțumesc celor ce cultivau cafeaua. Erau localizați într-un orășel de munte…și i-am cunoscut pe cultivatori, frații Guarnizo. Au o fermă micuță, dar fac o cafea grozavă…Mi-au arătat cum se cultivă cafeaua. …

Evident, le-am mulțumit. Mi-au răspuns: „Bine, dar noi nu ne-am putea face treaba fără alți o sută de oameni. Utilajul care extrage boaba din fruct e fabricat în Brazilia, iar camionul cu care ne facem treaba la fermă e asamblat din componente fabricate în toată lumea. De fapt, chiar SUA exportă oțel în Columbia.

Deci m-am dus în Indiana și le-am mulțumit metalurgiștilor de acolo. Am realizat atunci că … e nevoie de o lume întreagă ca să faci o cafea.

Și acest fenomen de globalizare are într-adevăr și dezavantaje. Dar eu cred că avantajele pe termen lung sunt net superioare, iar progresul e indiscutabil. Ne-am îmbunătățit în ultimii 50 de ani, sărăcia pe glob e în scădere. Ar trebui să rezistăm tentației de a ne retrage în carapacea noastră. Ar trebui să rezistăm tentației de a ne refugia în izolare și șovinism.

…Cercetările au demonstrat că, cu cât suntem mai recunoscători, cu atât e mai probabil să-i ajutăm pe ceilalți. Când trecem prin momente grele, adesea suntem concentrați pe noi înșine. Dar gratitudinea te determină să vrei să dai mai departe …

Mi-a amintit de faptul că lucruri pe care eu le iau de bune, poate că nu sunt disponibile pentru milioane de alți oameni. Cum ar fi apa.

Cafeaua reprezintă 98.8% apă. Așa că era normal să merg să le mulțumesc celor de la uzina de apă din New York, adică sutelor de oameni care îmi asigură mie apa și acest miracol că la o răsucire de robinet am apă potabilă. Milioane de alți oameni în lume nu au acest lux și trebuie să meargă ore întregi pentru apă potabilă. …

Încurajez pe toată lumea, prieteni, familie, să-și facă propriul traseu al recunoștinței. E o experiență care-ți schimbă viața.

Nu trebuie neapărat să fie despre cafea. Poate fi orice. O pereche de șosete, un bec. Și nu trebuie neapărat să străbateți toată lumea, puteți face un mic gest, cum ar fi … să-i scrieți un bilet designer-ului care a creat logo-ul care vă place.

Ține mai degrabă de un mod de a fi. De a avea mereu în minte miile de oameni implicați în fiecare lucrușor. De a ține cont de faptul că într-o fabrică există cineva care a țesut materialul din scaunele pe care stați.”

La rândul meu, ca încheiere, este firesc să-mi exprim recunoștința față de  A.J. Jacobs pentru extrem de instructiva sa poveste, față de cei care se află în spatele site-ului Deep English care mi-a facilitat cunoașterea acestui story și, nu în ultimul rând, față de tine iubite cititorule care ai ajuns până aici citind aceste rânduri.

Don’t worry, be happy!

 

Surse:

1.Stop and Smell the Roses – Deep English

2.www.thecoffeecompass.com/a-j-jacobs-is-thankful-for-coffee/

3.www.newsweek.com/thanks-thousand-j-jacobs-coffee-radical-gratitude-1222245

4.www.ted.com/talks/a_j_jacobs_my_journey_to_thank_all_the_people_responsible_for_my_morning_coffee/transcript?language=en

5.thanksathousandbook.com/

„Fiecare relatare are trei fațete: a ta, a mea și adevărul”

Robert Evans

 

În anumite privințe, producătorul american de film Robert Evans are dreptate, deoarece oamenii pot crea, este adevărat că fără să dorească, amintiri sau pseudoamintiri care sunt false.

Vi s-a întâmplat să credeți că ați pornit mașina de spălat înainte de a pleca la serviciu, dar la revenirea acasă să descoperiți că nu ați făcut-o? Este vorba de o amintire falsă adică o amintire care pare reală în mintea noastră, dar nu este deloc reală pentru că ea este parțial sau în întregime “inventată”.

Majoritatea amintirilor false nu sunt rău intenționate și nu rănesc în mod intenționat. Ele de fapt sunt schimbări sau reconstrucții ale memoriei care nu se aliniază cu evenimentele adevărate. Cu toate acestea, unele amintiri false pot avea consecințe semnificative cum ar fi de exemplu în instanțe unde amintirile false pot conduce la condamnarea cuiva pe nedrept.

Amintirile în general sunt complexe adesea fiind nesigure și supuse schimbării. În timp ce dormi evenimentele sunt mutate din memoria temporară a creierului tău în memoria pe termen lung. Tranziția nu este însă absolută. Este posibil ca elemente ale memoriei să se piardă și astfel să apară amintiri false.

Amintirile false se pot genera în mai multe moduri dar este greu de stabilit cu precizie care sunt problemele care le-au cauzat.

Un mod de apariție este cel prin sugestionare sau autosugestionare, deoarece sugestia este o forță puternică. Prin urmare se pot genera noi amintiri false pornind de la întrebările pe care ni le punem dar și la “stimularea” de către altcineva.

Amintirile false pot fi generate și de informațiile eronate sau necorespunzătoare despre un eveniment de a cărui veridicitate suntem convinși. Cu asemenea informații putem crea o nouă amintire sau le putem combina cu amintiri reale. Nu trebuie să uităm similitudinea dintre creierul uman și computer: dacă îi oferim informații proaste, el stochează informații proaste.

Amintirile false pot apărea și pentru că în memoria noastră se pot combina elemente ale diferitelor evenimente într-unul singular. Când “reluăm” o asemenea amintire, revedem evenimentele care au avut loc dar cronologia lor este confuză și astfel rezultă amintiri false.

Mai este de spus că emoțiile unui moment pot avea un impact semnificativ asupra a ceea ce se stochează ca amintire. Cercetări recente sugerează că emoțiile negative duc la mai multe amintiri false decât emoțiile pozitive sau neutre.

Amintirile false au o probabilitate de apariție mai mare în situații generate de anumite evenimente cum ar fi:

Mărturia oculară. Dacă asistați la o crimă sau un accident, mărturia dumneavoastră este importantă dar nu concludentă, pentru că experții și oficialii știu că amintirile se pot modifica, fie prin sugestie, fie cu trecerea timpului. În acest fel orice lacună în evenimente poate fi completată de memoria Dumneavoastră transformând însă o amintire de încredere într-una fără credibilitate.

Trauma. Cercetările sugerează că persoanele care au un istoric de traume, depresie sau stres pot fi producătoare de amintiri false. Evenimentele negative pot produce mai multe amintiri false decât cele pozitive sau neutre.

TOC. Persoanele cu tulburare obsesiv-compulsivă pot avea un deficit de memorie sau o încredere scăzută în memorie. Probabilitatea ca ele să creeze amintiri false este mai mare.

Îmbătrânirea. Cu trecerea anilor detaliile unor amintiri se pot pierde. Esența amintirilor respective devine mai puternică, în timp ce detaliile dispar. De exemplu, s-ar putea să vă amintiți că ați fost la mare în luna de miere, dar nu vă amintiți numele hotelului în care ați stat, nici cum era vremea și nici măcar localitatea în care ați fost.

Se pot oare corecta amintirile false?

Adevărul este că singurul răspuns sau remediu pentru amintirile false îl constituie dovezile independente care coroborează sau infirmă amintirile respective.

Amintirile false pot părea destul de reale și chiar producătoare de emoții. Însă încrederea în ele nu le garantează autenticitatea. Este important de precizat că prezența amintirilor false nu înseamnă că memoria dumneavoastră este proastă sau că dezvoltați un tip de tulburare de memorie, cum ar fi de pildă boala Alzheimer.

Amintirile false nu sunt rare. Toată lumea le are și pot fi scurte și banale, cum ar fi de exemplu amintirea despre locul unde ai putea jura că ți-ai pus cheile aseară sau ar putea fi semnificative, cum ar fi cele despre cum s-a întâmplat un accident sau ce ai văzut în timpul unei crime.

Vestea bună este că majoritatea amintirilor false sunt inofensive și pot fi chiar hilare atunci când povestea ta intră în conflict cu amintirea altcuiva despre ea.

Amintirile false pot apărea și în sfera fenomenelor sociale sub forma “amintirilor false colective”. Acesta este “efectul Mandela”: fenomenul prin care un grup de oameni își amintește un eveniment diferit de cum s-a întâmplat în realitate.

Fenomenul a fost numit „efect Mandela” în 2010 de scriitoarea, cercetătoarea și consultanta în „paranormal” Fiona Broome.

La vremea aceea, doamna Broome se afla la o reuniune, unde a descoperit că o mulțime de oameni au împărtășit o falsă amintire despre moartea lui Nelson Mandela.

Nelson Mandela a fost președintele Africii de Sud în perioada 1994-1999 și a murit în 2013 în urma unei infecții a tractului respirator. Cu toate acestea, mulți dintre oamenii prezenți la reuniune erau siguri că Mandela a murit în anii 1980 în timp ce se afla în închisoarea Robben Island.

Broome a spus: „Vezi, am crezut că Nelson Mandela a murit în închisoare. Am crezut că mi-l amintesc clar, complet cu clipuri de știri despre înmormântarea lui, jale în Africa de Sud, câteva revolte în orașe și discursul sincer al văduvei sale. Apoi am aflat că era încă în viață.”

După această experiență, Broome a înființat un site dedicat înregistrării diverselor exemple ale fenomenului ciudat. De-a lungul anilor, un număr mare de astfel de exemple au fost înregistrate, nu numai pe site-ul Broome, dar și pe alte platforme de internet.

Iată un exemplu notoriu:

Primul restaurant McDonald’s a fost deschis în anii ’40 și a continuat rapid să devină parte integrantă a vieții consumatorilor. Restaurantul a fost numit întotdeauna „McDonald’s”, dar unii oameni susțin că își amintesc că se numește „MacDonald’s”. Dacă se cercetează puțin, devine evident că restaurantul nu a fost niciodată numit „Mac”. Cu toate acestea, cei care susțin că se numea „MacDonald’s” nu sunt convinși. Un utilizator povestește despre o situație în Franța: „Am avut o întâmplare interesantă în ziua trecută când am fost la un McDonald’s din Paris, Franța. Pe chitanță era scris „MacDonald’s” deși oriunde altundeva (meniuri, ambalaje etc.) era „McDonald’s” ”

O modalitate de a înțelege efectul Mandela este de a-l compara cu jocul “telefonul fără fir”  din copilărie. În timpul acestui joc, o declarație inițială este șoptită unei persoane care o transmite altei persoane care la rândul ei o transmite mai departe ș.a.m.d. până când mesajul este livrat persoanei finale. De obicei, mesajul final este diferit de cel inițial deoarece participanții din lanțul “telefonului fără fir” l-au auzit sau l-au amintit ușor diferit.

Unii medici cred că efectul Mandela este o formă de confabulare.

O persoană fără a intenționa să mintă sau să-i înșele pe alții își creează o amintire falsă cu care umple golurile din propria memorie și a altora.

Multe exemple ale efectului Mandela sunt foarte aproape de informația originală sau adevărată. Unii cercetători cred că oamenii – chiar și un grup mare de oameni – folosesc confabularea pentru a „reaminti” ceea ce simt că este cea mai probabilă secvență de evenimente. Oamenii tind să confirme ceea ce o altă persoană crede că este adevărat.

Din fericire, când vine vorba de efectul Mandela, majoritatea amintirilor false par a fi inofensive. Scriind „MacDonald’s”  în loc de „McDonald’s” nu dăunează decât eventual mândriei noastre de a ne aminti micile detalii. Dar există și situații când asemenea amintiri pot deveni periculoase: este vorba de transformarea lor în teorii ale conspirației.

Don’t worry, be happy!

Surse:

1.www.healthline.com/health/mental-health/mandela-effect

2.www.digi24.ro/stiri/sci-tech/descoperiri/ce-este-efectul-mandela-si-care-sunt-cauzele-amintirilor-false-735450

3.rum.thefunkonme.com/do-these-15-examples-prove-mandela-effect-is-real-616916

„Majoritatea problemelor din lume sunt cauzate de oamenii care vor să se simtă importanți.”

T.S. Eliot

 

Răspunsul cel mai apropiat de realitate, la întrebarea din titlu, este că îi face pe cei care  cred în astfel de teorii să se simtă diferiți, speciali, inteligenți. Îi face să se considere persoane care adoptă întotdeauna puncte de vedere diferite de cele ale majorității. Este o formă de narcisism și  egocentrism.

Legat de o teorie a conspirației există două aspecte care ar putea fi adevărate: s-ar putea să existe un sâmbure de adevăr în ceea ce privește conținutul real al teoriei sau s-ar putea ca inițiatorul teoriei să dorească să ne facă să credem că lucrurile ce urmează să se întâmple sunt mult mai puțin ample decât în realitate.

Cele mai multe teorii ale conspirației actuale sunt pur și simplu greșite. Uneori ele conțin detalii ciudate și atunci când ele se referă la cunoștințe profunde, este greu să le descoperi.

În acest context nu este greu de înțeles de ce mulți oameni sunt înclinați să creadă că se întâmplă ceva mai mult decât sunt împinși să creadă. Acest lucru este adevărat probabil mai frecvent decât ne dăm seama.

Henry Kissinger, fostul secretar de stat al Statelor Unite ale Americii, a răspuns odată oamenilor care l-au numit arogant spunând că, dacă ar avea acces la informațiile pe care el le deținea și cu care trebuia să ia decizii, ar deveni și ei aroganți.

Ideea lui Kissinger este că, în numele democrației, oamenilor le place să comenteze și să se certe pe seama a tot felul de opinii bazate pe niște cunoștințe limitate, iar persoanele ca el (adică aflate în tot felul de funcții înalte) trebuie să se prefacă că iau totul în serios. Dar în realitate, ca să cunoască adevărul, tot ceea ce trebuie să facă cineva ca el – care este aproape de sursele de informații pe care noi ceilalți nici nu le putem concepe – este să se uite, de exemplu, într-un un raport al serviciilor secrete. În acest caz, toate speculațiile celorlalți devin discutabile.

Între oricare doi indivizi aparținând unui sistem, există, în funcție de context, o asimetrie informațională. De exemplu, dacă luăm în discuție un sportiv de performanță și un muzician celebru, suntem convinși că fiecare dintre ei deține informații pe care celălalt nu le are.

În fiecare caz, acele informații sunt obținute din experiența subiectivă. Dacă le-ar împărtăși unul cu altul printr-un limbaj oarecare, în mod cert, în procesul de transmitere a informațiilor ceva se pierde. Poate că este vorba de ceva ce nu se poate descrie pe deplin, poate că este ceva ce nu este corect, poate că chiar ei aleg să se înșele unul pe altul.

În plus, apare și dependența de calea pe care o iau informațiile înainte de a ajunge de la unul la altul: printr-o intermediere de către alte persoane sau prin alte medii? Cu cât cei doi se află mai departe unul de altul, informațiile transmise devin mai distorsionate.

Având în vedere toate acestea, exemplul Kissinger este deosebit de instructiv, deoarece putem considera că este un adevăr absolut faptul că cu cât te miști mai sus pe scara puterii, cu atât mai mult trebuie să te ascunzi.

De fapt, în general, puterea este obținută printr-un fel de avantaj informațional pe care îl câștigă o persoană. În plus puterea oferă unei persoane informații noi de care de multe ori ea nici nu este interesată sau nu este dispusă să le împărtășească altora. Ca urmare, poate intră în funcțiune modelele de transmitere a informațiilor atât prin resurse, cât și prin înșelăciune.

Toate acestea arată cu claritate cât de just este dictonul „Informația înseamnă putere”. Filosoful și istoricul francez Michel Foucault a fost probabil teoreticianul care a intuit cel mai bine această relație între informație și putere.

De fapt, el a echivalat în mod specific cunoașterea cu puterea, în special atunci când este vorba de informațiile care se află mai sus în structura organizațională a oricărui sistem complex de oameni. Pe baza poziției lor strategice în societate, unii oameni nu numai că au acces la informații pe care alții nu le au, dar de fapt creează structurile informaționale în care trăim cu toții.

Cei care lansează teorii ale conspirației nu au aproape niciodată dreptate în ceea ce privește teoriile lor, dar de obicei sunt primii care își dau seama unde se află incoerențele din informațiile inițiale. Cei mai buni dintre ei pot recunoaște cel puțin existența asimetriilor informaționale.

Unele informații sunt prea valoroase pentru a fi distribuite. Alte informații sunt pur și simplu periculoase pentru “mintea maselor”.

În domeniul social, cu cât ești mai departe în spațiu și timp de experiența subiectivă a unei persoane pe care o judeci, cu atât faptele și opiniile tale sunt mai mult abstracții total desprinse de realitate.

Toate acestea nu sunt altceva decât un alt mod de a spune că lumea este un loc complicat și multe dintre presupunerile noastre nu sunt atât de solide pe cât credem.

Și ceea ce este mai important este faptul că nimeni nu știe cu adevărat ce se întâmplă în lume acum. Ne-am deplasat în colectiv prin valuri de anxietate, confuzie și furie. Chiar și acum, pe măsură ce lumea a început să se repună în mișcare, există mai multe întrebări decât răspunsuri.

Cu cât atenția noastră este captată mai mult de surse de informații cu care nu avem nicio legătură cu atât judecățile noastre devine mai îndoelnice. În consecință, cu cât proiectăm mai mult în spațiu și timp informațiile obținute în acest context, cu atât avem mai puțin control asupra lor și a consecințelor pe care le produc.

Acesta este unul din motivele pentru care ar fi o bună practică aceea ca din când în când să verificăm statutul propriei noastre asimetrii informaționale, în ce domeniu cunoaștem mai mult decât alții și în ce domeniu suntem deficitari față de alții.

Pentru majoritatea dintre noi, aceste asimetrii se află în mediul nostru local: în localitatea noastră, în casele noastre, în comunitățile noastre, în locurile noastre de muncă.

Aici atenția noastră este orientată direct către lucruri pe care le putem îmbunătăți și gestiona și ne putem face o idee mai sigură despre ceea ce se întâmplă. Aici este, de asemenea, mediul în care judecata și deciziile noastre pot fi cele mai bune.

Internetul și mass media în general, din păcate, sunt “surse minunate” pentru a ne deturna atenția și a o trimite către spirale informaționale care mai degrabă produc confuzii decât educă. Din acest motiv merită, din când în când, să ne punem întrebări în legătură cu informațiile pe care acestea ni le transmit.

Tot așa, având în vedere perioada pandemică în care ne aflăm, este util să punem în mod serios sub semnul întrebării “propaganda antivaccinare” pe care o susțin tot felul de persoane fără nicio o legătură cu domeniul virusologiei (jurnaliști, avocați, ingineri, oftalmologi ș.a.). Oare aceste persoane și-au pus vreodată problema propriei lor asimetrii informaționale?

Don’t worry, be happy!

 

Sursa:

zatrana.substack.com/p/letter-reclaiming-attention

„Acceptă copiii așa cum acceptăm copacii – cu recunoștință, fiindcă sunt o binecuvântare – dar să nu ai așteptări sau dorințe. Nu te aștepți ca un copac să se schimbe, îl iubești așa cum este.”

Isabel Allende

 

Nu prea există opțiuni mai importante decât opțiunea de a avea copii, iar psihologii și alți oameni ai științelor sociale au făcut multe cercetări pentru a afla ce înseamnă această opțiune în privința fericirii.

Unii dintre savanții importanți din domeniu au susținut că, dacă vrei să fii fericit, cel mai bine este să nu ai copii. Alții au respins această idee, subliniind că multe depind de cine ești și unde locuiești.

Dar de fapt în joc se află întrebarea dacă recompensele de a avea copii sunt diferite și mai profunde decât fericirea?

Primele cercetări au arătat clar că a avea copii înseamnă degradarea calității vieții unei familii. Într-unul din studiile sale, psihologul israelian Daniel Kahneman și colegii săi au cerut unui număr de aproximativ 900 de femei, care aveau un loc de muncă, să precizeze, la sfârșitul fiecărei zile, toate activitățile lor precum și cât de multă fericire le-a produs fiecare dintre acestea.

Din observațiile participantelor la studiu a rezultat că ocuparea timpului lor cu copiii ar fi mai puțin plăcută decât multe alte activități, cum ar fi vizionarea programelor la televizor, cumpărăturile sau pregătirea mâncării.

Alte studii au arătat că, atunci când vine pe lume un copil, părinții experimentează pe lângă o scădere a fericirii, care persistă mult timp, și o diminuare a satisfacției conjugale diminuare care de obicei nu încetează până când copiii părăsesc casa părintească și apare “sindromul cuibului gol” cum l-a numit profesorul de la Harvard University Dan Gilbert.

De fapt, a avea copii, mai ales pentru părinții tineri, implică probleme financiare, lipsă de somn și stres. Pentru mame mai este și efortul fizic al sarcinii și alăptării.

Drept urmare, copiii pot transforma un parteneriat romantic, vesel și iubitor într-o luptă, cu sumă zero, pentru cine poate să doarmă și să lucreze și cine nu.

După cum notează scriitoarea Jennifer Senior,  în cartea ei All Joy and No Fun, copiii provoacă cele mai frecvente certuri într-un cuplu – „mai multe decât banii, mai multe decât munca, mai multe decât socrii, mai multe decât obiceiurile personale enervante, stilurile de comunicare, activitățile de petrecere a timpului liber, problemele de angajament, prietenii, sexul. Cineva cine nu înțelege acest lucru este binevenit să petreacă o zi întreagă cu un copil de 2 ani supărat (sau un copil de 15 ani îmbufnat); se va lămuri destul de curând.”

Dar, așa cum se întâmplă adesea în psihologie, în timp ce unele cercetări au oferit constatări simple – în acest caz, „a avea copii te face nefericit” – alte eforturi de cercetare au ajuns la concluzii mai complexe.

În primul rând, prejudicierea fericirii este mai gravă pentru unii decât pentru alții. De exemplu, un studiu arată că tații cu vârste cuprinse între 26 și 62 de ani beneficiază de fapt de o creștere a fericirii, în timp ce părinții tineri sau singuri suferă cele mai mari pierderi în această privință.

Și, în mod esențial, există diferențe geografice. O cercetare din 2016, care analizează nivelurile de fericire ale persoanelor cu și fără copii din 22 de țări, a constatat că măsura în care copiii te fac fericit este influențată de faptul că țara ta are politici de îngrijire a copiilor, cum ar fi concediul parental plătit.

De pildă, părinții din Norvegia și Ungaria sunt mai fericiți decât cuplurile fără copii din acele țări, iar părinții din Australia și Marea Britanie sunt mai puțin fericiți decât colegii lor fără copii.

Copiii îi fac pe unii fericiți și pe alții nefericiți; restul se situează undeva la mijloc – depinde, printre alți factori, de câți ani ai, dacă ești mamă sau tată și unde locuiești.

Dar rămâne totuși o problemă neelucidată în profunzime: mulți oameni ar fi avut vieți și căsătorii mai fericite dacă ar fi ales să nu aibă copii și totuși, ei descriu în continuare calitatea de părinte drept „cel mai bun lucru care li s-a întâmplat vreodată”. Cum se explică acest fapt?

O posibilitate ar fi explicarea pe seama fenomenului ce poate fi numit distorsiunea memoriei. Când ne gândim la experiențele noastre din trecut, avem tendința să ne amintim vârfurile și să uităm de cele “lumești” mai puțin plăcute.

Jennifer Senior explică lucrurile astfel: „Eul nostru, în confruntare cu sinele, le spune cercetătorilor că preferăm să spălăm vasele – sau să tragem un pui de somn, sau să facem cumpărături sau să răspundem la e-mailuri – decât să petrecem timp cu copiii noștri… Dar sinele nostru cantonat în amintiri le spune cercetătorilor că nimeni – și nimic – nu ne-a oferit atâta bucurie ca și copiii noștri. Poate că nu este fericirea “de toate zilele”, dar este fericirea pe care o avem în minte, fericirea pe care o invocăm și de care ne amintim, fericirea izvorâtă din lucrurile care ne compun poveștile de viață.”

Acestea sunt idei plauzibile ce nu pot fi respinse. Dar sunt și alte idei despre motivul pentru care oamenii nu regretă calitatea de părinte, idei care nu au nicio legătură cu fericirea – cel puțin nu într-un sens simplu.

De exemplu, o teorie ar putea fi una care implică atașamentul. Majoritatea părinților își iubesc copiii și li s-ar părea groaznic să accepte ideea că le-ar fi mai bine dacă cineva pe care îl iubesc nu ar exista. Atașamentul pe care îl avem față de cineva poate anula o scădere generală a calității vieții noastre și, prin urmare, dragostea pe care o avem față de copiii noștri înseamnă că opțiunea noastră de a-i aduce pe lume are o valoare mai presus de orice efect pe care opțiunea respectivă ar avea-o asupra fericirii noastre.

În altă ordine de idei este de notat că în viață există mai mult decât fericire. Când spunem că cel mai bun lucru pe care l-am făcut vreodată este sau a fost să ne creștem copiii, nu înseamnă că spunem că ei ne-au oferit plăcere în sensul simplu de toate zilele. Vorbim despre ceva mult mai profund, care are legătură cu satisfacția, scopul și sensul vieții.

Când oamenii sunt întrebați despre sensul și scopul vieții lor, cei care sunt părinți spun că viața lor are mai mult sens decât a celor care nu sunt părinți.

Un studiu realizat de psihologul social american Roy Baumeister și colegii săi a constatat că, cu cât oamenii au petrecut mai mult timp îngrijindu-se de copii, cu atât au spus că viața lor este mai semnificativă – chiar dacă, pe de altă parte, au raportat că viața lor nu este mai fericită.

Așadar creșterea copiilor are o legătură incertă cu plăcerea, dar se poate conecta la alte aspecte ale unei vieți bine trăite, satisfăcându-ne foamea de atașament, de sens și de  scop.

Zadie Adeline Smith, romancieră, eseistă și scriitoare de proză scurtă britanică, spune că a avea un copil este ca un „amestec ciudat de teroare, durere și încântare”, idee cu care, ca încheiere, ne putem exprima acordul.

Don’t worry, be happy!

 

Sursa:

www.theatlantic.com/family/archive/2021/11/does-having-kids-make-you-happy/620576/?utm_source=pocket&utm_medium=email&utm_campaign=pockethits

„Numai păcatele nu te lasă să dormi.”

Marin Preda

 

Insomnia este ca un hoț care fură de la milioane de oameni – mai ales după vârsta de 65 de ani – somnul reparator atât de necesar.

Cauzele insomniei sunt multe și cresc ca număr și severitate pe măsură ce oamenii înaintează în vârstă. Cu toate acestea, problema este adesea neglijată fapt care nu numai că scade calitatea vieții, dar poate, de asemenea, cauza sau agrava tulburări fizice și emoționale.

Majoritatea celor care se confruntă cu insomnia trec de fapt printr-o insomnie episodică, o noapte în care organismul pare să fi uitat cum să doarmă un număr necesar de ore sau chiar deloc.

Oricât de supărătoare ar părea lipsa de somn la momentul respectiv, ea nu se poate compara cu efectele pe care ea le are asupra persoanelor pentru care insomnia – dificultăți de a adormi sau trezirea mult prea devreme – se manifestă noapte de noapte.

Un sondaj realizat în 1995, de către cercetătorii de la National Institute on Aging din SUA, în rândul a peste 9.000 de persoane cu vârsta de 65 de ani și peste, care trăiau în trei comunități, a arătat că 42% au raportat dificultăți atât în a adormi cât și în a rămâne în stare de somn.

Proporția de persoane afectate este probabil mult mai mare acum, când milioane de oameni își petrec orele înainte de somn privind tot felul de ecrane care pot perturba ritmurile biologice ale organismului.

Dr. Alon Y. Avidan, profesor la University of California, Los Angeles spune că „insomnia este un simptom, nu un diagnostic”, care poate fi un indiciu privind o problemă de sănătate subiacentă, adesea tratabilă și, atunci când persistă, ar trebui luată în serios.

Așa-numita insomnie tranzitorie care durează mai puțin de o lună poate rezulta dintr-o problemă temporară cum ar fi, de exemplu, o problemă la locul de muncă sau o boală acută. Insomnia, care durează între una și șase luni, poate fi cauzată de exemplu de o criză financiară personală sau de pierderea unei persoane dragi. Câteva luni marcate de insomnie sunt destul de dureroase, dar atunci când insomnia devine cronică, care durează șase luni sau mai mult, poate provoca ravagii fizice, emoționale și sociale grave.

Pe lângă somnolența excesivă în timpul zilei, care ea însăși poate fi periculoasă, dr. Avidan arată că insomnia cronică „poate avea ca rezultat tulburări de intelect, tulburări cognitive, confuzie, retard psihomotoriu sau risc crescut de accidentare”. Este de înțeles că ea este adesea însoțită de depresie, aceasta fiind fie cauza fie consecința insomniei persistente.

Există două tipuri de insomnie. Una, numită insomnie primară, care rezultă dintr-o problemă care apare numai sau în principal în timpul somnului, cum ar fi apneea obstructivă, sindromul picioarelor neliniştite (care afectează 15 până la 20% dintre adulţii în vârstă) și mişcările periodice ale membrelor.

Celălalt tip de insomnie, mai frecvent, este cel care apare sub forma unui efect secundar al unei probleme medicale sau psihiatrice subiacente.

Poate fi vorba de efectele secundare ale medicamentelor, poate fi vorba de factori comportamentali, cum ar fi consumul nepotrivit de cofeină, alcool sau nicotină dar poate fi vorba și de un pui de somn în timpul zilei sau de perturbări de mediu, cum ar fi schimbarea fusului orar, zgomot sau lumină excesivă  (mai ales lumina albastră de la un dispozitiv electronic – în dormitor).

Printre numeroasele afecțiuni medicale care pot provoca insomnie se numără insuficiența cardiacă, refluxul gastroesofagian (BRGE), bolile pulmonare, artrita, boala Alzheimer, incontinența urinară ș.a. Tratarea afecțiunii de bază, dacă este posibilă, ameliorează adesea insomnia.

Indiferent de motivul insomniei, atunci când oamenii anticipează că au dificultăți în a adormi sau în a se întoarce la somn după trezirile din miez de noapte, pot petrece ore întregi stând treji în pat, îngrijorându-se că nu pot dormi, iar anxietatea în sine le afectează capacitatea de a dormi, altfel spus se înscriu într-un cerc vicios. Cu cât cineva se îngrijorează mai mult de o problemă de somn, cu atât problema respectivă se agravează mai mult.

Ar fi recomandabil ca în cazul unor treziri prea devreme, fără posibilitatea de a adormi din nou, să se facă ceva util. Dacă insomnia este cauzată de teama de a se uita ceva important trebuie folosit un carnețel lângă pat în care să se poată nota, fără a se face prea multă lumină, problema care provoacă griji. (Lumina strălucitoare în mijlocul nopții poate reseta ceasul biologic; dacă trezirea nocturnă este cauzată de folosirea toaletei este bine să se folosească o sursă de lumină de noapte apropiată de podea.)

Cauzele non-medicale ale insomniei sunt adesea tratate cu succes prin practicarea unei „igiene bune a somnului”, un concept care a fost dezvoltat de dr. Peter J. Hauri care a fost profesor, psiholog la University of Virginia și specialist în problemele somnului la Clinica Mayo.

Igiena bună a somnului include: limitarea somnului din timpul zilei la mai puțin de 30 de minute, de preferat după-amiaza devreme; evitarea stimulentelor și sedativelor; evitarea meselor grele și reducerea la minimum a lichidelor ingerate cu 2-3 ore înainte de culcare; efectuarea zilnic de exerciții fizice moderate, de preferință dimineața sau după-amiaza devreme; maximizarea expunerii la lumină puternică în timpul zilei și minimizarea acesteia pe timp de noapte; crearea unor condiții de somn confortabile și să te culci doar când îți este somn.

Dacă nu poți adormi în aproximativ 20 de minute după ce te pui în pat, experții recomandă să părăsești dormitorul și să faci ceva relaxant, cum ar fi să citești o carte (una tipărită pe hârtie, nu pe un ecran puternic iluminat) și să te întorci în pat abia atunci când simți că ți-e somn.

Mulți oameni recurg în mod eronat la alcool ca ajutor pentru somn. Deși la început asta poate ajuta oamenii să adoarmă, metoda produce somn fragmentat și interferează cu somnul REM, arată dr. Avidan și alți specialiști.

Pentru cei care, din cauza insomniei, au nevoie de ajutor specializat, studiile clinice au arătat că terapia cognitiv-comportamentală s-a dovedit cea mai eficientă.

Folosirea somniferelor poate fi problematică, mai ales pentru persoanele în vârstă care sunt mai sensibile la efectele lor secundare.

Alternativele includ remedii fără prescripție medicală, cum ar fi melatonina sau valeriana, a căror eficacitate însă nu a fost confirmată științific. De notat că, drept reacție la întuneric, creierul produce melatonină, hormonul natural al somnolenței.

Pot exista, de asemenea, unele ajutoare dietetice utile, cum ar fi bananele, cireșele, kiwi, fulgii de ovăz, ceaiul de mușețel și laptele, deși dovezile științifice în sprijinul eficacității lor, și în acest caz, lipsesc.

Încheind tema insomniei nu pot să-mi reprim o întrebare retorică: Domnilor politicieni care vă “aflați la butoane” – Johannis, Ciolacu, Cîțu, Cioloș, Hunor, Simion – puteți dormi noaptea?

Don’t worry, be happy!

Surse:

1.www.nytimes.com/2017/01/16/well/live/getting-older-sleeping-less.html?utm_source=pocket&utm_medium=email&utm_campaign=pockethits&_r=0

2.www.clinicaoananicolau.ro/insomnie/

În loc de motto, din „cîțismele” de cel mai prost gust:

„Execuția bugetară la 9 luni de zile arată că într-o perioadă foarte scurtă de timp am pus economia României pe drumul corect, în ciuda diverselor turbulențe cu care țara se confruntă.” (evz.ro)

„În acest moment PNL a făcut o concesie majoră, preşedintele PNL a propus o altă persoană pentru funcţia de premier, este această variantă pe masă în acest moment, nu avem ce să discutăm alte variantă în acest moment, nu avem mandat.” (www.agerpres.ro)

„Acest guvern (guvernul Ciucă – n.n.) va trece, veți vedea. E un guvern care poate să guverneze România, are soluții pentru perioada următoare.” (evz.ro)

 

Infantilismul guvernanților, în special, dar și al întregii clase politice ne-au adus mult mai mult pe noi, părinții și bunicii din România, decât pe cei din țările civiizate, în situația de a privi cu îngrijorare la efectele pe termen lung  ale pandemiei de Covid-19 asupra copiilor și nepoților noștri.

Oare când copiii și adolescenții de astăzi , aproape 3 milioane la începutul anului școlar 2021-2022, vor ajunge maturi se vor vedea pe ei înșiși ca pe o „generație pierdută” (asemeni nouă care am fost „generație de sacrificiu” din vremea comunismului), cu viețile marcate pentru totdeauna de umbra unei pandemii globale? Întrebarea este justificată dar răspunsul este incert.

Din păcate, pentru majoritatea copiilor, o revenire completă la normalitate este puțin probabilă în următoarele luni.

Închiderea școlilor produce, în primul rând, consecințe grave asupra dezvoltării intelectuale a copiilor. Unele indicii despre această consecință au fost revelate de studiile din 2007 din SUA privind efectele închiderii școlilor pe termen scurt din cauza zăpezii.

Dave Marcotte, profesor la American University din Washington DC, a examinat consecințele închiderii școlilor pentru 5 zile din cauza vremii nefavorabile și a constatat că în cazul liceenilor a rezultat o scădere cu aproximativ 3% a ratei globale de promovabilitate însă efectele cele mai pregnante au fost în rândul copiilor mai mici.

Prin urmare, dacă chiar și perioade relativ scurte de întrerupere a procesului normal de învățământ pot avea un impact notabil, la ce ne putem aștepta când școlile stau închise cu săptămânile?

Pe lângă oportunitățile ratate de predare-învățare, atunci când școlile sunt închise pentru perioade lungi, mulți copii vor începe să uite și ceea ce știu deja, ceea ce constituie o regresie care va fi mult mai greu de remediat.

Marcotte subliniază faptul că majoritatea copiilor regresează – uneori radical – și în timpul vacanțelor școlare lungi de vară, în special la materii precum matematica. „În Statele Unite, aproximativ 25% din ceea ce se câștigă în cursul anului școlar se pierde pe parcursul verii”, spune el.

Intervalele mari de timp în care copiii au fost și vor mai fi ținuți departe de școală, din cauza pandemiei, ar putea produce încă un efect și mai grav: având în vedere că timpul petrecut în educație pare să modeleze coeficientul intelectual al unui adult – întreruperile prelungite pot duce la efecte grave, pentru toată viața, în ceea ce privește capacitățile cognitive.

Profesorul Marcotte speră că încercările de învățare la distanță (online) ar putea ajuta la prevenirea unor asemenea consecințe, dar este sceptic că acest lucru este 100% posibil. „Efectuarea de conexiuni în lumea reală și petrecerea timpului cu colegii și concentrarea asupra lecțiilor se realizează mult mai ușor atunci când ești în aceeași încăpere și ești angajat”, spune el.

De asemenea copiilor le va lipsi consolidarea regulată a celor învățate la școală și șansele de a-și extinde cunoștințele generale și înțelegerea lumii pe care le oferă unele activități hrănitoare din punct de vedere  intelectual, cum ar fi lecțiile de muzică, excursiile, vizitarea muzeelor și bibliotecilor.

Un alt efect major al pandemiei asupra copiilor, în ceea ce privește rezultatele educaționale, este creșterea decalajului dintre copiii care provin din familiile mai bogate față de cei care provin din familiile mai sărace.

Familiile mai bogate au posibilitatea de a le asigura copiilor resurse educaționale (cărți, computere cu programe adecvate etc.) chiar și când școlile sunt închise și astfel performanțele școlare nu au de suferit prea mult, în timp ce în cazul familiilor mai sărace nu se poate vorbi de așa ceva.

De când cu pandemia guvernul încearcă să încurajeze școala la domiciliu, dar de notat că pentru a putea accesa resursele școlare este nevoie de un computer bun, o conexiune la Internet fiabilă și o cameră liniștită. Școala la domiciliu presupune, de asemenea, că părinții înșiși sunt suficient de educați și au suficient timp pentru a-i putea ajuta pe copii.

„Din păcate, aceste presupuneri nu se adeveresc întotdeauna, ceea ce înseamnă că dezvoltarea academică a multor copii se va opri în timpul închiderii școlii, în special a celor din medii defavorizate, lărgind și mai mult decalajul de realizare”, spune și dr. Richard Armitage, profesor la University of Nottingham din Anglia.

Un studiu recent din Marea Britanie a constatat că în cazul copiilor din familiile mai bogate timpul petrecut cu învățarea la domiciliu a fost cu aproximativ 30% mai lung decât în cazul copiilor din familiile mai sărace. Cum este oare la noi? Putem noi să ne comparăm cu englezii?

În timp ce dezvoltarea intelectuală a copilului poate fi cea mai evidentă consecință a acestor “opriri”, ea nu este în niciun caz singurul pericol.

În cele mai multe cazuri, profesorii sunt primii oameni care observă deteriorarea sănătății mintale ale unor elevi și astfel școlile sunt singura sursă de sprijin pentru asemenea probleme ale copiilor. „Pentru mulți copii, casa este un loc neplăcut, nedorit și nesigur, iar școala oferă un adăpost atât de necesar”, spune profesorul Armitage.

În absența unui contact regulat cu elevii, profesorii și consilierii școlari nu vor putea sesiza cazurile suspectate de probleme.

Adolescența este considerată a fi o perioadă critică pentru dezvoltarea și tratarea problemelor de sănătate mintală – și dacă aceste probleme sunt lăsate netratate, pot fi mult mai greu de remediat în viața ulterioară.

Din păcate situația sanitară și politică actuală întrunesc condițiile pentru a fi sursa unor anxietăți extrem de dăunătoare pentru adolescenți.

Consecințele mai ample ale pandemiei – inclusiv anxietatea provocată de îngrijorarea legată de sănătatea celor dragi – dar și celelalte îngrijorări ale părinților (legate mai ales de creșterile de prețuri la energie și inclusiv la tot ceea ce se obține cu bani precum și circul politic din țară) sunt angoase pe care copiii sunt extrem de susceptibili în a le absorbi.

Adesea, copiii mici se angajează în „gândire magică” – crezând că propriile lor gânduri sau comportamente sunt cauza evenimentului. „Ei ajung să se învinovățească în mod inutil și uneori se simt incredibil de vinovați”, spune Louise Dalton (de la Departamentul de Psihiatrie din Universitatea Oxford) – ceea ce se poate întâmpla și în timpul actualelor crize și va fi greu de procesat și ar putea duce la probleme de comportament pe termen lung.

Din păcate, în acest moment, nimeni nu le oferă părinților suficiente informații despre aceste probleme și despre modul de a le rezolva și nevoile emoționale ale copiilor sunt complet neglijate.

În același context se poate presupune că și abuzurile asupra copiilor – tot felul de abuzuri domestice care sunt destul de multe la noi – vor crește pe tot parcursul pandemiei.

„Dacă oamenii sunt limitați la gospodării supraaglomerate și la traiul în circumstanțe defavorizate, se poate vorbi de o probabilitate ridicată de abuzuri domestice”, spune și dr. Wim Van Lancker, sociolog belgian de la Universitatea din Leuven. Ca urmare, pentru moment, este posibil ca multe dintre aceste crime să fie ascunse de pandemie.

Pentru toate aceste probleme semnalate este adevărat că nu există soluții ușoare. La noi se aplică numai “trecerea automată în online” dar nimeni dintre cei responsabili nu fac pași pentru a preveni creșterea inegalităților în educație.

De exemplu, profesorii ar trebui să poată oferi alternative de muncă care nu necesită un computer sau conexiune la Internet, alternative care să le ofere copiilor posibilitatea de a-și îndeplini sarcinile, chiar și în condiții de privațiune.

Guvernul ar putea apela la resurse, cum ar fi bibliotecile mobile, care să asigure copiilor materialele de lectură de care au nevoie. Pe termen lung, școlile ar trebui să urmărească cu atenție copiii care au fost cel mai puternic afectați de criză și să ia în considerare măsuri speciale care ar putea ajuta la compensarea pierderilor.

Copiii de toate vârstele pot ieși din criză gata să facă față și să prospere în lumea post-COVID-19 doar cu un efort concertat din partea părinților, profesorilor, asistenților sociali, psihiatrilor și politicienilor. Din păcate, aceștia din urmă par să se străduiască să dovedească că sunt total nepăsători față de aceste probleme, atenția lor fiind concentrată pe propriile orgolii și interese.

Don’t worry, be happy!

Surse:

1.www.bbc.com/future/article/20200603-how-covid-19-is-changing-the-worlds-children

2.evz.ro/citu-continua-sa-fie-desprins-de-realitate-romanii-ingenuncheati-de-scumpiri-el-ii-da-inainte-cu-cresterea-economica.html

3.www.agerpres.ro/politica/2021/10/28/citu-mandatul-nostru-nu-s-a-flexibilizat-guvern-minoritar-pnl-udmr-nu-am-vazut-nicio-concesie-de-la-psd-si-usr–804588

4.evz.ro/florin-catu-este-convins-ca-guvernul-pnl-udmr-va-trece-de-parlament-premierul-desemnat-nicolae-ciuca-este-insa-rezervat.html?utm_source=evz&utm_medium=recomandari_AI

“Până nu ne dăm seama că lucrurile s-ar putea să nu fie, nu ne putem da seama că lucrurile sunt.”

G.K. Chesterton

 

S-a scris și se scrie încă mult despre „puterea recunoștinței” și despre importanța binecuvântărilor atunci când căutăm căi pentru a ne întreține starea de bine. Însă și în această problemă exagerările conduc la efectul opus pe care îl putem numi „pozitivitate toxică” adică gândirea pozitivă dusă la o extremă excesiv de generalizată.

Această atitudine tinde să minimizeze sau chiar să nege orice urmă de emoții umane care nu sunt strict fericite sau pozitive.

Pandemia de COVID – 19 a dat peste cap întreaga noastră viață împreună cu tradiționalele noastre căi de a ne asigura confortul psihic.

În condiții de pandemie exprimarea recunoștinței și binecuvântările sunt cumva nepotrivite. „Pozitivitatea toxică” nu este altceva decât o negare a realității. Refuzul de a privi “întunericul vieții” și evitarea experiențelor incomode pot fi chiar dăunătoare sănătății mintale.

A spune cuiva să „rămână pozitiv” în mijlocul unei crize globale este, după cum spune Robert A. Emmons, psiholog, profesor la University of California, Davis, echivalent  cu „A nega că viața are partea sa de dezamăgiri, frustrări, pierderi, răni, contracarări și tristețe și ar fi nerealist și de nesuportat. Viața e suferință. Nicio cantitate de exerciții de gândire pozitivă nu va schimba acest adevăr.”

Antidotul pozitivității toxice este „optimismul tragic”. Termenul a fost introdus în psihologie de Viktor Emil Frankl, psihiatru vienez, doctor în neurologie, filosof și părinte al logoterapiei, supraviețuitor al Holocaustului.

El a definit  “optimismul tragic” ca fiind decizia de a spune „da” vieții în ciuda durerii, a vinovăției și a morții cu care, nu avem încotro, trebuie să ne confruntăm. Aceste trei forțe negative pot fi contracarate de forțele pozitive ale speranței, credinței și iubirii.

Prin urmare este vorba de un optimism în fața „durerii, vinovăției și morții” sau „a spune DA vieții în ciuda tuturor”.

Acest tip de optimism consideră că omul poate face ca o suferință semnificativă, să folosească vinovăția ca motivație pentru a se îmbunătăți și pentru a interpreta caracterul „tranzitoriu” al vieții ca un motiv pentru a găsi remedii.

Frankl a susținut că toate ființele umane, la un moment dat în viața lor, vor întâlni “tragica triadă” care se referă la trei experiențe care duc adesea la crize existențiale: vinovăția, suferința sau moartea.

Din orice tragedie se poate învăța ceva, motiv pentru care este importantă chestionarea propriilor vieți și decizii. Prin asemenea chestionări se pot obține opinii optimiste asupra vieții.

„Optimismul tragic” implică căutarea sensului existenței umane pe fondul inevitabilelor sale tragedii, ceva mult mai practic și realist în aceste vremuri dificile.

Cercetătorii care studiază „creșterea post-traumatică” au descoperit că oamenii pot crește în multe feluri și în perioade dificile – inclusiv apreciind mai mult viața și relațiile cu alții și manifestând o compasiune sporită și altruism, pe de o parte, și utilizarea forțelor personale, dezvoltarea spirituală și creativitatea, pe de altă parte.

Important este faptul că nu evenimentul traumatic în sine duce la creștere (nimeni nu este recunoscător pentru COVID-19), ci modul în care este procesat evenimentul, schimbările de viziune asupra lumii care rezultă din eveniment și căutarea activă a sensului pe care oamenii îl întreprind în timpul și după eveniment.

În ultimii ani, oamenii de știință au început să recunoască faptul că practicarea recunoștinței poate fi un factor cheie al creșterii post-traumatice (În psihologie, creșterea post-traumatică este un concept care descrie schimbarea psihologică pozitivă experimentată ca urmare a luptei cu circumstanțe de viață extrem de provocatoare și foarte stresante.) după un eveniment advers și că practicarea recunoștinței poate chiar fi o forță vindecătoare.

Se pare că o serie de rezultate pozitive privind sănătatea mintală – riscul redus pentru depresie, anxietate și abuzul de substanțe – sunt legate de această practică.

Capacitatea umană de reziliență este destul de remarcabilă dar, din păcate, subevaluată.

O cercetare recentă a studiat, din martie până în mai 2020, peste 500 de persoane. S-a constatat cu acest prilej că și în acele luni terifiante primare ale pandemiei, mai mult de 56% dintre oameni au raportat că se simt recunoscători, sentiment care a fost cu 17% mai mare decât orice altă emoție pozitivă.

Cei care conform propriilor declarații s-au simțit cei mai recunoscători au raportat, de asemenea, că sunt și cei mai fericiți. Mai mult, chiar mai mulți oameni – 69% dintre respondenți – au declarat că se așteaptă să se simtă recunoscători și în lunile care urmează.

O cale spre recunoștință care nu poate fi evitată este expunerea la circumstanțe dificile. Există multe aspecte pozitive ale vieții în sine, pe care le considerăm prea des ca fiind normale, de la sine înțelese. Oamenii au o tendință naturală de a se adapta și de a se obișnui cu situații relativ stabile. Abia atunci când indivizii devin conștienți că avantajele lor nu sunt garantate, mulți dintre ei ajung să le aprecieze mai mult.

Mai multe studii au arătat că oamenii care s-au confruntat cu circumstanțe dificile declară că aprecierea lor pozitivă pentru viața însăși a crescut, iar unii dintre cei mai recunoscători au trecut prin unele dintre cele mai grele experiențe.

Kristi Nelson, directorul executiv al A Network for Grateful Living, autoarea cărții Wake Up Grateful, s-a confruntat cu moartea la vârsta de 33 de ani, când a primit un diagnostic de cancer și a trebuit să fie supusă mai multor operații, chimioterapie și radiații. Cu toate acestea, ea scrie că a fost în permanență în căutarea unor oportunități de cultivare a recunoștinței:

“Eram în spital, separată de toți prietenii și familia mea, legată la tot felul de aparate și în situața de a face față durerii. Aveam femei de serviciu, asistenți, tehnicieni și medici care intrau în camera mea în fiecare zi. Îmi amintesc că m-am gândit, dacă asta este întreaga mea lume acum, dacă asta este tot ce am? Și apoi m-am gândit că pot iubi mereu acești oameni.”

Nelson face distincție între recunoștință – ca o emoție de moment – și recunoștință, ca o „orientare generală” care „nu este condiționată de ceva care ni se întâmplă, ci mai degrabă un mod de viață”.

Cercetătorii psihologi dr. Lilian Jans-Beken din Olanda și dr. Paul Wong din Canada au creat o „Scală de gratitudine existențială” pentru a măsura tendința pe care o au oamenii de a se simți recunoscători pentru toată existența umană și nu numai pentru unele aspecte pozitive.

Scara lor include elemente precum:

• Sunt recunoscător pentru viața mea chiar și în vremuri de suferință.
• Sunt recunoscător că resursele mele interioare au crescut ca urmare a depășirii adversităților.
• Sunt recunoscător pentru oamenii din viața mea, chiar și pentru cei care mi-au provocat multă durere.
• Sunt recunoscător pentru că am pentru ce trăi, chiar dacă viața a fost foarte grea pentru mine.
• Sunt recunoscător pentru că fiecare criză reprezintă o oportunitate de dezvoltare pentru mine.
• Am învățat importanța recunoștinței prin suferință.

Cei doi cercetători au constatat că recunoștința existențială a fost asociată cu o „bunăstare spirituală” superioară (percepția asupra calității vieții spirituale a unui individ). Această constatare este importantă având în vedere că recunoștința și spiritualitatea s-au dovedit a fi factori de protecție atât împotriva anxietății cât și a depresiei.

Recunoștința ca emoție trecătoare poate veni și pleca, dar „recunoștința existențială” poate umple întreaga noastră viață, de-a lungul urcușurilor și coborârilor ei.

Ea “nu cere nimic”, dar este mereu în căutarea beneficiilor ascunse și a oportunităților de creștere – chiar și în timpul unei pandemii. După cum spune profesorul dr. Robert A. Emmons „Recunoștința nu este doar un comutator pentru a porni atunci când lucrurile merg bine; este, de asemenea, o lumină care strălucește în întuneric.”

Don’t worry, be happy!

Sursa:

www.theatlantic.com/family/archive/2021/08/tragic-optimism-opposite-toxic-positivity/619786/?utm_source=pocket&utm_medium=email&utm_campaign=pockethits

În timp ce îmi pregăteam săptămânala recomandare pentru obținerea unor “picături de fericire” mi s-a părut că devin penibil și mi-a trecut prin cap binecunoscuta zicere “țara arde și baba se piaptănă”.

Nu pot să cred în “administrarea” unor “picături de fericire” în condițiile în care clasa politică a țării tale, folosind lozinci de genul “țara are nevoie de…” sau “românii au nevoie de …” îți administrează zilnic “picături de pelin” (nu am în vedere în niciun fel virtuțile pozitive ale plantei).

În condițiile în care trecem prin momente atât de grele, când ar fi nevoie, chiar cu riscul unor compromisuri, să ne unim cu toții pentru a depăși greutățile, politicienii nu fac altceva decât să se “păruiască” între ei „pentru ciolan”.

Sper, iubite cititorule, că nu te dezamăgesc, dar mi s-a diminuat dramatic optimismul!

„Vorbește cu copiii tăi ca și cum ar fi cele mai înțelepte, cele mai bune, cele mai frumoase și magice ființe umane de pe Pământ. Căci ceea ce ei cred este ceea ce vor deveni.”

Brooke Hampton

 

Părinții, în conversațiile cu copiii lor, încearcă să fie cât mai elocvenți și mai ales cât mai utili în ceea ce privește educarea acestora.

În articolul “Stop saying these 4 phrases to your kids, says neuroscientist—here’s how the most successful parents teach self-discipline” dr. William Stixrud (neurolog și profesor de psihiatrie și pediatrie la George Washington University School of Medicine) și Ned Johnson (scriitor, conferențiar și fondator al companiei educaționale PrepMatters) sunt de părere că în funcție de tema abordată, unele din conversații pot duce mai degrabă către o întorsătură greșită.

Se ajunge acolo mai ales dacă se folosesc unele fraze considerate de ei extrem de dăunătoare. Un copil căruia, chiar dacă fără ostilitate, i se spune o asemenea frază, se închide complet în sine și astfel un mic dezacord se poate transforma într-un mare conflict interior.

Cei doi experți, având în sprijinul lor 65 de ani de cercetare și experiență de lucru cu copii și părinți, au constatat că următoarele fraze, pronunțate de părinți, de altfel bine intenționați, nu contribuie defel la atingerea scopului pentru care au fost rostite:

1. “Dacă nu muncești din greu acum, vei regreta pentru tot restul vieții tale!”

Insuflarea fricii este una dintre cele mai puțin eficiente modalități de a declanșa motivația intrinsecă la copii. În realitate poate fi chiar dăunătoare copiilor care, de fiecare dată când li se amintește cât de important este să se descurce mai bine, devin mai stresați și, uneori, ezitanți.

Un alt motiv pentru care această frază nu produce efectul scontat este faptul că contextul este dincolo de înțelegerea copiilor. Încercarea de a-l face, de exemplu pe un copil, elev de gimnaziu, să practice un anume sport, deoarece această preocupare va arăta bine în dosarul său universitar, este ca și cum ai spune: „Acum cât ești în gimnaziu, trebuie să vorbim despre un plan de viitor pentru tine.” Dar copiii nu sunt capabili să gândească înainte așa cum sunt adulții. Tocmai asta îi face să fie copii.

Cu ce ar putea fi înlocuită, în discuția cu copilul, această frază?

Încurajează-l: „Încă nu stăpânești perfect (…)  dar te poți descurca mai bine. Uite cât de departe ai ajuns deja!”

Ajută-l să vadă aspectele pozitivele: „Într-adevăr să faci (…) este greu. Dar dacă vei continua să exersezi, vei avea mai multă încredere în faptul că poți face față provocărilor viitoare, de genul celei de acum și te vei simți foarte bine.”

Nu trebuie să te referi exclusiv la școală: „Știu că clasa (…)  este dificilă, dar îmi place că ești un bun la (…), pentru care lucrezi din greu și sunt încrezător că vei putea lucra la fel de mult și la clasă dacă depui același efort. ”

2. „Este treaba mea să-ți asigur securitatea!”

Pe măsură ce copiii cresc și ajung la gimnaziu și liceu, asigurarea securității lor devine o treabă care nu poate fi realizată cu succes cu nicio măsură deoarece nu suntem alături de ei tot timpul și nu le putem urmări fiecare mișcare.

Dacă copiii consideră că este treaba părinților să le asigure securitatea și nu a lor, ei devin mai predispuși să se comporte nesăbuit, considerând că există întotdeauna o plasă de siguranță care în realitate nu există.

Aceasta nu înseamnă că ar trebui să vă țineți sub tăcere opiniile; există momente în care trebuie să spui NU și să fii clar cu privire la riscurile care te neliniștesc în legătură cu asumarea lor.

Cu ce ar putea fi înlocuită, în discuția cu copilul, această afirmație?

 Explică-i cu calm îngrijorările care te frământă: „Nu sunt liniștit legat de asta și iată de ce (…)”

Lăsați-l să facă greșeli. Cu atenție, lasă copilul să învețe singur o lecție mai grea și apoi, după ce îi vei oferi o perspectivă mai bună, vorbiți-i despre asta.

Discutați împreună despre pericolele percepute: „Am unele îngrijorări cu privire la (…), dar îmi imaginez  că ai o idee despre cum vei proceda. Poți să-mi spui și mie cum vei rezolva lucrurile dacă (…)  merge prost, astfel încât să fim liniștiți amândoi?”

3. „Te pedepsesc pentru că trebuie să afli că acest comportament este inacceptabil!”

Aplicarea unei pedepse vă poate ajuta să aveți sentimentul că dețineți controlul, dar cercetările arată că demersul respectiv nu numai că vă afectează relația cu copilul dar este și un instrument ineficient pentru schimbarea comportamentului copilului.

Deși poate opri pe termen scurt o criză, pedeapsa nu inspiră un comportament pozitiv și nici nu îi învață pe copii cum să facă asta. În plus, cu cât părinții amenință mai mult, cu atât mai mult copiii vor fi tentați să mintă și vor ascunde probleme pentru care ar putea avea nevoie de ajutor.

Cu ce ar putea fi înlocuită, în discuția cu copilul, această frază?

Dacă nu vrea să-ți audă părerea, nu-l forța. Scopul este de a-l învăța ceva, lucru ce se poate însă întâmpla doar atunci când el ascultă.

Dacă comunicați în spiritul respectului, va fi mai predispus să vină la tine la o altă ocazie: „M-am simțit destul de supărat pentru cele întâmplate și bănuiesc că și tu. Putem vorbi mai târziu despre cum să obținem un rezultat mai bun dacă acest lucru se întâmplă din nou?”

Vorbește cu el și nu despre el: „Am nevoie să știi că nu sunt de acord cu ceea ce ai făcut, dar chiar vreau să înțeleg de ce ai făcut?”

Discutați despre consecințe și asigurați-vă că amândoi sunteți de acord cu ele. Fii specific, strategic și rezonabil.

Este de neînțeles  de ce unii părinți cred că „Ești pedepsit pentru totdeauna!” ar fi o reacție adecvată la tot ceea ce fac greșit copiii lor.

4. „Îți petreci prea mult timp pe telefon!”

Problema principală cu această afirmație este că nu respectă modul în care un copil conviețuiește cu lumea lui socială – o lume care arată mult diferit de a noastră.

Trebuie să avem în vedere că rețelele sociale și jocurile electronice sunt versiuni ale jocurilor, mult mai simple, care au fost atât de importante în tinerețea noastră și nu am fi simpatizat pe cineva care ne-ar fi sugerat să le excludem din viața noastră.

În plus, având în vedere vremurile de azi, este necesar să îi ajutăm pe copii să-și gestioneze cât mai bine relația cu tehnologia.

Cu ce ar putea fi înlocuit, în discuția cu copilul, acest reproș?

Măriți-vă influența arătând interes pentru ceea ce îl interesează! Întrebați-l despre jocurile pe care le joacă, eroii pe care îi admiră, spectacolele pe care le urmărește, cărțile pe care le citește și, cel puțin o parte din timp, acompaniază-l.

Oferiți-i un motiv să nu-și folosească telefonul: „Am observat că nu ai petrecut timp cu noi de când ai ajuns acasă de la școală.” sau „Vrei să mergi la bibliotecă și să alegi câteva cărți noi?”

Fii mai mult mentor decât supraveghetor: „De cât timp ai nevoie pentru a termina ceea ce faci? Nu vreau să te întrerup din ceea ce faci, dar aș vrea să înveți să folosești telefonul într-un mod cât mai echilibrat.”

Toate aceste recomandări pot fi sursa multor picături de fericire pentru că ne pot ajuta “să vedem în copiii noștri cele mai înțelepte, cele mai bune, cele mai frumoase și magice ființe umane de pe Pământ”.

Don’t worry, be happy!

Sursa:

www.cnbc.com/2021/09/23/stop-saying-these-phrases-to-your-kids-says-neuroscientist-and-how-successful-parents-communicate.html?utm_source=pocket_discover

“Este un semn de noblețe mentală să știi să admiri ceea ce te depășește.”

Gabriel Liiceanu

 

Chiar dacă manifestările tulpinilor pandemiei nu s-au încheiat revenim, puțin câte puțin, la o oarecare stare de normalitate.

După o prea lungă perioadă de tensiune și traume, avem nevoie, mai mult ca oricând, de modalități de a ne reîmprospăta energiile, de a ne calma anxietățile și de a ne îngriji de starea noastră de bine.

Din păcate, despre o modalitate cu un puternic potențial de a influența aceste modalități se vorbește rar; este vorba de cultivarea experiențelor de admirație. Poetul american Ralph Waldo Emerson a arătat foarte clar cauza acestei “scăpări” umane: graba.

În esență, admirația implică un element de vastitate care ne face să ne simțim mici; acest lucru tinde să diminueze propriile noastre ruminări și îngrijorări mintale și ne ajută să ne gândim la idei, probleme și oameni din afara noastră, îmbunătățind creativitatea și colaborarea, precum și starea energetică. La fel ca recunoștința și curiozitatea, admirația ne poate face să ne simțim inspirați și energizați.

Ca urmare a cercetărilor mai riguroase din ultima vreme, explorarea, experimentarea și amintirea momentelor de admirație este una dintre strategiile cheie susținute științific care atrage o atenție sporită asupra sa și stă la dispoziția fiecăruia dintre noi.

Ethan Kross, psiholog, neurolog și scriitor american, profesor de psihologie și management la University of Michigan, definește admirația ca „minunea pe care o simțim când întâlnim ceva puternic pe care nu îl putem explica cu ușurință”.

Adesea lucrurile care ne produc admirație au un element de vastitate și complexitate, de exemplu, un cer de noapte înstelat, un act de mare bunătate sau frumusețea a ceva mic și complicat. Chiar și în timpul unei zile obișnuite, culorile frunzelor văzute pe geam sau un act de sacrificiu din partea unui coleg ar putea determina un sentiment similar.

În mod deosebit, experiențele de admirație sunt legate de comportamentul virtuos al altora: un act de dăruire, pricepere sau curaj.

Cultivarea experiențelor de admirație este deosebit de importantă și utilă acum, în vremurile de pandemie, deoarece ne reînnoim energia și ne facem planuri pentru un viitor mai plin de speranță.

Aceste consecințe pozitive se datorează faptului că, dincolo de efectele fizice, cum ar fi furnicăturile, “pielea de găină” și scăderea ritmului cardiac, admirația ne afectează și emoțional.

În cadrul unei cercetări, după ce membrii unui grup experimental au trecut printr-o experiență de uimire li s-a cerut să deseneze imagini care să-i includă și pe ei. Este interesant că aceștia s-au desenat pe ei înșiși de dimensiuni mai mici dând dovadă de o scădere a interesului pentru propria persoană.

Această manifestare are beneficii mari: pe măsură ce intri în contact cu ceva mai mare și simțul tău de sine se micșorează, se diminuează și “monologurile” tale mintale asociate cu grijile tale. În același timp, dorința ta de a te conecta și de a-i ajuta pe ceilalți crește.

Oamenii care experimentează admirația raportează, de asemenea, niveluri mai ridicate de satisfacție generală a vieții și a stării de bine.

Conform cercetărilor experimentale mai recente, experiențele de admirație sunt asociate cu diminuarea nivelurilor de stres ceea ce sugerează existența unei relații cauzale și concluzia că admirația poate ajuta în mod activ la reducerea stresului.

De asemenea, cercetări în care s-a folosit fMRI (Imagistica prin rezonanță magnetică funcțională) au arătat că experiențele de admirație, produse de vizionarea unor videoclipuri care inspiră asemenea stări (în comparație cu videoclipurile neutre sau plăcute) scad activitatea din rețeaua de mod implicit a creierului (ceea ce numim ca fiind vocea din mintea noastră), care este asociată cu autofocalizarea și ruminația. Prin urmare, rezultatul este o scădere a conversațiilor mintale.

Beneficiile cultivării admirației se extind însă și dincolo de ameliorarea stresului. Conform cercetărilor admirația față de ceva care ne depășește ne ajută să depășim sistemul nostru de referință prin extinderea modelelor noastre mintale și stimularea de noi moduri de gândire. Asta poate duce la creșterea creativității și capacității inovative și poate facilita gândirea științifică și luarea deciziilor etice.

În același timp, sentimentul admirației ne ajută să construim relații deoarece ne eliberează din noi înșine și inspiră față de ceilalți un comportament prosocial care implică generozitate și compasiune.

În cazul echipelor de lucru, experiențele de admirație pot duce la o mai bună colaborare, consolidare a grupului și conexiunea lui socială.

David P. Fessell, profesor la University of Michigan și Karen Reivich directorul programelor de pregătire pentru reziliență și psihologie pozitivă de la University of Pennsylvania, indică în articolul “Why You Need to Protect Your Sense of Wonder — Especially Now” mai multe modalități prin care se pot cultiva experiențele de admirație.

• O modalitate simplă și puternică de a experimenta admirația este să faceți o „plimbare de admirație”. Folosiți douăzeci de minute să vă plimbați și să vă manifestați curiozitatea observând frumusețea cotidiană din jurul vostru, chiar și într-un loc familiar, cum ar fi curtea sau cartierul vostru.

Acest gen de activitate îi ajută pe oameni să-i observe pe alții, precum și locurile și lucrurile pe care s-ar putea să nu le fi observat altă dată, cum ar fi de exemplu zborul unei albine de la o floare la alta. Cei care fac asemenea plimbări se simt ulterior inspirați, mai calmi și mai capabili să se concentreze.

• Este de la sine de înțeles că efecte și mai bune produce o plimbare în căutarea de admirație într-un peisaj natural. Cercetările arată că plimbările în natură, în comparație cu mediile urbane, au un efect pozitiv mai mare asupra dispoziției și bunăstării noastre.

Natura este o experiență captivantă de reziliență și dezvoltare; poate fi o sursă puternică de admirație și de uimire. Ritmurile naturii ne amintesc, de asemenea, că suntem o parte a lumii naturale. Dacă plimbarea se face cu bicicleta se adaugă încă o valență pozitivă activității, îmbunătățirea condiției fizice.

• Dacă nu vă puteți îndepărta de birou sau de casă, profitați de minunile pe care le aveți la îndemână pe Internet.

Mai multe studii au arătat că videoclipurile documentare, gen Planet Earth, pot de asemenea stimula admirația.

• Armonia și complexitatea muzicii poate, la rândul ei, să inspire admirație. Creați-vă propria „listă de redare” personală de videoclipuri sau muzică și, atunci când vă simțiți blocat, petreceți câteva minute delectându-vă cu ceea ce vedeți și auziți.

 

• O altă opțiune poate fi găsirea unor site-uri de știri care răspândesc vești bune – acte de bunătate, generozitate și perseverență.

 

• Depozitați-vă pe computer un fișier cu story-uri despre bunătatea, bunăvoința și decența rasei umane. O poveste simplă a cuiva poate inspira și pe ceilalți indiferent în care parte a lumii s-ar afla. Ascultați asemenea întâmplări atunci când vă simțiți copleșiți sau epuizați și doriți să vă reveniți.

Sper iubite cititorule că ești pe deplin de acord cu afirmația lui Andrei Pleșu cum că “Lucrul cel mai grav care i se poate întâmpla unui om tânăr este să fie lipsit de capacitatea de a admira tot ceea ce a creat Dumnezeul.” În acest context momentele când ești cuprins de admirație sunt echivalente cu tot atâtea picături de fericire.

Don’t worry, be happy!

Sursa:

hbr.org/2021/08/why-you-need-to-protect-your-sense-of-wonder-especially-now?utm_source=pocket&utm_medium=email&utm_campaign=pockethits