„Narcisistul: Acum să vorbim puţin despre tine, mă iubeşti?”

Maria Luisa Spaziani

 

Oricui i s-a întâmplat, probabil, să ajungă în preajma cuiva care să fi suferit recent o pierdere grea. În asemenea situații foarte ușor se poate întâmpla să spui un lucru greșit persoanei care este îndurerată și vulnerabilă.

În orice caz ar trebui să evităm neapărat să spunem ceva de genul „Știu exact ce simți”. Este imposibil să știm ce simte o altă persoană. Pe de altă parte, încercarea noastră de a consola poate să producă mai mult rău pentru că ne poate face să începem să vorbim noi mai mult, explicând de ce știm exact ce simte interlocutorul.

Destul de frecvent la relatările celor din anturajul nostru răspundem cu povești din propriile noastre experiențe. Când propriul nostru copil povestește despre vreo ciocnire cu unul din colegii de școală, ne simțim parcă datori să istorisim ceva similar din copilăria noastră. Când un coleg este disponibilizat începem să îi povestim despre ce greu am găsit cu ani în urmă un loc de muncă după propria disponibilizare.

În toate aceste cazuri efectul împărtășirii propriilor experiențe nu este cel pe care intenționam să îl producem pentru că, toți acești oameni nu au nevoie de altceva decât să fie ascultați și să li se recunoască necazul prin care trec. În schimb, povestindu-le, îi obligăm să ne asculte pe noi.

Sociologul Charles Derber, profesor la Boston College descrie această tendință ca „narcisism conversațional” (un narcisist conversațional este persoana care are tendința de a prelua controlul conversațiilor într-un efort de a atrage atenția asupra sa).

El descrie două moduri de a răspunde în conversații: unul (să-i zicem „răspuns de schimbare”) înseamnă un răspuns care îndreaptă atenția asupra ta și celălalt mod (să-i zicem „răspuns de sprijin”) susține comentariul celeilalte persoane.

Exemplul 1:

Răspuns de schimbare:

Dana: Sunt atât de ocupată acum.

Radu: Și eu. Sunt total copleșit.

Răspuns de sprijin:

Dana: Sunt atât de ocupată acum.

Radu: De ce? Ce trebuie să faci?

Exemplul 2:

Răspuns de schimbare:

Viorica: Am nevoie de pantofi noi.

Angela: Și eu. Aceștia se destramă.

Răspuns de sprijin:

Viorica: Am nevoie de pantofi noi.

Angela: Da? Și, de care vrei să-ți cumperi?

„Răspunsurile de schimbare” constituie un semn distinctiv al narcisismului conversațional – ele tind să întoarcă focalizarea către tine.

Un „răspuns de sprijin” îl încurajează pe partenerul de conversație să-și continue povestea. Îi permite să știe că îl asculți și că ești interesat să auzi mai multe.

Putem să ne ascundem cu înțelepciune încercările de a schimba focalizarea – am putea începe o propoziție cu o remarcă de susținere și apoi să urmăm cu un comentariu despre noi înșine.

De exemplu, dacă un prieten ne spune că tocmai a primit o majorare de salariu, am putea răspunde spunând: „E minunat! Felicitări! O să-i cer și eu șefului meu o majorare. Sper să o obțin.”

Un astfel de răspuns ar putea fi bun atât timp cât permite ca focalizarea să se îndrepte din nou către cealaltă persoană. Cu toate acestea, echilibrul normal se pierde atunci când se produce în mod repetat atragerea atenției către unul și același interlocutor.

În timp ce reciprocitatea este o parte importantă a oricărei conversații serioase, adevărul este că deplasarea atenției asupra propriilor noastre experiențe este oarecum naturală.

Oamenii epocii moderne au tendința înnăscută să vorbească despre ei înșiși mai mult decât despre orice alt subiect. Studiul “Human conversational behavior”, publicat în 1997,  a constatat că „majoritatea timpului de conversație socială este dedicat afirmațiilor despre propriile experiențe emoționale și/sau relațiilor vorbitorului sau ale unor terți care nu sunt prezenți”.

Insula, o zonă a creierului situată adânc în interiorul cortexului cerebral, preia informațiile pe care ni le spun oamenii și apoi încearcă să găsească o experiență relevantă în “băncile noastre de date” din memorie care să poată da context informațiilor. Altfel spus, creierul încearcă să dea sens celor ce auzim și vedem.

În mod inconștient, găsim experiențe similare și le adăugăm la ceea ce se întâmplă în acest moment, iar apoi întregul pachet de informații este trimis către regiunile limbice ale creierului. Acolo pot apărea însă unele probleme – în loc să ne ajute să înțelegem mai bine experiența altcuiva, propriile noastre experiențe ne pot distorsiona percepțiile despre ceea ce spune sau experimentează cealaltă persoană.

Un studiu de la Max Planck Institute for Human Cognitive and Brain Sciences sugerează că ego-urile noastre ne denaturează percepția privind empatia noastră.

Conform autoarei studiului, dr. Tania Singer, „Participanții care se simțeau bine ei înșiși au evaluat experiențele negative ale partenerilor lor ca fiind mai puțin severe decât erau de fapt. În schimb, cei care tocmai avuseseră o experiență neplăcută au evaluat mai puțin pozitiv experiența bună a partenerilor lor.”

Cu alte cuvinte, avem tendința de a ne folosi propriile sentimente pentru a determina ce simt alții. Cu cât ești mai “în elementul tău”, cu atât este mai dificil să empatizezi cu suferința altuia.

Dacă, pe de o parte, suntem conștienți de tendința noastră instinctuală de a împărtăși povești și de a vorbi despre noi înșine, în momente poate nepotrivite, ne vom strădui să ascultăm mai mult și să vorbim mai puțin iar, pe de altă parte, vom pune întrebări care să încurajeze persoana cu care vorbim să continue.

În acest context, Celeste Headlee, în conferința TED, care stă la baza prezentului articol, a povestit:

“Recent, am avut o lungă conversație cu o prietenă care trecea printr-un divorț. Am petrecut aproape 40 de minute la telefon și abia am scos un cuvânt. La sfârșitul convorbirii noastre, ea a spus: „Îți mulțumesc pentru sfaturi. M-ai ajutat cu adevărat să rezolv unele lucruri”. Adevărul este că nu oferisem niciun sfat. În majoritate cele spuse de mine au fost versiuni ale lui „Asta sună greu – sau –  Îmi pare rău că ți se întâmplă asta.” Nu avea nevoie de sfaturi sau povești de la mine. Trebuia doar să fie ascultată.”

În acest context, ca întotdeauna, și atunci când ne lansăm într-o conversație, conduita echilibrată și în niciun caz manifestarea unui narcisism conversațional este calea către picături de fericire!

Don’t worry, be happy! 

Surse:

1.ideas.ted.com/why-we-should-all-stop-saying-i-know-exactly-how-you-feel/

2.ro.speaknspellmusic.com/conversational-narcissism

3.link.springer.com/article/10.1007/BF02912493

4.www.mpg.de/research/supramarginal-gyrus-empathy

„Superstiţia este prostească, copilărească, primitivă şi iraţională, dar ce te costă să baţi în lemn?”

Judith Viorst

 

Sunteți superstițios/superstițioasă? Majoritatea oamenilor ar răspunde la această întrebare cu NU dar, de fapt, mulți dintre noi ne trăim viața manifestându-ne uneori altfel.

De exemplu, în SUA, vineri 13 se crede că este atât de ghinionistă încât numărul celor care aleg să folosească avioanele în această zi, este cu aproximativ 10000 de oameni mai mic comparativ cu alte zile.

Efectele credinței că numărul 13 este nepotrivit nu se limitează doar la călătorii. Unele lifturi din SUA nu au inclus numărul 13 în numerotarea etajelor trecând de la etajul 12 la etajul 14. În mod similar, în Japonia și China, oamenii au fixații superstițioase cu privire la numărul 4, astfel încât uneori în clădirile cu etaj se renunță la folosirea acestui număr în numerotarea etajelor.

În aceeași ordine de idei, sunt cunoscute ritualurile și credințele superstițioase ale unor sportivi celebri. De exemplu, vestitul jucător de baschet Michael Jordan a purtat aceeași lenjerie intimă albastră norocoasă în timpul fiecărui joc profesionist din viața sa. Tiger Woods, unul dintre cei mai buni jucători de golf din toate timpurile și unul dintre sportivii cu cel mai mare venit provenit din sport, poartă întotdeauna o cămașă roșie duminica la turnee. Și despre binecunoscuta jucătoare de tenis, Serena Williams se știe că poartă în mod repetat aceleași șosete în timpul unui turneu de tenis câștigător.

Ne așteptam ca în lumea oamenilor de știință superstițiile să nu aibă loc, dar în mod curios chiar și despre unii dintre ei se știe că sunt tributari unor credințe în superstiții. Cele mai de notorietate sunt ritualurile unor astronauți.

Poate părea incredibil că în lumea zborurilor spațiale există un întreg folclor al superstițiilor și tradițiilor care sunt urmate de fiecare membru al echipajelor ca și cum ar fi un ritual sacru. Este vorba de invocarea spiritelor morților, jocuri de cărți norocoase, talismane, cuvinte rituale care trebuie rostite în anumite momente ș.a.

Dar poate că toate acestea au o explicație. Să luăm în considerare riscul la care se expun acești oameni: din cele 483 de persoane care au fost lansate în spațiu începând cu martie 2008 până în ianuarie 2017, 18 au murit în timpul misiunii. Acest număr este echivalent cu o rată a mortalității de 3,74% ceea ce face ca astronautica să fie una dintre cele mai periculoase profesii pe care ar putea să le urmeze cineva.

Comparativ, rata mortalității în rândul armatei SUA din Irak, în perioada 2003-2006, a fost de 0,39% iar în Vietnam în intervalul 1966–1972 a fost de  2,18%  ceea ce înseamnă că riscurile sunt mult mai mari pentru astronauți decât pentru militarii combatanți.

Având în vedere acest pericol, pare normal ca și astronauții să se supună impulsului natural al omului de a controla temerile de moarte și de rănire recurgând la superstiție.

Un alt motiv pentru acumularea de folclor și tradiție în lumea astronauticii este spiritul apartenenței la un grup de elită care caută să se identifice cu mândria pe care oricine ar simți-o că aparține unui astfel de grup. Munca în echipă, obiectivele comune și încrederea reciprocă sunt promovate prin participarea împreună la ritualuri care îi marchează pe toți membrii ca fiind speciali, ca fiind în afara restului umanității și ca fiind unici.

Dintre cele trei corpuri de astronauți, rus, american și cel mai recent, chinez, care au crescut de când primele rachete au intrat în spațiu, acum o jumătate de secol, se pare că rușii au numărul cel mai mare de tradiții și superstiții.

De exemplu, echipajele de zbor Soiuz participă la o serie de ceremonii înainte de a părăsi complexul de instruire Star City din afara Moscovei. Lasă garoafe roșii la Zidul Memorial, care îl comemorează pe primul cosmonaut al lumii, Iuri Gagarin (care a murit într-un accident de antrenament) și pe cei patru cosmonauți care au murit în cursul misiunilor spațiale (Komarov, Dobrovolski, Patsaiev și Volkov). Apoi vizitează biroul lui Iuri Gagarin, care este păstrat ca un altar, neatins de la moartea sa și semnează în cartea de oaspeți. Se spune de asemenea că în timpul acestei vizite îi cer fantomei lui Gagarin permisiunea de a zbura.

În cazul corpului de astronauți al NASA, aparent tradițiile și superstițiile sunt mai raționale. De exemplu, micul dejun din ziua lansării trebuie să fie ouă și friptură, o masă bogată în proteine din motive igienico-medicale dar și ca un tribut adus lui Alan Shephard, primul astronaut american  care a luat în acest fel micul dejun, în 1961, înainte de zbor.

Nu numai astronauții au superstiții. De exemplu, inginerul Gene Kranz, legendarul controlor al misiunilor programelor Gemini și Apollo, inclusiv al primei misiuni lunare Apollo 11, purta o vestă nouă pentru fiecare misiune.

Ne punem întrebarea, de ce credem că unele lucruri ne aduc noroc și alte lucruri ne aduc ghinion? Am putea găsi o explicație în faptul că oamenii sunt creaturi care caută șabloane. Avem o zi uimitoare în care se întâmplă lucruri bune și observăm că purtam cămașa noastră preferată; drept urmare aceasta devine cămașa noastră norocoasă. Dimpotrivă, dacă avem un accident de mașină vineri, 13, ne-am putea gândi că ghinionul nostru se datorează zilei.

De multe ori superstițiile prind rădăcini, deoarece oamenii interpretează în mod greșit lucrurile considerând coincidențele drept șabloane semnificative.

Superstițiile de obicei sunt văzute drept creații intrinseci ale minților iraționale. Cu toate acestea, mulți oameni în rutina lor zilnică pentru a câștiga noroc se bazează pe gânduri și practici superstițioase. Până în prezent, se știe puțin despre consecințele și beneficiile potențiale ale unor astfel de practici.

În 2010, Lysann Damisch de la Universitatea din Köln și colaboratorii săi au realizat o cercetare pentru a stabili dacă există beneficii potențiale ale superstițiilor și pentru a identifica mecanismele psihologice care stau la baza lor.

Cercetarea lor a demonstrat că superstițiile atât de iraționale s-ar putea să nu fie un lucru chiar atât de rău și că există unele beneficii de performanță ale lor.

Dintr-o primă serie de experimente a reieșit că activarea superstițiilor legate de noroc printr-o vorbă, de exemplu „baftă”, o acțiune simplă, cum ar fi de exemplu ținerea încrucișată a două degete sau un talisman norocos îmbunătățește performanțele ulterioare la golf, în dexteritatea motorie și ale memoriei și în rezolvarea unor anagrame.

Activarea unui asemenea gen de superstiții sporește încrederea participanților în stăpânirea sarcinilor viitoare și în consecință se îmbunătățește performanța.

Într-o altă serie de experimente de psihologie, participanților li s-au testat abilitățile la golf. Jumătate dintre ei au fost selectați aleatoriu și li s-a spus că mingile lor sunt cu noroc. Participanților din cealaltă jumătate li s-a spus că primesc mingi normale. Cei care au primit mingile „norocoase” au obținut cu 35% rezultate mai bune decât cei cărora li s-au dat mingi „normale”.

Bineînțeles că toate mingile au fost identice, dar cercetătorii cred că ideea că  folosesc mingi „norocoase” i-a făcut pe oameni să se simtă mai încrezători, ceea ce a dus la o performanță mai bună. Superstițiile par prostești, dar uneori rezolvă problemele.

Pentru a vedea de ce aceste superstiții au îmbunătățit performanța, cercetătorii au măsurat autoeficacitatea persoanelor participante la cercetare (aproximativ echivalentă cu încrederea în sine) și modul lor de stabilirea a obiectivelor.

A rezultat că,

„Nivelurile crescute de autoeficacitate care rezultă din activarea unei superstiții duc la autostabilirea unor obiective mai înalte și la o perseverență mai mare în realizarea sarcinilor.”

Cu alte cuvinte, talismanele par să ofere oamenilor încrederea în a ținti mai sus și în a continua să încerce. Convingerea, oricât de slabă ar fi ea, că există o anumită superstiție care ar putea fi de ajutor poate contribui la eliberarea tensiunii nervoase.

Acest lucru se poate datora faptului că superstițiile ne dau iluzia că deținem controlul în această lume, aleatorie și înfricoșătoare, în care trăim. Poate de aceea comportamentele superstițioase sunt atât de frecvente și culmea: uneori pot funcționa.

Sper iubite cititorule că nu ești dominat de superstiții dar dacă este câte una în care mai crezi, “nu e un capăt de țară” și nu te privează de picăturile de fericire pe care le meriți din plin!

Don’t worry, be happy!

Surse:

1. deepenglish.com/
2.www.thespacereview.com/article/1137/1
3.www.spring.org.uk/2010/06/how-superstitions-improve-performance.php
4.www.wsj.com/articles/SB10001424052702303559504579197920998454920

„Orice revenire e, probabil, o iluzie, chiar dacă o dorim cu tot dinadinsul. Nu mergem decât înainte.”

Octavian Paler

 

De un an de zile trăim cu spaima constantă pentru propria noastră sănătate și a celor dragi din cauza pandemiei de Covid-19.

Ne temem pentru locurile noastre de muncă și că “plasele de siguranță” întinse de guvernanți nu ne vor prinde dacă ne prăbușim.

Ca întotdeauna în caz de catastrofă, se accentuează suferințele celor mai săraci.

Pentru lucrătorii esențiali, prezentarea la muncă a fost o chestiune de viață și de moarte, un stres rezervat de obicei soldaților.

Cam asta a însemnat anul care a trecut.

Cu toate asigurările oficiale, privind “revenirea la normal”, generate de vaccinurile puse în circulație, acest deziderat pare să devină un “miraj”. Faptul că ne vaccinăm nu e ca și cum stresul nostru se va topi magic prin acționarea unui comutator.

Neurobiologic lucrurile nu funcționează așa. „Experiența excitării sporite, a dificultăților de a dormi, a iritabilității, a dorinței de a bea și de a fuma pentru a face față – toate aceste manifestări de stres pot dura ceva timp pentru a se potoli, deoarece sistemul nostru nervos a fost dializat cronic de un an încoace”, spune dr. Adrienne Heinz, psiholog cercetător la Stanford University School of Medicine. „Doar pentru că un război s-a încheiat, nu înseamnă că ceea ce s-a întâmplat în timpul războiului nu mai este activ, că nu te bântuie în vreun fel. E o vindecare care va trebui să aibă loc.”

Principala presiune psihologică a zilelor pe care le-am trăit și le trăim este incertitudinea. Dacă pe strămoșii noștri îndepărtați certitudinea i-a ajutat să găsească hrană – și să evite să devină hrană, iar pentru strămoșii noștri mai apropiați certitudinea a fost invenția agriculturii și irigațiilor care le-a permis să acumuleze surplusuri de hrană și apă, pentru noi, cei de azi, certitudinea înseamnă o rutină rigidă: soț/soție, copii, ipotecă, navetă, muncă și alte asemenea.

Pandemia de Covid-19 înseamnă incertitudine la cote maxime. Niciunul dintre noi nu a trăit anterior o astfel de pandemie, așa că nu aveam cunoștințe prealabile despre cum să-i facem față. La început nu știam pentru cine prezintă cel mai mare risc, nici ce situații ar trebui să evităm, nici măcar cum este cel mai probabil să se răspândească virusul.

Nu știam dacă trebuie să purtăm măști tot timpul și dacă ne putem trimite copiii în siguranță la școală. A produs confuzie și numărul mare de tratamente candidate pentru Covid-19, care au fost publicate pe Internet ca soluții rapide, dar nu au rezistat testelor clinice.

Chiar și atunci când oamenii de știință au caracterizat mai bine virusul, nenorocitul a rămas invizibil astfel încât persoana obișnuită nu știe de unde poate să apară.

Apoi au apărut vaccinurile și a trebuit să așteptăm ca autoritățile în materie să ne spună ce este sigur pentru persoanele vaccinate. Se spune că totuși trebuie să se poarte măști în public și în niciun caz fără adunări mari.

Majoritatea dintre noi încă nu știm când vom primi propria noastră doză de vaccin iar la nivel de populație, nu este clar când vom ajunge la “imunitatea turmei”, aducând astfel în cele din urmă pandemia sub control.

Creierul uman încearcă să rezolve incertitudinea, de care vorbeam, folosind rutina – așa că poate, pentru a o evita, căutăm un nou hobby, stabilim un nou program de exerciții fizice sau aranjăm o reuniune săptămânală cu familia sau cu prietenii.

Dar diversele traume au continuat și continuă să vină. Psihologii spun că, dacă pandemia a făcut ceva temeinic, acesta a fost agravarea problemelor preexistente.

Persoanele singure au devenit și mai izolate, cei deprimați au devenit mai deprimați, căsniciile dificile au devenit și mai dificile. Problemele legate de bani, alimentație și abuzul de substanțe interzise au devenit și mai problematice și lucrurile nu se vor atenua nici în viitorul apropiat din cauza precauțiilor pandemice.

Cei care încă nu au primit vaccinul se află încă în modul de supraviețuire, la propriu și la figurat: stau „pitulați” pentru a evita virusul și a face față stresului. Și, să nu ne facm iluzii, acel stres va persista neurochimic în creierul nostru chiar și după vaccinare.

„Dacă vă gândiți la consecințele acestor probleme asupra sănătății mintale, cred că va fi urât mult timp și din diferite motive”, spune psihologul Amy Canevello de la University of North Carolina at Charlotte. „Pentru că exacerbează orice fisuri care existau.”

Dar tot va veni, la un moment dat, și vremea când vom putea privi în urmă și vom face un bilanț. Asta poate că va fi atunci când vor fi vaccinați suficienți oameni, când copiii se vor întoarce la școală, fără întreruperi, vacanțe prelungite și online exagerat sau când vom putea face din nou o călătorie în străinătate.

„Odată ce oamenii vor ieși din modul de supraviețuire și vor fi satisfăcute nevoile lor de bază, va exista o reîmprospătare și o reorganizare a modului în care trăim și cu cine trăim, pe cine iubim și cum iubim”, spune Heinz. „Va fi o estimare. Odată ce veți putea avea grijă financiar de ce aveți nevoie, copiii voștri vor avea școala la care să urmeze și veți avea “lățimea de bandă” cognitivă pentru a procesa ceea ce s-a întâmplat, va ieși la iveală ceea ce este mai bine pentru dumneavoastră ca să mergeți mai departe.”

Heinz și alți psihologi consideră că “încheierea conturilor” în cadrul cuplurilor care au trecut împreună prin această perioadă stresantă poate fi deosebit de acută. De exemplu, potrivit unui raport din decembrie 2020 publicat în The New England Journal of Medicine, apelurile către liniile de asistență pentru violența domestică au scăzut în ultimul an dar autorii raportului cred că este așa nu pentru că violența domestică ar fi scăzut, ci pentru că oamenii cred că în timpul lockdown-ului nu se pot conecta în siguranță.

Știm din multe cercetări că atunci când cuplurile se confruntă cu mult stres extern – și cea mai mare parte se referă la lucruri precum dificultăți financiare sau pierderea locului de muncă – partenerii sunt mai susceptibili să înceapă să fie ostili unul cu celălalt, fiind critici reciproc, învinuindu-se reciproc, spune psihologul Paula Pietromonaco de la University of Massachusetts, Amherst.

Dar, relațiile intime sunt complicate. Deși s-ar putea presupune că numărul divorțurilor va crește pe măsură ce pandemia va scădea, acest lucru s-ar putea însă să nu se întâmple.

Faptul că un dușman mortal, virusul invizibil dar omniprezent, ar putea fi oriunde, gata să lovească, ne umple creierul cu spaimă și incertitudine.

După acel groaznic 11 septembrie 2001, psihologii americani au observat că divorțurile au scăzut timp de un an. După părerea doamnei psiholog Pietromonaco, asta s-a întâmplat pentru că soții au căutat mângâiere unul la celălalt. Pandemia de Covid-19 poate avea un efect similar. „Există o amenințare la propria-ți viață, nu?” spune Pietromonaco. „Dacă ai această boală, există posibilitatea să mori. Și cred că genul ăsta de lucruri tinde să-i apropie pe oameni”.

În unele cazuri, este posibil ca pandemia să salveze relația. Dacă un cuplu a avut norocul să treacă peste pandemie lucrând de acasă, poate relația de cuplu se îmbunătățește pentru că partenerii petrec mai mult timp împreună în moduri care pot consolida relația.

Convalescența noastră socială, după pandemie, poate depinde și de vârstă. Copiii și adolescenții sunt, în general, mai sociabili decât adulții, iar izolarea din timpul pandemiei ar fi putut fi deosebit de grea pentru ei. Pe de altă parte, asta poate însemna, de asemenea, că ei sunt pregătiți pentru o recuperare mai rapidă. În schimb, mulți părinți sunt epuizați, după ce au petrecut un an încercând să țină împreună familiile lor. Socializarea nu poate fi chiar o prioritate pentru ei în acest moment.

În același timp, rețelele sociale se pot schimba în moduri interesante. Nu am reușit să ne vedem prietenii apropiați la fel de des, dar poate că am ajuns să ne cunoaștem mai bine vecinii. Poate că astfel s-au pus bazele unor noi prietenii sau poate că acest tip de rețele sociale se va dizolva odată ce totul se va termina.

Persoanele în vârstă au fost cele mai vulnerabile atât la virusul Covid-19 în sine, cât și la izolarea pe care a provocat-o. Este posibil ca ele să fi fost izolate fizic în timpul pandemiei mai mult ca oricând, dar s-a consolidat oportunitatea de a se conecta digital la familie și la serviciile medicale, inclusiv la cele de sănătate mintală. Digitalizarea a dat telesănătății un impuls semnificativ.

S-ar putea spune că, oricât este pandemia de catastrofală psihologic, medical și economic, poate în urma ei va apărea și ceva bun. „Pandemia a fost spiritual și emoțional ca un accident auto”, spune Heinz. „Suntem descarcerați și avem această nouă oportunitate de a trăi”.

Sper, iubite cititorule, că “revenirea la normal” să fie atât de normală pentru tine încât să-ți aducă numai picături de fericire!

Don’t worry, be happy!

 

Sursa:

www.wired.com/story/the-perplexing-psychology-of-returning-to-normal/?utm_source=pocket&utm_medium=email&utm_campaign=pockethits

„Mi-am dat seama că cel mai bun mod de a oferi sfaturi copiilor mei este să aflu ce își doresc, ca apoi să-i sfătuiesc să facă acel lucru.”

Harry S. Truman

 

Părinții, fie că sunt tineri sau bătrâni, bogați sau săraci, căsătoriți sau divorțați, își doresc ceea ce este mai bun pentru copiii lor.

Pe de altă parte, rafturile cu cărți de parenting promit să le arate oamenilor cum să abordeze deciziile dificile cu care se confruntă părinții în fiecare zi și cum să obțină în viitor cele mai bune rezultate .

Indiferent dacă este vorba despre parentingul specific “părinților tigru” sau cel specific părinților care optează pentru un parenting mai liber aceste cărți împărtășesc un mesaj consecvent: dacă copilul dumneavoastră nu reușește, faceți ceva greșit!

După cum se dovedește, știința susține un mesaj total diferit: încercarea de a prezice modul în care va avea succes în viață un copil pe baza alegerilor făcute de părinții lor este ca și cum ai încerca să prezici un uragan pornind de la bătaia din aripi a unui fluture.

Este vorba de proverbialul fluture care bate din aripi în China, perturbând atmosfera suficient de mult pentru a schimba curenții de aer stârnind un vânt care șase săptămâni mai târziu să ajungă să alimenteze un uragan în Caraibe?

Urmând această comparație, orice părinte poate fi asemuit cu fluturele care bate din aripi iar copilul său este uraganul, o forță uluitoare a naturii.

Părintele poate modela persoana care va deveni copilul său – la fel cum fluturele modelează uraganul – în moduri complexe, aparent imprevizibile, dar puternice. Uraganul nu ar exista fără fluture.

S-ar putea să vă întrebați: „Ce se poate spune despre părinții de succes care au copii de succes? Sau despre părinții care se chinuie și care au copii care se chinuie?”

Toate acestea s-ar părea că indică puterea părinților, dar în realitate copiii sunt formați de multe forțe care intervin în creșterea lor și care sunt adesea întrețesute – este vorba de forțe precum genele, colegii și cultura. Acest lucru face dificil să ne dăm seama care dintre ele influențează mai mult devenirea copiilor.

Au fost studiate milioane de copii pentru a se pune în evidență factorii care intervin în creșterea și formarea lor. Studiile au urmărit gemeni identici, gemeni fraternali și frați simpli care cresc împreună sau sunt adoptați și crescuți împreună.

Creșterea în aceeași casă nu îi face pe copii, în mod sensibil, mai asemănători în ceea ce privește reușita lor în viață, cât de fericiți sau de încrezători în ei înșiși sunt și așa mai departe. Cu alte cuvinte, chiar dacă de exemplu doi frați ar fi despărțiți la naștere și ar crește în două familii diferite nu ar face ca ei să devină mai asemănători sau mai diferiți decât dacă ar crește împreună sub același acoperiș.

Pe de o parte, aceste descoperiri par de necrezut. Să avem aici în vedere toate aspectele în care părinții diferă de la casă la casă, cât de des își ceartă copiii și cât de mult îi tratează cu dragoste. Am putea crede că toate acestea ar conta suficient pentru ca copiii care cresc în aceeași casă să fie mai asemănători decât dacă ar fi crescuți în case separate, dar nu este așa.

În 2015, o metaanaliză – un studiu care analizează multe, multe studii – a găsit acest rezultat în mii de studii care au urmărit peste 14 milioane de perechi de gemeni în 39 de țări. Cercetătorii au ajuns la concluzia că genele influențează devenirea copiilor, dar ele nu explică totul. Mediul contează și el, dar nu este suficient ca să modeleze copiii care cresc în aceeași casă astfel încât ei să devină cât mai asemănători.

Unii dintre cei care au analizat aceste constatări au ajuns la concluzia că părinții nu contează, că ai fi devenit aceeași persoană care ești astăzi, indiferent de cine te-a crescut.

Pe de altă parte aceste descoperiri nu sunt atât de șocante dacă ne gândim la faptul că același părinte poate modela copii diferiți în moduri diferite. De exemplu, un copil ar putea considera că grija pe care i-o poartă mama este utilă, în timp ce sora lui consideră că este înăbușitoare. Un copil ar putea crede că părinților lui le pasă de el atunci când pun întrebări despre prietenii săi, dar fratele său crede că interesul respectiv este o nebunie. Un copil ar putea privi divorțul ca pe o tragedie, în timp ce sora lui îl vede ca pe o ușurare. Altfel spus, este vorba de același eveniment dar experiență diferită.

Dar faptul că un eveniment nu modelează oamenii în același mod nu înseamnă că nu a avut niciun efect. Parentingul cuiva ar putea să-i modeleze copiii – dar nu astfel încât să devină mai asemănători.

Parentingul l-ar putea conduce pe primul copil să devină mai serios iar pe al doilea să devină mai relaxat. Sau, s-ar putea să-l determine pe primul copil să-și dorească să fie ca părinții, iar pe cel de-al doilea copil să nu dorească acest lucru.

De fapt, batem din aripile noastre de fluturi către copiii uragan. Este normal că nu acesta este modul tipic în care ne gândim la parenting și este doar o simplă constatare.

Oamenii de știință înțeleg acum modul în care bebelușii se transformă dintr-un “boț de carne” aparent în ființe care merg, vorbesc, gândesc și sunt social independente. Ei înțeleg acest proces suficient de bine pentru a interveni pentru a testa nou-născuții privind existența vreunei afecțiuni genetice care a dus cândva la întârzierea mintală.

Oamenii de știință dezvoltă, de asemenea, o înțelegere tot mai sofisticată a modului în care părinții ar putea modela viitorul copiilor lor.

Dar la ce ne pot ajuta toate aceste descoperiri?

Mai întâi, trebuie să știm că părinții contează. Acest lucru ar putea părea evident, dar unii au susținut contrariul.

În al doilea rând, trebuie să știm că modul în care părinții contează este complex și dificil de prezis.

În orice caz un sfat util pentru oricine care a fost vreodată părinte: nu mai da vina pe tine însuți ca și cum ai controla calea copilului tău! Ai influență – dar nu ai control.

Un sfat util pentru oricine a fost vreodată copil (ha!…): Nu mai da vina pe părinții tăi sau, cel puțin, nu mai crede că trebuie să fii definit de ei!

Și nu mai da vina pe alți părinți! Un sondaj recent efectuat pe mii de părinți a arătat că 90% dintre mame și 85% dintre tați se simt judecați de alții, iar aproape jumătate dintre ei se simt judecați tot timpul sau aproape tot timpul de oameni pe care îi cunosc dar și persoane complet străine. Chiar și atunci când părinții fac tot ce le stă în putință, nu pot satisface pe toată lumea.

În al treilea rând, apreciază cât de puternice pot fi momentele tale cu copilul având în vedere ce înseamnă chiar acum aceste momente pentru tine și el și nu din cauza a ceea ce înseamnă ele pentru copilul tău pe termen lung, lucru pe care nu îl poți cunoaște.

Andrew Solomon, scriitor specializat în politică, cultură și psihologie menționează că „chiar dacă mulți dintre noi suntem mândri de cât de diferiți suntem de părinții noștri, suntem triști la nesfârșit pentru cât de diferiți sunt copiii noștri de noi”.

Poate că am fi mai puțin triști dacă am putea renunța la ideea că viitorul copiilor noștri este sub controlul nostru.

Dacă am accepta complexitatea dezvoltării copiilor noștri, am putea transforma modul în care abordăm deciziile parentale, cu care ne confruntăm în fiecare zi, și ne-ar permite să realizăm cât de mult mai mult înseamnă să ai un copil decât să încercăm să modelăm un rezultat specific al parentingului nostru. Am învăța astfel să apreciem fiecare moment petrecut cu copilul nostru și calea unică pe care el o parcurge.

Știința despre părinți și copii – despre fluturi și uraganele produse – îi poate aduce pe oameni să se concentreze asupra a ceea ce este cel mai important și semnificativ în viață. Acest lucru poate face experiența de a fi părinte și experiența de a fi copil mai realistă și mai satisfăcătoare devenind sursa multor picături de fericire.

Don’t worry, be happy!

Sursa:

ideas.ted.com/why-parents-should-stop-blaming-themselves-for-how-their-kids-turn-out/

„Există întotdeauna în copilăria noastră un moment când uşa se deschide şi lasă să intre viitorul!”

Deepak Chopra

 

De câteva decenii, oamenii de știință au documentat un fenomen surprinzător: în multe culturi din întreaga lume părinții nu se străduiesc să crească copii dispuși să fie folositori deși copiii înșiși se manifestă așa.

Începând chiar de la vârsta de 2 ani și până la maturitate mulți dintre ei se scoală dimineața gata să pregătească micul dejun sau să spele vase, își pregătesc bicicletele pentru a merge cu tatăl lor la cumpărături; dacă cineva le dă o brioșă, o împart cu un frate mai mic înainte de a mușca din ea.

Conform cercetătorilor, astfel de copii se pot găsi într-o gamă largă de culturi: de la vânătorii-culegători din Arctica la fermierii din Anzi și de la păstorii din Kenya până la pescarii din Filipine.

Rămânând la rolul părinților privind strădania de a crește copii dispuși să fie folositori și cooperanți există două probleme cheie pe care ei, părinții, indiferent în ce parte a lumii s-ar afla, trebuie să le soluționeze.

Prima problemă ar fi momentul din care ar trebui să înceapă să-și stimuleze copiii să se manifeste în acest fel.

De exemplu, dacă spuneți că la micul dejun veți mânca ouă și auzind asta copilul dumneavoastră de 4 ani, urcă pe un scaun și vă ia din mâini furculița cu care „bateți ouăle”, cum interpretați manifestarea lui și cum reacționați?

Modul în care răspundeți unui copil foarte mic care arată interes pentru a ajuta este esențial pentru modul în care va reacționa în anii care urmează și dacă el va deveni sau nu un copil de 12 ani care dorește să ajute în casă.

Conform mai multor studii, multe mame nu lasă copiii mici să ajute în casă. Ele spun că „știu că nu va face o treabă ca lumea și va crea mai multă muncă pentru mine.” Cu alte cuvinte, părinții respectivi exclud copiii de la ajutor pe motivul că nu sunt încă competenți.

Lucia Alcala, profesor la departamentul de psihologie al California State University Fullerton și alți psihologi sunt de părere că evitarea – sau excluderea copiilor de la ajutor – poate avea consecințe negative. De-a lungul timpului, poate eroda motivația copilului de a ajuta și chiar să îi stingă dorința de a coopera.

Același efect se produce și când este vorba de o pereche de frați și fratele mai mare ignoră complet inițiativele fratelui mai mic. Când sunt excluși, ignorați sau chiar dați la o parte copiii mai mici se descurajează în intențiile lor de a ajuta. Pe de altă parte, când frații mai mari îi includ pe frații mai mici – fie folosindu-le ideile sau pur și simplu recunoscându-le – aceștia din urmă devin mai implicați în rezolvarea unor sarcini și devin cooperanți.

Doamna Alcala și alți psihologi cred că un fenomen similar se întâmplă atunci când copiii mici încearcă să-și ajute părinții. Ei încep cu o mare dorință de a lucra împreună cu familia lor – de a coopera și de a lucra în echipă.

Dacă părinții rezolvă sarcinile în mod intenționat în absența copilului, trimițându-l la joacă sau să se uite la televizor, copiii mici își pierd interesul în a-și ajuta părinții. În același timp, copiii pierd oportunitățile de a învăța cum să colaboreze și să lucreze împreună cu membrii familiei.

Dr. David Lancy de la University of Pittsburgh, specialist în antropologia copilăriei, a documentat timp de decenii faptul că părinții cresc copii care doresc să se facă folositori și sunt cooperanți în culturile în care copiii mici sunt primiți să participe la treburile familiale și la muncă – chiar dacă vor face mizerie sau vor încetini munca.

Cu alte cuvinte, dacă copilul tău de 4 ani îți ia furculița din mână în timp ce bați ouăle pentru micul dejun, ai putea interpreta acel gest ca fiind exprimarea dorinței copilului să te ajute. Copilul pur și simplu nu știe un alt mod mai bun de a face cunoscut acest lucru.

A doua problemă cheie pentru părinți o reprezintă faptul că anumite sarcini s-ar putea să nu fie potrivite pentru copilul dornic să ajute, fie că încă nu poate avea îndemânarea corespunzătoare fie că sarcinile în cauză pot fi periculoase pentru el. Cum procedează părintele într-o asemenea situație?

În loc să aștepte ca un copil să-și aleagă propria metodă de a ajuta, metodă care s-ar putea să nu fie adecvată cu nivelul de îndemânare al copilului, în multe culturi părinții solicită în mod proactiv ajutorul acestuia cu regularitate.

Poate fi vorba de solicitarea de ajutor din partea părinților la curățenie, gătit, grădinărit sau supravegherea unui alt copil. David Lancy numește acest demers „curriculum-ul treburilor casnice”, deoarece copiii învață cum se rezolvă o serie de treburi importante prin casă.

Aceste cereri de ajutor din partea părinților sunt puțin diferite de ceea ce s-ar putea crede. Nu sunt de genul “Dana, du-te și curăță sufrageria!” sau „Dana, du-te și încarcă mașina de spălat vase” sau chiar „Dana, du-te să-ți faci patul”.

Solicitările de ajutor sunt mici sarcini secundare în cadrul unor activități care se află în execuție. Ele sunt concepute pentru a-i învăța pe copii să acționeze atunci când alții din familie au nevoie de ajutor.

De exemplu,

ești în plină activitate de gătit, iar lingura nu este la îndemână, așa că îi ceri copilului aflat în apropiere să-ți dea o lingură

sau

spuneți că scoateți gunoiul și că aveți mâinile pline și îi cereți copilului să țină ușa din față pentru dumneavoastră

sau

cina este aproape gata, așa că îi dați copilului câteva farfurii să le pună pe masă.

Toate acestea sunt sarcini rapide cărora în mod cert copiii le pot face față. Ele sunt sarcini reale, sunt cu adevărat utile și aduc o contribuție reală la educația copilului.

Dr. Sheina Lew-Levy, cercetător la Simon Fraser University, Canada a documentat această practică la un grup de culegători din Republica Congo.

A urmărit copii, cu vârste cuprinse între 3 și 17 ani, timp de patru ore în fiecare zi și a numărat și notat câte cereri de ajutor au adresat părinții copiilor lor în fiecare oră. Este vorba de cereri de genul „ține ceașca” sau „adu-mi maceta ”, spune Lew-Levy. „Părinții implică copiii, pas cu pas, de la cea mai mică sarcină până la cea mai mare.” În medie, conform notațiilor cercetătoarei, părinții au adresat aproximativ trei cereri pe oră fiecărui copil.

În mod surprinzător, copiii mai mici, cu vârste cuprinse între 3 și 4 ani, au primit cele mai multe cereri de ajutor, în timp ce cei mai mari, adolescenții, au primit cele mai puține.

Cererile de ajutor pentru lucruri mici și ușoare folosite cât mai devreme (e vorba de vârsta copiilor), i-au învățat pe copii să fie de ajutor și să coopereze.

„Copiii încep să prevadă ceea ce este necesar de făcut și părinții nu mai trebuie să le spună ce trebuie să facă”, spune Lew-Levy. Pe măsură ce copiii cresc și devin mai competenți, li se oferă sarcini secundare mai complexe ba chiar și sarcini complete.

Din păcate nu am găsit informații documentate despre preocupările părinților din alte culturi (de exemplu din cele europene) pentru educarea copiilor în spiritul solicitudinii față de semeni.

Nutresc speranța că asta nu înseamnă că ele nu există și sper că tu, iubite cititorule, ai avut parte de multe picături de fericire văzând cum copiii sau nepoții tăi au devenit, parafrazându-l pe Jean Jacques Rousseau, o “răsplată pentru voi”. Ilustrul gânditor iluminist spunea: “Copilul ajunge pentru părinții săi, după educația pe care o capătă, răsplată sau pedeapsă.”

Don’t worry, be happy!

Sursa:

www.npr.org/sections/goatsandsoda/2021/03/05/974069925/are-we-raising-unhelpful-bossy-kids-heres-the-fix?utm_source=pocket&utm_medium=email&utm_campaign=pockethits

„Renunțarea la fumat este cel mai ușor lucru din lume. Știu pentru că

am făcut-o de mii de ori .”

Mark Twain

 

La rândul meu știu din propria familie că renunțarea la fumat este o treabă extrem de dificilă. Potrivit unui studiu realizat de Universitatea din Toronto, este nevoie de o medie de 30 de încercări pentru a renunța la fumat.

Având în vedere deja clasica expresie  „Vremurile disperate necesită măsuri disperate”, cele ce urmează au la bază un articol apărut recent pe site-ul  deepenglish.com în care sunt relatate măsurile extreme la care au recurs unii pentru a renunța la fumat.

A pierde libertatea și a fi pus într-o cușcă nu este o alegere pe care ar fi dispuși să o facă prea mulți oameni. Dar Ibrahim Yucel, un cetățean turc de 42 de ani, a considerat că renunțarea la fumat ar necesita măsuri disperate și a recurs la ceva de acest gen.

Deoarece tatăl său a murit recent de cancer pulmonar știa că și el, fiind un fumător „înrăit” care consumă cel puțin 2 pachete pe zi, se află într-o situație disperată deci trebuie să apeleze la o măsură disperată.

A încercat de multe ori tot felul de trucuri dar îi lipsea voința. Știa că pentru a renunța cu succes, va trebui să facă ceva extrem, cum ar fi să se plaseze într-o cușcă. Totuși, nu și-a pus tot corpul într-o cușcă.

El a creat din 130 de metri de sârmă de cupru o carcasă pentru cap prevăzută cu două încuietori. Dispozitivul neobișnuit îl lăsa să respire, să mănânce biscuiți prin goluri și să bea lichide cu paiul dar făcea imposibilă fumarea unei țigări. În fiecare dimineață, el dădea cheia soției sau fiicei sale înainte de a pleca la muncă, purtând carcasa respectivă.

Ibrahim Yucel nu este singurul care a încercat să renunțe la țigări apelând la o măsură disperată. Metoda lui nu epuizează însă toate modalitățile extreme posibile de a renunța la fumat.

Etta Mae Lopez a venit cu una nouă: s-a gândit că dacă va pălmui un polițist va intra într-o închisoare, unde fumatul nu este permis. Ea a așteptat în afara unei închisori din Sacramento County, California și a plesnit primul ofițer de poliție care a ieșit de acolo care s-a nimerit să fie tocmai adjunctul șerifului, Matt Campoy.

Drept urmare i s-a îndeplinit dorința și a petrecut următoarele 63 de zile fără țigări într-o celulă din închisoare. După ce a fost încătușată, Lopez i-a spus lui Campoy că l-a ales pentru că era în uniformă și a vrut să se asigure că lovește un ofițer pentru că astfel, în conformitate cu legea, va merge la închisoare pentru suficient de mult timp pentru a renunța la obiceiul de a fuma.

Bancherul pensionar britanic Geoff Spice, din Surrey, la vârsta de 56 de ani, a vrut de asemenea cu disperare să renunțe la fumat și a încercat în mod repetat tot felul de „rețete”, plasturi speciali, gumă de mestecat cu nicotină, aplicarea recomandărilor din diverse cărți dar a eșuat în mod repetat.

El a început să fumeze  în urmă cu 43 de ani în timp ce lucra ca băiat de prăvălie într-un magazin. La rândul lui, era dispus să facă eforturi mari pentru a scăpa de obicei. Nu și-a făcut o carcasă specială, nu a intrat în închisoare, dar s-a autoexilat.

Fostul director general al NM Rothschild, bancă de investiții de top din Londra, a decis să se retragă pentru o lună pe Sgarabhaigh o insulă nelocuită de aproximativ 16,2 km pătrați din Hebridele Exterioare.

Pe insulă nu există case de asemenea nici vreo sursă de energie electrică sau apă. Spice s-a dus pe insula scoțiană nelocuită pentru a suferi singur.

Absența oamenilor a însemnat și lipsa oricărei posibilități de a cumpăra țigări. El a declarat: „Aceasta este ultima mea șansă. Am fumat de obicei 30 de țigări pe zi, dar cred că pot sparge obiceiul.”

Pentru a elimina plictiseala, spera să poată învăța să cânte la chitară și a luat cu el un iPod care conținea textul a 120 de cărți. Celelalte elemente de necesitate pe care le-a luat au fost un telefon mobil și un computer, ambele alimentate de o celulă solară fotovoltaică; drept rezervă pentru a produce curent electric a avut un dinam acționat manual.

Dave Hill, proprietarul insulei, a aranjat ca Spice să fie dus pe Sgarabhaigh și adus înapoi după o lună. „Dacă sună să spună că nu poate suporta fără o țigară, îl vom ignora până când ajunge la trei apeluri. Trebuie să aibă timp să reflecteze asupra deciziei sale”, a spus Hill.

Fostul bancher a petrecut pe insulă trei săptămâni și jumătate trăind într-un cort în condiții meteorologice cumplite dar, în cele din urmă, s-a eliberat de dependența sa.

Sper, iubite cititorule că toate cele de mai sus nu constituie pentru tine decât niște simple povești și beneficiezi de multe picături de fericire pentru că nici dependent(ă) de țigări nu ești și nu ai parte nici de “vremuri disperate” care să necesite „măsuri disperate”.

Don’t worry, be happy!

 

Surse:
1.news.yahoo.com/calif-woman-hit-cop-jail-quit-smoking-182307659.html
2.www.nydailynews.com/news/world/man-quit-smoking-cage-head-article-1.1393601
3.www.express.co.uk/news/uk/104347/Geoff-goes-castaway-to-quit-smoking-for-good

„Ideal ar fi să putem respecta cele trei opturi dintr-o zi: 8 ore de activitate, 8 ore de odihnă activă (sport, plimbări, lectură, muzică etc.) şi 8 ore de somn.”

Ovidiu Bojor

 

După o zi lungă de lucru și alte probleme, de multe ori, pe la ora 21:30 sau 22:00, ora obișnuită de culcare, ne lansăm în “frunzăritul” pe telefon sau pe calculator, în favoarea cumpărăturilor online sau a rețelelor sociale. Ajungem astfel să constatăm că s-a făcut ora 24:00 sau chiar 01:00 a.m. În cele din urmă ne fură somnul și a doua zi, telefonul de pe noptieră, sunând alarma la 6 dimineața, ne trezește dar ne sculăm mai obosiți decât când ne-am culcat.

Ciclul de a sta până târziu și de a regreta a doua zi este prea familiar pentru mulți dintre noi și a existat și înainte de pandemie dar de când a lovit pandemia strădania de a se crea rutine nocturne noi, în detrimentul orei de culcare, parcă s-a amplificat.

Acest fel de manifestare, adică urmările nedorite ale depășirii cu mult a orei  obișnuite/normale de culcare, are un nume: “răzbunarea amânării orei de culcare”

“Răzbunarea amânării orei de culcare” poate fi un termen mai nou, dar fenomenul pe care îl descrie nu este, spune dr. Rajkumar Dasgupta, profesor la University of Southern California Keck School of Medicine  din Los Angeles.

„Răzbunarea amânării orei de culcare este doar un strigăt al oamenilor suprasolicitați care, de fapt, încearcă să amâne puțin ora de culcare, astfel încât să poată revendica ceva pentru ei înșiși”, este de părere profesorul Dasgupta.

“Este normal ca oamenii să-și dorească timp pentru ei înșiși, dacă nu altfel, noaptea, dar devine o problemă dacă, din cauza lipsei de somn, sunt obosiți în timpul orelor de veghe”, spune el.

Mulți oameni declară că indiferent de cât de târziu se culcă, ceasul “intern” îi trezește dimineața cam la aceeași oră numai că ei uită să menționeze că în timpul zilei trebuie să apeleze la mai multă cafea pentru a rămâne treji.

De ce avem această tendință de a amâna momentul culcării?

Mulți dintre noi ziua avem puțin control asupra timpului propriu așa că s-ar putea vorbi de dorința ca în orele de seară să preluăm controlul asupra timpului.

După părerea dr. Caroline Vaile Wright, psiholog (Senior Director of Health Care Innovation ‎American Psychological Association) a rămâne treaz până târziu “frunzărind” pe  Internet sau cu ochii la televizor ar putea fi încercarea cuiva de a reduce stresul. Însă pe de altă parte „Știm că numai simplul frunzărit și lipsa unor interacțiuni semnificative ne măresc de fapt stresul și nu îl reduc”, mai spune psihologul.

„Combinația dintre o zi de muncă capitalistă, amestecată cu viața de la domiciliu și un atașament din ce în ce mai mare față de tehnologie este furtuna perfectă care contribuie la răzbunarea amânării orei de culcare”, spune Aliza Shapiro, asistentă socială clinică și terapeut în Manhattan. „Intuitiv, știm că trebuie să ne odihnim pentru a deveni din nou productivi, așa că, atunci când ne lipsește resursa de relaxare în timpul zilei, încercăm să o găsim în alte locuri și momente – chiar dacă este în detrimentul somnului nostru”.

Tendința de care vorbim s-a amplificat în condițiile pandemiei când programul multor persoane a suferit modificări. De exemplu, școala online i-a obligat pe mulți dintre părinți să-și ajute copiii ceea ce a afectat propriul lor program de lucru. Ei își petrec  o parte din dimineață ajutându-i pe copii și ca urmare programul de lucru se decalează uneori până seara. Nu mai poate fi vorba de timp propriu în timpul unei zile normale.

De ce este rău să stăm până noaptea târziu?

A nu dormi suficient, lipsa somnului, ne poate afecta sănătatea mintală și fizică, spune profesorul Dasgupta. El arată că unele consecințe frecvente sunt scăderea productivității și creșterea cortizolului, un hormon al stresului. Când te duci la culcare semnificativ mai târziu și te trezești în jurul orei obișnuite, riști să acumulezi “datorii” de somn din orele pierdute, potrivit profesorului. Singura modalitate de a scăpa de „datoria” de somn este să dormi numărul pierdut de ore, ceea ce însă pentru majoritatea oamenilor nu este posibil.

Potrivit unui studiu din 2019 publicat în Current Biology încercarea de a compensa în weekend orele de somn pierdute în timpul săptămânii nu este cel mai eficient mod de a compensa somnul pierdut.

Efectele somnului insuficient – cum ar fi alimentația dezordonată, creșterea în greutate și ritmurile circadiene perturbate – nu pot fi compensate. Cercetătorii au descoperit că dacă cineva doarme mai mult la sfârșit de săptămână, dar somnul nu este de calitate, tinde să mănânce în exces și să se îngrașe.

Durata somnului este diferită de la o persoană la alta, dar în general, adulții ar trebui să doarmă șapte până la opt ore pe noapte, după părerea profesorului Dasgupta.

Un alt lucru care duce la perturbarea somnului poate fi și acela că ecranele emit o lumină albastră, despre care profesorul Dasgupta spune că suprimă eliberarea melatoninei, un hormon care contribuie la controlul ciclului de somn.

Putem să nu ne mai sabotăm programul de somn?

“Este absolut normal ca programul dumneavoastră de somn să fie imperfect, mai ales în timpul unei pandemii”, spune profesorul Dasgupta. El recomandă oamenilor să-și asigure un dormitor „liniștit, întunecat și răcoros”. De asemenea, el le sugerează să se angajeze într-o activitate care le place, de care se bucură, cum ar fi meditația și care îi ajută să adoarmă.

Deconectarea electronicelor este de asemenea o strategie pe care ne-o recomandă profesorul pentru a adormi.

În același timp, potrivit lui Dasgupta, un pui de somn strategic ar putea reduce și datoria de somn a unei persoane. El recomandă un somn de 15-20 de minute între 12:00 și 14:00. Dar atenție, un pui de somn prelungit poate duce la etape mai adânci ale somnului, ceea ce ar putea provoca o inerție a somnului adică somnolența pe care o simte cineva chiar după trezire.

Pentru a nu ne mai sabota programul de somn poate fi folositoare și inserarea în timpul orelor de lucru a unor pauze pentru exerciții fizice. Acestea contribuie și la îmbunătățirea respirației respectiv a sănătății fizice și mintale.

Dr. Laurie Santos, director al Comparative Cognition Lab at Yale are următorul răspuns la problema dilematică în discuție:  „Există o mulțime de cercetări care arată că sentimentul că ai un pic de timp liber este foarte important pentru bunăstare”, dar în același timp, „multe dintre problemele care determină răzbunarea amânării orei de culcare – senzația de depresie, faptul că ești prea obosit(ă) ca să te bucuri de ziua ta și așa mai departe – pot fi eliminate prin simplul fapt de a dormi mai mult”, adaugă ea.

Dr. Santos oferă astfel o oportunitate reală și strategică, bazată pe echilibru, de a pune capăt “răzbunării” de care am vorbit. Indiferent prin ce metodă, evitarea acestei „răzbunări” nu poate decât să vă aducă picături de fericire.

Don’t worry, be happy!

 

Surse:

1.edition.cnn.com/2021/02/15/health/revenge-bedtime-procrastination-wellness/index.html?utm_source=pocket&utm_medium=email&utm_campaign=pockethits

2.www.glamour.com/story/revenge-bedtime-procrastination-is-real-according-to-psychologists

“Toată furia şi curajul unei păsări sunt inutile în faţa pisicii.”

Paulo Coelho

 

În general oamenii nu recunosc că uneori se mai și înfurie și de regulă declară că: „Eu nu mă înfurii.” Ei spun că niciodată nu țipă, nu lovesc și nu se comportă în moduri ostile față de ceilalți – adică nu devin agresivi.

În realitate majoritatea oamenilor se înfurie destul de des, unii de câteva ori pe săptămână alții ajungând până la de mai multe ori pe zi.

Furia este o emoție, caracterizată printr-un sentiment intens de nemulțumire. Acesta variază de la frustrarea pe care ai putea să o simți atunci când nu-ți găsești cheile de la mașină până la furia intensă pe care o simți atunci când tu sau cineva de care îți pasă este tratat mizerabil.

La fel ca orice emoție, furia declanșează un răspuns fiziologic (incluzând amplificarea ritmului cardiac și a tensiunii musculare), gânduri tipice (cum ar fi învinovățirea altora sau dorința de răzbunare) și un comportament previzibil (cum ar fi dorința de a da frâu liber fie vorbelor fie manifestărilor fizice).

Este însă important că, și dacă există adesea dorința de a acționa în acest fel, majoritatea oamenilor nu o fac. S-ar putea să simtă dorința de a striga sau de a țipa dar adoptă o altă strategie pentru a-și exprima furia într-un mod nonviolent: se îmbufnează, plâng, ruminează sau respiră adânc.

Acesta este motivul pentru care oamenii s-ar putea să nu-și dea seama cât de des se înfurie. În orice caz, indivizii își exprimă furia în moduri foarte diferite.

De multe ori lumea își explică mânia ca fiind cauzată de evenimentele externe: „M-am înfuriat din cauza traficului.” „Când șeful meu m-a beștelit, m-a înfuriat atât de tare.”

De fapt, o explicație mai bună este aceea că furia implică conlucrarea a trei factori: o provocare, interpretarea provocării și starea de spirit a celui provocat în momentul respectiv.

Provocarea este declanșatorul. Este ceea ce s-a întâmplat chiar înainte să te înfurii, lucrul care te-a „înnebunit”: poate că ai fost deranjat în trafic, ai fost jignit de un coleg sau “a căzut” Wi-Fi-ul în timp ce lucrai.

Unele situații pot provoca furie în mod special: când obiectivele tale sunt blocate sau ceva le încetinește sau situații în care experimentezi nedreptate sau incorectitudine.

Dar înainte să te înfurii, interpretezi acea provocare. Tu decizi ce înseamnă ea pentru tine și dacă o poți trece cu vederea sau nu. Să presupunem că în timpul unei ședințe ești insultat de un coleg. S-ar putea să interpretezi că ceea ce a spus el a fost nedrept și nerezonabil și vei simți că începi să te înfurii. Este momentul când decizi cât de mult contează insulta respectivă și dacă o poți trece cu vederea.

Dacă crezi că este ceva de genul: „Oricum, nimeni nu ascultă această persoană, așa că nu este mare lucru”, te vei mânia mai puțin decât dacă crezi că este ceva de genul: „Acest lucru este teribil. Șeful meu a fost prezent la ședință și acum va crede că sunt un idiot.”

Aceste gânduri pot genera probleme. Devenim mai furioși decât am fi altfel când gândurile indică o “catastrofă” (adică “umflăm” lucrurile în mod disproporționat), generalizăm în mod exagerat (adică, atribuim unui lucru mic capacitatea de a da naștere unui întreg șir de evenimente majore) sau etichetăm oamenii în moduri extrem de inflamatorii.

De exemplu, ne-am putea simți mai furioși decât în mod normal într-o zi în care am avea parte de mai multe semafoare roșii în drum spre serviciu și am gândi astfel: „Asta îmi va strica întreaga zi” (catastrofă) sau „Asta mi se întâmplă întotdeauna” (generalizare exagerată) sau „Oricine a setat aceste semafoare este complet idiot” (etichetare inflamatorie).

Asemenea gânduri sunt mai frecvente pe fondul unor anumite dispoziții în care ne putem afla. Dispoziția în care ne aflăm în momentul în care are loc provocarea putem să o denumim „starea de pre-furie”. În starea respectivă suntem și mai sensibili când suntem obosiți, stresați, flămânzi, deja furioși din alte pricini sau într-o altă stare negativă. În asemenea condiții provocarea ne înfurie mai mult decât ar face-o altfel.

Ceva care nu ne deranjează într-o zi ne poate deranja în următoarea zi. Gândindu-ne la furie în acest fel, explorând provocarea, interpretarea provocării și „starea de pre-furie” – adică încercând să înțelegem de ce ne înfuriem – putem să facem următorii pași pentru a dezvolta o relație mai “sănătoasă” cu propria noastră furie.

Înțelegerea deplină a propriei furii îți permite să eviți unele provocări obișnuite atunci când decizi că este mai bine să faci acest lucru. Uneori se întâmplă lucruri care nu pot fi evitate, dar există și momente în care s-ar putea să eviți lucruri inutile despre care știi că provoacă furie.

De exemplu, poți alege să ignori postările politice iritante de pe Facebook sau să alegi o altă cale de socializare pentru a evita frustrările respective. Deși nu întotdeauna este sănătos să evităm frustrările obișnuite, nu este întotdeauna sănătos nici să le abordăm.

Înțelegerea deplină a propriei furii îți permite să o gestionezi reevaluând provocările care nu pot fi evitate. De exemplu, când un restaurant îți greșește comanda de livrare la domiciliu, poți evalua consecința reală. Îți va strica ziua sau te vei putea adapta? Când la locul de muncă cineva face o greșeală, te vei putea întreba dacă persoana în cauză este „un idiot” sau este vorba de o simplă greșeală pe care se va strădui să o corecteze.

În orice caz, obiectivul tău nu ar trebui să fie acela de a te minți și de a te preface că lucrurile sunt în regulă atunci când nu sunt. Obiectivul ar trebui să fie să generăm gânduri corecte și reprezentative pentru ceea ce se întâmplă în jurul nostru.

În cele din urmă, înțelegerea deplină a propriei furii îți permite să-ți cunoști “starea de pre-furie”. Odată ce ai identificat momentele în care este cel mai probabil să te înfurii (cum ar fi când ești obosit, flămând sau grăbit), poți lua măsuri pentru a evita aceste stări. Îți poți asigura timp pentru odihnă planificând totul din timp, poți evita să devii flămând și poți încerca să ajungi la lucru astfel încât să nu trebuiască să fii grăbit.

Chiar și atunci când nu poți lua asemenea măsuri, este foarte util să știi că ai tendința să te înfurii în aceste stări. Când te simți obosit și iritabil, doar faptul că recunoști asta spunându-ți „totul pare mai rău în acest moment pentru că sunt obosit” poate contribui mult la atenuarea frustrărilor nedorite.

Desigur, nu trebuie să uităm nici strategiile obișnuite de gestionare a furiei: relaxarea prin respirație profundă, relaxarea musculară, numărarea până la 10 sau meditația. Aceste abordări se referă însă, în mare măsură, la diminuarea sentimentelor de furie odată ce au avut loc.

Ar mai fi de spus că, în esență, furia ta îți spune că există o problemă. Uneori putem folosi energia pe care o furnizează pentru a rezolva acea problemă. Ar putea fi vorba de abordarea unor probleme relativ mici din viața ta care duc însă la frustrări frecvente: iritația ușoară pe care o simți atunci când îți pierzi frecvent portofelul te poate încuraja să dezvolți un sistem mai bun pentru a avea grijă de el; robinetul din bucătărie care picură neîntrerupt te poate înfuria și te poate determina să îți impui să îl repari.

Deci putem să ne gândim la furie ca la un combustibil care te poate energiza pentru a rezolva problemele. Însă, ca orice combustibil, poate fi instabil. Dacă scapă de sub control, poți exploda într-un mod periculos pentru tine sau pentru cei din jur.

Prin urmare, iubite cititorule, poți beneficia de multe picături de fericire chiar și dacă te mai înfurii din când în în când, dacă vei alege întotdeauna calea echilibrului.

Don’t worry, be happy!

 

Sursa:

psyche.co/guides/anger-is-a-potent-beneficial-force-if-used-in-the-right-way?utm_source=pocket&utm_medium=email&utm_campaign=pockethits

„Norocul crede că ești norocos.”
Tennessee Williams

 

Ne naștem cu  norocul sau ni-l facem singuri? Răspunsul la această întrebare nu este ușor de dat și părerile sunt împărțite. De exemplu, unul din cântecele din folclorul nostru (versiunea interpretată și de Ducu Bertzi) prin versurile „…Când s-o-mpărţit norocu, Fost-am eu dus la lucru…”, face trimitere către ideea că norocul ne este dat.

Psihologul Karl Halvor Teigen, profesor la Universitatea din Oslo, a acordat o atenție sporită informațiilor despre în ce măsură oamenii se consideră norocoși sau ghinioniști. El și alți psihologi, împreună cu economiști și statisticieni, au ajuns la concluzia că, deși oamenii consideră adesea norocul ca o întâmplare aleatorie sau o forță supranaturală, este mai corectă descrierea lui ca fiind vorba de o interpretare subiectivă.

Această interpretare subiectivă, printre altele, este sprijinită și de cercetarea lui Teigen și a colegilor săi extinsă asupra interviurilor cu 85 de turiști norvegieni care au plecat, în iarna anului 2004, în vacanțe de familie în Asia de Sud-Est.

Când a lovit cutremurul devastator urmat de tsunami, viața lor și a copiilor lor a ajuns să fie în pericol iar sărbătorile lor de Crăciun compromise. E normal că au considerat că a fost un ghinion.

Doi ani mai târziu, 95% dintre ei au spus că au fost norocoși pentru că au supraviețuit și nu ghinioniști că au ales acel moment pentru a călători acolo. (Restul de 5% au spus că a fost o combinație de noroc și ghinion.)

Cei mai mulți dintre noi cred că norocul se întâmplă (sau nu) și nu acordă o prea mare importanță serendipității. (Serendipitate, este un cuvânt englezesc care înseamnă o descoperire întâmplătoare făcută în timp ce se căuta cu totul altceva.)

Ființele umane găsesc confort în certitudine. Creăm rutine care ne oferă satisfacția de a ști că, având planuri, există și mijloace de realizare ale acestora.

Există însă o altă forță, care se joacă constant cu viața noastră și care face adesea ca viitorul nostru să fie total diferit de ceea ce ne-am propus: este vorba de „neașteptatul” sau „neprevăzutul”.

Fără să știm sau fără să vrem “privim” către neașteptat în fiecare zi, dar probabil doar ca mecanism de apărare. De exemplu, ori de câte ori folosim o trecere de pietoni într-o zonă cu trafic intens, ne uităm dacă nu cumva apare vreun șofer neașteptat care ar putea ignora semaforul roșu. Această „vigilență” sau conștientizare a neașteptatului, se află în centrul înțelegerii științei norocului și al exploatării sale în propriul nostru beneficiu.

Este important de observat că multe dintre mințile de frunte ale lumii au dezvoltat o capacitate, adesea inconștientă, de a transforma neașteptatul în rezultate pozitive. Dezvoltarea unei mentalități care să țină cont de serendipitate este atât o filozofie de viață cât și o capacitate pe care o poate modela aproape oricine.

Serendipitatea nu trebuie văzută ca un noroc pasiv care ni se întâmplă. Este vorba, pur și simplu, de a vedea poduri acolo unde alții văd prăpastii și apoi de a lua inițiativa și de a acționa pentru a crea în mod inteligent noroc.

Serendipitatea a fost și este o forță călăuzitoare în marile descoperiri științifice, dar este prezentă și în viața noastră de zi cu zi, în cele mai neînsemnate momente dar și în evenimente care schimbă viața. Astfel poate găsim „în mod neașteptat” marea dragoste, un nou loc de muncă sau un partener de afaceri și tot așa au apărut invenții precum razele X, penicilina, microundele și multe alte inovații.

Pentru a avea noroc, este adesea esențial să fii deschis și atent la neașteptat. Mentalitatea ta și modul în care te gândești la posibilitățile din viața ta, îți pot afecta capacitatea de a fi alert când apare ocazia. De fapt, termenii „neașteptat”, „extraordinar” și „improbabil” sunt înșelători, deoarece accidentele sau coincidențele se întâmplă tot timpul dar trebuie să avem capacitatea de a vedea în orice moment oportunitatea.

Deși a fi atent la neașteptat este vital pentru a crea noroc inteligent, există și un alt factor cheie: pregătirea pentru să-i zicem “serendipitate existențială”. Parțial, ar fi vorba despre eliminarea barierelor din calea serendipității, atât mentale (din mentalitatea ta), cât și fizice (condițiile în care trăiești și interacționezi).

Asemenea bariere ar fi: programele supraîncărcate, ședințele fără rost și ineficiențele de-a lungul zilei care ne fură timp, ne anulează curiozitatea și sentimentele de bucurie.

Pregătirea poate însemna consolidarea disponibilității mentale de conectare cu oportunități și crearea unui mediu care permite folosirea abilităților și resurselor disponibile pentru a acționa la momentul potrivit.

O minte nepregătită în acest fel poate ignora adesea întâlniri neobișnuite, pierzând astfel oportunități pentru noroc inteligent. Pregătirea înseamnă și dezvoltarea capacității de a valorifica coincidențele pozitive care apar în viață.

Obiceiurile noastre de gândire și preconcepțiile despre lume pot face dificilă identificarea sau valorificarea serendipității. Din acest punct de vedere, există trei lucruri care necesită cea mai mare atenție: subestimarea neașteptatului, prejudecățile cu privire la retrospectivă și fixitatea funcțională.

Subestimarea neașteptatului pare firească. Da, este puțin probabil ca, în ziua când avem de făcut o prezentare importantă pe calculator “să cadă Internetul”. Este puțin probabil ca persoana care trebuia să ne facă evaluarea prezentării să se îmbolnăvească. Este puțin probabil să vărsăm cafea peste laptop chiar înainte de prezentare. Dacă ținem însă cont de toate aceste evenimente improbabile devine relativ probabil să se întâmple ceva neașteptat și începem să-l privim ca pe un potențial benefic sau mai degrabă o oportunitate decât o amenințare.

Prejudecata retrospectivă. Când rememorăm evenimente din trecut o facem adesea ca și cum ar fi existat o traiectorie liniară, fără întâmplări neașteptate. Acest lucru ne poate determina să percepem evenimentele ca fiind mai previzibile decât au fost și să construim narațiuni care să explice în mod convenabil totul, ignorând rolul întâmplării. În acest caz este ratată importanța părților imprevizibile și rolul pe care îl poate juca serendipitatea în viitorul nostru.

Fixitatea funcțională. Ori de câte ori folosim un instrument în viața de zi cu zi, suntem atât de obișnuiți cu funcția sa obișnuită specifică, încât deseori nu putem vedea utilitatea acestuia în alte contexte – o prejudecată cunoscută sub numele de „fixitate funcțională”.

În mod similar, cercetările au arătat că persoanele care sunt familiarizate cu strategii specifice de rezolvare a problemelor este puțin probabil să poată  elabora altele mai simple. Cu alte cuvinte, avem tendința de a face multe lucruri din obișnuință – vom persista adesea cu „calea grea” pentru că pur și simplu este așa cum știm deja.

A avea abilitatea mentală de a improviza, de a vedea cum ar putea fi folosit un instrument într-un mod nou, este esențial pentru a-ți construi mentalitatea de serendipitate.

Această mentalitate poate fi cultivată pornind de la ideea că exersarea poate duce la dezvoltarea și întărirea “mușchiului de serendipitate”.

Pentru asta ținerea unui jurnal poate fi utilă. Consemnarea cu regularitate a părților zilei cu rezultate pozitive și a celor care nu au reușit ne poate conduce să observăm câteva modele care se remarcă în zona de bine sau de rău. Jurnalul personal și reflecția sunt o modalitate de a explora zonele care ne împiedică să recunoștem serendipitatea.

De asemenea curățarea propriei vieți de dezordini ne poate facilita dezvoltarea mentalității de serendipitate. Curățarea vieții de zi cu zi de detaliile banale va permite să dedicăm lucrurilor mai importante mai multă atenție cognitivă, emoțională și fizică. Așadar să ștergem listele „de făcut”, să plătim facturile, să înlocuim becul ars, să mergem la dentist ș.a.m.d. Când aceste lucruri banale sunt rezolvate, ne putem concentra pe îmbunătățirea abilității de a fi observatori prezenți, inspirați și curioși, toate acestea având un impact profund asupra dezvoltării “mușchiului serendipic”.

Serendipitatea este un proces, o oportunitate de a transforma șansa în noroc prin propriile eforturi, ceea ce nu se întâmplă întotdeauna într-o clipă. Adesea necesită o perioadă de incubație. Trebuie să avem răbdare, știind că unele dintre eforturile noastre ar putea duce la o scânteie imediată, în timp ce altele vor fi mai mult ca plantarea semințelor, pentru care fructele muncii apar undeva în viitor. Acordarea în fiecare zi o atenție deosebită timpului este un obicei foarte important și este util să ne facem un program și să ne protejăm „timpul pentru mine”.

Serendipitatea o putem observa, maximiza și exploata în viața de zi cu zi foarte simplu. De exemplu, putem folosi „strategia cârligului de serendipitate” (ori de câte ori întâlnim pe cineva nou, putem arunca câteva “cârlige” – exemple concrete ale intereselor, hobby-urilor și vocației noastre actuale, maximizând astfel șansa să ne conectăm la un teren comun de pasiuni cu cealaltă persoană, declanșând serendipitatea). În mod similar, putem folosi întrebarea „Ce vă interesează cel mai mult în acest moment?” în loc de „Ce mai faceți?”. În cele din urmă, este bine să încercăm să „reformulăm” greșelile, provocările și contracarările ca oportunități.

Sper, iubite cititorule că beneficiezi mereu de picături de fericire pentru că te-ai născut norocos și dispui de o mentalitate de serendipitate.

Don’t worry, be happy!

 

Surse:

1.psyche.co/guides/how-to-open-up-to-serendipity-and-create-your-own-luck?utm_source=pocket&utm_medium=email&utm_campaign=pockethits

2.getpocket.com/explore/item/how-to-be-lucky

„Multitasking înseamnă să faci mai multe lucruri prost în același timp!”

Una din axiomele secolului XXI

 

Se spune, nu fără admirație, că Napoleon Bonaparte era capabil să facă 7 lucruri deodată. Lăsând însă la o parte legenda, a rămas pentru posteritate îndemnul filosofului Friedrich Nietzsche de a face mai multe lucruri simultan. În 1887 el se plângea de felul în care „se gândește cu un ceas în mână, chiar și atunci când se află la masa de prânz în timp ce citește ultimele știri despre bursă”.

Dar, dintr-o varietate de motive – munca excesivă, distragerea atenției de sursele digitale plus consecințele neclare ale pandemiei care ne-a bulversat – tendința de a face mai multe lucruri deodată nu a fost probabil niciodată mai nepotrivită.

Acum, la început de an, această tendință ia adesea o formă suplimentară, specifică: toți dorim să implementăm cât se poate de repede o transformare “totală” a vieții, începând cu recuperarea restanțele de muncă, punerea în ordine a problemele de relație, rezolvarea problemelor legate de sănătate și realizarea reparațiilor casnice menite să ne îmbunătățească confortul.

În acest context îndemnul lui Nietzsche s-ar putea considera că ar fi: “Rezistați și faceți-le pe toate!”.

Dar singurul ingredient și totodată cel mai eficient pentru un an 2021 mai fericit și mai semnificativ este exact opusul presupusului îndemn nietzscheian: îmbunătățirea capacității de a face doar un singur lucru la un moment dat ceea ce nu este însă un lucru prea ușor.

Unul dintre motivele principale pentru care acest lucru este mai greu de realizat decât pare este că multitaskingul pare să fie un mod de a atenua anxietatea. Înnecarea în treburi “de făcut” pare liniștitoare pentru că te face să simți că rezolvi simultan multe dintre ele.

Când crezi că viața ta este o mizerie crezi că ar trebui să faci mai multe exerciții fizice, să-ți sortezi finanțele, să-ți îmbunătățești relația cu copiii tăi și altele – ceea ce într-adevăr pare a fi liniștitor pentru că ai impresia că abordezi toate acele probleme critice și nu doar una.

Dar toate aceste sentimente sunt înșelătoare. În primul rând se poate vorbi de o mulțime de cercetări care pun în evidență costurile „comutării sarcinilor”: când oscilezi între activități, pierzi timp și energie fiind necesară reluarea, din nou și din nou, a stărilor de focalizare la fiecare reluare a acelorași sarcini.

Mai rău, fiecare activitate devine un mod de a evita orice altă activitate. Deci, atunci când o sarcină pare dificilă sau înfricoșătoare – așa cum se întâmplă deseori cu sarcinile importante – sari la alta. Rezultatul nu este doar faptul că faci mai puține progrese pe un număr mai mare de fronturi ci și că în general faci mai puține progrese.

Nimănui nu-i place să i se spună că ar trebui să-și amâne obiectivele de fitness pentru câteva luni în timp ce își pregătește căsătoria sau să renunțe să deschidă căsuța de e-mail supraîncărcată în timp ce lucrează la un proiect important; când totul este urgent, amânarea pare să fie simțită ca un lux pe care nu ți-l poți permite și asta devine ceva anxios.

Ideea este că nu vă puteți permite să nu amânați aproape totul, la un moment dat, dacă doriți să faceți progrese într-o  anume sarcină.

Așadar, o mare parte a abilității de a face câte un lucru la un moment dat este să înveți să gestionezi disconfortul asociat cu faptul de a ști că, la un moment dat, sunt lucruri “de făcut” pe care nu le faci.

“Succesul este construit secvențial. Este un lucru la un moment dat” subliniază experții în management Gary Keller și Jay Papasan, autori ai cărții cu titlul semnificativ “Un singur lucru” („The One Thing”), care a apărut și la noi în 2015 la editura Litera.

Bineînțeles, există limite: nu poți să-ți vezi de slujbă în timp ce studiezi un limbaj de programare sau să pui pe pauză rolul tău de parenting în timp ce faci exerciții ca să fii în formă. Dar este bine să te străduiești în mod constant să-ți organizezi viața în direcția în care poți avea cât mai puține proiecte în obiectiv în același timp.

Este vorba de mai mult decât un îndemn să zicem împotriva verificării căsuței de e-mail în timp ce urmăriți o dezbatere pe Zoom. „Un lucru la un moment dat” este o întreagă filosofie de viață, o filosofie care tratează obiectivele tale ca fiind suficient de importante pentru a merita să le urmărești pe fiecare în parte, în timp ce nu pretinde că rezervele tale de timp sau energie sunt infinite. Reprezintă un angajament de a realiza de fapt câteva dintre ambițiile voastre, mai degrabă decât să vă învăluiți în fanteziile reconfortante ale realizării tuturor deodată.

Pornind de la toate aceste observații este firesc să căutăm căi de diminuare sau chiar eliminare a tendinței de a face multitasking. Iată câteva:

1.Nu-ți verifica telefonul dimineața!

Evită ca primul lucru pe care îl faci, când te scoli dimineața, să fie verificarea telefonului sau a căsuței de e-mail. Așteaptă cel puțin 60 de minute și astfel mintea nu-ți va trece direct în starea “reactivă”.

2.Elimină distragerile exterioare!

Pentru ca ferestrele de e-mailuri și mesaje text să nu-ți atragă atenția deconectează notificările acestora care sunt puternice surse de distragere a atenției.

3.Stabilește-ți prioritățile!

În fiecare zi, înainte de a începe să lucrezi fă o listă cu cele mai importante lucruri de făcut în ziua respectivă și apoi efectuează-le pe rând.

4.Fă tot posibilul să rămâi concentrat!

A rămâne concentrat pe o sarcină înseamnă ca atunci când tindem să ne ocupăm și de alte sarcini care ne vin în minte să ne redirecționăm atenția înapoi către sarcina în lucru.

5.Programează-ți timp pentru distrageri!

În loc să-ți verifici căsuța de email tot timpul, de-alungul zilei, programează-ți un anumit moment când faci acest lucru, de exemplu doar când intri în birou și chiar înainte de a pleca.

6.Nu-ți fie frică să spui NU!

Uneori, pentru a finaliza totul, îți asumi mai multe sarcini decât poți rezolva. Dar, în loc să încerci să termini mai multe sarcini decât poți prelucra într-o zi, încearcă să spui NU celor care îți cer să preiei un nou proiect. Nu ai obligația de a explica motivul refuzului.

7.Fă-ți ordine pe birou!

Un birou supraîncărcat în mod cert distrage atenția. Fă-ți timp pentru a te organiza, pentru a găsi un loc pentru toate, pentru a păstra documentele “la coadă” pentru a ști exact unde este totul.

8.Fă unitasking în orele tale de vârf!

Încearcă întotdeauna să efectuezi cea mai provocatoare lucrare în timpul celor mai eficiente momente ale tale. De exemplu, o persoană matinală este bine să abordeze dimineața proiectele mai grele în loc de orice altceva. În general, trebuie să afli când ești cel mai productiv la locul de muncă pentru a ști când să te concentrați exclusiv pe proiectul mai greu pe care trebuie să îl realizezi. Sarcinile mai puțin importante de făcut pot rămâne pentru momentele tale mai slabe în alte ore ale zilei.

9.Grupează-ți sarcinile!

Redu costurile psihologice ale comutării sarcinilor prin gruparea lor, ori de câte ori este posibil, după tipuri. De exemplu, dacă procesezi căsuța de e-mail fără întrerupere, timp de o oră, vei primi cu mult mai multe mesaje decât dacă aceeași oră ar fi împrăștiată în intervale mai mici pe întreg parcursul zilei.

*

Pornind de la observația că multitasking-ul este un comportament contraproductiv și stresant, cu cât mai mult îl vei reduce, iubite cititorule, cu atât mai mult te vei bucura de neașteptate picături de fericire.

Don’t worry, be happy!

Surse:

1.getpocket.com/explore/item/want-to-improve-focus-and-productivity-do-one-thing-at-a-time

2.www.apa.org/research/action/multitask

3.programarea-succesului.ro/despre-multitasking/