01 Aug

Nu mai „scormoniți” Internetul după știri sumbre!

Poți îndura nenorocirile care vin din afară, sunt niște accidente. Dar să suferi din vina ta, asta este cupa cea mai amară întinsă de viață.”

Oscar Wilde

 

A devenit o practică consumarea la nesfârșit a știrilor sumbre și alarmante.  Așa că mulți dintre noi seara, înainte de culcare, se uită la smartphone pentru a verifica încă o dată știrile.

Ce află toți acești oameni? Numărul infecțiilor cu noul coronavirus a crescut, copiii poate că nu se pot întoarce la școală, economia este în cădere liberă.

Acest scenariu se repetă seară de seară, ore în șir, cu parcurgerea știrilor fără sfârșit despre lucruri triste ceea ce duce la un fel de “scufundare într-un bazin de disperare”.

Acest comportament își are originea în instinctivul „grăbește-te și apoi așteaptă” de a căuta informații despre pandemie, chiar dacă aceste informații sunt contradictorii sau incomplete.

Acum oamenii caută orice fel de informații pentru a se simți mai puțin amenințați și într-o situație mai puțin haotică.

Potrivit lui Mary McNaughton-Cassill, psiholog, profesor la Universitatea Texas  din San Antonio, “foamea” de informații în perioadele de criză este înrădăcinată în biologia noastră. „Suntem hipervigilenți față de provocările sau amenințările care au evoluat încă de pe atunci când lumea era destul de simplă și singurul lucru pe care trebuia să-l verifici era chiar în jurul tău”, spune doamna psiholog. „Individul aflat în natură, dacă a găsit vreun semn de ceva periculos, a dorit să-l observe, să și-l amintească și să îl evite în viitor. Acest tip de tendință încă funcționează.”

Cu COVID-19, o mare parte a problemei este că știrile acoperă un dezastru continuu și nu un eveniment unic. Spre deosebire de un uragan sau un act de terorism, pandemia nu are limite și pare inepuizabilă.

Adevărul este că au existat întotdeauna pandemii, revolte și dezastre, dar nu știam decât  de acelea care într-un fel sau altul ne priveau direct. Tehnologia și mass-media zilelor noastre ne fac să fim permanent în contact cu toate nenorocirile.

Asaltul recent al poveștilor despre „dictaturi”  legate de pandemia coronavirusului, combinat cu ordonanțele privitoare la izolarea la domiciliu, au stimulat înclinația noastră să ne ocupăm de vești proaste. Însă această înclinație, devenită obicei, ne erodează sănătatea mintală, spun specialiștii.

Psihologul clinician dr. Amelia Aldao, specializată în probleme de anxietate ne avertizează că “scormonitul” după știri sumbre ne prinde într-un „ciclu vicios al negativității” care ne alimentează anxietatea.

„Mintea noastră este “cablată” să urmărească amenințările”, spune ea. „Cu cât petrecem mai mult timp “browserind”, cu atât găsim mai multe pericole, cu atât vom fi mai absorbiți de ele, cu atât vom fi mai anxioși.

Acest conținut sumbru poate arunca un filtru întunecat asupra modului cum vezi lumea…Te uiți în jurul tău și totul pare mohorât, totul te neliniștește. Așa că te întorci să cauți mai multe informații.”

Doamna dr. Aldao care este și director al Together CBT, o clinică din New York specializată în terapia cognitivă comportamentală, a colaborat cu pacienții săi pentru a minimiza acest obicei.

Printre recomandările domniei sale privind cum se poate tempera tentația de a căuta lucrurile sumbre sunt și următoarele:

1.Setați un cronometru!

“Lucrez mai ales cu clienții care experimentează anxietate și o parte din ceea ce am făcut cu ei săptămâni întregi, luni întregi, este de fapt stabilirea limitelor temporale la cât de mult browseresc. Literalmente le spun: „Configurați un cronometru!”  Vreți să știți ce se întâmplă în lume, așa că soluția nu este să nu mai mergeți niciodată online, ci este să stabiliți niște limite.”

2.Rămâneți la curent!

„Deschide telefonul, intră pe Internet, fără să uiți de ce ești acolo, ce cauți, ce informații încerci să găsești. Apoi periodic verifică-te punându-ți întrebarea: am găsit ceea ce căutam, de ceea ce aveam nevoie?”

3.Schimbă „ciclurile vicioase” cu „cicluri virtuoase”!

Lucrurile cu care ar trebui să petrecem mai mult timp pe net, folosindu-l doar pentru a construi emoții pozitive în viața noastră, ar putea fi conectarea cu prietenii, distribuirea unor lucruri amuzante celor interesați, găsirea unor rețete ș.a.m.d.

Ne poate fi de mare folos recomandarea poetului (și matematician, filosof și astronom) persan Omar Khayyam care răzbate către noi peste secole: „Nu planta copacul tristeții în inima ta. Recitește în fiecare dimineață cartea bucuriei.”

Trebuie să ne autoprotejăm față de asaltul veștilor proaste stabilind limite, făcând pauze, odihnindu-ne și rezervându-ne timp pentru deconectare. Toate acestea ne pot feri de amăreală și ne pot aduce multe picături de fericire, lucru pe care, iubite cititorule (să nu-l uităm pe Miron Costin!), ți-l doresc din toată inima!

Don’t worry, be happy!

Surse:

1.www.npr.org/2020/07/19/892728595/your-doomscrolling-breeds-anxiety-here-s-how-to-stop-the-cycle?utm_source=pocket&utm_medium=email&utm_campaign=pockethits

2.www.ctvnews.ca/sci-tech/how-to-know-if-you-re-doomscrolling-and-why-you-should-stop-1.4980970

25 Jul

Știți ce efecte poate avea disonanța cognitivă în aceste vremuri de pandemie?

Nu-i nimeni vinovat de neîmplinirile noastre. Limitele interioare sunt mai dureroase decât orice limită exterioară.”

Constantin Noica

 

M-am tot întrebat în ultima vreme care ar fi explicația pentru atât de multe atitudini rebele față de măsurile de protecție împotriva noului coronavirus luate de oficialități? Spre surprinderea mea, am aflat că psihologii au de multă vreme răspuns la această întrebare.

Momentul în care luăm orice decizie începem să justificăm înțelepciunea alegerii noastre și găsim motive pentru a respinge alternativa.

Mecanismul motivațional care stă la baza reticenței de a admite posibilitatea propriilor greșeli sau de a accepta descoperirile științifice – chiar și atunci când aceste descoperiri ne pot salva viața – este cunoscut sub denumirea de disonanță cognitivă.

În timpul pandemiei acesta este mecanismul care se manifestă în rândul multor persoane care refuză să poarte măști sau să practice distanțarea socială.

Ființele umane în mod profund nu doresc să se răzgândească. Ca urmare, atunci când unele fapte se potrivesc cu convingerile lor preexistente, unii oameni ar pune mai curând în pericol propria sănătate și a tuturor celorlalți decât să accepte informații noi sau să admită că au greșit.

Disonanța cognitivă, a fost introdusă de psihologul american Leon Festinger în anii ’50 și descrie disconfortul pe care oamenii îl simt atunci când două cogniții, sau o cunoaștere și un comportament, se contrazic.

Eu fumez este disonant cu cunoașterea faptului că Fumatul mă poate ucide. Pentru a reduce această disonanță, fumătorul trebuie fie să renunțe la fumat, fie să-l justifice („Mă păstrează subțire, iar supraponderabilitatea este un risc pentru sănătate”).

În esență în teoria lui Festinger este vorba despre modul în care oamenii se străduiesc să dea un sens ideilor contradictorii și duc vieți care, cel puțin în propriile lor minți, sunt coerente și semnificative.

Psihologul Elliot Aronson, care l-a avut ca mentor pe Leon Festinger, a demonstrat la mijlocul anilor ’50, rolul puternic, dar deloc evident, pe care îl joacă disonanța cognitivă atunci când este implicat conceptul sinelui.

Disonanța este cea mai dureroasă atunci când evidențele lovesc chiar în miezul modului în care ne vedem pe noi înșine – când ne amenință credința că suntem amabili, etici, competenți sau deștepți.

În momentul în care luăm orice decizie – voi cumpăra această mașină; voi vota pentru acest candidat; cred că COVID-19 este o farsă – vom începe să justificăm înțelepciunea alegerii noastre și vom găsi motive pentru a respinge alternativa (să reducem disonanța).

În scurtă vreme, orice ambivalență pe care am fi simțit-o la momentul deciziei inițiale dispare. Deoarece oamenii justifică fiecare pas făcut după decizia inițială, le este mai greu să admită că au greșit la început și asta mai ales atunci când rezultatul final se dovedește anapoda, dăunător sau autodistructiv.

Teoria disonanței cognitive a inspirat peste 3.000 de experimente care au modificat felul în care psihologii înțeleg modul în care funcționează mintea umană. În cele din urmă termenul de disonanță cognitivă a încetat să mai fie rezervat specialiștilor și a intrat în uzul aproape curent însă puțină lume apreciază pe deplin puterea motivațională enormă a mecanismului – și lungimea drumului pe care îl parcurg oamenii pentru a reduce disconfortul acestuia.

De exemplu, atunci când oamenii simt o legătură puternică cu un partid politic, lider, ideologie sau credință, este mai probabil să le lase pe toate acestea să gândească pentru ei și să denatureze sau să ignore dovezile care contestă acele loialități.

Psihologul Lee Ross, profesor la Stanford University, în experimentele de laborator menite să găsească modalități de a reduce conflictul amar dintre israelieni și palestinieni, a luat propunerile de pace create de negociatorii israelieni, le-a etichetat drept propuneri palestiniene și le-a cerut cetățenilor israelieni să le judece. „Israelienilor le-a plăcut propunerea palestiniană atribuită israelienilor mai mult decât le-a plăcut propunerea israeliană atribuită palestinienilor”, a declarat el.

Din cauza polarizării în plan politic se pot întâlni oameni care văd acum deciziile de viață și de moarte legate de COVID-19 ca alegeri politice, mai degrabă decât medicale.

S-a ajuns în situația în care oamenii trebuie să aleagă pe cine să creadă în timp ce iau decizii cu privire la modul de a trăi: oamenii de știință și experții în sănătate publică, ale căror sfaturi se vor schimba în mod necesar pe măsură ce vor afla mai multe despre virus, tratament și riscuri sau pe unii politicieni?

“Cogniția” că vreau să mă întorc la muncă sau vreau să merg la barul meu preferat pentru a-mi petrece timpul cu prietenii este disonantă cu orice informație care sugerează că aceste acțiuni ar putea fi periculoase – dacă nu pentru persoanele în sine, pentru alții cu care interacționează.

Cum se poate rezolva această disonanță? Oamenii ar putea evita mulțimile, petrecerile și barurile și să poarte o mască sau s-ar putea reîntoarce la obișnuințele lor anterioare. Dar pentru a-și păstra convingerea că sunt deștepți și competenți și că nu ar face niciodată nimic nechibzuit pentru a-și risca viața, vor avea nevoie de unele justificări: Argumentul că măștile le afectează respirația, neagă faptul că pandemia este gravă sau îi face să protesteze în numele ideii că „libertatea” de a face ceea ce își doresc este primordială. Au apărut chiar declarații precum „Ne îngrădiți libertățile și călcați în picioare drepturile noastre constituționale prin aceste ordine ale dictaturii comuniste” sau „Măștile ucid literalmente oameni”.

Astăzi, pe măsură ce ne confruntăm cu numeroasele necunoscute ale coronavirusului, cu toții ne confruntăm cu decizii disperat de dificile. Când este sigur să mă întorc la serviciu? Când îmi pot redeschide afacerea? Când mă pot întâlni cu prietenii și colaboratorii? Când pot să plec în concediu în Grecia? Ce nivel de risc sunt pregătit să tolerez?

Modul în care răspundem la aceste întrebări are implicații importante pentru sănătatea noastră ca persoane și pentru sănătatea comunităților noastre. Și mai important și mult mai puțin evident este faptul că, din cauza motivației inconștiente de a reduce disonanța, modul în care răspundem la aceste întrebări are repercusiuni asupra modului în care ne comportăm după luarea deciziei noastre inițiale. Vom fi flexibili sau vom continua să reducem disonanța insistând că primele noastre decizii au fost corecte?

Deși este dificil nu este imposibil să ne răzgândim. Provocarea este de a găsi o modalitate de a conviețui cu incertitudinea, de a lua cele mai informate decizii pe care le putem și de a le modifica atunci când nu sunt atestate științific – așa cum fac deja cercetătorii. A admite că am greșit necesită o anumită autoreflecție – ceea ce implică să trăim o vreme cu disonanța în loc să sărim imediat la o autojustificare.

Un exemplu util de păstrare separată a două cogniții disonante fără încercarea de a reduce disonanța îl găsim în „soluția Shimon Peres”.

Fostul prim ministru și președinte al Israelului, a fost supărat de dezastruoasa vizită oficială a prietenului său Ronald Reagan la un cimitir din Bitburg, Germania, unde au fost înmormântați membri ai SS Waffen. Când a fost întrebat cum se simte în legătură cu decizia lui Reagan de a merge acolo, Peres ar fi putut reduce disonanța într-unul din cele mai comune două moduri: renunțând la prietenia respectivă sau minimizând seriozitatea acțiunii prietenului. “Când un prieten face o greșeală”, a spus el, “prietenul rămâne prieten, iar greșeala rămâne o greșeală.” Din mesajul lui Peres rezultă importanța de a rămâne cu disonanța și de a evita unele reacții pripite.

Acest COVID-19 urât și misterios ne va cere tuturor să ne răzgândim, pe măsură ce oamenii de știință învață mai multe și este posibil să fim nevoiți să renunțăm la unele practici și credințe despre el de care acum ne simțim siguri. Alternativa ar fi să ținem zeloși (“ca orbul de bâtă”) de ideea care o neagă și susține că măsurile de protecție sunt inutile, să ignorăm eroarea și eventual să așteptăm „miracolul” dispariției virusului. Alegerea ne aparține!

Sper iubite cititorule că te bucuri de multe picături de fericire pentru că nu ai parte de prea multe disonanțe cognitive iar cu cele pe care nu le poți ocoli ai învățat să conviețuiești!

Don’t worry, be happy!

 

Surse:

1.www.theatlantic.com/ideas/archive/2020/07/role-cognitive-dissonance-pandemic/614074/

2.psihoteca.ro/teoria-disonantei-cognitive/

18 Jul

Teribiliștii și rebeliștii pot face mult rău în vremuri de pandemie!

Teribilismul este o ieftină sete de admiraţie, care poate costa mult.”

Ștefan Mîrzac

 

Ideea de a scrie cele ce urmează mi-a fost dată de următoarea declarație a unei “vedete”, declarație care, ca să mă exprim elegant, denotă teribilismul:  ”O să cred în virusul vedetă, când morții vor fi adunați cu buldozerele”.

Mi-am pus întrebarea dacă individul în cauză, făcând această declarație lipsită de omenie, a ținut cont de posibilitatea ca printre morții adunați cu buldozerele să se găsească și persoane dragi lui? Personajul mai spunea că el refuză să mai poarte mască. Din păcate sunt multe persoane care refuză să respecte regulile prevenirii răspândirii noului coronavirus. Cred că este vorba de teribiliști și rebeliști.

Conform dexonline.ro: “TERIBILÍST, -Ă, teribiliști, -ste, adj., s. m. și f. (Persoană) care vrea să pară extraordinară, teribilă, grozavă; (om) excentric, extravagant.” iar „REBELIST sm  ~iști, Răzvrătit.”

Primele forme de teribilism și răzvrătire se manifestă în adolescența timpurie (la 9-13 ani) când este în primul rând un proces prin care tânărul respinge vechea identitate „a copilului” pe care el sau ea dorește acum să o șteargă pentru a deschide calea către o redefinire mai matură.

Întrucât părinții sunt exagerat de protectori față de ei și doresc întotdeauna să fie cu ochii pe tot ceea ce fac sau unde vor merge, cu ce fel de prieten să fie, cu ce haine să se sau să nu se îmbrace etc. unii copii consideră că această protecție este “oribilă” și că pot decide singuri și în consecință se răzvrătesc.

Dar teribiliști și rebeliști există la orice vârstă. Unei persoane rebele îi place să conteste autoritatea și să încalce regulile din când în când. Oriunde există o autoritate, cineva acționează probabil rebel față de ea.

Probabil că majoritatea dintre noi avem în anturajul nostru persoane teribiliste. De fapt toți avem în noi un pic din personalitatea teribilistului. Este vorba de  acea parte din noi care dorește (și uneori o face) să meargă împotriva curentului și să încalce regulile stabilite.

Însă personalitățile rebele ignoră aproape întotdeauna justificarea regulilor, chiar dacă pentru ele consecințele sunt probabil dureroase sau le pot dezavantaja. Uneori fac acest lucru ca un mod de a afirma un sentiment de putere și control asupra altora sau de a încerca să compenseze slăbiciunea interioară reală sau imaginată.

Adevărații rebeli nu sunt pur și simplu împotriva regulilor sau a ceea ce spun alții doar de dragul de a fi diferiți; de exemplu, vor protesta împotriva războaielor, deoarece cred cu convingere într-o cauză anume. Cu alte cuvinte, există un substrat pentru aparenta nebunie a rebelului.

După părerea doamnei dr. Nicola Davies, psiholog, rebelii adulți pot fi ca niște copii încăpățânați – niciun fel de mustrări sau pedepse nu le va diminua caracterul teribilist și rebel, în schimb este probabil să le intensifice comportamentul sfidător.

Ei preferă să fie independenți și nu le place să li se spună ce să facă; mai degrabă ar da ordine. Pentru ei nu este necesar ca o situație să fie „greșită” sau „plictisitoare” pentru a alege o altă opțiune sau punct de vedere; o fac pentru că așa le place, chiar dacă situația respectivă pare „perfectă” pentru alții.

Rebelilor adulți nu le place că oamenii se înclină atât de ușor la autoritate sau acceptă status quo-ul fără a-l pune la îndoială.

Doamna dr. Nicola Davies arată care sunt particularitățile pozitive și negative ale rebelilor. Iată cele pozitive:

  • sunt în general bine intenționați și inteligenți, pe lângă faptul că sunt persoane foarte pasionate și pline de compasiune;
  • au un potențial mare de a explora și a conduce pe alții;
  • sunt gânditori originali și arată curaj în fața unei opoziții copleșitoare;
  • dispun de un entuziasm admirabil.

Rebelii contestă în mod obișnuit autoritatea oriunde există, ceea ce poate avea o serie de consecințe negative:

  • poate agrava relațiile cu colegii de muncă;
  • creativitatea lor poate fi jenantă pentru alții, cum ar fi atunci când vine vorba de apărarea sau prezentarea unor idei neconvenționale (de exemplu, purtarea de haine sau coafuri extravagante numai pentru a ieși în evidență);
  • este ostil în relațiile cu persoanele care acceptă status quo-ul;
  • in extremis, personalitățile rebele pot fi lipsite de diplomație și perturbatoare.

Atunci când la locul de muncă, acasă sau în cercul nostru social avem de-a face cu persoane rebele trebuie să înțelegem că acești oameni – ca toată lumea – au o istorie lungă care le-a modelat personalitățile; răzvrătirea lor nu este impulsivă și nici nu este concepută pentru a le face altora greutăți sau doar pentru că este ceva distractiv pentru ei.

Mulți, dacă nu chiar toți, sunt conduși psihologic de un fals sentiment de superioritate și de un sentiment rănit de neputință izvorât din experiențele copilăriei timpurii. Răzvrătirea lor poate fi văzută ca un mecanism compensator.

În condiții normale (în absența pandemiei) este util să avem rebeliști printre noi deoarece foarte puțini oameni au puterea și curajul de a se opune deciziei majorității. Ei cred neînfricat în alegerile lor și acestea ar putea fi benefice.

În aceste “vremuri de pandemie” însă manifestările lor pot fi dăunătoare deoarece teribiliștii și rebeliștii sunt  persoane care încalcă în mod flagrant regulile și normele sociale, acționează excentric sau ciudat, și de multe ori nu le pasă ce cred oamenii despre ei.

Uneori ei sunt personaje cunoscute de opinia publică și reușesc să atragă pe mulți alții alături de ei în ceea ce privește răzvrătirea. Acest lucru ne costă scump pe toți: în aceste zile asistăm la o creștere alarmantă a numărului de infectări cu COVID-19 și decese produse de el cauza principală fiind nerespectarea regulilor de protecție.

Rațiunea purtării măștii este în primul rând grija față de semenii noștri. Momentan sunt încă foarte multe lucruri care nu se cunosc despre SARS-CoV-2 și în acest context este mai bine să fim prevăzători.

Dacă suntem purtători asimptomatici ai virusului fără să știm, folosind masca evităm să-l transmitem altcuiva. Chiar dacă posibilitatea ca un individ purtător al virusului, care însă nu prezintă simptome ale contaminării, să-l transmită cuiva este de unu la un milion, merită “sacrificiul” de a purta masca.

În acest context, refuzul este echivalent cu declarația că „nu-mi pasă de nimeni”. Acest gen de manifestare nu este nicidecum semn de răzvrătire ci este semn de egoism și lipsă de grijă față de cei din jur.

Sper iubite cititorule că beneficiezi de picături de fericire prin propriul comportament echilibrat cât și al celor din jurul tău!

Don’t worry, be happy!

 

Sursa:

healthpsychologyconsultancy.wordpress.com/2013/04/20/the-rebel-personality/

11 Jul

Putem fi victorioși în confruntarea cu noul coronavirus?

Odată ce auziți detaliile victoriei, este greu să o distingeți de o înfrângere.”

Jean-Paul Sartre

 

Mi-am pus întrebarea din titlu ori de câte ori am auzit din diferite surse declarații de genul: „… vom fi învingători în bătălia cu noul coronavirus…  sau am văzut în mass-media titluri cum ar fi:  Țara care a învins coronavirusul (titlul unui articol despre Coreea de Sud când nu a mai apărut niciun nou caz și aveau 247 de decese); Slovenia, prima ţară din UE care spune că a învins epidemia COVID-19 (titlul unui articol despre Slovenia care la un moment dat raporta 1.464 de contaminări cu noul coronavirus şi 103 morţi);  Noua Zeelandă a reușit să învingă coronavirusul într-o lună (articol din 1 mai, dată la care erau 6766 cazuri, 93 decese și 5739 vindecări) ș.a.m.d.

Formulările care includ biruit/învins/câștigat în bătălia cu COVID-19,  nu mi se par deloc potrivite.

Nu mă îndoiesc de faptul că toată lumea știe ce înseamnă a fi învingător. Cea mai simplă definiție ne-o oferă dexonline.ro: ÎNVINGĂTÓR ~oáre (~óri, ~oáre) m. și f. Persoană care a obținut o victorie sau un succes.”

Victorie înseamnă deci un succes într-o competiție sau o luptă. Ea este obținută asupra unui adversar sau în confruntarea cu probleme dificile.

Termenul victorie (din latinescul victoria) s-a folosit inițial referitor la război și denotă succesul obținut după operațiuni militare în general, într-o luptă personală sau, prin extensie, în orice competiție.

În ceea ce privește emoția umană, victoria este însoțită de sentimente puternice de extaz iar în ceea ce privește comportamentul uman prezintă adesea manifestări care sunt asociate cu excesul de endorfină: ceremonii, dansuri, cântece și strigăte de victorie.

De exemplu, Republica și Imperiul Roman au sărbătorit victoriile cu ceremonii triumfale și cu monumente, arcade și coloane (de ex. columna lui Traian) dedicate victoriilor.

Oamenii își arată bucuria pentru victorie folosind gesturi deja binecunoscute așa cum este arătarea semnului universal care este vechiul semn „V” în două variante: unul cu palma orientată spre exterior și altul cu palma spre interior.

Ar fi bine ca jinduind după victorii să ne dorim în primul rând să ne învingem pe noi înșine așa cum recomanda cândva Harry S. Truman (a fost al 33-lea președinte al Statelor Unite ale Americii):Citind viețile oamenilor mari, am descoperit că prima victorie pe care au câștigat-o a fost asupra lor înșiși… autodisciplina la toți a venit pe primul loc.”

În sprijinul acestei idei poate fi citat și Buddha: Decât să câștigi o mie de bătălii cel mai bine este să te cucerești pe tine însuți. Atunci victoria este a ta. Nu poate fi luată de la tine, nici de îngeri sau de demoni, nici de rai sau de iad.”

Victoria reală constă în a ajunge la “linia de sosire” fără regrete, deoarece știi că ai mers până la capăt. …

Mi se pare foarte important de subliniat că victoriile reale sunt cele care protejează viața umană, nu cele care rezultă din distrugerea ei sau “ies din cenușa sa”.

Pornind de aici rezultă și răspunsul la întrebarea din titlu: În confruntarea cu noul coronavirus victorioși pot fi indivizii însă națiunile/țările NU.

Orice persoană care va supraviețui acestui virus va putea declara că prin imunitatea pe care o are și prin modul în care s-a autoprotejat a ieșit victorios în lupta cu COVID-19.

În ceea ce privește țările, nu se poate vorbi de victorii la nivel de țară atât timp cât există pierderi de vieți omenești. Chiar și un singur deces cauzat de noul coronavirus infirmă statutul de învingători. Nu mi s-ar părea moral să existe manifestări de euforie atunci când sunt familii (chiar și dacă numai una) care își plâng morții.

În sprijinul acestei idei poate veni și următorul exercițiu de imaginație: să presupunem că din cauza acestui virus a murit o singură persoană care însă face parte din categoria acelora pentru care se organizează funeralii naționale. S-ar mai considera că în lupta cu virusul am ieșit victorioși?

Au existat, la un moment dat, atât la noi cât și în alte părți, declarații în care se spunea că, procentul  deceselor cauzate de COVID-19 este mic, de exemplu, de “doar” 2 % din totalul infectaților. Folosirea în acest fel a unui procent globalizator mi se pare că nu are nimic comun cu umanismul și cu compasiunea de care ar trebui să dăm dovadă.

(De altfel, și în domeniul militar, legat de confruntările armate, se dau asemenea comunicate: „În luptele purtate cu inamicul trupele noastre, suferind pierderi puține, de doar n” militari, au ieșit victorioase.)

În acest context, să mai facem un exercițiu simplu de imaginație: întocmiți o listă cu 100 de persoane la care țineți foarte mult (rude, prieteni, colegi etc.) și apoi alegeți dintre ele 2 care trebuie să moară! Ce părere aveți? Puteți face o asemenea alegere?

Și atunci este firesc să ne întrebăm cum pot privi familiile care au suferit, suferă sau vor suferi pierderi cauzate de COVID-19 declarațiile de care vorbeam?

Cred că citatul din Sartre pe care l-am folosit drept motto, se potrivește perfect la situația în care va fi omenirea în momentul când se va declara sfârșitul pandemiei, căci va veni și ziua aceea.

În ceea ce te privește, iubite cititorule, sper din toată inima ca la momentul respectiv, alături de toți cei dragi ție, să ai parte de multe, multe picături de fericire datorită faptului că ați ieșit victorioși din confruntarea cu acest virus nenorocit!

Don’t worry, be happy!

04 Jul

Aveți grijă, în aceste vremuri de pandemie ne paște epuizarea totală!

„Sănătatea este o comoară pe care puţini ştiu să o preţuiască, deşi aproape toţi se nasc cu ea.”

Hipocrate

 

Semnalul de alarmă din titlu se referă la starea de epuizare emoțională, mintală și fizică provocată de stresul prelungit, stare cunoscută sub denumirea de “sindrom burnout”.

S-ar putea să dăm de persoane care să se întrebe „De ce am fi atât de stresați?”  Mă refer aici la acele persoane care refuză măsurile de autoprotejare și uneori chiar fac comentarii de genul: “Nu văd de ce trebuie să port mască. Eu nu cunosc și nu am văzut pe nimeni care să se fi îmbolnăvit de COVID-19.  Răspunsul la o asemenea atitudine ar fi simplu: Nici curentul electric nu l-ați văzut niciodată dar de aceea nu vă băgați degetele în priză.”

Realitatea dură este că pandemia cu consecințele sale ne asaltează de câteva luni și nu este de mirare că mulți dintre noi sunt probabil deja pe cale de epuizare dacă nu sunt deja epuizați total.

Stadiile epuizării totale includ o primă etapă în care persoana afectată dedică timp și energie suplimentară pentru a face față stresului.

Urmează o etapă în care se încearcă unele strategii de atenuare când persoana, mai agitată decât de obicei, încearcă încă să jongleze cu problemele.

Stadiul următor este cel de stres cronic, stadiu în care oamenii au o perioadă grea în care încearcă să facă față stresului izolându-se și căutând tot felul de modalități de a se detașa de ceilalți.

Ultimul stadiu este cel de epuizare completă care se manifestă prin tulburări de somn și de digestie, senzație de sfârșeală și de scădere a randamentului profesional, scăderea capacității de dialog și de interacțiune cu cei din jur, senzație de goliciune sufletească.

Mai la începutul pandemiei, când s-au luat măsurile de izolare la domiciliu, mulți dintre noi au pornit cu câteva săptămâni ambițioase, făcându-și planuri mari referitor la cum să-și petreacă perioadele, pentru mulți de singurătate. Urma să învățăm tot felul de lucruri noi (să coacem, să tricotăm, să programăm…). Însă după câteva săptămâni de a încerca să jonglăm cu carantina lucrând sau făcând școală de acasă acceptând chiar și ideea eventualității de a pierde locul de muncă, am ajuns să fim blocați într-o fază a stresului cronic.

În momentul de față starea psihică nu prea are șanse să se îmbunătățească, cu toate măsurile de relaxare care s-au luat, pentru că ele nu par să ne conducă spre vreun liman.

În acest context, este firesc să căutăm soluții. Asemenea soluții ne oferă și doamna dr. Sheryl Ziegler, psiholog, care este de părere că “există strategii pe care le putem folosi, chiar și într-o eră de distanțare fizică și temeri omniprezente cu privire la sănătatea și siguranța noastră”.

Redau în cele ce urmează câteva dintre recomandările dr. Ziegler pentru evitarea epuizării.

1.Cunoaște semnele epuizării!  Persoanele care sunt epuizate sunt deseori detașate de ceilalți, se simt vlăguite, le lipsește energia obișnuită și se simt incapabile să facă față stresului. De asemenea, de multe ori apar simptome fizice, cum ar fi durerile de cap sau durerile de stomac. După cum subliniază dr. Ziegler, este normal să fii stresat și neliniștit, având în vedere tot ce se întâmplă, dar numai pentru că acest stres este de înțeles nu înseamnă că nu există modalități de a-i face față.

2.Rămâi conectat cu ceilalți! Faptul că suntem nevoiți să practicăm distanțarea fizică nu înseamnă că nu putem fi creativi pentru a rămâne conectați cu ceilalți. Când vine vorba de prevenirea epuizării, conexiunile sociale puternice sunt esențiale. După cum sugerează dr. Ziegler, pe lângă prieteni și familie, și comunitățile online ar putea avea răspunsuri la problemele tale.

3.Schimbă-ți standardele! Este bine să reduci numărul de ore de muncă zilnice și să spui nu sarcinilor suplimentare. După cum subliniază dr. Ziegler, pentru a face totul, pur și simplu nu ne ajung orele unei zile. Având în vedere constrângerile la care suntem supuși, este important să fim selectivi cu privire la ceea ce ne asumăm și putem realiza.

4.Stabilește-ți limitele proprii! În aceste vremuri limitele sunt foarte importante. Stabilirea acestor limite te poate ajuta să-ți faci volumul de muncă și viața personală un pic mai ușor de gestionat. Este bine să spunem nu unor lucruri, să ne ajustăm așteptările și să acordăm prioritate la ceea ce este cel mai important.

5.Programează-ți timp și pentru tine! Dacă în calendarul tău stabilești o întâlnire, faci tot posibilul să fii punctual. Dar la fel de importantă este și grija pentru tine, indiferent sub ce formă o faci. Ține cont și de părerea doamnei dr. Ziegler: „Când suntem stresați, avem tendința de a nu ne ocupa de lucruri sănătoase pentru noi înșine.”

6.Fă o schimbare de mediu! Chiar și mici schimbări de mediu ne pot ajuta să nu ne simțim copleșiți. Acest lucru ar putea fi ceva foarte simplu ca de exemplu mutarea din sufragerie în bucătărie sau mersul la o scurtă plimbare în jurul blocului. Având în vedere că acum suntem mult mai mult timp acasă, o mică schimbare a mediului va contribui mult în a ne ajuta să ne simțim împrospătați mintal.

7.Fă mișcare! După cum subliniază dr. Ziegler, există o legătură puternică între a fi activ și a menține o sănătate mintală bună:  „Oamenii trebuie să-și amintească că antrenamentul este bun pentru mintea lor”. Întrucât suntem mult mai sedentari decât de obicei, mișcarea ne poate ajuta să eliminăm unele dintre efectele schimbărilor abrupte din rutinele noastre. Chiar dacă ai doar zece minute, merită să le folosești pentru câteva exerciții fizice sau pentru o plimbare rapidă.

8.Acordă o mare atenție dietei zilnice! Statul acasă toată ziua, în perioade stresante, înseamnă mult mai multe gustări și mult mai multe alimente nesănătoase. Din păcate, deși pe termen scurt, căutarea unei pungi de chipsuri sau a unei cutii de înghețată pică bine, când vine vorba de echilibrarea stresului, dar aceste gustări mai mult strică decât ajută. Fii conștient de ceea ce mănânci și asta te va ajuta pe termen lung!

9.Trage câte un pui de somn revigorator! Dacă ai douăzeci de minute, trage un pui de somn pentru a-ți reface energia. Găsește un loc liniștit, setează alarma și fă tot posibilul pentru a te relaxa. Momentul potrivit pentru un pui de somn de 20 de minute este după-amiaza devreme, când concentrarea și capacitatea de a te concentra are de suferit. De menționat că 30-60 de minute te pot lăsa să te simți mai obosit decât atunci când ai adormit.

10.O preocupare colaterală te poate ajuta să ai totul sub control”! Dacă ești îngrijorat de securitatea locului de muncă – sau dacă ai fost concediat – dezvoltarea unei preocupări colaterale, pe care poate ai neglijat-o până acum, poate fi o modalitate productivă de a redobândi controlul asupra situației tale.

11.Listează-ți spaimele! La momentul actual, cu totul întemeiat, există în lume multe temeri și neliniști. Doamna dr. Sheryl Ziegler sugerează ca în loc să le înăbușim, să le enumerăm pe toate și apoi – asta este cel mai important – să stabilim strategii pentru cum le-am face față dacă ele s-ar întâmpla.

Ți-e frică să nu-ți pierdeți locul de muncă? Nu poți plăti chiria? Te îmbolnăvești și ai nevoie de cineva pentru îngrijirea copiilor tăi? Notează aceste temeri, apoi începe să-ți faci planuri. Doar actul în sine de a te gândi prin prisma acestor temeri te va ajuta să-ți recâștigi sentimentul de perspectivă și control.

 

În acest moment, lumea este un loc înfricoșător și stresant. Nu poate fi evitat acest lucru. Cu toate acestea, chiar și în mijlocul tuturor acestor griji și anxietăți, mai există acțiuni pe care le putem întreprinde pentru a ajuta la atenuarea celor mai grave efecte. Ajustați-vă așteptările, pregătiți-vă timpul și faceți tot ce vă stă la dispoziție pentru a vă păstra sănătatea pe termen lung. Pentru că va fi o durată lungă!

În acest context cred că rețeta picăturilor de fericire ne-o oferă scriitorul canadian Robin Sharma: Ai grijă de tine. În fiecare zi fă ceva să îți bucure mintea, trupul și spiritul. Acestea sunt acte esențiale de autorespect și iubire față de sine.”

Don’t worry, be happy!

 

Surse:

1.vitals.lifehacker.com/how-to-avoid-burnout-in-the-middle-of-a-pandemic-1843322169?utm_source=pocket&utm_medium=email&utm_campaign=pockethits

2.www.depresiv.ro/sindromul-burnout-epuizarea-emotionala-psihica-fizica/

27 Jun

„Dacă dragoste nu e, nimic nu e”

„Dragostea înseamnă să îți dai inima și sufletul întreg celui care ți le va zdrobi.”

Charles Dickens

 

Probabil ați recunoscut în titlu cuvintele cu care Marin Preda încheie ultimul său roman “Cel mai iubit dintre pământeni”. Dragostea este minunată și este necesară. Ea face viața frumoasă, palpitantă, colorată. Ne cresc aripi și entuziasmul ne însoțește pretutindeni.

Dacă contrazicem însă afirmația din titlu cu întrebarea “Dacă dragoste e, totul e?” putem ajunge la o altă concluzie: dragostea nu este suficientă.

Este adevărat că în cultura noastră, mulți dintre noi idealizăm iubirea. Considerăm că ea este un remediu extrem de bun pentru toate problemele vieții.

Filmele, poveștile și istoria noastră o sărbătoresc ca fiind obiectivul final al vieții, soluția finală pentru toate durerile și luptele noastre.

După această logică, dacă iubirea rezolvă totul, atunci de ce să ne mai obosim cu toate celelalte probleme?

Și pentru că idealizăm iubirea, o supraestimăm. Drept consecință, relațiile noastre plătesc un tribut. Când credem că „de tot ce avem nevoie este iubirea”, putem ajunge să ignorăm valori fundamentale precum respectul, smerenia și angajamentul față de oamenii de care ne pasă.

Dacă credem însă că „dragostea nu este suficientă”, atunci înțelegem că relațiile sănătoase necesită mai mult decât emoție pură sau pasiuni înalte. Înțelegem că există lucruri mai importante în viața noastră și în relațiile noastre decât pur și simplu să fim îndrăgostiți. Și succesul relațiilor noastre se bazează pe aceste valori mai profunde și mai importante.

Ideea că “dragostea nu este suficientă” are drept temei trei adevăruri dure despre dragoste.

1.Dragostea nu este echivalentă cu compatibilitatea.

Problema cu idealizarea iubirii este că ne determină să dezvoltăm așteptări nerealiste cu privire la ceea ce este de fapt iubirea și ce poate face pentru noi.

Aceste așteptări nerealiste sabotează în primul rând tocmai relațiile pe care le considerăm dragi.

Este posibil să ne îndrăgostim de cineva care nu ne tratează bine, care nu are același respect pentru noi ca noi pentru el/ea sau care are o viață disfuncțională către care riscăm să fim atrași și noi.

Este posibil să ne îndrăgostim de cineva care are ambiții diferite de ale noastre, obiective de viață care sunt în contradicție cu ale noastre sau care dețin credințe filosofice sau concepții despre lume care sunt în conflict cu propriul nostru simț al realității.

Este posibil să ne îndrăgostim de cineva care să ne exploateze pe noi și fericirea noastră.

Sunt nenumărate relațiile dezastruoase care s-au stabilit pe bază de emoție, ca urmare a unei “scântei” pe care cei doi și-au băgat-o în cap ca fiind o mare dragoste iar apoi, șase luni mai târziu, se ceartă ca la ușa cortului și se întreabă: „Unde am greșit?” Adevărul este că s-a mers greșit înainte de început.

Când cauți și întâlnești un partener, trebuie să folosești nu numai inima, ci și mintea. Este adevărat, vrei să găsești pe cineva care să-ți facă inima să bată mai repede, care să vadă în tine un Făt Frumos (o Ileana Cosânzeana). Dar  trebuie să evaluezi și valorile persoanei, modul în care se tratează pe ea însăși, modul în care îi tratează pe cei apropiați, ambițiile și viziunile sale despre lume în general. Dacă te îndrăgostești de cineva care este incompatibil cu tine nu vei avea parte de momente prea bune.

2.Dragostea nu îți rezolvă problemele de relație.

Nu este greu să ne imaginăm (probabil că mulți dintre noi cunosc asemenea cazuri) situații în care un EL și o EA, îndrăgostiți nebunește unul de celălalt, fără bani, cu familii care nu se suportă reciproc, nu au reușit să treacă de aceste opreliști.

Dragostea (care la urma urmei învinge tot, nu-i așa?) i-a făcut să creadă că niciunul dintre problemele menționate nu contează și că vor depăși problemele dar practic nu s-a întâmplat nimic în acest sens și s-au despărțit într-un mod urât.

Concluzia unei asemenea povești imaginare, bazată însă pe cazuri reale, este că deși dragostea te poate face să te simți minunat nu rezolvă de fapt niciuna dintre problemele tale de relație. Dacă baza de sub picioarele tale nu este stabilă și practică, acel val de creștere a emoției va veni în cele din urmă și o va spăla.

3.Iubirea nu merită întotdeauna să te sacrifici pe tine însuți.

Una dintre caracteristicile definitorii ale faptului că iubești pe cineva este că ești capabil să gândești în afara ta și a nevoilor tale proprii în favoarea unei alte persoane și a nevoilor ei.

În acest context ar trebui să avem în vedere două întrebări care par a fi ocolite: ce anume jertfești?  și merită să aduci jertfa respectivă?

În relațiile amoroase, este normal ca ambele persoane să-și jertfească ocazional propriile dorințe, propriile nevoi și timpul propriu, toate reprezentând lucruri care fac ca o relație să fie admirabilă.

Dar când vine vorba de sacrificarea respectului de sine, a demnității, a corpului fizic, a ambițiilor și a scopului vieții, numai pentru a fi cu cineva, aceeași iubire devine problematică.

O relație de iubire ar trebui să completeze identitatea noastră, nu să o deterioreze sau să o înlocuiască.

Dacă ne regăsim în situații în care tolerăm un comportament lipsit de respect sau abuz ceea ce facem în esență înseamnă că permitem iubirii noastre să ne consume și să ne anihileze și, dacă nu suntem atenți, ne va lăsa ca o cochilie a persoanei care am fost cândva.

Pentru ca să nu se întâmple asemenea rele, un sfat util pentru îndrăgostiți este următorul: „Tu și partenerul tău ar trebui să fiți cei mai buni prieteni”.

Cei mai mulți oameni privesc acest sfat în sens pozitiv: ar trebui să petrec timp cu partenerul meu, așa cum îl fac cu cel mai bun prieten; ar trebui să comunic deschis cu partenerul meu, așa cum o fac cu cel mai bun prieten; ar trebui să mă distrez alături de partenerul meu, așa cum o fac cu cel mai bun prieten.

Dar să nu uităm nici varianta negativă: Ai tolera comportamentele negative ale celui mai bun prieten la fel ca pe cele ale partenerului tău  ?

Să presupunem că găzduim sub acoperișul nostru pe cel mai bun prieten care însă a refuzat să-și caute un loc de muncă sau să plătească chirie, a cerut să-i gătești și uneori mai și țipă la tine. Ce șanse are această prietenie să dureze? Probabil că răspunsul unanim este: zero.

Însă în cazul îndrăgostiților lucrurile stau altfel. Se iartă tot felul de manifestări care în cazul prieteniilor nu ar fi tolerate.

Singurul mod în care vă puteți bucura pe deplin de iubirea din viața voastră este să alegeți să faceți în viața voastră altceva mai important decât iubirea.

Te poți îndrăgosti de o mare varietate de oameni pe parcursul vieții. Te poți îndrăgosti de oameni care sunt buni pentru tine și de oameni care sunt răi pentru tine. Te poți îndrăgosti în moduri sănătoase și în moduri nesănătoase. Te poți îndrăgosti când ești tânăr și când ești în vârstă. Dragostea nu este unică. Dragostea nu este specială și nu este rară.

Dar respectul față de sine este unic. La fel este și demnitatea ta. La fel și capacitatea ta de a avea încredere în tine.

Pot exista multe iubiri de-a lungul vieții, însă odată ce îți pierzi respectul față de propria persoană, demnitatea sau capacitatea de a avea încredere în tine, ele sunt foarte greu de redobândit.

Dragostea este o experiență minunată. Este una dintre cele mai grozave experiențe pe care viața trebuie să le ofere. Și este ceva la care toată lumea ar trebui să aspire, să aibă parte și să se bucure.

Dar, ca orice altă experiență, poate fi sănătoasă sau nesănătoasă. Ca orice altă experiență, nu este acceptabil să ne definească pe noi, identitățile noastre sau scopul nostru în viață. Nu o putem lăsa să ne consume. Din cauza ei nu putem să ne sacrificăm identitățile și valoarea de sine. În momentul în care facem asta, ne pierdem pe noi înșine.

În acest context, ar fi util să reținem recomandările psihiatrului american Aaron Temkin Beck, profesor emerit în departamentul de psihiatrie la Universitatea din Pennsylvania:

„Deși iubirea este o forță puternică, ea în sine nu asigură substanța unei relații. Calitățile personale speciale sunt esențiale pentru o relație fericită: dedicare, sensibilitate, generozitate, loialitate, responsabilitate, încredere. Partenerii trebuie să coopereze, să accepte compromisuri, să ia și să respecte deciziile împreună. Trebuie să fie flexibili, receptivi și iertători, să-și tolereze reciproc greșelile, imperfecțiunile și ciudățeniile. Cultivarea în timp a acestor virtuți” duce la dezvoltarea și maturizarea relației.“

Așa definim și calea către cele mai multe picături de fericire de care sper că ai parte iubite cititorule.

Don’t worry, be happy!

 

Surse:

1.markmanson.net/love

2.academiadecoaching.ro/daca-dragoste-nu-e-nimic-nu-e/

3.www.tiberiuvalentinhendel.com/l/cand-dragostea-nu-e-de-ajuns/

20 Jun

„Îndoiala de sine este cea mai cumplită boală”

„Dacă ai încredere în tine însuți, inspiri încredere altora.”

J.W. Goethe

 

Pentru titlu am apelat la cuvintele lui George Călinescu pentru a sublinia cât de important este să avem încredere în noi înșine. În același timp, ca să fim realiști, trebuie să avem în vedere și afirmația scriitorului american Charles Bukowski: “Problema acestei lumi este că oamenii deștepți sunt plini de dubii, iar oamenii proști sunt plini de încredere.”

Să te simți încrezător în tine față de ceva nou sau într-o situație care înainte s-a încheiat prost poate fi o provocare. Ca dovadă pot servi nenumăratele întrebări pe care ni le putem pune.

Cum ar trebui să fii încrezător în ceva când nu ai niciun motiv pentru ca să te simți încrezător în acel ceva?  De exemplu: Cum să fii încrezător că te vei descurca bine în noua ta slujbă dacă nu ai mai făcut acest tip de muncă înainte?  sau Cum trebuie să fii încrezător în situații sociale când nimeni nu te-a mai plăcut până acum?  sau Cum să fii încrezător în noua ta relație atunci când nu ai mai avut o relație de succes înainte?

La prima vedere, prezența sau absența încrederii în sine pare a însemna că bogații devin mai bogați, iar cei săraci rămân perdanți. În același timp, pare normal că dacă nu ai experimentat niciodată prea multă acceptare socială și nu ai încredere în oamenii din jurul tău, atunci lipsa încrederii în tine îi va face pe oameni să creadă că ești băgăreț și ciudat și nu te acceptă. Același lucru este valabil și în cazul relațiilor intime. Aici lipsa încrederii în sine va duce la convorbiri telefonice incomode și despărțiri urâte.

Dacă ai pierdut întotdeauna în viață, atunci cum ai putea rațional să te aștepți să fiți câștigător? Și dacă nu te aștepți niciodată să fii câștigător, vei acționa ca un ratat iar cercul vicios al perdantului nu va lua sfârșit niciodată.

Conform acestei logici putem trage următoarea concluzie: pentru a fi fericit sau iubit sau de succes, mai întâi trebuie să fii încrezător în tine dar, pe de altă parte, pentru a fi încrezător în tine, mai întâi trebuie să fii fericit sau iubit sau să ai succes?

Această concluzie ne-ar putea îndrepta spre comparații hazlii cum ar fi aceea cu un câine care aleargă după propria coadă. Puteți petrece mult timp contemplându-vă cuticulele și încercând să sortați totul mintal, dar în această problemă a lipsei de încredere în sine, probabil că veți termina exact acolo unde ați început.

Din observațiile privind comportamentul uman se desprind câteva lucruri despre încrederea în sine.

  1. Numai pentru că cineva are ceva (o grămadă de prieteni, bani cu ghiotura, un corp de expus pe plajă la Mamaia) nu înseamnă neapărat că această persoană este încrezătoare în ea însăși.

În mod oarecum surprinzător, există magnați cărora le lipsește total încrederea în propria bogăție, modele care nu au încredere în aspectul lor și celebrități care nu au încredere în propria popularitate.

Deci primul lucru pe care îl putem stabili este că încrederea în sine nu este neapărat legată de un indicator extern. Mai degrabă, ea este înrădăcinată în percepția noastră despre noi înșine, indiferent de realitatea externă tangibilă.

  1. Deoarece încrederea în noi înșine nu este neapărat legată de vreo măsurătoare tangibilă externă, putem trage concluzia că îmbunătățirea aspectelor tangibile ale vieții noastre nu va crea în mod necesar încredere de sine.

Cei care au acumulat deja câteva decenii de existență, au experimentat acest lucru într-o formă sau alta. Obținerea unei promovări la locul de muncă nu te va face neapărat mai încrezător în abilitățile tale profesionale. De fapt, de multe ori te poate chiar face să te simți mai puțin încrezător în tine. Faptul că te-ai culcat cu mai multe persoane nu te face neapărat să te simți mai încrezător/încrezătoare cu privire la cât de atractiv(ă) ești. La fel se poate spune că nici mutatul împreună sau căsătoria cu cineva nu te face neapărat să te simți mai încrezător/încrezătoare în relația ta.

  1. Încrederea în sine este un sentiment, o stare emoțională și o stare de spirit. Este percepția că nu îți lipsește nimic. Că ești echipat cu tot ce ai nevoie, atât acum, cât și pentru viitor.

O persoană încrezătoare în viața sa socială se va simți de parcă nu îi lipsește nimic în viața socială iar o persoană care nu are încredere în viața sa socială consideră că îi lipsește ceva care ar constitui condiția necesară pentru a fi invitată la petrecerile colegilor. Aceasta este percepția faptului că îi lipsește ceva care îi  determină comportamentul neajutorat, lipicios și/sau nesuferit.

Pornind de la toate observațiile de mai sus, s-ar părea că răspunsul evident la întrebarea Cum să ai mai multă încredere în tine?  ar fi să-ți autoinoculezi pur și simplu credința că nu îți lipsește nimic. Să crezi că ai deja, sau cel puțin meriți să ai, orice despre care simți că ai avea nevoie să te facă să ai încredere în tine.

Dar acest gen de gândire – a crede că ești deja frumos, deși ești un biet nătâng sau să crezi că ești o persoană cu un “succes nebun” în afaceri, chiar dacă singura ta afacere profitabilă era vânzarea de țigări în liceu – duce la un fel de narcisism inacceptabil cum ar fi acela care i-ar determina pe unii oameni să susțină că obezitatea (care dăunează mai mult sănătății chiar decât fumatul) ar trebui să fie etalonul frumuseții sau că dacă știi să-ți faci selfie-uri ești un geniu al tehnicii.

Nu, secretul încrederii în sine nu este să simți ca și cum nu ți-ar lipsi nimic și să te amăgești să crezi că deții deja tot ce ai putea visa. Secretul este să accepți și să conviețuiești cu ideea că potențial unele lucruri pot să-ți lipsească.

Marea șaradă cu încrederea în sine este că nu are nicio legătură cu ceea ce realizăm și tot ceea ce facem ci cu acceptarea conviețuirii cu ideea că există și multe lucruri pe care nu reușim să le realizăm.

Oamenii care au încredere în afaceri sunt încrezători pentru că acceptă și eșecul. Oamenii care au încredere în viața lor socială sunt încrezători pentru că acceptă și posibilitatea respingerii de către alții. Persoanele care au încredere în relațiile lor sunt încrezători, deoarece acceptă și ideea că ar putea fi „răniți” de partener(ă).

Să nu uităm că drumul spre pozitiv trece prin negativ. Aceia dintre noi care acceptă experiențele negative sunt cei care obțin cele mai multe beneficii.

Este contraintuitiv, dar totodată este adevărat. De multe ori ne facem griji că dacă acceptăm eșecurile – altfel spus dacă acceptăm eșecul ca pe o parte inevitabilă a vieții – vom deveni niște perdanți. Dar nu este așa.

Acceptarea posibilelor eșecuri ne permite să acționăm fără teamă, să ne implicăm fără circumspecție, să iubim fără condiții. Aici putem să ne gândim din nou la câinele care-și fugărește coada dar, de data aceasta, îi dă drumul, dându-și seama că este deja o parte din el însuși.

Sunt convins că abordarea problemelor vieții în această manieră V-a adus și Vă va aduce picăturile de fericire pe care le meritați!

Don’t worry, be happy!

 

Sursa:

getpocket.com/explore/item/how-to-be-confident-when-you-don-t-have-anything-to-be-confident-about

14 Jun

Facebook-ul ne îndepărtează de prietenii reali sau poate avem o personalitate evitantă?

„Multă lume își dorește să meargă cu tine când ești în limuzină, dar ceea ce îți dorești este cineva care va lua autobuzul împreună cu tine când limuzina s-a stricat.”

Oprah Winfrey 

 

În ultimele decenii se pare că a scăzut  numărul de prietenii care s-ar potrivi definiției lui Nicolae Steinhardt: “Prieten se numeşte omul care te ajută fără ca verbul să fie urmat de un complement circumstanţial de timp sau de loc sau de mod.”

 În acest context, în lipsa unor date statistice de la noi, să folosim câteva din SUA. Astfel, în 1985, sondajele arătau că majoritatea americanilor au aproximativ trei confidenți, adică oameni cu care ar putea împărtăși totul. Astăzi, majoritatea oamenilor spun că au aproximativ doi. Dacă în 1985, 10% dintre americani declarau că nu au pe nimeni în care să aibă încredere completă, la începutul acestui secol procentul celor care declară la fel a crescut la 25%.

Care poate fi explicația? Prima care ne-ar veni în minte ar fi tehnologia care, fără putință de tăgadă, ne face mai singuratici. În loc să mergem la vecini, stăm acasă, depresivi și navigăm prin viața perfectă a tuturor celorlalți de pe Facebook.

Dar lovitură de teatru: cele mai bune cercetări din ultimul deceniu sugerează că tehnologia și social media nu ne fac mai singuratici. Ele sunt doar instrumente iar ceea ce contează este ce aducem noi pe Facebook.

Cei implicați social aduc pe Facebook noi argumente și dovezi ale implicării lor (ca să fiu un pic răutăcios, răspândesc teorii conspiraționiste privind coronavirusul). Oamenii singuratici îl folosesc pentru a “fugi” de singurătate.

Mai nou însă opiniile despre social media au căpătat o nuanță ceva mai întunecată. Acest lucru se datorează probabil faptului că atingem un anumit nivel de saturație. Prezența online a devenit o reprezentare a noastră, transformând însăși natura sinelui nostru.

Potrivit unui studiu britanic recent, ne verificăm telefoanele inteligente în medie de 221 de ori pe zi adică aproximativ la fiecare 4,3 minute. În aceeași ordine de idei, dacă în urmă cu un deceniu, aproape nimeni nu avea un smartphone, acum foarte multă lume petrece cinci ore și jumătate pe zi cu media digitală, iar tinerii petrec și mai mult timp. (Un studiu asupra studenților de la Baylor University din Waco, Texas, a descoperit că aceștia petrec 10 ore pe zi pe telefoanele lor.)

O mare parte din acest trafic este determinat de frica de “a nu pierde ceva”, adică vreo postare ce prezintă interes pentru noi iar noi, chiar atunci, să lipsim din rețea. Prin urmare este mai bine să facem tot timpul verificări.

Traficul este, de asemenea, generat de ceea ce specialiștii numesc „captologie” (Captologia este studiul calculatoarelor ca tehnologii persuasive.). Aplicațiile informatice generează obișnuințe simple cum ar fi de exemplu să dai “like” la o postare. În orice secundă în care te simți neliniștit, singur sau plictisit, simți această foame profundă de a deschide o aplicație și de a te lăsa în voia acestor obișnuințe.

În acest fel, unele persoane ajung să își descarce sufletul în rețea, împărtășind cu “prietenii” (care ca număr pot fi sute și mii) propriile frământări. Dar, acești “prieteni” sunt de abia conturați printr-o fotografie pe Facebook sau Instagram sau un mesaj text, acesta din urmă fiind de multe ori rezultatul unui copy-paste.

Social media reduce intervalul de timp pe care oamenii îl petrec în singurătate neîntreruptă, de fapt timpul în care oamenii își pot dezgropa și prelucra stările interne. În același timp ea încurajează multitaskingul social: sunteți on-line cu “prietenii” deja existenți, dar monitorizați și cei șase miliarde de persoane care ar putea comunica ceva mai interesant. Această caracteristică aplatizează gama de experiențe emoționale.

Poate că dependența de telefon îngreunează posibilitatea cuiva de a fi genul de om capabil de o prietenie profundă. În viața de azi, prea aglomerată și stresantă, este mai ușor să iei în zeflemea posibilitatea unei prezențe emoționale. Există o mie de modalități online de a vă sustrage cu o glumă sau un emoticon cu fața fericită.

În acest mod, putem avea o zi cu momente fericite fără nici una din revelațiile înfricoșătoare sau momentele plictisitoare, incomode sau incontrolabile care constituie intimitatea reală.

Atunci când suntem dependenți de viața online, fiecare moment petrecut ca atare este distractiv și deviant, dar totul este profund nesatisfăcător.

Punându-ne întrebarea “Cum și cui ne descărcăm sufletul?”  să revenim în lumea reală.

Prin înlocuirea realității virtuale cu realitatea adevărată diminuăm în mod drastic sfera interacțiunilor intime. Putem însă ajunge alături de o altă persoană, în carne și oase, care ne poate oferi ceea ce spunea Shakespeare: “Un prieten este cineva care te cunoaşte aşa cum eşti, înţelege ce ai fost, acceptă ce ai devenit şi, cu blândeţe, te lasă să creşti în continuare.”

Presupuneam la început că prima explicație a împuținării semnificative a prieteniilor reale ar putea fi imixtiunea tehnologiei în viața noastră. O a doua explicație, mai tristă, ar putea să o constituie existența persoanelor încadrate din punct de vedere psihologic în tipul de personalitate evitantă.

Tulburarea de personalitate evitantă se caracterizează prin inhibiție socială extremă, inadecvare și sensibilitate excesivă la critică și respingere negativă. Simptomele implică mai mult decât timiditatea sau incomoditatea la socializare.

Tulburarea de personalitate evitantă provoacă probleme semnificative care afectează capacitatea de a interacționa cu ceilalți și de a menține relații în viața de zi cu zi. Aproximativ 1% din populația generală are tulburări de personalitate evitantă.

Simptomele acestei tulburări includ o varietate de comportamente, cum ar fi:

  • Evitarea activităților de muncă, sociale sau școlare, de teama criticilor sau a respingerii. Acest lucru se datorează faptului că persoanele cu tulburări de personalitate evitantă au un prag scăzut pentru critici și își imaginează adesea că sunt inferioare celorlalți;
  • Stimă de sine scazută;
  • Autoizolare.

Atunci când se află în situații sociale, o persoană cu tulburare de personalitate evitantă evită să vorbească de frica de a spune ceva greșit, de a se înroși sau de a se bâlbâi. De asemenea, este posibil ca ea să petreacă mult timp studiindu-i cu nerăbdare pe cei din jurul ei pentru a descoperi semne de aprobare sau de respingere.

Tulburarea de personalitate evitantă îi face pe cei în cauză să fie ezitanți în a-și căuta prieteni de teama că vor fi respinși. Când sunt implicați într-o relație, este posibil să le fie frică să împărtășească informații personale sau să vorbească despre propriile sentimente. Acest lucru îngreunează menținerea relațiilor intime sau a prieteniilor apropiate.

Este util de știut că un comportament evitant poate fi observat în mod obișnuit la copii sau adolescenți, dar un diagnostic al unei tulburări de personalitate nu poate fi pus la această vârstă, deoarece timiditatea, frica de străini, incomoditatea socială sau sensibilitatea la critici sunt adesea o parte normală a dezvoltării copilului și adolescentului.

Nu neg farmecul prieteniilor virtuale și sunt plin de compasiune față de semenii mei cu personalitate evitantă dar cred că prieteniile reale ne pot face viața mult mai frumoasă. Nădăjduiesc, iubite cititorule, că beneficiezi de multe picături de fericire datorită unor astfel de prietenii.

Don’t worry, be happy!

 

Surse:

1.www.nytimes.com/2016/10/07/opinion/intimacy-for-the-avoidant.html?utm_source=pocket&utm_medium=email&utm_campaign=pockethits

2.ro.wikipedia.org/wiki/Tulburare_de_personalitate_evitant%C4%83

3.www.webmd.com/mental-health/avoidant-personality-disorders#2

06 Jun

Pandemia i-a condamnat pe unii dintre noi la singurătate chiar dacă nu sunt singuratici!

Rămas singur, doream să fiu cu alții. Fiind cu alții și nereușind să mă integrez în atmosferă, preferam să rămân singur.”

Octavian Paler

 

Dacă în urmă cu aproximativ 3 secole marele Blaise Pascal, fizician, matematician și filosof francez, scria că ”Toate problemele umanității, rezultă din incapacitatea omului de a sta singur, liniștit într-o cameră”, în secolul XXI pare mai degrabă valabilă observația doamnei Ileana Vulpescu: “Uneori, de multe ori, singurătatea asta afectivă şi chiar fizică dă o stare de insatisfacţie, ca să nu zic deznădejde, bipedul uman e făcut să trăiască în cuplu.”

Cu prilejul unui discurs de început de an universitar, scriitorul american Kurt Vonnegut (autor al cunoscutului roman “Abatorul cinci”) și-a pus întrebarea „Ce ar trebui să facă tinerii cu viața lor astăzi?” Răspunsul lui a fost: „Multe lucruri, evident. Dar cel mai îndrăzneț este să creeze comunități stabile în care să se vindece boala cumplită a singurătății.”

Cine are dreptate? Pascal? Vonnegut? Amândoi? În primul rând, probabil toată lumea ar fi de acord că sentimentul de singurătate nu este unul bun ci unul dureros. Sunt chiar și cazuri în care poate ucide. După unele păreri, în lumea occidentală, indivizii suferă în prezent, abstracție făcând de noul coronavirus, de o “epidemie de singurătate”.

Dacă înainte oamenii au trăit în familii, grupuri și triburi, de la Revoluția Industrială încoace, lucrurile s-au schimbat. În primul rând, familia extinsă s-a destrămat iar apoi, de-a lungul anilor, pe măsură ce au apărut oportunități de muncă în zonele urbane, s-a produs separarea de triburile și satele de baștină.

Desigur, este posibil să nu trăim și să respirăm în același sat și cu aceiași oameni toată viața dar grație tehnologiei moderne putem vorbi cu ei. Se pare însă că aceeași tehnologie a contribuit poate cel mai mult la răspândirea “epidemiei de singurătate”. Mulți oameni în loc să se simtă conectați cu ceilalți sunt distrași perpetuu, găsind noi motive și noi modalități de a nu se confrunta cu propriile probleme mai profunde.

Pentru a clarifica cu adevărat problema, trebuie să facem o distincție între două nevoi umane: nevoia de apartenență și nevoia de intimitate personală.

Avem o nevoie înnăscută de tipul de apartenență pe care îl încurajează comunitățile. Este nevoia de dragoste și de sprijin. Oricât de puternici suntem, sunt necesari alți oameni pentru a ne  regla percepția emoțională a realității.

Această nevoie de a avea oameni în jur într-o anumită formă este o nevoie de bază, evidențiată și de “Piramida nevoilor umane” a lui Maslow.

Ierarhia nevoilor umane, după Abraham Maslow

Copiii cărora părinții nu le-au insuflat sentimentul necesității acestei nevoi, când ajung la maturitate se pot confrunta cu tot felul de probleme grave.

Nu este nevoie să fii un geniu pentru a-ți da seama că dragostea și conexiunea, cu cei din jur, inclusiv prin atingerea fizică, ne mențin într-o stare de sănătate mintală și fizică optimă.

Este însă foarte important de precizat că este posibil să nu se poată evita singurătatea nici în mijlocul unei comunități. Ba mai mult, poate că singurătatea ar putea fi chiar mai des întâlnită atunci când ceilalți sunt în jur decât atunci când omul este singur. Motivul este că singurătatea este, în general, o manifestare a nevoii de intimitate personală. Această nevoie este uneori în contradicție cu nevoia noastră de apartenență la un grup.

Cauza principală a singurătății este de obicei unul dintre două lucruri: fie nu ne cunoaștem adevărata față, fie simțim că ceilalți nu ne cunosc adevărata față. Ambele se nasc din acea lipsă de intimitate personală.

Dintr-un motiv sau altul, oamenii încep să joace roluri în viața lor: rolul unei femei de afaceri, rolul de soț, rolul de educator, rolul unui activist ș.a.m.d.

Desigur, nu este nimic rău în a juca aceste roluri. Cu toții avem contexte diferite în care existăm și trebuie să purtăm multe pălării diferite pentru a trece prin viață. Problema este însă că jucăm de multe ori aceste roluri înainte de a ne da seama cine suntem cu adevărat.

Aceste roluri ne sunt impuse de cultură și societate înainte de a avea șansa de a delibera noi înșine asupra lor și de a face conștient alegeri. Și atunci, în mod firesc, când jucăm aceste roluri, ne simțim izolați de ceilalți și ne simțim izolați de noi înșine, indiferent cât de mulți alții sunt în jur sau cât de mult simțim că aparținem de comunitatea noastră.

În mod ironic, soluția pentru singurătate nu constă în a petrece mai puțin timp singur ci în a petrece mai mult timp singur. Abia atunci începe să vorbească vocea mai profundă din noi, care este cu adevărat a noastră; atunci începem să experimentăm tipul de intimitate personală care ne face să fim cine suntem.

Și odată ce experimentăm acest lucru și odată ce îl acceptăm, foarte puțin ne reține să împărtășim constatările cu alții care, la rândul lor, ajung să ne cunoască adevărata față.

Există o diferență reală între a fi singur și a fi singuratic dar cu toate acestea nu există un paradox între a fi singur și ideea de apartenență. Ambele sunt nevoi importante și, de fapt, într-un fel, se sprijină reciproc.

A fi singur, cultivarea acelui sentiment al intimității personale, rezolvă într-adevăr multe dintre problemele pe care ni le creăm în minte din cauza temerilor și dorințelor nepotrivite. După ce aceste probleme sunt rezolvate, ne aflăm în situația în care o mare parte din sensul vieții noastre poate fi generat de interacțiunile noastre cu alte persoane din comunitatea căreia îi aparținem.

Lucrurile nu sunt însă întotdeauna simple și ca exemplu poate fi amintită situația indivizilor cu personalitate codependentă.

Psihologii fac distincție între codependență și interdependență. Termenul de personalitate codependentă este folosit pentru a descrie personalitatea cuiva care se concentreaza excesiv asupra nevoilor altora, provocând efecte dăunătoare sau nesănătoase.

De regulă, persoanele codependente au tendința exagerată de a ignora propriile nevoi și de a se dedica îngrijirii prietenilor sau a celorlalți membri ai familiei care au o suferință cu caracter de dependență.

Deși codependența poate părea pentru cei din jur o trăsătură pozitivă, persoanele codependente nu sunt capabile să discearnă într-un mod realist când trebuie să intervină și când trebuie să îi lase pe ceilalți să își rezolve problemele pe cont propriu.

Altfel spus, codependența se manifestă prin folosirea altora pentru a acoperi propriile probleme emoționale și nesiguranțe. Cei care o fac au speranța oarecum reprimată că au învins problema de singurătate (luând pe cineva sub aripa lor protectoare) fugind pur și simplu de ea.

Interdependența este însă altceva și se manifestă prin faptul că îi folosim pe alții nu pentru a ne rezolva problemele, ci ca un sistem de asistență, astfel încât să putem rezolva problemele singuri. Ea înglobează atât individualism, cât și orientare către ceilalți.

La baza interdependenței se află relația dintre sine și ceilalți, relație care trebuie să fie echilibrată.

Dacă este prea autoorientată, prea individualizată, este greu de presupus că există sentimentul de apartenență. Individul autoorientat trăiește în propria lume mintală, simțind că nimeni nu îl înțelege.

Dacă relația este prea orientată spre alții, se pierde sentimentul de a fi o persoană separată, unică, cu propriul punct de vedere și cu propriile calități, interese și preferințe.

Adevărata soluție este să găsim modalitatea de a ne cultiva capacitatea de a fi singuri, în timp ce ne susținem și dorința de a face parte dintr-un grup mai mare, fie că este vorba despre o familie, un grup de prieteni sau o comunitate.

Așadar, au parte de multe picături de fericire persoanele care reușesc să învingă singurătatea pură și să găsească împlinire durabilă în relațiile lor cu ceilalți. Sper din toată inima, iubite cititorule, că faci parte din această categorie!

Don’t worry, be happy!

Sursa:

medium.com/personal-growth/the-difference-between-being-alone-and-being-lonely-52c8e9f28c97

30 May

„Timpul de ecran” îndelungat nu este dăunător pentru creierul copiilor?

Copiii sunt cea mai valoroasă resursă a lumii și cea mai mare speranță a ei pentru viitor.”

John Fitzgerald Kennedy

 

Ciudate ființe suntem noi oamenii. Dacă în urmă cu ceva vreme rândurile care urmează ar fi fost considerate dovezi evidente în ceea ce privește nocivitatea timpului petrecut de copii în fața ecranelor (calculatoare, laptopuri, tablete, smartphone-uri) acum, ca o consecință a pandemiei de COVID-19, le putem considera dovezi ale faptului că timpul petrecut de copii în fața ecranelor nu dăunează dezvoltării lor cerebrale.

Această din urmă concluzie devine tot mai utilă în încercarea de a defini activitatea școlară on-line ca o activitate absolut necesară în momentul de față și probabil și în viitor. Lucrurile nu sunt însă deloc clare.

Un studiu prezentat în emisiunea „60 Minutes” (un program de televiziune american pentru reviste de știri, care a debutat în 1968 și este difuzat pe rețeaua de televiziune CBS) în decembrie 2018 a scos în evidență ce știu și ce nu știu oamenii de știință despre legătura dintre ecrane, comportament și dezvoltare.

În urmă cu o generație, părinții erau îngrijorați de efectele televiziunii iar înainte de asta motivul de îngrijorare a fost radio-ul. Acum, îngrijorarea este timpul de ecran, un termen captivant care definește intervalul de timp pe care copiii, în special preadolescenții și adolescenții, îl petrec interacționând cu televizoarele, computerele, smartphone-urile, jocurile video etc.

Aceste grupe de vârstă atrag în mod deosebit atenția, deoarece “afundarea” în ecrane crește brusc în timpul adolescenței adică tocmai atunci când dezvoltarea creierului se accelerează pentru că are loc consolidarea rețelelor neuronale în tranziția către vârsta adultă.

În emisiunea menționată s-au prezentat rezultatele preliminare ale unui studiu ABCD (Adolescent Brain Cognitive Development), un proiect de 300 de milioane de dolari finanțat de Institutele Naționale de Sănătate din Statele Unite, cel mai mare studiu pe termen lung al dezvoltării cerebrale și sănătății copiilor.

Studiul, în curs de desfășurare, și-a propus să urmeze 11.878 de copii până la vârsta maturității timpurii, folosind imagistica prin rezonanță magnetică, pentru a vedea dacă modificările creierului sunt legate de comportament sau de sănătate.

Cercetarea a început în 2013, apelând la 21 de centre academice și s-a concentrat inițial pe efectele consumului de droguri și alcool asupra creierului adolescentului. De atunci, proiectul s-a extins și include acum și alte ținte precum efectele leziunilor cerebrale, timpul de ecran, genetica și o serie de „alți factori de mediu”.

Prezentarea din emisiunea “60 Minutes” a oferit o primă imagine privind rezultatele cercetărilor. O echipă de cercetare, cu sediul la University of California, San Diego, a analizat scanările cerebrale ale peste 4.500 de preadolescenți și le-a corelat cu timpul de ecran al copiilor (raportat în chestionare de copiii înșiși) și cu scorurile lor la testele de limbaj și gândire.

Rezultatele au avut un caracter eterogen. De pildă, unii dintre cei care utilizează “din greu” ecranele au arătat o “subțiere corticală” la vârste mai mici decât era de așteptat; dar această subțiere face parte din maturizarea naturală a creierului și oamenii de știință nu au putut să explice cauza. Printre utilizatorii “din greu” ai ecranelor au fost unii care au obținut rezultate mai slabe la testele de aptitudine dar alții s-au comportat bine.

Trebuie însă subliniat că acuratețea estimării timpului de ecran autodeclarat este greu de stabilit. De asemenea asocierea dintre diferențele mici în structura creierului și modul în care oamenii se comportă de fapt este și mai vagă. Concluziile clare sunt extrem de greu de obținut și sunt complicate de faptul că o scanare a creierului nu este mai mult decât o imagine la un moment dat: peste un an, de acum înainte, unele relații observate ar putea fi inversate.

Autorii cercetărilor recunosc însă că „Această diversitate de constatări oferă un mesaj important de sănătate publică și anume că activitatea mass-media pe ecran nu este pur și simplu rea pentru creier sau pentru funcționarea creierului”.

Cu alte cuvinte, efectele măsurate pot fi bune sau, mai probabil, deloc semnificative, până când cercetările ulterioare nu demonstrează altfel.

O întrebare importantă la care se caută răspunsul este dacă dependența de ecran modifică creierul?

Răspunsul este un da evident pentru că acest lucru se întâmplă la fel ca la orice alte activități în care sunt copiii angajați: somn, teme, joacă, certuri, traiul de zi cu zi, lectură, vapat în spatele școlii ș.a. Creierul adolescentului se schimbă continuu sau se „restartează” de la sine, ca răspuns la experiențele trăite, iar această adaptare continuă are loc până la vârsta de 20-25 de ani.

Oamenii de știință doresc de asemenea să afle dacă timpul de ecran, atingând un anumit prag, provoacă diferențe măsurabile în structura sau funcția creierului adolescentului și dacă aceste diferențe sunt semnificative. Provoacă ele deficiențe de atenție, probleme de dispoziție sau întârzieri în capacitatea de citire sau de rezolvare a problemelor?

Răspunsul este că asemenea diferențe nu sunt destul de convingătoare. Peste 100 de rapoarte științifice și sondaje au studiat obiceiurile legate de ecran și starea de bine la tineri, în căutarea unor diferențe emoționale și de comportament, precum și schimbări de atitudine. În 2014, oamenii de știință de la Queen’s University Belfast  au examinat 43 dintre cele mai bine proiectate astfel de studii. Rezultatele obținute au fost amestecate și, uneori, chiar contradictorii.

Psihologii au examinat, de asemenea, dacă jocurile video violente sunt în conexiune cu un comportament agresiv. Au fost efectuate peste 200 de astfel de studii; unii cercetători au găsit legături, alții nu. O provocare în studierea acestui aspect și a altor aspecte ale timpului de ecran este identificarea sensului cauzalității: copiii care joacă multe jocuri video violente devin mai agresivi sau au fost atrași de un astfel de conținut, deoarece au fost mai agresivi din start?

Chiar dacă oamenii de știință ar fi găsit dovezi puternice chiar și ale unui singur efect, măsurabil – dacă, de exemplu, trei ore de timp de ecran zilnic se pot corela cu un risc crescut de a fi diagnosticat cu ADHD (tulburarea de deficit de atenție și hiperactivitate) – asta nu ar sugera în mod necesar o asociere clară privind existența unor diferențe constante și măsurabile în structura creierului.

Variațiile individuale constituie regula în dezvoltarea creierului. Mărimea regiunilor specifice ale creierului, cum ar fi cortexul prefrontal, ritmul cu care acele regiuni își editează și își consolidează rețelele și variațiile acestor parametri de la o persoană la alta fac foarte dificilă interpretarea descoperirilor. Pentru a rezolva astfel de obstacole, oamenii de știință au nevoie de un număr mare de subiecți de cercetare și de o mai bună înțelegere a creierului.

Și atunci, care ar fi concluzia pe care o putem desprinde, dependența de ecran este proastă sau nu pentru creier?

Este probabil atât rea, cât și bună pentru creier, în funcție de individ și de obiceiurile sale în această privință. De exemplu, pentru multe persoane autoizolate social, este bună pentru că stând în fața ecranelor accesează sau chiar creează rețele de socializare, lucru pe care altfel nu l-ar fi realizat.

Separarea consecințelor negative asupra dezvoltării fizice a creierului de cele pozitive este extrem de dificilă, având în vedere multitudinea de factori aflați în joc.

În orice caz, majoritatea părinților sunt probabil deja conștienți de cel mai mare dezavantaj al timpului de ecran: măsura în care poate înlocui alte experiențe utile din copilărie, incluzând și durata somnului, joaca în aer liber, năzbâtiile și micile buclucuri etc.

În același timp, să nu uităm nici faptul că mulți părinți – poate cei mai mulți – când au fost tineri, au urmărit ei înșiși zilnic ore în șir televizorul. Experiențele lor se aseamănă mai mult decât cred ei cu cele ale copiilor deci exigența lor exagerată nu este OK.

La toate acestea, trebuie adăugat faptul că acum, în vremuri de pandemie, suntem nevoiți să acceptăm, chiar dacă sub amenințarea unor riscuri, creșterea timpului de ecran al copiilor cauzată de învățământul on-line fără de care ce ne-am face?

Ca și în multe alte cazuri și această problemă a timpului de ecran solicită o atitudine echilibrată a tuturor “actorilor” implicați atitudine ce le poate oferi multe picături de fericire.

Don’t worry, be happy!  

 

Surse:

1.www.nytimes.com/2018/12/10/health/screen-time-kids-psychology.html?utm_source=pocket&utm_medium=email&utm_campaign=pockethits

2.www.cbsnews.com/news/groundbreaking-study-examines-effects-of-screen-time-on-kids-60-minutes/