“Medicina este știința și conștiința încălzite de iubire față de oameni.”

Iuliu Hațieganu

 

Cele ce urmează reproduc în esență conținutul articolului scris de Max Fisher și Choe Sang-Hun pentru The New York Times: www.nytimes.com/2020/03/23/world/asia/coronavirus-south-korea-flatten-curve.html?utm_source=pocket&utm_medium=email&utm_campaign=pockethits

Indiferent cum privim cifrele (datele statistice) legate de COVID-19, o țară iese în evidență față de restul: Coreea de Sud. Această țară a arătat că este posibil în vremuri de pandemie să nu se oprească economia.

La sfârșitul lunii februarie și începutul lunii martie, numărul de noi infecții cu coronavirus în țară a explodat de la câteva zeci, la câteva sute și apoi la câteva mii.

La apogeu, în 29 februarie, lucrătorii medicali au identificat 909 cazuri noi într-o singură zi, iar țara părea pe punctul de a fi copleșită. Dar cu mai puțin de o săptămână mai târziu, numărul de cazuri noi s-a redus cam la jumătate (438). După patru zile, s-a redus din nou la jumătate (mai exact la 248) și a doua zi (10 martie) la 131. În 15 martie în Coreea de Sud au apărut doar 64 de cazuri noi, în condițiile în care infecțiile din alte țări continuau să crească cu miile pe zi, devastând sisteme de sănătate și economii.

Coreea de Sud, alături de China, este țara cu focare mari de infecție care a aplatizat curba noilor infecții. Ea a făcut acest lucru fără restricțiile draconice ale Chinei în ceea ce privește mișcarea populației, sau fără blocaje dăunătoare din punct de vedere economic, precum cele din Europa și Statele Unite.

Conform afirmației lui Tedros Adhanom Ghebreyesus, șeful Organizației Mondiale a Sănătății, Coreea de Sud a demonstrat că virusul poate fi învins și a îndemnat toate țările să aplice lecțiile învățate de la Coreea.

Oficialii sud-coreeni avertizează că succesele lor sunt doar tentative. Există un risc de reapariție, mai ales că epidemia continuă să bântuie dincolo de granițele țării.

Lecția nr. 1: Interveniți rapid, înainte de a ajunge la o criză!

La sfârșitul lunii ianuarie, la doar o săptămână după ce primul caz din țară a fost diagnosticat, oficialii guvernamentali s-au întâlnit cu reprezentanți ai mai multor companii medicale. Ei au cerut companiilor să înceapă să dezvolte imediat kituri de testare a coronavirusului pentru producția în masă.

În două săptămâni mii de kituri de testare au fost livrate zilnic, deși cazurile confirmate din Coreea de Sud au rămas sub 100. Acum țara produce 100.000 pe zi și exportă și în multe alte țări printre care și România.

De asemenea, oficialii au impus rapid măsuri de urgență în Daegu, al patrulea oraș ca mărime din Coreea de Sud, cu 2,5 milioane de locuitori, unde contagiunea s-a răspândit rapid printr-o biserică locală.

„Coreea de Sud s-a putut ocupa de acest lucru fără a limita circulația oamenilor, deoarece am cunoscut destul de devreme principala sursă de infecție, o adunare bisericească”, a spus epidemiologul dr. Moran Ki, consilierul guvernului în problema coronavirusului.

Se consideră că coronavirusul are o perioadă de incubație de cinci zile, urmată adesea de o perioadă de simptome ușoare, care ar putea fi confundate cu o răceală, deși virusul este extrem de transmisibil. Acest tipar creează un decalaj de o săptămână sau două înainte de recunoașterea apariției unui focar și astfel o mână de cazuri pot fi sute sau o sută pot fi mii.

„Astfel de caracteristici ale virusului fac ca răspunsul tradițional, care pune accentul pe carantină și izolare, să fie ineficient”, a spus Kim Gang-lip, vice-ministrul sănătății din Coreea de Sud. „Odată ce virusul și-a făcut apariția, vechea cale nu este eficientă pentru a opri boala să se răspândească.”

Lecția nr. 2: Testați din timp, frecvent și în siguranță!

Coreea de Sud a efectuat peste 300.000 de teste ceea ce i-a permis să izoleze și să trateze multe persoane la scurt timp după ce s-au infectat.

„Testarea este esențială, deoarece asta duce la detectarea timpurie, reduce la minimum răspândirea și îi tratează rapid pe cei găsiți cu virusul”, afirmă Kang Kyung-wha, ministrul de externe al Coreei de Sud, numind testarea „cheia din spatele ratei mortalității noastre foarte scăzute.”

Pentru a evita ca spitalele și clinicile să fie copleșite, oficialii au deschis 600 de centre de testare concepute să examineze cât mai multe persoane, cât mai repede posibil și totodată să mențină în siguranță lucrătorii din sănătate prin minimizarea contactelor.

Există 50 de stații, în care pacienții sunt testați fără a părăsi automobilele. Rezultatele testelor se obțin de obicei în câteva ore. Există de asemenea centre speciale în care într-o cabină (ca de telefon) personalul sanitar le prelevă pacienților probă de salivă, fără a intra în contact direct cu aceștia, folosind mănuși speciale de cauciuc încorporate în pereții cabinei.

Pentru a testa cât mai multe persoane se transmit neîncetat mesaje publice care îndeamnă sud-coreenii să apeleze la un centru de testare dacă ei sau cineva cunoscut dezvoltă simptome. Vizitatorii din străinătate pot folosi o aplicație pentru smartphone care îi ghidează către centre de testare.

În clădirile mari cu birouri, hoteluri ș.a. se folosește termoscanarea pentru a identifica oamenii cu febră iar în multe restaurante se verifică temperatura clienților înainte de a fi acceptați.

Lecția nr. 3: Urmăriți, izolați și supravegheați contactele!

Atunci când cineva se dovedește pozitiv, lucrătorii din domeniul sănătății reconstituie ultimele mișcări ale pacientului pentru a găsi, testa și, dacă este necesar, izola pe oricine cu care persoana ar fi putut avea contact.

Sud-coreenii au dezvoltat instrumente și practici agresive (imagini ale webcam-urilor de securitate, înregistrări ale cardurilor de credit, date ale GPS-urilor din mașinile și telefoanele mobile) pentru urmărirea contactelor celor contaminați.

„Am făcut investigațiile noastre epidemiologice precum detectivii de poliție”, a spus dr. Moran Ki. „Mai târziu, am avut legi revizuite pentru a da prioritate securității sociale asupra vieții private individuale în perioadele de criză a bolilor infecțioase.”

Telefoanele mobile din Coreea de Sud vibrează cu alerte de urgență ori de câte ori sunt descoperite cazuri noi în districtele posesorilor lor. Site-urile web și aplicațiile pentru smartphone detaliază oră cu oră, uneori minut cu minut, cronologiile călătoriei persoanelor infectate – ce autobuze au luat, când,  unde au urcat și încotro au plecat.

Deși multe dintre măsurile luate atentează la viața privată a cetățenilor, în general sud coreenii au acceptat pierderea vieții private ca pe un rău necesar.

Prin identificarea și tratarea precoce a infecțiilor și prin separarea cazurilor ușoare în centre speciale, Coreea de Sud a menținut libere spitalele la dispoziția pacienților afectați mai serios.

Mai este de adăugat că persoanele care nu respectă regulile stabilite sunt pasibile de o amendă care poate ajunge la 2.500 USD.

Lecția nr. 4: Sprijiniți-vă pe ajutorul populației!

Nici în Coreea de Sud nu există suficient personal medical, nici scanere de temperatură corporală pentru a urmări pe toată lumea, așa că trebuie implicați și oamenii obișnuiți.

Liderii țării au ajuns la concluzia că pentru a supune pandemia este necesară informarea completă a cetățenilor și solicitarea cooperării acestora.

Emisiunile de televiziune, anunțurile din stațiile de metrou și alertele pe smartphone-uri oferă nesfârșite îndemnuri pentru a purta măști, indicatoare pentru distanțarea socială și ultimele date ale zilei.

Mesajele stimulează un simț al scopului comun apropiat de cel din vremuri de război. Sondajele demonstrează că majoritatea cetățenilor aprobă eforturile guvernului cu multă încredere și panică scăzută.

De menționat și faptul că guvernul sud coreean acoperă costurile pentru cele mai multe îngrijiri și reguli speciale legate de coronavirus, oferind chiar și persoanelor fără simptome un stimulent pentru a se testa.

Este modelul sud-coreean unul transferabil?

Se poate constata că metodele și instrumentele folosite în Coreea de Sud, nu sunt prohibitiv de scumpe sau complexe. O parte din tehnologia folosită este chiar foarte simplă (de exemplu mănușile de cauciuc speciale și tampoanele de bumbac).

Experții menționează însă trei obstacole majore, niciuna legată de costuri sau tehnologie, care ar putea împiedica aplicarea modelului sud-coreean:

1. Voința politică. Multe guverne au ezitat să impună măsuri drastice în absența unui focar la nivel de criză.
2. Voința publică. Încrederea socială este mai mare în Coreea de Sud decât în multe alte țări care se confruntă cu polarizarea politică și cu reacțiile populiste.
3. Cea mai mare provocare, după părerea domnului dr. Moran Ki, o reprezintă timpul. S-ar putea ca pentru țările adâncite în epidemie să fie „prea târziu”, pentru a controla focarele cât mai rapid sau mai eficient.

Așteptăm cu speranță și înfrigurare momentul când vom putea răsufla ușurați și când vom recunoaște că cele mai multe picături de fericire ni le poate oferi starea de sănătate, a noastră și a tuturor celor din jurul nostru. Asta Vă doresc din toată inima și eu!

Don’t worry, be happy!

„Nu anticipa problemele și nici nu îți face griji în privința unor situații care s-ar putea să nu se întâmple niciodată. Rămâi în lumina soarelui!”

Benjamin Franklin

 

Anxietatea este o tulburare de natură psihică și cauzează griji și teamă persistentă, fără un motiv real. Gândurile anxioase ale individului nu dispar, chiar dacă este conștient că totul este doar în capul lui și că viața nu îi este pusă în pericol în mod real.

Anxietatea, sub orice formă ar apărea, afectează în mod considerabil calitatea vieții individului. Ea este atât de individualizată încât este dificil de identificat un „tip” de anxietate care ar fi cel mai frecvent.

Indiferent însă cum arată oricare dintre formele specifice de anxietate, este sigur că pandemia de coronavirus nu o ajută.

Măsurile luate cum ar fi carantinarea, izolarea la domiciliu, îndemnurile obsesive la spălarea mâinilor (adică până acum nu prea ar fi trebuit să ni le spălăm?) și faptul că o mare parte a lumii se află într-o stare de blocare incomodă induc multă incertitudine și creează multă izolare fizică. A fi singur cu gândurile tale poate fi mai chinuitor ca oricând.

Deși nu există niciun remediu pentru anxietatea accentuată și inevitabilă din această perioadă stresantă și fără precedent, există modalități de a o îndepărta reducând în mod semnificativ sentimentul de neputință.

Dacă trebuie să stăm acasă “înfruntând” valuri de anxietate, cel puțin să devenim experți în gestionarea ei având în vedere că:

1.Este normal să aveți anxietate. Nu sunteți  singur.

În tratatul militar antic chinez The Art of War (Arta războiului), Sun Tzu scria: “Dacă cunoașteți inamicul și vă cunoașteți pe voi înșivă, nu trebuie să vă temeți de rezultatele a sute de bătălii.”

Primul pas pentru a-ți stăpâni anxietatea este să o recunoști când apare în loc să o ignori și să o lași să se acumuleze și să “preia conducerea”. Recunoașterea senzației de anxietate te readuce la comandă; în loc să te confrunți cu o amenințare necunoscută care se poate simți copleșitoare și înfricoșătoare, acum ai de-a face cu o entitate cunoscută.

Odată ce o recunoaștem, îi putem explora sursa. Anxietatea este un răspuns emoțional la o amenințare viitoare anticipată. Și, în timp ce panica este foarte mare legată de COVID-19, de obicei putem să specificăm mai clar ceea ce ne preocupă cu adevărat, spune psihologul american Joel Minden.

Unii oameni reacționează așa (devin anxioși) la îngrijorări cum ar fi amenințarea cu pierderea locurilor de muncă, lipsa contactului social sau modalitatea de a se aproviziona, spune Minden. Alții ar putea fi copleșiți de îngrijorările privind viitorul: „Sunt afectat emoțional și nu pot funcționa”; „Nu știu ce se va întâmpla, dar nu pot să mă gândesc la cât de îngrozitoare vor fi lucrurile.”

Joel Minden spune că „…atunci când normalizăm anxietatea, există un anumit confort dacă știm că și alții se simt în acest fel și este în regulă să ai acele sentimente autentice, dar dificile.”

2.Confruntarea cu propriile spaime oferă un sentiment de ușurare.

După ce ai identificat profilul anxietății tale, este timpul să iei măsuri demers care îți prioritizează controlul privind gestionarea anxietății.

Simplele acte de a cumpăra alimente sau consumabile medicale, FaceTiming-ul cu un prieten sau citirea unor știri bine verificate – în ciuda capacității lor de a provoca inițial anxietate – se pot dovedi a fi provocări demne care vor duce la un sentiment mai mare de control personal pe termen lung.

Acest lucru este valabil mai ales dacă te încadrezi într-una dintre categoriile de populație considerate cele mai vulnerabile la virus. Măsurile pentru atenuarea riscului – evitarea mulțimilor, vigilența cu privire la spălarea mâinilor și igienizarea spațiilor de locuit comune – sunt necesare și pot chiar deveni un scop în sine într-o perioadă care ar putea fi resimțită ca fiind fără scop și copleșitoare.

„Acțiunea obligă anxietatea; este o constatare a cercetărilor”, spune psihologul american Rick Hanson. „Dacă luați măsurile corespunzătoare și știți ce faceți, vă va calma.”

În același timp este bine să eviți în mod deliberat anumite situații care îți pot agrava starea psihică. Acest lucru ar putea însemna evitarea confruntărilor de opinii pe social-media, știrile sau textele de la prieteni și membri ai familiei despre creșterea numărului de decedați care declanșează gânduri anxioase. La fel, evitarea nenumăratelor știri și sfaturi din mass-media (multe dintre ele deși provin de la specialiști sunt contradictorii), nu poate decât să reducă mulțimea gândurilor anxioase.

Hanson spune că, în acest sens este util să „…dezactivăm frazeologia sau fanfaronada cuiva și să nu intrăm în discuții sau argumente despre asta”. Poate spunând ceva de genul: „Îți respect dreptul tău de a lua măsurile pe care le crezi că sunt bune și necesare pentru tine. De asemenea, am dreptul să fac demersurile care cred că sunt bune și necesare pentru mine. Sunt de acord să nu fim de acord.”

3.Trebuie să o luăm mai ușor. Unele zile pot fi mai rele decât altele!

În cele din urmă, anxietatea este o parte inevitabilă a vieții. Oricât de mult încercați să „eliminați” anxietatea, este puțin probabil să nu aveți parte de ea.

Trăim o criză globală de sănătate; vremurile sunt grele, sunt stresante, iar lupta cu gânduri întunecate sau sentimente copleșitoare este de așteptat.  „Dacă sunteți răbdător și prietenos atunci când alți oameni sunt copleșiți, vedeți dacă vă puteți trata pe voi înșivă în același mod”, spune Joel Minden.

Pe de altă parte Rick Hanson subliniază că este, de asemenea, important să recunoaștem că în aceste momente putem fi ultra-sensibili la anxietatea altora. Creierul nostru social prin evoluție a devenit capabil să capteze frica altor oameni și să o absoarbă ca pe a noastră proprie.

4.Există modalități de calmare și concentrare!

Pe lângă identificarea cauzelor exacte ale anxietății tale și crearea unor pași concreți către managementul ei și compasiunea de sine, Hanson recomandă câteva metode naturale „eficiente și rapide” pentru calmarea fizică a minții suprasolicitate.

În primul rând, după părerea lui, concentrarea pe propria respirație ajută la oprirea circuitelor neuronale prin care anxietatea își face loc, ceea ce duce la o senzație de calm general.

Indiferent dacă vă aflați într-o cameră liniștită sau în mijlocul a ceea ce se poate numi “explozie de panică”, încercați să vă numărați respirațiile – o inspirație lentă prin nas urmată de o expirație lungă. Aceste procese, dacă sunt repetate, conduc la o relaxare și diminuare a ritmului cardiac.

În al doilea rând, poate fi utilă încercarea de concentrare asupra prezentului. În fond, anxietatea este bazată pe incertitudinea din jur și teama de viitor – adică ceea ce s-ar putea întâmpla în continuare.

O metodă de realizare a stării de concentrare a atenției este plimbarea în linie dreaptă a unui deget de pe frunte către vârful capului. Potrivit lui Hanson, focalizarea acestei atenții către linia mediană a cortexului calmează în mod natural stresul privitor la viitor și tinde să vă transpună în circuitul care susține atenția din momentul prezent.

Există cercetări care susțin ideea că și activitățile care necesită mișcări minuțioase și precise ale mâinii, precum tricotarea și croșetatul, sunt adesea recomandate ca metode posibile de ameliorare a anxietății.

În al treilea rând, Rick Hanson recomandă evocarea unor momente proprii de curaj și tărie de caracter. Gândiți-vă la momentele în care ați susținut cu răbdare un prieten apropiat care a trecut printr-o perioadă grea. Asemenea evocări ale unor momente când ai fost puternic și hotărât îți va reaminti că, dacă ai putut trece prin acele situații, poți trece și prin cele de acum.

Nu în ultimul rând reamintesc aici unul din avantajele cititului: distragerea atenției de la problemele cauzatoare de anxietate. Cărțile ne pun în contact cu personajele lor, alături de care trăim momente în care în mod cert suntem decuplați de la anxietate.

„Cu toții suntem în acest moment supuși unui test dar vom trece peste această situație grea și vom privi înapoi și ne vom întreba cum ne-am comportat în aceste vremuri grele, inclusiv despre cum am tratat alte persoane”, spune psihologul Rick Hanson. „Tot ce putem face în fiecare zi este să facem ceea ce putem face cel mai bine.”

Povața psihologului ne sugerează care ar putea fi, în vremurile actuale, conduita capabilă să ne ofere multe picături de fericire.

Don’t worry, be happy!

Sursa:

www.vox.com/identities/2020/3/21/21188362/manage-anxiety-pandemic

„E foarte uşor să răneşti pe cineva prin ignoranţă şi lipsă de empatie. Reaminteşte-ţi că suntem diferiţi şi, pentru că nu eşti în junglă să trăieşti singur, e bine să fii atent uneori şi la ceilalţi.”

Pera Novacovici

 

Acum, în aceste vremuri crunte pentru întreaga omenire, este firesc să ne punem problema nevoii de empatie, compasiune și unitate. Din păcate acum viața ne oferă posibilitatea de a dovedi existența unor sentimente care în împrejurări normale nu sunt la fel de importante.

Multă lume ia cu asalt magazinele pentru a-și face provizii (pe luni de zile?) în detrimentul celor care sunt mai calmi. Diaspora atât de lăudată cu prilejul unor alegeri este acum hulită dacă revine în țară.

Aceste observații și alte asemenea au generat într-un fel cele ce urmează.

Cuvântul empatie provine de la cuvântul grecesc empatheia. În greaca veche, conotația de bază asociată cuvântului era afecțiunea  sau pasiunea. În mod curios greaca modernă îi atribuie, în funcție de context, înțelesul de prejudecată, masculinitate, răutate sau ură.

Conform www.dexonline.ro  „EMPATÍE  s. f. … În psihologie, desemnează un proces complex (perceptiv, intelectual, afectiv) constând în identificarea subiectului cu obiectul cunoașterii (îndeosebi o persoană) și în proiectarea stărilor proprii asupra acesteia din urmă, subiectul trăind în sine viața altuia…”

Aspectul cel mai des citat privind manifestarea empatiei este grija părintească. Copilașii se bazează foarte mult pe mamă pentru supraviețuire semnalându-și starea folosind limbajul corpului (zâmbind, plângând etc.). Părinții la rândul lor sunt adaptați la aceste semnale pentru a se asigura că nevoile copilului sunt îndeplinite.

Empatia stă la baza comportamentelor prosociale. Cu toții emanăm energii emoționale și capacitatea de a simți, judeca și armoniza cu frecvențele emoționale ale altor oameni din același mediu este în mare parte ceea ce ne permite să ne interconectăm ușor și rapid.

Există două lucruri de remarcat despre contextul în care probabil a evoluat empatia.

Primul este că empatia încurajează acțiunea imediată. Dacă copilul tău plânge trebuie să faci ceea ce este necesar pentru a-i satisface nevoile.

Al doilea lucru este că în esență empatia este părtinitoare pentru că ea este favorizată de înrudire fie că este vorba de persoane care îți sunt rubedenii, fie de persoane care se definesc ideologic ca tine (ea a  funcționat foarte bine pentru a interconecta membrii unui trib).

Toate cele de mai sus sunt bune numai că acum ne aflăm într-o etapă diferită a civilizației. În noile condiții de supraviețuire este evidentă deosebirea dintre a stabili relații în interiorul unor triburi mici și interrelaționarea într-o lume hiperconectată, unde codul nostru moral colectiv postulează că orice viață contează.

În lumea modernă, în loc ca empatia să ne adune și să ne ajute practic să prosperăm colectiv, sfârșește prin a duce la decizii pripite cu privire la probleme cu cauze și efecte complexe și sfârșește prin recunoașterea doar a sentimentelor acelor oameni care sunt cel mai mult asemenea nouă.

Din păcate rareori empatia rezistă în timp și conduce la acțiuni concrete. Este mult mai ușor să simți emoții puternice și de moment decât să acționezi în modul cel mai potrivit. Oamenii care își bazează moralitatea pe empatie, în general au intenții bune. Ei reacționează repede la o imagine a unui copil înfometat, dar la fel de repede uită de el. Ei recunosc repede experiența cuiva care face parte din familia lor ideologică, dar vor ignora complet experiența complexă a celor din tabăra opusă pe care îi urăsc și îi resping.

În acest context este bine să reamintim că lumea și acum se întreabă cum oamenii obișnuiți l-au putut susține pe Hitler și partidul nazist și au lucrat pentru cauza lui în lagărele de concentrare din timpul celui de-al Doilea Război Mondial.

Poate că mulți dintre acești oameni erau indivizi profund răi, dar știm că la comiterea atrocităților colective au jucat un rol și mulți oameni aparent obișnuiți. Acei oameni obișnuiți au avut familii pe care le-au iubit, au avut o viață privată normală, au contribuit la susținerea propriilor comunități. Ei se convinseseră pe ei înșiși că urmau ordine, că fac ceea ce li se ordona. Făcând asta, empatia pe care o aveau pentru familiile lor a încetat pur și simplu să se extindă la cei din lagărele de concentrare, pentru că aceia erau diferiți, iar empatia în timp ce îi recunoaște pe cei similari cu noi nu se manifestă față de cei care sunt diferiți.

Empatia este în mod inerent subiectivă, recunoscând cu adevărat doar pe cei care sunt ca noi.

Paul Bloom, profesor psiholog  la Yale University, SUA,  în cartea sa, Against Empathy,  2016  (Împotriva empatiei  – Editura: CURTEA VECHE) este de părere că empatia este rea și distruge lumea în care trăim.

El susține că asocierea empatiei cu bunătatea, grija și compasiunea este greșită  și, de fapt, ne dăunează nouă și lumii în care trăim. Începând cu relațiile personale cotidiene și până la relațiile internaționale cu elaborarea de politici este o forță care conduce la decizii proaste și ne lasă deschiși la manipulare.

Oamenii înțeleg lucruri diferite atunci când spun empatie. Uneori, ei îl folosesc ca sinonim pentru bunătate. Sentimentul de empatie împotriva căruia se declară Paul Bloom este acela de a simți durerea celorlalți, punându-te în locul lor. În acest sens empatia este părtinitoare și culmea, poate fi  transformată într-o armă. Ne face oameni mai răi. Deci deciziile noastre morale ar trebui să le luăm fără empatie, prin deliberare rațională.

Profesorul Bloom spune că „trebuie făcută distincție între empatie –  a simți ceea ce simt ceilalți –  și compasiune –  care înseamnă să-ți pese de oameni… Cred că empatia este în mod evident greșită în zona luării deciziilor în materie de politică externă – decizii cum ar fi momentul de a merge la război – și, de asemenea, în domenii precum justiția penală sau asistența medicală. Pentru aceste feluri de lucruri empatia ne determină să luăm decizii stupide.”

Paul Bloom își motivează poziția astfel: “Cea mai proastă decizie politică este adesea motivată de preocupări empatice. Ești într-adevăr atras de situația unei persoane, de multe ori a unui copil sau a unei persoane care arată ca tine. Această atracție este apoi utilizată ca și catalizator pentru o anumită decizie care în cele din urmă face lumea mult mai rea.”

Suferința oamenilor nevinovați este de fapt un motiv destul de bun pentru a intra într-un conflict armat, dar empatia este mioapă; se concentrează pe suferința imediată a oamenilor și ne face orbi față de consecințe pe termen lung.

De exemplu, este de presupus că inclusiv empatia pentru suferința copiilor sirieni a condus la declanșarea unui război teribil și irațional, încă un caz în care reacția empatică a înrăutățit lumea.

De multe ori o reacție empatică tipică a oamenilor este o consecință a unui fel de egoism. Este vorba de atitudinea față de cerșetori. Miluirea acestora îi face pe mulți oameni să se simtă bine și acțiunea lor este empatică dar nu rațională. “Dacă doriți să vă simțiți bine, dați copiilor străzii. Dacă însă doriți să faceți lumea un loc mai bun, folosiți banii într-un mod mai bun.” spune profesorul Bloom.

Cunoscutul filosof al secolului XX, Bertrand Russell, a folosit cuvântul simpatie atunci când a abordat modul în care ar trebui să arate un tip de moralitate și sensibilitate deplină, cuvânt care are un sens diferit de tipul de empatie discutat aici.

El este de părere că empatia pentru care ar trebui să ne străduim ar fi una care este ceva mai aproape de ceea ce se poate numi compasiune.

“Compasiunea nu este o prejudecată și nici nu se pierde într-o frenezie emoțională. Compasiunea înseamnă pur și simplu să vezi suferința unei persoane sau a unui grup de oameni, doar așa cum este – nu etichetarea imediată bună sau rea, ci doar observarea. Asta include să o vezi și să o recunoști chiar la oameni pe care îi urăști, la oameni care ți-au făcut rău și oameni care fac lucruri condamnabile. Desigur nimic din toate acestea nu scuză comportamentul urât, dar cel puțin încearcă să-l înțeleagă rațional înainte de a alege o opțiune și a emite o judecată.”

Grija unora față de ceilalți este una dintre cele mai frumoase lucruri pe care le facem ca ființe umane. Este o sursă profundă de semnificații pentru toți.

Adevărata grijă se extinde dincolo de nivelurile și valorile emoționale și se extinde dincolo de intenții. Adevărata moralitate și adevărata sensibilitate se referă la modul în care ne pasă adică acțiunile pe care le întreprindem, comportamentele și, în final, rezultatele implicării noastre.

Implicarea noastră în alinarea suferințelor semenilor noștri este dovada unei moralități demne de Omul Secolului XXI  și sursă a picăturilor de fericire.

Don’t worry, be happy!

 

Surse:

1.medium.com/personal-growth/the-danger-and-the-delusion-of-empathy-b6a22b94f48e

2.adrianvintu.net/2016/08/05/ce-este-empatia-si-de-ce-este-esentiala-pentru-o-viata-bogata/

3 dianavijulie.ro/2017/02/05/empatia-beneficiile-partile-negative/

4.www.vice.com/sv/article/vvzyka/why-empathy-is-dangerous

“Toate familiile fericite se aseamănă între ele. Fiecare familie nefericită, însă, este nefericită în felul ei.”

Lev Tolstoi

 

Marele scriitor rus Lev Tolstoi își începe capodopera ANNA KARENINA cu o frază captivantă care “iluminează” întreg romanul: „TOATE FAMILIILE FERICITE se aseamănă între ele. FIECARE FAMILIE NEFERICITĂ, însă, este nefericită în felul ei.”

Înflorirea unei uniuni între două persoane are loc pe seama unor cerințe de bază sub forma unei combinații de atracție, intimitate, valori comune, filosofii parentale asemenea ș.a.m.d. cerințe care, în decursul timpului, în zona detaliilor, pot devia ici și acolo în contul diferențelor noastre individuale.

Dacă, spre satisfacția fiecărei părți, uniunea va dura pe termen lung, toate acele detalii sunt în linii mari “negociabile”. Dacă apare însă o deficiență de durată la oricare dintre părți, ea este suficientă pentru a sparge scutul, chiar dacă a avut loc unitatea de cerințe menționate. Cu alte cuvinte: Există o modalitate generală de a reuși în viața de cuplu, dar multe moduri diferite de a eșua.

Jared Mason Diamond, geograf, istoric și antropolog american, cunoscut în primul rând pentru cărțile sale de popularizare a științei, în cartea sa Guns, Germs and Steel (Arme, viruși și oțel) a codificat acest lucru într-un principiu mai larg, care se aplică la o varietate de domenii. În esență, principiul se aplică oricărui lucru care poate fi considerat un sistem complex cu multe părți care interacționează și are astfel multe posibile puncte de eșec.

Principiul indică următoarea cale de a evita eșecul: descoperiți care sunt lucrurile importante și asigurați-vă că fiecare dintre ele este contabilizat. Faceți totul redundant. De exemplu, doar pentru că tu și partenerul tău aveți o chimie excelentă, nu înseamnă că vă puteți baza pe asta în detrimentul experiențelor care pun în discuție compatibilitatea sinelui vostru cu sinele partenerului.

Această abordare pare destul de corectă dar aplicată pe larg existenței umane, devine puțin mai dificilă pentru că o mare parte din viață este imprevizibilă, ambiguă și incertă. Nu întotdeauna știm care sunt lucrurile importante.

În general, atunci când ne facem planuri de viitor, mai întâi încercăm să prezicem ce anume dorință pentru viitor ne va mulțumi și apoi revenim în prezent. Este o încercare de a descoperi care sunt lucrurile importante înainte ca să apară înțelepciunea dobândită din experiența concretă care ar face ca prezicerea să fie semnificativă și precisă.

Problema pe care o ridică predicția este că lumea se află în continuă schimbare, noi ne schimbăm, sistemele se schimbă, culturile se schimbă și toate acestea sunt ele însele parte a unui ecosistem mai larg care însă nu este preocupat de predicțiile noastre.

De fapt imaginarea unui ideal concret din viitor este un exercițiu inutil, deoarece presupune că realitatea va rămâne statică în timp ce noi evoluăm dinamic.

Când vine vorba de lucruri despre care avem date din belșug – ca de exemplu căsătoriile de succes – o parte din demersul nostru este finalizat pentru că putem folosi acele date ca termen de comparație. Dar, pe de altă parte, cu toții avem propria noastră versiune de viață care, mai devreme sau mai târziu, se îndepărtează de o statistică medie.

Părțile care se referă la cine suntem cu adevărat, cele care ne modelează sinele individual, sunt în general cele care se abat de la medie și asta face imposibilă folosirea datelor statistice.

Poate exista o modalitate generală de a reuși și multe moduri de a eșua, dar în general, nu știm cum arată succesul sau fericirea, sau satisfacția, până când nu le vom experimenta ca o parte din realitatea noastră. În schimb intuim foarte bine ce este eșecul, chiar și fără ajutorul prezicerii.

Fericirea poate fi nebuloasă, dar suferința nu este. De exemplu valorile de sănătate nu pot măsura niciodată exact capacitatea maximă și condiția fizică generală, dar efectele bolii sunt limpezi imediat.

Lucrurile negative există, în mod concret și evident. Putem povesti tot ce dorim despre ceea ce constituie în mod obiectiv durere și suferință, dar atunci când ne scrântim piciorul sau când o persoană iubită moare, este clar că experimentăm o versiune a realității care este mai puțin ideală și că ar fi util să interpretăm semnalul pe care ni-l trimite această realitate și apoi să facem ceva care ne ajută să mergem mai departe.

Ne petrecem o mare parte din viață urmărind lucruri pozitive. Avem o prejudecată inerentă despre un viitor care este mai bun decât prezentul și care ne motivează să acționăm, să creăm, să construim și să ne îngrijim. Însă marele paradox al vieții este că suntem prea diferiți unii față de alții pentru ca pozitivul sau acest sentiment de îmbunătățire să-l vedem cu toții la fel sau să-l preluăm din experiența altcuiva.

Destul de des, lucrurile pozitive sunt încețoșate până când nu suntem suficient de aproape ca să le vedem în fapt. Chiar și ceva asemănător unei familii fericite, de genul celora la care se referea Tolstoi, ajunge să însemne lucruri diferite pentru oameni diferiți, deoarece fiecare familie fericită are propriul ei condiment pentru amestecarea tuturor elementelor care compun fericirea ei și acel condiment nu poate fi obținut cu o formulă.

Căutarea fericirii este o cale minunată dar nu duce nicăieri. Cei mai mulți dintre noi suntem familiarizați cu sentimentul (superficial) care apare atunci când obținem în sfârșit ceea ce ne dorim, ceva pentru care am făcut sacrificii. Pentru majoritatea oamenilor temporar acest sentiment poate fi plăcut dar  el dispare curând. Ceea ce îl face să dispară este găsirea unui altceva de urmărit, care apoi ne trimite în sus pe un drum spre nicăieri până când recădem în obișnuit.

Acest caracter retrograd ne sugerează trei concluzii: (1) lucrurile negative sunt suficient de reale pentru a fi gestionate; (2) nu suntem buni în a ne prezice lucruri pozitive pentru noi înșine (nici chiar cu ajutorul și înțelepciunea altora) și (3) cu toții ne creăm propriul condiment în viață care face ca lucrurile să funcționeze pentru noi în felul nostru.

Mereu în față cu incertitudinile, nu vom putea niciodată să putem prezice viitorul sau să creăm în prezent o viziune satisfăcătoare privind modul în care el se va desfășura.

Există în viață lucruri negative evident dureroase, lipsite de sens și problematice care însă oferă informații importante despre ceea ce nu dorim. Ele ar trebui utilizate cât mai mult.

Pentru a ne orienta în direcția corectă, putem și ar trebui să folosim înțelepciunea celorlalți, a științei, a datelor, a literaturii și a filosofiei, dar imaginea pe care ne-o creăm devine clară doar atunci când suntem suficient de aproape pentru a o vedea. Singura modalitate de a ne apropia de ea este de a retrage greșelile și problemele care apar pe măsură ce trecem prin timp.

Făcând continuu acest lucru pe o perioadă suficient de lungă, se întâmplă două lucruri: a) ne îmbunătățim manifestările și viața și devenim individualizați prin rezolvarea problemelor utile; b) îmbunătățirea și individualizarea încep să genereze “condimentele” care apar în mod emergent pentru a combina elementele succesului.

Principiul Anna Karenina surprinde un adevăr important: Există mai multe modalități de a eșua decât de a reuși. Dar Tolstoi în celebra sa frază a ratat un ingredient crucial. Doar pentru că există mai puține modalități de a reuși nu înseamnă că toată lumea reușește exact în același mod, deoarece succesul în sine are multe laturi diferite, cu multe forme diferite croite în funcție de cine este experimentatorul acelui succes.

Când se aplică oamenilor și incertitudinilor cu care ei se confruntă, ceea ce rămâne se enunță cam așa: Toți oamenii fericiți sunt asemenea după ce au rezolvat problemele utile; fiecare persoană nefericită este nefericită pentru că nu a reușit să rezolve o problemă.

În acest context, sper să aveți parte de cât mai puține probleme pe care nu reușiți să le rezolvați și în consecință de cât mai multe picături de fericire!

Don’t worry, be happy!

 

Surse:

1.medium.com/personal-growth/the-spice-of-life-why-negative-things-matter-more-than-positive-things-34aba095bd98

2.gabrielnicolaeteodorescu.wordpress.com/2010/11/24/sindromul-anna-karenina-sindrom-general-de-adaptabilitate/

“Nu este o metaforă când spui că viața fiecărui om este o luptă continuă cu mizeria, cu plictiseala, cu semenii săi, cu realitatea.”

Arthur Schopenhauer

 

Ce este, mai exact, plictiseala? Una din primele definiții ale plictiselii a fost dată în anul 1903 de psihologul german Theodor Lipps: „Plictiseala este un sentiment neplăcut care izvorăște dintr-un conflict între nevoia unei activități mentale intense și lipsa stimulării pentru aceasta sau incapacitatea de a fi stârnit interesul.”

În  anul 2003 John Eastwood, profesor la Departmentul de Psihologie al York University, Toronto, Canada, arăta că a fi plictisit înseamnă „a tânji după activitate, fără a ști exact după ce anume și fără a încerca să cauți în jur soluții pentru a ieși din impas”.

Conform cercetărilor sale plictiseala poate fi privită ca o stare mentală de a nu găsi un rost, stare ce se conturează când nu reușim să fim atenți la gândurile și sentimentele noastre și nici la stimulii exteriori – elemente necesare pentru a lua parte la o activitate care să ne satisfacă nevoia de a fi antrenați.

Plictiseala este privită adesea ca o trăire frivolă – a fi plictisit înseamnă, în accepțiunea comună, a pierde vremea „aiurea”, în căutarea a ceva interesant de făcut sau a te lupta neputincios cu o activitate care nu-ți face deloc plăcere. Este o stare profund neplăcută de excitare nesatisfăcută: excitația noastră nu poate fi îndeplinită sau îndreptată din motive care pot fi interne – adesea o lipsă de imaginație, motivație sau concentrare – sau externe, cum ar fi absența stimulilor sau oportunităților de mediu.

Plictiseala este indusă sau sporită de lipsa controlului sau a libertății, motiv pentru care este atât de frecventă la copii și adolescenți, cărora le lipsesc resursele, experiența și disciplina pentru a-și atenua plictiseala.

Dacă analizăm cu atenție anatomia plictiselii putem răspunde de exemplu la întrebarea de ce este atât de neplăcut să fim blocați într-un aeroport așteptând îmbarcarea, în timp ce zborul nostru este din ce în ce mai întârziat?

Ne aflăm într-o stare de excitație ridicată deoarece anticipăm sosirea iminentă (la destinație) într-un mediu inedit și stimulant. Chiar dacă există o mulțime de magazine, ecrane și reviste în jurul nostru, nu prea suntem interesați de ele și ele servesc doar pentru a ne accentua plictiseala. Starea noastră este înrăutățită de faptul că situația este în afara controlului nostru, este imprevizibilă (zborul ar putea fi amânat în continuare sau chiar anulat) și inevitabilă. Pe măsură ce verificăm și re-verificăm monitorul, devenim dureros de conștienți de toți acești factori și de alții. Și astfel, iată-ne prinși în tranzit, într-o stare ridicată de excitare, în care nu putem nici să ne angajăm și din care nu putem nici să evadăm.

Dacă trebuie să prindem neapărat zborul, poate pentru că de el depinde traiul nostru sau dragostea vieții noastre, ne vom simți mai puțin plictisiți (deși mai anxioși și enervați) decât dacă zborul este rezultatul opțiunii între a călători sau a ședea acasă.

Pe baza acestui exemplu se poate afirma că plictiseala este invers proporțională cu nevoia sau necesitatea percepută.

De ce plictiseala este atât de neplăcută? Filosoful german Arthur Schopenhauer susținea că, dacă viața ar fi în mod intrinsec semnificativă sau plină de importanță, nu ar putea exista plictiseală. Altfel spus, plictiseala este o dovadă a lipsei de sens a vieții, deschizând obloanele asupra unor sentimente foarte incomode pe care, în mod normal, le blocăm cu o avalanșă de activități sau cu sentimente opuse.

Aceasta este esența apărării maniacale, care constă în împiedicarea sentimentelor de neputință și disperare să pătrundă în mintea conștientă, ocupând-o cu sentimente opuse de euforie, activitate oportună și control omnipotent sau, în lipsa tuturor acestora, niciun sentiment.

Majoritatea angajamentelor umane se poate explica prin prisma ideii că plictiseala nu poate dăinui. Ceva trebuie să se întâmple, din păcate chiar război sau pandemie cum este cea actuală cu COVID-19.

Persoanele care suferă de plictiseală cronică prezintă un risc mai mare de a dezvolta probleme psihologice precum depresia, supraalimentarea și consumul de alcool sau/și de droguri.

Un studiu a descoperit că, atunci când s-au confruntat cu plictiseala într-un cadru experimental, multe persoane au preferat să-și ofere șocuri electrice neplăcute pur și simplu pentru a-și distrage atenția de la propriile gânduri sau lipsa acestora.

În lumea reală, cheltuim resurse considerabile pentru combaterea plictiselii. Valoarea pieței mondiale de divertisment și mass-media va ajunge până în 2023 la 206 miliarde de dolari, iar animatorii și sportivii beneficiază de niveluri ridicate de salariu și statut.

Progresele tehnologice din ultimii ani au pus o infinitate de forme de divertisment la îndemâna noastră dar, într-un fel, acest lucru doar a înrăutățit lucrurile, îndepărtându-ne de prezent. În loc să ne simțim satisfăcuți și mulțumiți, suntem desensibilizați și avem nevoie de stimulare din ce în ce mai mare de exemplu filme cu din ce în ce mai mult război, din ce în ce mai mult sânge și din ce în ce mai multe ruine.

Există însă și o veste bună: plictiseala poate îmbrăca și aspecte pozitive. Plictiseala poate fi modul de a ne spune nouă înșine că nu ne petrecem timpul atât de bine cum am putea, că ar trebui să facem ceva mai plăcut, mai util sau mai satisfăcător. Din acest punct de vedere, plictiseala este un agent al schimbării și al progresului, un motor al ambiției.

Pornind de aici, chiar dacă suntem unul dintre acei oameni rari care se simt împliniți, merită să cultivăm un anumit grad de plictiseală, în măsura în care ea ne oferă condițiile prealabile de a ne adânci mai profund în noi înșine, de a ne reconecta cu ritmurile naturii și de a începe și de a finaliza lucrări concentrate, lungi și dificile.

Legat de asta, cunoscutul filosof britanic Bertrand Russell arăta în cartea sa “În căutarea fericirii” (1930):

“O generație care nu poate suporta plictiseala va fi o generație de bărbați mici, de bărbați rupți în mod nejustificat de procesele lente ale naturii, de bărbați în care fiecare impuls vital se șterge încet, de parcă ar fi fost flori tăiate puse într-o vază.”

Desigur, nu toată lumea este un Bertrand Russell. Cum am putea noi, simpli muritori, să ne descurcăm cel mai bine cu plictiseala?

Fiind o conștientizare a excitației nesatisfăcute, putem minimaliza plictiseala prin: evitarea situațiilor asupra cărora avem control puțin; eliminarea distragerilor atenției; găsirea unor motivații pentru noi înșine; micșorarea așteptărilor de la cele ce urmează a ni se întâmpla; punerea lucrurilor în perspectiva lor corectă (realizând cât de norocoși suntem cu adevărat); ș.a.m.d.

Mai degrabă decât să lupți constant împotriva plictiselii, este mai ușor și mult mai productiv să o accepți. Dacă plictiseala este o fereastră către natura fundamentală a realității și condiției umane, atunci lupta cu plictiseala ar însemna să acoperi această fereastră cu perdelele. Dar nu trebuie să uiți că cu cât noaptea este mai neagră cu atât stelele strălucesc mai mult.

Așadar, în loc să lupți împotriva plictiselii, fii de acord cu ea, ia-o în considerare, creează ceva din ea. Pe scurt, fii tu, iubite cititorule, mai puțin plictisitor și vei fi beneficiarul multor picături de fericire!

Don’t worry, be happy!

 

Surse:

1.aeon.co/ideas/boredom-is-but-a-window-to-a-sunny-day-beyond-the-gloom?utm_source=pocket&utm_medium=email&utm_campaign=pockethits

2.revistacariere.ro/inspiratie/cum-sa/exista-5-tipuri-de-plictiseala-tu-la-care-te-incadrezi/

3.www.ncbi.nlm.nih.gov/pmc/articles/PMC4330241/

4.www.romedic.ro/de-ce-ne-plictisim-0P32722

„Sufletul, din nefericire, are un interpret deseori inconștient, dar totuși un interpret corect ochii.”

Charlotte Brontë

 

Fără îndoială că, aflându-vă într-o încăpere aglomerată și plină de zgomot, ați trecut prin experiența de a intra în contact vizual  cu o persoană necunoscută. Este aproape ca o scenă din filme: restul lumii “se estompează” în timp ce tu și acel alt suflet sunteți conectați momentan într-un fel de cunoaștere reciprocă.

O asemenea reacție este un element fundamental al cinematografiei romantice dar reacțiile complexe, inconștiente, care au loc sunt cu totul altceva decât se crede.

Desigur, contactul vizual nu este întotdeauna atât de interesant dar este aproape întotdeauna important. În funcție de cât de mult ni se întâlnesc sau ni se ocolesc privirile atunci când vorbim cu alți oameni, facem ipoteze despre personalitatea lor.

Pe de altă parte, atunci când trecem pe lângă alți oameni, pe stradă sau în alt loc public, putem rămâne cu impresia de a fi respinși dacă aceștia nu intră în contact vizual cu noi.

Toate acestea le știm deja din experiențele noastre de zi cu zi. Ceea ce poate nu știam este că psihologii și neurologii studiază contactul vizual de zeci de ani, iar descoperirile lor dezvăluie mult mai multe despre puterea sa, inclusiv ce mesaje emit ochii noștri și modul în care întâlnirea privirii cuiva modifică ceea ce credem despre persoana respectivă.

De exemplu, o constatare repetată este aceea că întâlnirea privirii noastre cu a altcuiva ne atrage și ne reține atenția, făcându-ne mai puțin conștienți de ceea ce se întâmplă în jurul nostru. De asemenea, contactul vizual implică aproape imediat o serie de procese cerebrale, pornind de la faptul că ne dăm seama că avem de-a face cu mintea altei persoane care momentan ne privește. În consecință, devenim mai conștienți de autoritatea altei persoane, că are o minte și o perspectivă proprie și, la rândul nostru, devenim mai conștienți de noi înșine.

Este posibil să fi observat puternic aceste efecte dacă ați păstrat vreodată privirea intensă a unei maimuțe la o grădină zoologică: este aproape imposibil să nu fii avut senzația profundă că ea este conștientă că te judecă și te cercetează.

De fapt, chiar și privirea dintr-o pictură-portret, care pare să facă contact vizual cu privitorul, s-a dovedit a declanșa o schimbare de activitate a creierului legată de cogniția socială – adică în regiunile implicate în gândirea despre noi înșine și despre alții.

În consecință, nu este surprinzătoare drama realizării că suntem obiectul judecăților unei alte minți și că ea ne poate distrage atenția foarte mult.

În acest sens, cercetătorii japonezi au realizat un studiu. Niște voluntari au privit videoclipul unei fețe în timp ce completau simultan un joc de cuvinte care presupunea adăugarea unor verbe care s-ar potrivi cu diverse substantive (pentru a lua un exemplu ușor, dacă ar auzi substantivul „lapte”, un răspuns adecvat ar fi „bea”). În mod hotărâtor, voluntarii au folosit mult mai mult timp pentru găsirea verbelor potrivite (dar numai pentru substantivele mai complicate), când chipul din videoclip părea să intre în contact vizual cu ei. Cercetătorii consideră că acest efect s-a produs deoarece contactul vizual – chiar și cu un străin dintr-un videoclip – este atât de intens încât ne poate “partaja” rezervele cognitive.

Cercetări similare au descoperit că întâlnirea privirii directe a altcuiva interferează și cu memoria noastră de lucru (capacitatea noastră de a reține și folosi în minte informații pe perioade scurte de timp), imaginația noastră și controlul nostru mintal privind capacitatea de a suprima informațiile irelevante.

Este posibil să fi experimentat aceste efecte la prima mână, poate fără să vă dați seama, ori de câte ori ați întâlnit privirea unei alte persoane, astfel încât ați ajuns să vă concentrați mai bine asupra celor ce le spuneți sau gândiți. Ca o paranteză: unii psihologi recomandă “privitul în depărtare” ca o strategie (ca să nu-i încurce) pentru a ajuta copiii mici să răspundă la întrebări.

Pe lângă faptul că ne trimitem creierul într-o suprasolicitare socială, cercetările arată, de asemenea, că prin contactul vizual se modelează percepția noastră despre cealaltă persoană. De exemplu, în general, percepem oamenii care fac mai mult contact vizual ca fiind mai inteligenți, mai conștiincioși și mai sinceri (cel puțin în culturile occidentale) și devenim mai înclinați să credem ce spun ei.

În același timp, prea mult contact vizual ne poate face să ne simțim inconfortabil iar persoanele care “se holbează” fără să renunțe pot să devină înfricoșătoare.

Într-un studiu cu 498 de subiecți (224 bărbați, 274 femei, aparținând de 56 naționalități), care au vizitat London Science Museum psihologii au încercat să stabilească durata preferată a contactului vizual. Ei au ajuns la concluzia că, în medie, acesta durează trei secunde (nimeni nu și-a exprimat preferința pentru contacte vizuale cu durata mai mare de nouă secunde).

Un alt efect al întâlnirii privirilor, descoperit recent, este că întâlnirea privirilor duce la un fel de topire parțială a sinelui propriu al celor doi: apreciem că străinii cu care am avut contactul vizual sunt mai asemănători cu noi, din punctul de vedere al personalității și al înfățișării lor.

La asta se adaugă poate efectul că, în contextul potrivit, când toți ceilalți sunt ocupați să discute, tu și persoana cu a cărei priviri te-ai întâlnit împărtășiți un moment special.

“Chimia” contactului vizual implică un proces cunoscut sub numele de „mimetismul pupilei” sau „contagiunea pupilei” ceea ce înseamnă că pupilele persoanelor aflate în contact vizual se dilată și se contractă în sincronism. Acest aspect a fost interpretat ca fiind o formă de mimică socială subconștientă sau, într-o abordare mai romantică, un fel de dans ocular.

În această privință există însă un oarecare scepticism, unii cercetători afirmând că fenomenul este doar un răspuns la variațiile luminozității ochilor celeilalte persoane variații care provoacă pupilele tale să se dilate de asemenea.

Dilatarea pupilei are un sens psihologic semnificativ. Întorcându-ne în timp, cel puțin la anii ’60, constatăm că psihologii au studiat modul în care pupilele noastre se dilată atunci când suntem mai excitați sau stimulați (în sens fiziologic) prin interes intelectual, emoțional, estetic sau sexual. Acest lucru a dus la dezbateri care analizau dacă fețele cu pupilele mai dilatate (uneori considerate ca semn ale interesului sexual) sunt percepute de privitori ca fiind mai atractive.

Unele studii însă, vechi de câteva decenii și altele mai recente, sugerează că creierul nostru procesează automat dilatarea pupilelor altor oameni.

Oricum, cu secole înainte de această cercetare, înțelepciunea populară considera că pupilele dilatate sunt mai atrăgătoare. În diferite momente din istorie, femeile au folosit chiar și un extract de mătrăgună pentru a-și dilata în mod deliberat pupilele ca o modalitate de a se face mai atrăgătoare (de unde și numele colocvial al plantei: „belladonna”).

Dar când priviți o altă persoană adânc în ochi, să nu gândiți că doar pupilele ei vă trimit un mesaj. Alte cercetări recente sugerează că putem citi emoții complexe din mușchii ochilor – adică dacă o persoană își îngustează sau își deschide ochii larg. Așadar, de exemplu, când o emoție precum dezgustul ne face să ne îngustăm ochii, această „manevră a ochilor” – ca expresie facială – semnalează în general dezgustul nostru față de ceva.

O altă sursă de mesaje din ochi sunt inelele membrale – cercurile întunecate care înconjoară irisul. Dovezile sugerează că aceste inele membrale sunt mai des vizibile la persoanele mai tinere și mai sănătoase.

Sunt persoane care cunosc acest lucru ceva mai bine. Există femei heterosexuale care în căutarea unui bărbat pentru o aventură de scurtă durată îi preferă pe cei cu inele membrale mai vizibile.

Toate studiile sugerează că există mult adevăr în vechea zicală conform căreia privirea este o fereastră către suflet. De fapt, există ceva incredibil de puternic în privirea profundă a ochilor unei persoane și asta deoarece ochii sunt singura parte a corpului nostru direct expusă lumii prin contactul vizual.

Atunci când privim în ochii unei alte persoane poate este potrivit să gândim că este probabil cel mai apropiat mod să ajungem la „atingerea creierului ei” sau, într-un limbaj mai poetic, la atingerea sufletului ei.

Ajungem astfel să vorbim despre contactul dintre suflete care este o sursă certă de picături de fericire.

Don’t worry, be happy!

 

Surse:

1.getpocket.com/explore/item/why-meeting-another-s-gaze-is-so-powerful

2.www.sciencedirect.com/science/article/abs/pii/S027826261730221X

3.royalsocietypublishing.org/doi/10.1098/rsos.160086

„Nimic nu te fereşte mai bine de plictiseală, care este flagelul vieţii omeneşti, decât bogăţia spirituală.”

Arthur Schopenhauer

 

Cât de mult este determinat succesul viitor al unui copil de inteligența sa înnăscută? Economistul american, laureat al Premiului Nobel pentru economie, James Joseph Heckman spune că nu este vorba despre ceea ce se crede în general. El a adresat mai multor politicieni și factori de decizie întrebarea: „Cât de mult poate fi legată de IQ diferențierea dintre veniturile oamenilor?”. Cei mai mulți au apreciat că în jur de 25 la sută până la 50 la sută arată Heckman, însă datele sugerează o influență mult mai mică: aproximativ 1% – 2%.

Așadar, dacă coeficientul de inteligență este doar un factor minor în succes, ce face diferența dintre câștigurile scăzute și cele mari? Sau, așa cum spune și zicala: “Dacă ești așa deștept, de ce nu ești bogat?”

Știința nu are un răspuns hotărâtor, mai ales că nici norocul nu poate fi exclus dintre factorii care joacă un rol în succesul financiar. Potrivit unui articol scris de James Heckman în Proceedings of the National Academy of Sciences, un factor cheie este personalitatea. El a găsit că succesul financiar a fost corelat cu conștiinciozitatea, o trăsătură de personalitate marcată de sârguință, perseverență și autodisciplină.

Pentru a ajunge la această concluzie, Heckman și colegii săi au examinat patru seturi de date diferite, pentru mii de oameni din U.K., S.U.A. și Olanda, seturi care au inclus scoruri IQ, rezultate ale testelor standardizate, note și evaluări ale personalității. Unele dintre seturile de date au urmărit oamenii de-a lungul deceniilor, urmărind nu doar veniturile, ci și cazierele, indexul de masă corporală și evaluarea autoraportată privind satisfacția de viață.

Studiul a condus la concluzia că notele și rezultatele testelor de evaluare au fost predictori semnificativ mai buni ai succesului viitorilor adulți decât scorurile IQ brute.

Acest lucru poate părea surprinzător – la urma urmei, nu toate măsoară același lucru? Nu chiar. Notele reflectă nu doar inteligența, ci și ceea ce Heckman numește „abilități non-cognitive”, cum ar fi perseverența, obiceiurile bune de studiu și capacitatea de a colabora – cu alte cuvinte, conștiinciozitatea. Într-o măsură mai mică, același lucru este valabil și pentru scorurile testelor. Cu alte cuvinte, contează personalitatea.

James Heckman, care a primit premiul Nobel în 2000 și este fondator al Center for the Economics of Human Development al University of Chicago, consideră că succesul se bazează nu doar pe abilitățile înnăscute ci și pe abilități care pot fi învățate.

Cercetările sale sugerează că intervențiile din copilărie pot fi de ajutor și conștiinciozitatea este mult mai maleabilă decât IQ-ul. Receptivitatea – o trăsătură cuprinzătoare care include curiozitatea este, de asemenea, legată de scoruri și note.

Desigur IQ-ul contează și el. Cineva cu un IQ de 70 nu va putea face lucruri care pentru o persoană cu un IQ de 190 sunt ușoare.

Heckman spune că mulți oameni nu reușesc să intre pe piața muncii, deoarece nu posedă abilități care nu sunt măsurate prin teste de inteligență. De exemplu, ei nu înțeleg cum să se comporte politicos în interviurile pentru un job, au obiceiul să întârzie, nu se îmbracă corect, nu fac mai mult la locul de muncă, decât minimul absolut.

John Eric Humphries, colaborator al lui James Heckman, spune că speră că munca lor ar putea ajuta la clarificarea noțiunii de aptitudine, noțiune complicată și adesea neînțeleasă. Chiar și testele IQ, care au fost concepute pentru a evalua capabilitățile înnăscute de soluționare a problemelor, par a măsura mai mult decât inteligența.

Într-un studiu din 2011, Angela Duckworth, psiholog la University of Pennsylvania, a constatat că scorurile IQ reflectau, pe lângă capacitatea de soluționare a problemelor și motivația și efortul celor testați. Copiii sârguincioși și motivați vor depune eforturi mai mari pentru a răspunde la întrebări dificile decât cei la fel de inteligenți, dar mai leneși.

Poate că deja la începutul articolului s-a iscat în mintea cititorului întrebarea: Ce legătură au toate acestea cu economia și cu specialiștii în economie? Răspunsul îl dă James Heckman: „Scopul nostru final este îmbunătățirea bunăstării umane iar un determinant major al stării de bine are la bază calitatea abilităților.”

Un studiu mai recent publicat în revista Nature Human Behavior s-a concentrat pe cealaltă parte a succesului: greutățile. După ce au urmărit aproximativ 1.000 de neozeelandezi timp de mai bine de 30 de ani, cercetătorii au concluzionat că testele de limbaj, de abilități comportamentale și de abilități cognitive efectuate atunci când subiecții au avut doar vârsta de trei ani ar putea prezice pentru perioada adultă, avându-se în vedere succesul sau insuccesul financiar prognozat, care dintre ei vor avea nevoie de asistență socială, care vor fi capabili să comită crime sau care se vor îmbolnăvi cronic.

Autorul principal al acestei lucrări, psihologul Terrie Moffitt  de la Duke University, spune că speră că rezultatele vor favoriza compasiunea și ajutorul și nu stigmatul. Rezultatele ei au sugerat, de asemenea, că ajutorarea oamenilor să-și îmbunătățească anumite tipuri de abilități înainte de a ieși din scutece ar fi benefică pentru toată lumea.

Chiar dacă nu te-a copleșit (încă) succesul financiar, iubite cititorule, amintește-ți cântecul Corinei Chiriac “Banii n-aduc fericirea” și vei avea parte de multe picături de fericire (www.youtube.com/watch?v=zPYr_4vlmsA).

Don’t worry, be happy!

 

Surse:

1.getpocket.com/explore/item/if-you-re-so-smart-why-aren-t-you-rich

2.www.pnas.org/content/113/47/13354.short?rss=1

3.www.pnas.org/content/108/19/7716.abstract

“Fii entuziast! Aminteşte-ţi de efectul placebo: 30% din medicină este spectacol.”

Dr. Ronald Spark

 

Conform unui Dicționar Medical: Placebo = Preparat ce nu are rol curativ (lipsit de orice element activ) și este utilizat în locul unui medicament pentru efectul lui psihologic, zis „efect placebo”. Preparatele placebo sunt adesea utilizate în cercetarea medicală. Metoda constă în administrarea medicamen­tului de studiat unui grup de bolnavi şi a unui placebo de acelaşi aspect unui alt grup fără însă a li se comunica care este medicamentul real. Subiecții sunt informaţi asupra metodei de experimentare şi asupra naturii experienţei și se compară evoluţia tulburărilor din cadrul celor două grupuri, dacă substanţa studiată are sau nu o efect.

Un număr în creștere de dovezi arată că unii pacienți cu dureri cronice pot obține alinare de la un tratament cu placebo chiar și atunci când știu că nu este vorba de un medicament activ.

Mai mulți cercetători văd în ideea de placebo – substanțe fără efect farmaceutic real – o alternativă la medicamentele tradiționale pentru durere, medicamente care pot fi ineficiente și pot avea efecte secundare semnificative.

Cercetătorii speră că placebo-urile ar putea avea eficiență pentru unele afecțiuni dificil de tratat, cum ar fi durerea de spate cronică, oboseala legată de cancer și simptomele sindromului de colon iritabil.

Cercetările sugerează că 30% până la 50% dintre pacienții cu durere cronică vor răspunde la placebo-uri. Studii noi ajută la identificarea diferențelor genetice și ale creierului care fac ca anumite persoane să fie mai susceptibile să reacționeze pozitiv.

„Este o posibilitate care pare importantă și poate oferi alinare pentru mulți oameni care primesc de la medicamentele pe care le iau o ușurare insuficientă sau acestea au prea multe efecte secundare”, spune directorul Programului de Studii Placebo, profesorul de la Harvard Medical School  Ted J. Kaptchuk.

Nu este foarte clar motivul pentru care placebo-urile pot ajuta la calmarea durerii chiar și în condițiile în care oamenii știu că nu este un medicament real.

Unele dovezi sugerează că pacienții experimentează un nivel de ușurare prin detectarea subconștientă a unor indicii legate de ceva medical, cum ar fi interacțiunea cu medicul și poate chiar actul de a lua o pastilă.

În mod obișnuit, placebo-urile sunt utilizate în studiile clinice ale medicamentelor ca termen de comparație ale efectelor acestora din urmă. De asemenea, uneori, medicii prescriu doze foarte mici de medicamente active care funcționează ca placebo-uri.

Administrarea unui placebo deghizat pacienților, adică fără a li se spune că este vorba de un placebo, este considerată neetică în profesia medicală. Însă, dacă pacienții sunt informați că iau un placebo – ceea ce cercetătorii numesc tratament placebo în “regim deschis” – este etic, spune dr. Kaptchuk.

Cercetătorii din Germania, repetând un studiu din 2016, au publicat în decembrie în revista Pain, un studiu care arată că placebo-urile în “regim deschis” pot ajuta la ameliorarea durerilor cronice ale spatelui.

Un studiu similar realizat de cercetătorii de la University of Colorado, Boulder  au descoperit că injecțiile cu soluție salină placebo reduc durerea cronică în zona inferioară a spatelui.

Alte două studii recente au arătat că placebo-uri administrate în “regim deschis” pacienților cu cancer au ajutat la ameliorarea oboselii legate de cancer.

Un studiu care urmează să apară, realizat de cercetătorii germani a stabilit că administrarea de placebo în “regim deschis” unor pacienți vârstnici a ajutat la ameliorarea durerilor de genunchi.

Pentru studiul, menționat mai sus, publicat în Pain, cercetătorii germani au împărțit 122 de pacienți, cu dureri cronice de spate, în două grupuri. Un grup a primit un tratament cu placebo în “regim deschis”; celălalt grup și-a continuat tratamentul obișnuit, fără modificări.

Cercetătorii au constatat că grupul căruia i s-a administrat un placebo a raportat o reducere mai mare a intensității durerii, a dizabilității funcționale și a depresiei.

Yoni Ashar, cercetător la Weill Cornell Medical College din New York, a fost coordonatorul unui alt studiu asupra pacienților cu dureri de spate cronice pe când era la University of Colorado, Boulder. Rezultatele studiului au pus în evidență faptul că 50 de pacienți care au primit un placebo în “regim deschis”cu injecții saline au raportat o durere mai mică o lună mai târziu decât un grup de control de 50 de pacienți care au primit îngrijirile obișnuite.

Cercetările doctorului Kaptchuk arată că pacienții cu dureri cronice la nivelul spatelui, cu sindrom de colon iritabil și cu migrene au de câștigat din faptul că li se spune că primesc un placebo.

În prezent el finalizează rezultatele unui studiu mai mare cu peste 300 de pacienți cu sindrom de colon iritabil. De asemenea, finalizează o analiză de urmărire pe cinci ani a studiului durerii la nivelul spatelui, din 2016, pentru a vedea cum au evoluat pacienții după ce au încetat să ia placebo.

Kathryn Tayo Hall, profesor asistent de medicină la Brigham and Women’s Hospital din Boston, studiază genetica răspunsului la placebo. Ea spune că într-o zi, testele genetice ar putea fi în măsură a prezice care pacienți ar avea de câștigat de un tratament cu placebo.

“Știm că există modificări ale creierului și fiziologiei care se corelează cu răspunsul tău la placebo și în mare măsură aceste schimbări sunt în concordanță cu semnalizarea durerii legate de transmisia de opioide și dopamină în creier”, spune Dr. Hall. “Deci, gândim că dacă aveți o variație genetică a proteinelor implicate în acele căi de semnalizare, ea v-ar putea influența răspunsul la placebo.”

Vania Apkarian, director al Centrului de Cercetare a Durerii Translaționale la Northwestern University Feinberg School of Medicine studiază care sunt pacienții care răspund la placebo.

Într-un studiu din 2016 în jurnalul PLOS Biology, el a folosit scanări ale creierului pentru a identifica regiunile din creier care pot prezice un răspuns la placebo la 56 de pacienți cu dureri de osteoartrită cronică la genunchi, comparativ cu 20 de pacienți de control. De asemenea, dr. Apkarian a reiterat concluziile sale pe baza unui studiu din 2018 cu 63 de pacienți cu dureri de spate cronice în Nature Communications.

Aproximativ 30% până la 50% dintre pacienții cu durere cronică vor răspunde la placebo, spune dr. Apkarian. În studiile sale el a găsit o „semnătură pe creier” la pacienții care răspund la placebo. Efectele durează cel puțin trei luni. „Acești pacienți primesc suficientă ameliorare a durerii de la placebo, care este la fel de bun ca orice medicament de pe piață vândut pentru ameliorarea durerii cronice”, spune dr. Apkarian.

Cred că informațiile de mai sus vă pot fi utile și, ca orice informație în plus, pot fi purtătoare de picături de fericire.

Don’t worry, be happy!

 

Surse:

1.www.csid.ro/dictionar-medical/placebo-11321089

2.www.wsj.com/articles/a-placebo-for-pain-reliefeven-when-you-know-its-not-real-11579525202?shareToken=stcbaa9c267a724ac29d0d1ca92bbc4a40&mod=pckt_f2_4

3.www.webmd.com/pain-management/what-is-the-placebo-effect#2

4.www.ncbi.nlm.nih.gov/pubmed/27755279?mod=article_inline

5.www.ncbi.nlm.nih.gov/pubmed/29426869?mod=article_inline

“Mai ales sănătatea întrece atât de mult toate bunurile exterioare, încât, într-adevăr, un cerşetor sănătos este mai fericit decât un rege bolnav.”

Arthur Schopenhauer

 

Poate greșesc, dar acum când bântuie “noul coronavirus”, mi s-ar fi părut o impietate față de eventualii cititori ai blogului www.utildestiut.ro să nu pomenesc nimic despre măsurile utile în combaterea acestui flagel. Așa se explică cele ce urmează și eventualele lucruri simpliste prezentate.

După cum probabil știți, virusul nCoV2019 este noul coronavirus Wuhan care s-a răspândit nu numai în China continentală, dar și la nivel mondial stîrnind, pe bună dreptate, panică în creștere continuă.

De ce este menționat acest virus ca „noul coronavirus”?

Cuvântul  coronavirus (corona + virus) a fost introdus de un grup de virusologi, într-un scurt articol “Coronaviruses” („Coronavirusuri”), în secțiunea “News and Views” a revistei Nature  (vol. 220, nr. 5168, 16 noiembrie 1968, p.650). „… virusul bronșitei infecțioase are un aspect microscopic electronic caracteristic, necunoscut anterior….Particulele sunt mai mult sau mai puțin rotunjite în profil … aspectul lor amintește de coroana solară…”  ceea ce i-a făcut pe cei opt virusologi să îl numească coronavirus, pentru a aminti aspectul caracteristic prin care virușii de acest tip sunt identificați la microscopul electronic.

În China există un sentiment tot mai mare de neputință, întrucât guvernul este obligat să ia măsuri drastice (care uneori par a fi la nimereală) pentru a opri virusul, inclusiv introducerea unor restricții de călătorie.

Lucrurile pot părea înfricoșătoare și nu întâmplător ne punem cu toții întrebarea: „Cum ne putem proteja pe noi înșine și familiile noastre?”

Deoarece nu există niciun vaccin sau tratament pentru nCoV2019 – pneumonia Wuhan – guvernul chinez este obligat să apeleze la jurnalul epidemiei SARS din 2003.

(SARS (Sindromul Acut Respirator Sever) este o boală care afectează sistemul respirator al omului, indusă de un coronavirus, virusul SARS. Între noiembrie 2002 și iulie 2003 a existat un început de posibilă pandemie, cu 8.422 de cazuri de infecție și 916 morți confirmate. În câteva săptămâni, boala s-a transmis din Hong Kong în 37 de alte țări. Ultima infecție observată a avut loc în iunie 2003.)

Și asta înseamnă că orașe întregi trebuie închise iar populația trebuie să fie restricționată în mișcările sale și în comportamentul care potențial ar putea răspândi boala.

Chiar dacă oamenii sunt foarte speriați și ne putem aștepta ca în zilele următoare panica să crească, există măsuri foarte simple care ne-ar putea proteja.

Despre aceste măsuri a relatat scriitoarea Laurie Garrett deținătoare a unui premiu Pulitzer pentru jurnalism de știință.

Domnia sa spune: “În timpul epidemiei SARS, am călătorit în toată China și Hong Kong, am intervievat persoane infectate cu virusul, medici și asistente care tratează boala, oficiali guvernamentali, poliție, cu alte cuvinte, toată lumea. Nu am fost niciodată îngrijorată că mă infectez, în ciuda faptului că am fost în cameră cu persoane bolnave. Și asta pentru că știam ce măsuri trebuie luate.”

Iată care sunt cele mai importante dintre acestea, așa cum le prezintă Laurie Garrett:

1.Când părăsiți locuința, puneți-vă mănuși – mănuși de iarnă, mănuși pentru exterior – și păstrați-le în metrou, autobuze și spații publice.

2.Dacă vă aflați într-o situație socială în care ar trebui să vă scoateți mănușile, să dați mâna cu cineva sau să luați masa într-un local public, nu vă atingeți fața sau ochii (chiar dacă vă chinuie vreo mâncărime). Țineți-vă mâinile departe de contactul cu fața. Și înainte să vă puneți mănușile din nou, spălați-vă bine pe mâini, mai ales degetele, cu săpun și apă caldă.

3.Schimbați mănușile zilnic, spălați-le bine și evitați să purtați mănuși umede.

4.Măștile sunt inutile atunci când sunt purtate în aer liber și s-ar putea să nu fie foarte utile nici în interior. Majoritatea măștilor se deteriorează după una sau două purtări. Folosind aceeași mască zi de zi este mai rău decât inutil – este și dezgustător, deoarece conținutul gurii și nasului îmbibă în cele din urmă masca cu o “placă” mirositoare, atractivă pentru bacterii.

Port rar o mască de față într-o epidemie și am fost în peste 30 de focare. În schimb, stau departe de mulțime și păstrez distanța față de alte persoane – o distanță potrivită este de aproximativ un metru și jumătate. Dacă cineva tușește sau strănută, îl rog să-și pună o mască – pentru a mă proteja de fluidele potențial contaminate pe care le împrăștie. Dacă nu o face, mă îndepărtez încă un metru (în total la aproximativ 3 metri) de el/ea sau plec.

Nu strângeți mâinile și nu îmbrățișați oamenii – explicați politicos, că este mai bine să nu se intre în contacte strânse în timpul unei epidemii.

5.În interiorul locuinței, îndepărtați imediat toate prosoapele din băile și bucătăria dumneavoastră și înlocuiți-le cu altele curate care au numele fiecărui membru al familiei pe ele. Instruiți pe toți cei din casă să folosească numai propriile prosoape și să nu atingă niciodată pe cele ale unui alt membru al familiei. Spălați toate prosoapele de două ori pe săptămână. Prosoapele umede oferă adăposturi grozave pentru viruși, răceli obișnuite, gripe și, da, coronavirusuri.

6.Aveți grijă cu mânerele! Dacă este posibil să deschideți și să închideți ușile cu coatele sau umerii, procedați așa. Purtați mănuși când folosiți un mâner – sau spălați-vă mâinile după atingerea acestuia. Dacă cineva din casa ta se îmbolnăvește, spală cu regularitate clanțele/mânerele.

În mod similar, fiți prudent(ă) cu balustradele scărilor, suprafețele de lucru, telefoanele mobile, jucăriile, laptopurile – orice obiecte care ajung în atingere cu mâna. Atât timp cât manipulați doar obiecte personale, veți fi în regulă – dar dacă aveți nevoie să ridicați telefonul mobil sau instrumentele de gătit ale altcuiva sau să folosiți tastatura computerului altcuiva, aveți grijă să nu vă atingeți fața și spălați-vă pe mâini imediat după atingerea obiectului.

7.Dacă luați masa în grup, nu folosiți tacâmurile sau alte ustensile individuale pentru a scoate mâncarea dintr-un bol sau farfurie comună și, bineînțeles, spuneți-le copiilor dumneavoastră să nu bea niciodată din ceștile altcuiva sau dintr-un recipient cu lichide comun. Spălați temeinic ustensilele de bucătărie între mese și evitați restaurantele care au practici de igienă proaste.

8.În mod categoric nu cumpărați, nu sacrificați și nu consumați niciun animal viu sau pește până când nu se știe exact ce specie a fost sursa virusului.

9.Când vremea o permite, deschideți ferestrele, acasă sau la serviciu, pentru aerisire temeinică. Virusul nu supraviețuiește într-un spațiu bine ventilat. Dar, desigur, dacă este frig sau vremea este nefavorabilă, țineți ferestrele închise și păstrați căldura înăuntru.

10.În sfârșit, dacă aveți grijă de un prieten sau membru al familiei care are febră, purtați întotdeauna o mască bine fixată atunci când sunteți lângă el/ea și așezați una și pe fața persoanei bolnave (cu excepția cazului în care are grețuri).

Când înlocuiți o mască veche, murdară, de pe chipul prietenului sau al persoanei iubite, fiți foarte, foarte atenți – gândiți-vă, de dragul protecției dumneavoastră, că este acoperită de viruși și mânuiți-o purtând mănuși de latex, așezați-o în interiorul unui recipient de unică folosință, sigilați-l, apoi puneți-l în coșul de gunoi.

În timp ce purtați aceste mănuși de latex, spălați ușor fața pacientului cu apă caldă și săpun, folosind un prosop de hârtie de unică folosință sau un tampon de bumbac și sigilați-l după utilizare într-un recipient sau pungă de plastic înainte de a-l introduce în gunoiul casnic.

Purtați cămăși cu mâneci lungi și îmbrăcăminte care vă acoperă corpul atunci când aveți grijă de prietenul sau ruda cu probleme. Curățați foarte bine cu apă fierbinte și săpun tot ce poartă sau atinge pacientul, inclusiv cearșafurile, prosoapele și ustensilele.

Izolați, după posibilități, persoana bolnavă într-o cameră separată sau într-un colț al unei camere, unde poate sta confortabil, dar separată de restul familiei. Dacă vremea este tolerabilă, deschideți o fereastră care se află în partea opusă a camerei, astfel încât aerul să sufle ușor pe fața pacientului și a corpului său. Desigur, nu faceți acest lucru dacă este foarte frig, întrucât prietenul sau persoana iubită poate deveni mai bolnavă dacă este prea rece.

Nu vă panicați! Dacă luați asemenea măsuri de precauție, veți fi în siguranță. Oricât de înfricoșător este acest moment, veți trece peste el alături de toți cei dragi vouă, ceea ce înseamnă implicit multe picături de fericire.

Don’t worry, be happy!

Sursa:

foreignpolicy.com/2020/01/25/wuhan-coronavirus-safety-china/?utm_source=pocket&utm_medium=email&utm_campaign=pockethits

„Eşecul rareori te opreşte. Ceea ce te opreşte este teama de eşec.”

Jack Lemmon

 

Una din fricile care “bântuie tot omul” este frica de eșec. Frica de eșec este un mijloc de apărare din mintea noastră o reacție reală și normală.

În mare parte această reacție încearcă să ne protejeze de amenințările percepute. Cortexul prefrontal al creierului uman s-a dezvoltat pe parcursul evoluției pentru a-l proteja pe individ de amenințările fizice reale precum erau, la începuturi, animalele de pradă.

Așadar, ceea ce s-a dezvoltat pentru a ne proteja împotriva leilor acum se activează când dorim să ne asumăm riscuri sau să facem ceva în afara zonei noastre de confort și, în cele din urmă, ne reține și ne limitează.

Însă sistemul nostru de semnalizare a amenințărilor are o problemă: nu poate distinge amenințările fizice reale de riscurile percepute.

Zona noastră de confort este mai mult decât un concept; împingerea granițelor sale declanșează reacții neurofiziologice foarte reale ale sistemului de semnalizare din minte.

Ceea ce definește zona noastră de confort este că ea stabilește, în mod inerent, limitele care declanșează sistemul de avertizare. Rămânerea între aceste granițe înseamnă siguranță, aventurarea în afara lor face ca sistemul să ne avertizeze prin apariția fricii.

Mintea face ceea ce, prin evoluție a învățat să facă: ne protejează declanșând frica față de riscul perceput, față de neobișnuit sau necunoscut.

Acest sistem ne-a servit bine când pe scara evoluției zona noastră de confort era siguranța tribului nostru. Riscul, neobișnuitul și necunoscutul au reprezentat amenințări foarte reale pentru siguranța omului.

Acum însă, riscul nu este siguranța fizică, ci siguranța emoțională și securitatea. Riscul, neobișnuitul și necunoscutul declanșează sistemul nostru reactiv de frică generând un potop paralizant de frică și gânduri negative.

Depășirea voită a granițelor zonei proprii de confort, puțin câte puțin, poate fi un prim pas spre învingerea fricii de eșec.

Mai multe căi pentru a învinge frica de eșec am aflat din articolul “How Can I Overcome My Fear of Failure?”, scris de Evan Asano pe blogul „Lifehacker”.

1.Reformulați eșecul!

Ce este eșecul? După Henry Ford „Eşecul e pur şi simplu şansa de a încerca din nou, de data asta cu mai multă inteligenţă”  iar Gabriel Liiceanu este de părere că „Eşecul este locul de unde te ridici pentru a merge mai departe.”

Singurul eșec adevărat este cel din care nu înveți nimic. Altfel spus, reușita succede eșecului.

Un motto comun printre companiile din Silicon Valley este: „Nu reușești repede, eșuează înainte.”  În domeniul vânzări, există aforismul: „fiecare NU este cu un pas mai aproape de un DA.”

Adesea eșecul nu este ceea ce credem că este. Așadar acceptați să auziți NU-uri și continuați cu demersurile ce vi le-ați propus. Chiar dacă întârzie DA-urile și implicit reușita, veți avansa treptat și în mod inevitabil.

2.Înțelegeți-vă frica!

Ce este exact ceea ce vă provoacă teama? Nu ne temem cu toții din aceleași motive de lucrurile noi și de asumarea unor riscuri.

Teama de eșec se naște adesea deoarece ne imaginăm rezultatul cel mai rău, sau ne străduim pentru o perfecțiune nerezonabilă sau ne temem cu disperare de respingere.

Dar în realitate, care este cel mai rău lucru care se poate întâmpla? Dacă, de exemplu, începem o afacere, ne imaginăm că vom pierde totul dacă eșuăm. Dar ce altceva s-ar putea întâmpla? I-am pierde pe prieteni și pe cei dragi? Nu am avea alături familia? Am pierde curajul care ne-a dus să începem o afacere? Răspunsul este NU.

Adevărul este că niciodată și nimic din scenariile cele mai negre imaginate din cauza fricii nu se realizează vreodată.

3.Contracarați  frica cu încredere!

În general, lumea răspunde și susține pe cei care acționează cu încredere în ceea ce întreprind. Nimeni nu conspiră pentru eșecul nostru!

Dimpotrivă, atunci când vom lua măsuri cu încredere și siguranță, lumea va conspira adesea pentru a ne sprijini.

Cu toate acestea diferite culturi au uneori o perspectivă diferită în acest sens. La noi, de exemplu, se pare că dacă cineva ar împărtăși cu alții o idee pentru o afacere răspunsul ar fi adesea descurajator sub forma unor argumente privind cum nu este posibilă și de ce este inaccesibilă ideea respectivă.

4.Întreprindeți acțiuni progresive!

Una din cauzele fricii de eșec este concentrarea pe proporțiile “uriașe” ale provocării.

Dacă privim o poză cu tabăra de bază de pe Mount Everest observăm că, deși vârful este dușmănos, cu temperaturi ce ajung la -50 de grade Celsius  și bântuit fiind de furtuni, baza este foarte animată și adună sute de alpinisti.

Mulți dintre acești alpiniști nu sunt profesioniști sau sportivi de elită, ci pasionați obișnuiți care urmăresc un vis și un obiectiv. Dar toți încep ascensiunea la fel, cu un singur pas spre vârf.

Sună a clișeu dar este foarte important să avem în vedere acest lucru. În aceeași manieră trebuie depășită și frica de eșec: începeți să faceți pași mici și la un moment dat veți primi un impuls care cu timpul vă va apropia de obiectiv.

5.Ignorați pur și simplu frica!

Surferii pe valuri mari se “plimbă” pe “dihănii violente” care imprimă forțe terifiante și catastrofale. Imposibil ca un om să nu se teamă de aceste valuri. Pentru a combate ceea ce poate fi o frică paralizantă, mulți dintre surferii de elită evită să privească zona de impact unde valul se sparge, deoarece nu și-ar putea stăpâni teama și nu ar mai repeta niciodată “cățăratul” pe valuri.

Veți întâlni multe asemenea “valuri” în viață; unele pe care le puteți sfida și ataca privindu-le de sus iar altele ale căror “bârloguri” vă vor obliga să vă cățărați către vârf.

6.Provocați-vă pe voi înșivă în alte domenii!

Asumați-vă provocări în alte domenii ale vieții în afara celui în care doriți să creșteți!

V-ați întrebat vreodată de ce triatlonul, alergarea în noroi, maratonul ș.a. sunt atât de populare?

Oamenii vor să-și împingă limitele și să vadă de ce sunt capabili. Când reușiți să atingeți obiective mari într-un domeniu, începeți să observați că puteți aplica aceleași abilități și determinare pentru a îndeplini obiective și în alte domenii.

Când realizezi că cu pregătirea, mentalitatea și antrenamentul potrivite, poți alerga la un maraton, îți dai seama că poți face și o multitudine de alte lucruri dacă te pregătești. „Nu vă temeți de eșec! Teama se va afla în același loc și anul viitor ca și azi.”

 7.“Devoalați” mitul fricii!

Persoanele de succes par neînfricate și extraordinare, pentru că așa sunt percepute. Oamenii de succes au început însă ca oameni foarte obișnuiți dar care printr-o combinație de practică, muncă grea, efort și acțiune obțin succesul lor.

Totuși, acest mit al neînfricării poate acționa ca o barieră pentru mulți dintre noi, determinându-ne să credem că a avea succes înseamnă a fi neînfricat și a avea o natură extraordinară.

Dar a fi curajos nu înseamnă a trăi fără teamă; înseamnă a trăi cu frică dar a o înfrunta și a lua măsuri în ciuda ei.

Frica este o parte foarte normală și inevitabilă a ființei umane; este una dintre caracteristicile care o definesc. Face parte din fiecare dintre noi.

Nimeni nu este cu adevărat neînfricat; doar a învățat să își învingă frica. Dacă reușim să facem parte dintre acești oameni, avem parte de multe picături de fericire.

Don’t worry, be happy!

 

Sursa:

lifehacker.com/how-can-i-overcome-my-fear-of-failure-1787365393?utm_source=pocket&utm_medium=email&utm_campaign=pockethits