18 Sep

În ce lume trăim?

Dacă vrei ca totul să fie drept, nu ai decât să te muți într-o lume făcută cu echerul.”

Haruki Murakami

 

Se pare că trecem prin momente dificile care nu prea ne îndeamnă la optimism. Ne asaltează schimbările climatice, tot mai rapide și intense. Amenințarea unui război nuclear este mai complexă și imprevizibilă ca niciodată. Autoritarismul renaște. Terorismul este „în floare”.

Toate aceste pericole erau prezente și înainte de pandemia de Covid-19 așa că apariția ei a înrăutățit lucrurile.

În acest context pare cel puțin ciudat că în anul 2016, într-un articol din revista Wired, Barack Obama, președintele de atunci al SUA afirma: “Adevărul este că, dacă ai avea posibilitatea de a alege un moment din cursul istoriei umane în care să trăiești alege-l pe acesta! Chiar aici, în America, chiar acum.”

Anul următor, filosoful Michel Serres, profesor la University of Paris și la StanfordUniversity California, în cartea sa “C’était mieux avant!” („A fost mai bine înainte!”), a lăudat succesele științei și rațiunii ironizând în același timp tendința noastră de a privi trecutul, prin lentilele de nostalgie în nuanțe trandafirii și selective.

El ne reamintea că „înainte” era mai multă muncă dar în condiții mai dificile, cu mai puțin sprijin din partea tehnologiei. Salubritatea era precară și asistența medicală mai puțin eficientă. Erau mai multe conflicte, mai multă violență.

Un an mai târziu, psihologul canadian Steven Pinker, în cartea sa “Enlightenment NOW” a apărat o viziune similară. Ideea că lumea se înrăutățește, a susținut el, este greșită, „nu doar puțin greșită – greșită, greșită, …”.

Datele arată clar că Obama, Serres și Pinker au dreptate cu privire la anumite măsuri obiective de bunăstare – deși parcă tot mai mulți oameni sunt nemulțumiți.

În multe locuri, inclusiv în Europa și SUA, fericirea auto-raportată a scăzut.

Având în vedere toate acestea, cum ar trebui să privim starea actuală a lumii în care trăim: cu optimism sau pesimism?

Pentru a răspunde la această întrebare, ar trebui să avem în vedere extinderea atât a lucrurilor bune, cât și a celor rele.

Se poate recunoaște că lucrurile s-au îmbunătățit substanțial dar în ceea ce privește prezentul și perspectivele de viitor este necesară o doză importantă de circumspecție.

Istoricul israelian Yuval Noah Harari este de acord cu Pinker, dar crede că acesta prezintă o imagine incompletă. Lucrurile într-adevăr s-au îmbunătățit dar asta nu înseamnă automat că ele vor continua să se îmbunătățească și în viitor.

Chiar dacă marile progrese ar trebui să fie sărbătorite, ele pot, dacă nu suntem atenți, să ne distragă atenția de la a face față faptelor dificile ale zilei de azi.

Când ne uităm la condiția umană, ce lucruri sunt mai mult sau mai puțin sigure, fie că suntem bogați sau săraci, tineri sau bătrâni? Cel mai evident, moartea. În plus, există inevitabilitatea suferinței – atât pentru noi, cât și pentru cei dragi.

Aceste aspecte cântăresc în conștiința majorității oamenilor la un moment dat. Mulți oameni experimentează singurătatea dureroasă a vieții, incapacitatea de a comunica vreodată pe deplin propria experiență altora sau de a o înțelege pe a altora.

În ciuda diferitelor forme de progres, rămân nedreptăți excesive, chiar și pentru cei dintre noi suficient de norocoși să trăim în societăți relativ stabile.

Oricine, dintre cei mai aplecați către reflecție, recunoaște natura efemeră a proiectelor și realizărilor noastre, care doar câteva rezistă pentru o perioadă semnificativă de timp. Asta ne poate conduce la a ne confrunta cu sensul incert al acestora și cu posibilitatea ca niciuna să nu însemne nimic.

Desigur, în balanță cu orice altceva, o viață mai lungă este un lucru bun. La fel faptul că se poate vorbi de mai puțină sărăcie și mai puțină violență. Dar indiferent de câți ani suplimentari de viață ne oferă tehnologia medicală, dacă o persoană trăiește o viață pe care o simte lipsită de sens sau nesemnificativă, pentru ea anii suplimentari de viață nu se traduc în ani suplimentari de satisfacție, împlinire sau bucurie.

Este adevărat, despre acest lucru se poate vorbi doar la un anumit nivel de abstractizare. În schimb, majoritatea oamenilor se poticnesc prin viață făcând față laturii întunecate a realității printr-un amestec de ignoranță, indiferență și chiar evitare.

În consecință, un motiv foarte evident pentru care ar trebui să ne gândim mai mult la realitatea dură a vieții este că nu o putem evita. Niciun progres sau bogăție nu ne va permite să le ignorăm pentru totdeauna.

Eventuala noastră neputință de a vedea realitatea poate duce la forme suplimentare de suferință ca urmare a priorităților nealiniate. Un exemplu, în acest sens, îl pot constitui „crizele de vârstă mijlocie”.

Este mult mai bine să privim din start realitatea „cu ochii deschiși” și să ne ordonăm prioritățile pe baza unei evaluări clare a lucrurilor.

Ignoranța și evitarea realităților distorsionează evaluarea noastră asupra lumii mai largi. Când, distrași fiind de eventualul nostru noroc (sănătate, bogăție, securitate), ajungem să ignorăm chiar și realitățile dure inevitabile din propria noastră viață, tindem să ignorăm și realitățile dure care asaltează viețile altora, deși unele pot fi evitate.

Nu vom putea elimina niciodată pierderile, decăderea, suferința și moartea din lume. Cu toate acestea, dacă acceptăm lumea pur și simplu așa cum este ea pare posibil să acționăm cu duritate sau indiferență față de anumite situații dar cumpărarea fericirii cu prețul ignoranței sau indiferenței voite ar trebui s-o plasăm la nivel de josnicie.

De exemplu, moartea în sine este inevitabilă, dar moartea unui refugiat din cauza foamei sau bolii este evitabilă și nu ar trebui să ne lase indiferenți.

Ideea nu este să cedăm disperării sau să ne oprim obsesiv asupra modurilor în care realitatea nu este ceea ce ar putea fi ci, mai degrabă, să dăm realității ceea ce i se cuvine. Dacă “ochii deschiși” ne permit să vedem mai clar naufragiile lumii, ele ne arată și altceva: lumea este plină de suferință, marcată de moarte, de răni, de creșterea entropiei; dar este, de asemenea, în mod incontestabil, plină de frumusețe, minuni și oportunități de dragoste și compasiune. Și ar trebui să recunoaștem activ ambele realități.

Dacă sinceritatea privitoare la lumea noastră pune capăt fericirii naive sau inocente în schimb ea deschide posibilitatea pentru ceva mai matur: posibilitatea de a privi lumea și de a fi recunoscători pentru ea. Putem privi cerul nopții și să simțim mai mult decât spațiul tăcut și infinit. Putem experimenta realitatea și avem șansa uimitoare, dar și improbabilă, de a fi aici și de a o aprecia, ca pe un cadou.

În cele din urmă, se poate spune că atât optimistul, cât și pesimistul greșesc, deoarece fiecare se uită doar la o parte din dovezi. Când deschidem ochii spre realitatea deplină, ceea ce găsim este o pânză de clarobscur ce conține atât întuneric, cât și lumină.

Această sumă de dovezi provoacă în noi ceva de genul „bucurie melancolică”: o bucurie recunoscătoare și dezinhibată pentru bunătatea ființei, dar una colorată de tristețe pentru omniprezența răului dar și a melancoliei, cauzate de faptul că totul are un sfârșit.

A vedea răul din lume ne ajută să ne străduim să trăim bine cât putem, pentru că moartea vine pentru noi toți iar a vedea bunătatea ne ajută să trăim cu recunoștință și să savurăm picăturile de fericire care alină înțepăturile realității.

Don’t worry, be happy!

 

Sursa:

psyche.co/ideas/the-melancholic-joy-of-living-in-our-brutal-beautiful-world?utm_source=pocket&utm_medium=email&utm_campaign=pockethits

11 Sep

„A ierta e o manieră teribilă de a te răzbuna.”

„Răzbunându-te, ești egalul dușmanului tău. Dacă nu o faci, îi ești superior.”

Francis Bacon

 

Cele ce urmează pot fi considerate o continuare a articolului precedent (“Să fim sau să nu fim nonconflictuali?”) și încearcă să ofere o soluție “onorabilă” pentru rezolvarea unui conflict. Citatul din titlu, după Cezar Petrescu, poate fi chiar soluția veșnicei dileme “răzbunare sau iertare?”

Este foarte ușor, mai ales în ziua de azi, să fim “răniți” de cineva mai mult sau mai puțin apropiat. În acest context întrebarea care este normal să ne preocupe ar fi: Cum ar trebui să reacționăm, să ne răzbunăm sau să iertăm?

Probabil că există păreri și păreri. Unii ar recomanda lipsa de reacție motivând că răzbunarea ar contribui la escaladarea conflictului și nu i-ar pune capăt iar alții, din contră, consideră că numai răzbunarea ar putea fi un răspuns pe măsură la orice jignire.

Înainte de a decide pentru care soluție am opta ar trebui să avem în vedere câteva probleme importante:

– Ai fost rănit, ceea ce nu este deloc în regulă și cu siguranță nu te face să te simți bine.

– Ca o reacție naturală de furie și indignare, ești tentat să nu cruți persoana care te-a rănit.

– Nu vrei să fii “călcat în picioare” de cineva pentru că acest lucru este nedrept și se adaugă la categoria de „rele tratamente”.

– Vrei să fii respectat.

– Ești îngrijorat de posibilitatea și consecințele nefaste ale repetării.

Cu toate aceste probleme care par să încline balanța în favoarea răzbunării, care ar părea că ne-ar face să ne simțim bine nu se prea pot aduce argumente în favoarea ei deoarece:

  • Răzbunarea de fapt, nu te face să te simți mai bine pe termen lung. S-ar putea ca pentru moment să te simți bine dar apoi nu te vei mai simți bine cu tine însuți ci din contră, te vei simți plasat pe un nivel inferior și te vei simți mai prost.
  • Dăunează relației. Ai vrea să te dezlănțui, pentru că ești lezat, dar făcând asta, vei răni și mânia cealaltă persoană. Relația voastră se înrăutățește. S-ar putea să susții că este vina celuilalt, dar de fapt și tu contribui la asta. S-ar putea să susții că nu îți pasă și că nu dorești o relație cu o persoană care ți-ar face rău lucru, care ar putea fi adevărat. Trebuie însă să te asiguri că nu spui asta la furie și că te-ai liniștit și ai făcut o evaluare rațională a stării de fapt.
  • Acționezi doar pe seama impulsului și a fricii. Dezlănțuirea împotriva cuiva pentru că ne-a tratat rău, nu provine doar dintr-o evaluare rațională a ceea ce va fi cel mai bine pentru noi sau pentru situație. Este un impuls care este generat și de frică și furie. Deși este vorba de o reacție firească, nu este cea mai bună idee să ne urmăm impulsurile fără a cumpăni. În schimb, ar fi util ca, ori de câte ori suntem provocați de un impuls, să ne obișnuim să ne oprim, să lăsăm timp fricii să dispară și să luăm în considerare ceea ce este mai bun pentru situația creată. Să ne lăsăm prinși într-o poveste imaginată de mintea noastră nu ajută la nimic.
  • Faptul că te răzbuni, nu îi face pe oameni să te respecte mai mult. “Ancorarea” în furie sau frică nu este o rețetă pentru a câștiga respectul celor din jur. Ei te respectă mai puțin dacă te răzbuni pe cineva. Lumea îți va căuta mai puțin compania și asta din frică sau antipatie față de comportamentul tău și nicidecum din respect. De obicei sunt respectați mai mult oamenii care pot face față lucrurilor în mod matur, cu calm și compasiune.
  • Nu este nevoie să apelezi la sinele tău mai înțelept. Este ușor să acționăm după impulsurile noastre, dar ceea ce vrem cu adevărat este să devenim sinele nostru mai înțelept. Asta ar putea însemna, cu alte cuvinte, cea mai bună versiune a noastră care putem fi. Sinele mai înțelept este unul care iartă, este plin de compasiune, nu acționează din frică sau furie și se ocupă de lucruri în mod matur. Acest lucru nu este întotdeauna ușor de făcut, așa că nu ar trebui să-l vedem ca pe un „ideal” pentru care trebuie să ne străduim mereu, ci ca pe un ghid privind cum să acționăm atunci când suntem capabili să luăm în considerare lucrurile cu calm.

Deci represaliile și răzbunarea nu par a fi cele mai bune soluții. Rămâne întrebarea, care este cel mai bun mod de abordare a lucrurilor? Un posibil răspuns este că ar fi potrivită abordarea conflictului cu compasiune și asta din următoarele motive:

  • Devii sinele tău mai bun.
  • Te face să te simți mai bine cu tine însuți.
  • Câștigi respectul celorlalți pentru înțelepciunea cu care rezolvi problemele.
  • Te ajută în privința relațiilor.
  • Este o manifestare care o ajută și pe cealaltă persoană, care evident are dificultăți.
  • Face din lume un loc mai bun, mai puțin bântuită de dușmănii.

Ce trebuie să faci pentru un asemenea mod de abordare?

1.Fă o pauză în loc să acționezi din impuls, frică și furie! Bagă de seamă când ești pe cale să fii stăpânit de furie și frică. În loc să acționezi după acel impuls, fă o pauză, respiră adânc. Înainte de a acționa gândește-te la pasul următor.

2.Bazează-te pe ceea ce simți fizic și nu pe poveste! Când ești furios sau îți este frică, există o poveste în capul tău care le provoacă. În loc să te gândești la această poveste concentrează-ți atenția asupra modului în care este influențat corpul tău fizic. Unde apare vreo senzație fizică – în piept, în stomac, în gât …? Ce senzații fizice poți observa? Este bine să rămâi cât poți cu aceste senzații și să revii la ele atunci când observi că atenția îți revine la poveste.

3.Mărește perspectiva pentru a pune în evidență dificultățile apărute! Odată ce ai rămas cu senzațiile fizice câteva clipe, ieși din povestea  centrată pe tine și extinde perspectiva pentru a include și situațiile prin care trece cealaltă persoană. Are o zi proastă? Trece prin dificultăți? Știi cum e să treci singur prin așa ceva? Când îți dai seama că cealaltă persoană se confruntă cu dificultăți, se luptă cu ceva … s-ar putea să găsești o anumită compasiune pentru dificultățile prin care trece, toate acestea pe lângă ofensa pe care o simți.

4.Întreabă-te: Care este cel mai plin de compasiune lucru pe care îl poți face? Poate fi vorba de o conversație blândă cu el/ea? Poți încheia relația, astfel încât să nu vă răniți unul pe celălalt? Este salutară implicarea unei terțe părți care să ajute la rezolvarea situației? Această parte implicată ascultă doar plângerile părții “adverse”? Există deci o mulțime de opțiuni – încearcă să iei în considerare opțiunile care nu provin din furia sau frica ta și implică compasiune.

5.Ce trebuie să faci pentru a nu-ți afecta respectul de sine? Compasiune nu înseamnă să fii un „fraier” și să te lași “călcat în picioare”, nu înseamnă a nu te respecta pe tine însuți – ci este chiar opusul. De multe ori trebuie să iei măsuri pentru a te proteja, astfel încât să nu fii rănit sau cel puțin să vorbești în favoarea ta. Compasiune nu înseamnă să rămâi tăcut atunci când alții te jignesc. Dar, în același timp, te respecți pe tine însuți dacă îți prezinți clar și politicos preocupările și stabilești ferm limitele cu cealaltă persoană.

6.Care este cel mai plin de compasiune lucru pe care îl poți face pentru cel care te-a „rănit”? Asta ar putea fi să îl asculți, să îl îmbrățișezi, arătând astfel că îți pasă. Dar s-ar putea, de asemenea, să-l lași să plece, deoarece relația voastră nu poate continua. S-ar putea ca îndepărtarea, cel puțin pentru o vreme, vă oferă timp amândurora pentru a vă “răcori”. Deci și în acest context există o mulțime de opțiuni din care să alegi dar fără să omiți să te iubești și să te respecți pe tine însuți.

Nimic din toate cele de mai sus nu este ușor de aplicat în viața concretă și nu există soluții miraculoase. Nu este ușor să răspunzi cu “aceeași monedă”, “aruncând în aer” relația cu represalii crescânde provocate de resentimentele și furia care te-au luat în stăpânire. Nici a arăta compasiune nu este mult mai ușor, dar aduce mult mai multe picături de fericire pentru că, „Răzbunându-te, ești egalul dușmanului tău. Dacă nu o faci, îi ești superior.”

Don’t worry, be happy!

Sursa: zenhabits.net/revenge/

04 Sep

Să fim sau să nu fim „nonconflictuali”?

„Oamenii care luptă pot pierde. Oamenii care nu luptă au pierdut deja.”

Bertolt Brecht

 

Cum reacționăm atunci când ni se prezintă un argument pe care nu îl împărtășim, o situație care nu ne este favorabilă sau avem de-a face cu o persoană combativă? Dacă “dând din cap” ne dăm acordul, căutăm frenetic căi de aplanare a situației sau afirmăm că suntem de acord cu o soluție în timp ce mintea ne este asaltată de proteste – concluzia este una singură: avem o personalitate nonconflictuală.

Până la documentarea pentru acest articol am fost convins că strădania de a evita confruntările este o trăsătură exclusiv pozitivă. Îmi și convenea acest lucru pentru că m-am recunoscut ca fiind un nonconflictual.

După părerea psihologilor, a simți aversiune față de confruntări este în mare parte considerată o trăsătură negativă în schimb se consideră că persoanele care se angajează direct într-o confruntare încurajează comunicarea eficientă și clară. Dacă o persoană manifestă o atitudine nonconflictuală, se consideră că îi este frică de reproșuri, nu are încredere în exprimarea propriilor opinii și nu este capabilă “să ardă podurile” care o leagă ceilalți.

Cu toate acestea, psihologia din spatele motivului pentru care un individ are o atitudine nonconflictuală indică și existența unor trăsături de caracter pozitive care stau la baza unei asemenea atitudini.

Oamenii nonconflictuali sau cei cu tendințe de evitare a conflictelor, poate se manifestă astfel pentru evitarea timpului pierdut prin analiza posibilelor scenarii de confruntare sau pentru că simt pur și simplu că relația pe care o au cu persoana cu care ar fi în conflict este prea valoroasă pentru a fi deteriorată din cauza unor argumente contrare.

De asemenea, există momente în care a fi nonconflictual este util – de exemplu, în context actual, când se tranzacționează un acord de pace cu teroriști sau când un părinte încearcă să-și calmeze, în mijlocul mall-ului, copilul care nu a dormit suficient. Dar acest mod  de a acționa, pacea cu orice preț, nu ar trebui să fie singurul în relațiile cu ceilalți.

Se justifică întrebarea, la ce bun un asemenea mod de manifestare dacă unui prieten sau unui coleg care a făcut un comentariu care mă deranjează, nu i-aș spune nimic ci aș “fierbe” în sinea mea până când, cu timpul, senzația negativă creată ar duce la stingerea prieteniei? În mod similar, la ce ar servi ca în loc să cer o majorare de salariu sau o promovare, aș aștepta până când compania ar face-o vreodată, nutrind în același timp resentimente pentru că nu am obținut majorarea și optând din această cauză pentru căutarea unui alt loc de muncă?

Chiar și confruntările minore pot provoca anxietate unei personalități nonconflictuale. Unei asemenea persoane i se poate părea jenant să se întoarcă la o casieră dacă aceasta i-a dat restul greșit, să ceară socrilor să dea volumul mai încet la televizor ș.a.m.d. Aceste persoane se autoexpun mereu situației de a plăti fizic, emoțional și financiar pentru atitudinea lor ezitantă și temătoare.

De ce totuși unii oameni tind să nu fie conflictuali?

Una din cauze pare să fie natura personalității lor combinată cu viziunea distorsionată asupra a ceea ce înseamnă confruntarea (bineînțeles de idei).

Pe de altă parte, dincolo de personalitate, se pare că nonconflictualilor, le pasă prea mult de ceea ce cred alții. Ei ar vrea ca toată lumea să fie fericită și nimeni să nu se gândească la ei ca fiind agresivi, egoiști, gălăgioși sau necooperanți. Nu vor să fie văzuți drept reclamagii sau să fie etichetați drept nesimțiți.

Din păcate, evitarea conflictelor poate face ravagii asupra sănătății mintale a individului. Reprimarea gândurilor și sentimentelor reale în schimbul plăcerii și superficialității nu numai că poate face ca relațiile să fie slabe, dar poate, de asemenea, duce la escaladarea micilor dezacorduri și dispute care devin surse de anxietate de lungă durată.

Manifestarea nonconflictuală implică însă și alte probleme. În primul rând, evitarea conflictului nu îl stinge niciodată; îl întârzie doar. Evitarea nu face de fapt altceva decât să inflameze problema, astfel că atunci când “iese la suprafață”, situația devine mai dramatică decât trebuie.

În al doilea rând, evitarea conflictului generează întotdeauna resentimente. Cei în cauză se simt întotdeauna „furați” pentru că adevăratele lor sentimente nu se fac niciodată auzite. Oamenii care sunt astfel manipulați se simt întotdeauna înșelați pentru că simt că niciodată nu au posibilitatea de a face o alegere.

În al treilea rând, persoanele nonconflictuale se expun unor consecințe neplăcute deoarece: a) sentimentele lor sunt întotdeauna ascunse și b) ajung să fie prinse în situații din care nu pot ieși, deoarece nu vor să supere pe nimeni.

În al patrulea rând, acest tip de persoane ajunge de obicei să se simtă izolat. Explicația este simplă: când scopul tău este să eviți conflictul, nu te poți conecta profund niciodată la nimeni, pentru că ar necesita un nivel de vulnerabilitate incomod și riscant. De asemenea, „oamenii drăguți” tind să fie anxioși, pentru că cheltuiesc multă energie în încercarea de a-i face fericiți pe toți cei din jur.

Cu alte cuvinte, încercarea de a evita conflictul direct sau tensiunea, înrăutățește de fapt lucrurile. Încercarea de a mulțumi pe toți fără a ține cont de propria persoană poate conduce la manifestări pasiv-agresive, un mecanism de apărare care nu este altceva decât “furie exprimată prin zâmbet”.

Uneori, agresivitatea pasivă înseamnă pur și simplu evitarea reacției verbale sau chiar evitarea oamenilor – atitudini tipice fără confruntare. Acest gen de comportament este de fapt o strategie folosită atunci când ne este frică să fim sinceri și deschiși sau credem că nu merită „să ne punem mintea cu…”.

Pornind de la concluzia că este de preferat evitarea tendințelor nonconflictuale se pune întrebarea cum se poate face asta? Iată câteva recomandări ale jurnalistei americane Melanie Pinola:

1.Abordați conflictele imediat când apar, atunci când ele sunt încă mici!

Ca și alte abilități sociale, a fi asertiv (“un comportament ce îi permite unei persoane să acționeze cât mai bine în interes propriu, să își apere punctul de vedere fără o anxietate exagerată, să-și exprime sentimentele în mod sincer și să se folosească de propriile drepturi fără a le nega pe ale celorlalți” J.Cottraux) înseamnă o abilitate ce trebuie învățată – una care necesită practică.

Este mai ușor să-ți spui părerea la începutul unui conflict în loc să încerci să-l aștepți. Dacă ți-e greu să fii direct cu oamenii apropiați, caută oportunități de a exersa cu străini, cum ar fi de exemplu la negocierea unor facturi.

2.Regândiți ideea de conflict!

A fi asertiv nu înseamnă ceva rău, egoist sau agresiv. Conflictele nu sunt întotdeauna rele – sunt deseori necesare pentru evoluție – chiar și confruntările furioase pot fi sănătoase. Acestea sunt lucruri greu de crezut atunci când nu ești confruntativ, dar analizează-le cel puțin.

3.Acționați ca și cum ați sfătui un prieten!

Cu toții suntem probabil mai raționali și mai curajoși atunci când dăm sfaturi altora decât atunci când luăm decizii pentru noi înșine.

Dacă vă confruntați cu o situație socială incomodă, treceți peste acea barieră nonconfruntativă imaginându-vă că acționați pentru un prieten sau gândiți-vă la ce sfat i-ați da unui prieten care s-ar afla în aceeași situație.

4.Utilizați mediul de comunicare cu care vă simțiți cel mai confortabil!

Pentru unele persoane acesta este scrisul: scrierea unui e-mail sau a unei scrisori poate ajuta la organizarea gândurilor. Alte persoane preferă “graiul viu”.

5.Dacă trebuie să evitați confruntarea, încercați să vă faceți situația mai puțin stresantă!

Pe lângă “luptă sau fugi”, există și o altă opțiune: să rămâi și să-ți schimbi perspectiva astfel încât să poți opera cu bunătate și compasiune. Cele mai sănătoase relații ale noastre nu vor evita confruntarea, ci vor învăța cum să “navigăm” mai bine prin ele.

Și atunci cum este mai bine? Din nou ajungem, iubite cititorule, la îndemnul la echilibru în toate manifestările noastre, echilibrul fiind calea sigură către picături de fericire.

Don’t worry, be happy!

Surse:

1.getpocket.com/read/1011600688

2.theswaddle.com/psychology-non-confrontational-attitude/

28 Aug

Nu neglijați traumele din copilărie pentru că sunt greu de depășit!

„Trauma este cea mai ignorată, negată, greșit înțeleasă și netratată cauză a suferinței umane…

Dr. Peter Levine

 

Mulți dintre noi am avut parte în copilărie de traume care ne-au marcat pentru toată viața. După orice traumă, indiferent de vârsta când se întâmplă ea, recuperarea este dificilă, însă adversitatea care se întâmplă în timpul copilăriei, poate fi deosebit de greu de depășit.

Spre deosebire de adulți, copiii au un control foarte mic asupra mediului lor. Dacă un copil locuiește într-o “casă abuzivă”, capacitatea lui de a se îndepărta de acest mediu este extrem de limitată, pe când un adult dispune de mai multe resurse emoționale și financiare care îl pot ajuta să scape.

La vârsta copilăriei se învață cum arată relațiile sănătoase în familie și între oameni în general, precum și cum se poate face față situațiilor dificile. Dacă un copil crește într-o familie în care comportamentul abuziv este norma, acest lucru le poate distruge înțelegerea a ceea ce este și nu este acceptabil în cadrul unei relații.

Chiar și atunci când trauma este inevitabilă, cum ar fi un deces în familie sau o boală majoră a unui membru al familiei, copiii se află încă în faza când își dezvoltă abilitățile de a face față și ca urmare procesează mult mai greu ceea ce s-a întâmplat.

Devine legitimă întrebarea: “Cum pot adulții care au suferit adversități în copilărie să facă față consecințelor acestor traume când nu mai sunt copii?”

Trauma din copilărie poate fi evaluată?!

O posibilitate de evaluare a traumei din copilărie o pot oferi testele specializate așa cum este și testul Adverse Childhood Experiences (ACE). (Conținutul său poate fi văzut aici: Testul_ACE_var_pdf).

Testul în sine este scurt – doar zece întrebări – despre adversitatea din familie (abuz fizic sau sexual, neglijare etc.) precum și despre membrii familiei cu probleme de sănătate mintală sau care abuzează de alcool sau droguri.

Cu cât scorul ACE este mai mare, cu atât este mai probabil ca persoana testată să dezvolte probleme cronice de sănătate în timpul maturității, probleme cum ar fi anxietatea, depresia, diabetul, astmul, cancerul, obezitatea, bolile coronariene și abuzul de substanțe.

Persoanele care înregistrează un scor de 4 sau mai mare au un risc semnificativ mai mare decât cele care nu au suferit adversități în copilărie.

Știind că experiențele negative timpurii pot avea un impact negativ asupra sănătății și bunăstării în viața de adult, constatarea că scorul ACE  este ridicat, poate fi destul de descurajantă. Cu toate acestea, este foarte important să se țină cont de faptul că scorul ACE este doar un indicator ce se referă la aspecte ale vieții din trecut și nicidecum o garanție a ceea ce urmează să se întâmple în viitor.

„Doar pentru că o persoană a experimentat un scor ACE mai mare, nu înseamnă neapărat că problemele ulterioare sunt inevitabile ci doar că ea este predispusă să aibă parte de probleme.” În acești termeni se exprimă Genevieve Rivera, director executiv al American Society for the Positive Care of Children (American SPCC), o organizație nonprofit dedicată educării părinților și prevenirii abuzului asupra copiilor. „Avem strategii, practici, instrumente și rutine care ne pot ajuta să ne reconectăm creierul și corpul”, mai spune ea.

Un prim pas ar putea fi căutarea ajutorului.

„Dacă aveți antecedente de traume, dacă ați experimentat adversități în copilărie, ceea ce puteți face este să vă conectați din timp la un sprijin”, este de părere dr. Melissa Goldberg-Mintz, psiholog clinician, profesor la McGovern Medical School, Houston, Texas. „Este ceva ce puteți face preventiv.”

Pentru persoanele cu scoruri ACE ridicate, există o mare probabilitate de a dezvolta probleme precum PTSD (Tulburare de stres post-traumatic), anxietate, depresie, abuz de substanțe, furie și impulsuri suicidare. Acesta este motivul principal pentru care aceste persoane trebuie neapărat să apeleze la asistență de specialitate. „Este foarte important să ai un profesionist de partea ta care să te ghideze”, spune Genevieve Rivera.

Căutarea ajutorului este adesea primul și cel mai important pas pentru a trece prin efectele persistente ale traumatizării din copilărie și poate servi drept bază pentru stabilirea unei vieți sănătoase și funcționale.

Învață să recunoști și să dezvolți relații sănătoase!

„Conexiunea este cel mai bun medicament pe care îl avem”, spune dr. Goldberg-Mintz. Dacă un copil care trece prin adversități are parte în același timp și de o relație caldă, plină de iubire din partea cuiva – fie că este vorba de un părinte, un bunic sau un îngrijitor – această relație va oferi adesea un tampon de protecție împotriva dezvoltării problemelor mai târziu în viață. „Cel mai bun mod în care știm cum să facem față durerii emoționale este conectarea cu oameni de care ne simțim atașați și în siguranță”, mai spune ea.

Adulții care nu au avut parte în copilărie de o asemenea relație iubitoare pot căuta să dezvolte asemenea relații mai târziu în viață, ceea ce poate ajuta la evitarea unora dintre rezultatele nefaste ale traumelor.

Noi oamenii suntem creaturi sociale. Tânjim după relații cu alți oameni și, dacă nu le obținem, sănătatea noastră mintală și fizică poate suferi. Este esențial să înțelegem cum arată relațiile sănătoase și care ar trebui să fie limitele și așteptările față de acestea.

Fă o prioritate din starea ta de bine fizică și emoțională!

Având în vedere că traumele din copilărie pot duce la o serie de probleme cronice de sănătate mai târziu în viață, fie ele fizice sau psihice, este important să ne concentrăm pe grija față de starea noastră de bine fizică și emoțională.

„Trebuie să te asiguri că nevoile tale de bază sunt îndeplinite”, spune dr. Goldberg-Mintz. Asta include somnul suficient, exerciții fizice făcute cu regularitate, o dietă sănătoasă și interconectarea cu ceilalți. „Dacă nu vă satisfaceți nevoile de bază, veți fi mai vulnerabili la rezultatele nefaste ale traumatizării din copilărie”.

Este adevărat că îndeplinirea acestor condiții poate fi o provocare, mai ales pentru că afecțiuni precum depresia și anxietatea fac ca somnul sau exercițiile fizice să fie deosebit de dificile. De aceea cu cât vă puteți concentra mai mult asupra propriei bunăstări fizice și mentale, cu atât mai bine.

Consolidați-vă reziliența!

Reziliența este capacitatea de a reveni rapid dintr-o adversitate. Unii dintre copiii care suferă din cauza adversităților sunt capabili să dezvolte reziliența, în timp ce alții nu prea sunt.

„Cercetările arată că chiar și o singură figură parentală de susținere în viața unui copil contribuie mult spre a-l ajuta să dezvolte această reziliență”, spune Genevieve Rivera.

Cei care nu și-au dezvoltat reziliența în timpul copilăriei, este încă posibil să o facă și ca adult – revenim astfel la ideea necesității de a se apela la ajutor profesional și la concentrarea pe construirea relațiilor sănătoase. Reziliența se dezvoltă în mod natural atunci când facem aceste lucruri.

“Cu toții avem reziliență în noi, dar trebuie să lucrăm la dezvoltarea ei”,  spune Rivera. „Cercetările au arătat de fapt că corpurile noastre experimentează un răspuns biologic pozitiv atunci când suntem înconjurați de relații sănătoase.”

Prin urmare sper, iubite cititorule, că dispui de suficientă reziliență ca să poți face față tuturor adversităților din viața ta și să ai astfel parte de multe picături de fericire!

Don’t worry, be happy!

Sursa:

lifehacker.com/how-to-deal-with-your-childhood-trauma-as-an-adult-1847435346?utm_source=pocket&utm_medium=email&utm_campaign=pockethits

21 Aug

Știți de ce unele persoane refuză să se vaccineze sau continuă să nege existența pandemiei?

„Dacă nu citești ziarele ești neinformat, dacă le citești, ești dezinformat.”

Mark Twain

 

Ce ar trebui să facem cu privire la persoanele care refuză să se vaccineze sau care continuă să nege că pandemia este reală? Dezbaterile pe această temă durează de luni de zile încă dinainte de apariția vaccinurilor.

Referindu-se la acești oameni unele voci spun:„Să fie respectați!” altele sunt revoltate: „Să le fie rușine!”. Sunt și păreri conform cărora ar trebui tratați cu empatie pentru că sunt victime ale dezinformării.

În ultima vreme, pe măsură ce varianta Delta a virusului s-a răspândit dând startul „pandemiei celor nevaccinați”, incertitudinile cu privire la pandemie au făcut loc furiei și disperării.

Au apărut chiar și pacienți care neagă realitățile virusului și după ce ei înșiși s-au îmbolnăvit, unii ajungând chiar să moară din cauza acestuia.

Sunt manifestări care pentru mulți dintre noi sunt inexplicabile. În acest context, ce este de făcut? După părerea sociologului Brooke Harrington, profesor la Dartmouth College, unele răspunsuri pot fi oferite de sociologia fraudei.

În 1952, sociologul american Erving Goffman a analizat “arta escrocheriei” într-un eseu fundamental On Cooling the Mark Out.

Pentru a înțelege fenomenul, el a identificat existența următoarelor personaje care iau parte la o escrocherie: în primul rând „operatorul” (the „operator”), persoana care pune la cale și săvârșește escrocheria; în al doilea rând, „ținta” (the “mark”), persoana devenită ținta escrocheriei; și “radiatorul” (the „cooler”), un aliat al escrocului care încearcă să consoleze victima odată ce frauda a devenit evidentă „într-un mod care face ca acesteia să-i fie mai ușor să accepte inevitabilul și să plece liniștită acasă”.

Goffman a observat că toate „țintele” ajung în cele din urmă să înțeleagă că au fost fraudate. În mod ciudat însă acestea aproape niciodată nu se plâng sau nu raportează autorităților cele întâmplate. De ce? Pentru că, după părerea lui Goffman, admiterea faptului că ai fost înșelat este atât de profund rușinoasă încât „marchează” experiența respectivă ca un fel de “moarte socială” adică sfârșitul dureros al unuia dintre multele roluri sociale pe care le jucăm cu toții.

În schimb, multe „ținte” neagă pur și simplu înșelătoria, susținând că au știut de ea tot timpul. Această atitudine le salvează mândria și evită “ruinarea” socială, dar permite fraudei să continue necontrolat, prinzându-i în mreje și pe alții. Prin acordarea priorității imaginii lor de sine față de binele comun, „țintele” fac o alegere lașă, egoistă. Goffman a denumit această manifestare „eșec moral”.

Revenind la problematica pandemiei de Covid-19, un astfel de „eșec moral” se materializează la cei care neagă existența ei sau au devenit “partizani antivaccinare” chiar dacă, cum am mai spus, unii dintre ei chiar au trecut prin boală sau au fost spitalizați.

Toți acești oameni au ales să salveze aparențele legate de ei înșiși mai degrabă decât să salveze viețile altor persoane. Ei poate ar putea salva multe vieți spunând pur și simplu: „Covid este real, vaccinează-te!”. Unii o fac dar mulți nu și din păcate, aceștia din urmă, se manifestă astfel pentru a se proteja pe ei înșiși social și emoțional în detrimentul celorlalți.

Opera lui Goffman sugerează două strategii paralele pentru a face față persoanelor care, în ceea ce privește pandemia, s-au cramponat de idei false.

Prima este să îi lăsăm să experimenteze rușinea a ceea ce el numește „moarte socială”. Dar a doua, și poate mai productivă, este aceea de a identifica „coolere”și a le convinge să revină, în privința pandemiei, la atitudinea majorității societății.

Cele mai eficiente „coolere” sunt personalitățile în a căror opinie au încredere oamenii. Majoritatea oamenilor nu sunt interesați să câștige părerea bună a altora ci mai degrabă, le pasă de statutul și „imaginea” pe care o au în cadrul unor comunități specifice care contează pentru ei.

Doi sociologi americani de la mijlocul secolului al XX-lea, Herbert Hyman și Robert Merton, au numit aceste comunități „grupuri de referință”.

Cu toții aparținem de mai multe „grupuri de referință” și unele dintre ele chiar se suprapun; este vorba de familiile noastre, de locuitorii cartierelor în care locuim, de colegii de școală și de la locurile de muncă precum și de membrii grupurilor politice de care aparținem sau cu care simpatizăm.

Toate aceste „grupuri de referință” nu numai că ne structurează rețelele sociale, dar îndeplinesc și o funcție de control: pe de o parte, avem încredere în informațiile provenite de la ele iar, pe de altă parte, solicităm, într-un fel sau altul, aprobarea lor în ceea ce privește manifestările noastre.

Din acest punct de vedere cei care neagă existența pandemiei și cei care se opun vaccinării antiCovid nu fac excepție: doresc validarea și caută informații numai de la “grupurile lor de referință” și nicidecum de la alții.

Acesta este motivul principal pentru care este fără șanse orice încercare de a le schimba atitudinea. Respectul, rușinea și empatia au valoare și impact numai în rețelele lor sociale specifice; la fel și în ceea ce privește încrederea în informații. Altfel spus, orice apel pentru revenirea la realitate ar trebui să vină “din interiorul casei”.

O modalitate de a face acest lucru este căutarea altor grupuri de referință în afară de cele mari din mass-media și politică, care contează pentru cei care neagă pandemia sau necesitatea vaccinării.

Rețelele sociale, pe cât de dăunătoare sunt în răspândirea dezinformării fac să fie relativ simplă identificarea și, uneori chiar aderarea la grupuri care resping instigarea la refuzarea vaccinării.

În cadrul acestor grupuri, putem identifica și încuraja membrii influenți care ar putea să combată negativismul privind pandemia. Le putem transmite mesaje oferind sprijin, mai ales dacă grupurile noastre de referință se suprapun – indiferent dacă asta înseamnă cetățeni ai aceluiași oraș sau practicarea aceleiași credințe.

Cu cât spațiul social este mai comun, cu atât mai bine. Ne-am putea oferi să îi susținem dacă sunt, elegant spus, “luați peste picior” pentru că au exprimat îndoieli cu privire la negativismul Covid. Sau i-am putea anunța că îi vom admira pentru că spun adevărul.

Este posibil ca acei oameni să nu aibă o audiență de milioane la televiziune, dar au totuși potențialul de a acționa ca „radiatoare” pentru cei din grupurile lor de referință – atât off- cât și online. Cu cât statutul lor este mai ridicat în cadrul grupurilor, cu atât vor avea mai multă influență în reconcilierea colegilor lor în privința realității pandemiei, permițându-le poate să se alăture societății sau cel puțin împiedicându-i să ne pună în pericol pe noi, ceilalți.

Ajungând la final, cred iubite cititorule că de data aceasta, în contextul celor de mai sus, singura sursă de picături de fericire este constatarea că nu ești niciuna din personajele menționate de Erving Goffman ca fiind participante la o înșelăciune.

Don’t worry, be happy!

Sursa:

www.theguardian.com/commentisfree/2021/aug/09/convince-anti-vaxxers?utm_source=pocket&utm_medium=email&utm_campaign=pockethits

14 Aug

”Niciodată nu e prea târziu”

„Să nu spui niciodată “prea târziu”. Chiar şi în politică nu este târziu niciodată. Întotdeauna este loc pentru un nou început.”

Konrad Adenauer

 

Zicala: „Nu poți învăța un câine vechi trucuri noi”, este folosită pentru a explica refuzul unui câine mai în vârstă de a răspunde la comenzi noi dar și refuzul unui om de vârstă mijlocie sau înaintată de a încerca lucruri noi.

Este interesant că această zicală este în totală contradicție cu cea din titlu. Le-am cântărit mult pe amândouă în urmă cu ceva vreme când am hotărât să învăț limbajul de programare Python. Dorința de a învăța Python provine din mai vechea mea atracție față de programarea calculatoarelor, atracție căreia, din lipsă de timp, nu am reușit să-i dau curs până acum.

Auzindu-mi intenția un amic m-a întrebat cu sinceritate: “La ce îți folosește?” De atunci, de câte ori am mai studiat câte o lecție de Python mi-a venit în minte întrebarea amicului și ca să fiu sincer nu prea am știut până acum să dau un răspuns. Argumentul mi l-a sugerat în zilele acestea articolul ‘You Can’t Teach an Old Dog New Tricks’ Idiom Proven Wrong apărut la Deep English.

Articolul redă povestea remarcabilă a lui Kimani N’gan’ga Maruge, poveste care infirmă credința că suntem prea bătrâni pentru a învăța ceva nou.

În 2004, la un an după ce guvernul a introdus școala primară gratuită, Kimani Maruge s-a înscris la școala primară Kapkenduywa, din Eldoret, Kenya. Până aici nimic neobișnuit numai că … el avea vârsta de 84 de ani.

Nu a avut ocazia să meargă la școală când era mai mic pentru că până în 2003, din cauza taxelor școlare foarte mari, școala elementară nu era disponibilă tuturor.

Și-a vândut caprele, a cumpărat o uniformă școlară și s-a înscris în clasa întâi. El a spus că vrea să învețe ca să poată citi Biblia și, pe de altă parte, suspecta faptul că nu primea pensia completă și dorea să fie capabil să verifice acest lucru.

La vârsta de 84 de ani, Kimani Maruge a devenit cea mai în vârstă persoană care s-a înscris vreodată la o școală elementară.

Unii oameni au fost surprinși de faptul că lui Kimani, om la o vârstă înaintată, i s-a permis să intre în școala elementară. Cu toată opoziția acerbă a unor oficiali și a părinților, care socoteau că un bătrân ocupă un loc educațional prețios (a ajuns ca la adresa lui să se prolifereze amenințări și chiar să se arunce cu pietre în el) nu s-a lăsat intimidat și nu a permis să stea ceva în calea educației sale. Era hotărât să continue să învețe indiferent de asemenea costuri. A fost acceptat la școală pentru a învăța alături de copiii de șase ani.

Kimani Maruge a dus o viață lungă și deloc lipsită de momente și evenimente deosebite. În perioada 1952-1960 a făcut parte din grupul de luptători Mau Mau, pentru independența țării față de Marea Britanie dar unul dintre lucrurile pentru care a luptat a fost și dreptul la educație.

Kimani Maruge a fost tatăl a 5 copii și a avut 30 de nepoți. Când a început școala i-a avut drept colegi pe doi dintre nepoții săi.

În anul 2005 a fost  invitat la New York, ca să facă campanie pentru educație, la un summit al Organizației Națiunilor Unite privind obiectivele de dezvoltare ale mileniului. De la tribuna ONU a chemat liderii africani să facă din educația pentru săraci o prioritate.

În timpul violențelor electorale din 2008, casa sa a ars și a fost mutat mai întâi într-o tabără iar apoi într-un azil de bătrâni din capitala țării, Nairobi. Și de acolo și chiar după ce a fost diagnosticat cu cancer la stomac și-a continuat studiile. A cerut ca profesorii să-l învețe acasă și asta s-a și întâmplat până la moartea sa, câteva luni mai târziu, în 2009.

În 2010, actorul și regizorul britanic Justin Chadwick a realizat filmul biografic The First Grader  bazat pe povestea adevărată a lui Kimani Maruge.

Atitudinea lui Kimani Maruge a devenit un exemplu care arată că educația și alfabetizarea pot fi începute la orice vârstă. Astăzi el este amintit ca o figură care a aruncat o lumină puternică asupra rolului învățării de-a lungul vieții și despre modul în care educația primară este esențială pentru toată lumea.

Povestea sa i-a inspirat pe mulți dintre cei care au abandonat școala în Kenya trezindu-le dorința de a se înscrie din nou la școală și de a-și finaliza studiile.

De exemplu, una dintre acele persoane este Thoma Litei, care a ratat școala în copilărie și s-a înscris la școală la 19 ani: „Am auzit că vor face un film și apoi am auzit despre acest om, bunicul Maruge, așa că mi-am dat seama că nu e prea târziu. Am vrut să citesc și să știu mai multe limbi, așa că am venit să învăț.”

Kimani Maruge este înscris în Cartea Recordurilor Guinness ca fiind cea mai în vârstă persoană din lume care a urmat școala primară. În 2015 (la 12 ianuarie) a fost  onorat de Google cu un doodle (11 ani de la prima zi la școală a lui Kimani Maruge).

Kimani nu și-a început educația ca octogenar pentru a obține un loc de muncă mai bun sau pentru a câștiga mai mulți bani. Pentru el, călătoria de a afla mai multe despre modul în care funcționează lumea a fost adevărata recompensă.

Asemenea recompense ne devin accesibile dacă ascultăm și de sfatul lui Jane Fonda: „Niciodată nu e prea târziu, prea târziu să începi din nou, prea târziu să fii fericit.” Oamenii, precum Kimani Maruge, ne arată că, dacă suntem dispuși să muncim din greu și să perseverăm, putem obține aproape orice și în mod cert multe picături de fericire.

Don’t worry, be happy!

Surse:
1.news.bbc.co.uk/2/hi/africa/8202378.stm

2.www.theguardian.com/global-development/2011/jun/19/kenya-first-grader-education

3.www.ndtv.com/education/kimani-maruge-the-inspiring-story-of-oldest-primary-school-student-in-the-world-1781786

07 Aug

De ce interacțiunile conversaționale cu copiii, de la o vârstă fragedă, sunt foarte importante?

Copilul ajunge pentru părinții săi, după educația pe care o capătă, răsplată sau pedeapsă.”

Jean Jacques Rousseau

 

Conversația se termină rapid atunci când te adresezi unui nou-născut pentru că acesta nu răspunde, nu oftează când îi spui că va ploua sau nu zâmbește când spui o glumă.

Cu toate acestea și acele săptămâni timpurii sunt foarte importante pe termen lung și nu trebuie să fie mai sărace în “convorbiri”. După câteva luni, încep să răspundă cu gângureli și chicoteli și astfel ne dăm seama că au nevoie de aceste “convorbiri”.

Din păcate, conform cercetărilor, unii părinți nu le vorbesc prea mult copiilor lor și acest lucru poate avea consecințe negative de durată în creier.

La mijlocul anilor 1990 s-a făcut o descoperire îngrijorătoare cu privire la identificarea unor mari diferențe în realizarea limbajului la copii. Betty Hart și Todd Risley, cercetători americani în domeniul educației, au întreprins o cercetare, pe parcursul a mai mult de doi ani, în rândul unor familii care aparțineau diferitelor grupuri socio-economice.

Analizând datele, au ajuns la concluzia că în mediile mai sărace copiii au auzit cam o treime din numărul de cuvinte auzite pe oră de cei din medii cu venituri mai mari. Asta înseamnă, pe scară mai largă, că până la vârsta de patru ani decalajul dintre copiii aparținând mediilor sărace și cei provenind din medii mai bogate ajunge la 30 de milioane de cuvinte auzite.

Studiul a fost însă departe de a fi ideal deoarece eșantionul de subiecți cu care s-a lucrat a avut o dimensiune relativ mică și nu este clar dacă decalajul real este la fel de mare pe cât au sugerat cercetătorii prima dată.

Dacă acest „decalaj de cuvinte” există, se poate vorbi de o mare problemă, deoarece se știe că limbajul este unul dintre cei mai importanți predictori ai modului în care individul evoluează mai târziu în viață, de la școala primară până la universitate și, în cele din urmă, în carieră. Pentru a citi, a învăța calculele de bază și chiar pentru a articula amintirile, este nevoie de limbaj.

Decalajul menționat are loc și în creier. Un grup de cercetători, condus de dr. Rachel Romeo de la Boston Children’s Hospital, neurolog (interesată în general de modul în care experiențele timpurii ale copiilor, atât favorabile cât și adverse, influențează dezvoltarea lor neuronală, cognitivă și academică, cu un accent specific pe limbă și alfabetizare), a ajuns la concluzia că interacțiunile conversaționale pot avea un beneficiu vizibil asupra dezvoltării creierului.

Echipa a înregistrat conversații în casele unor familii, monitorizând atât cuantumul de limbaj cât și numărul de episoade de conversație la care au fost expuși copiii. A rezultat că micuții implicați în mai multe conversații au fost mai buni la sarcinile de înțelegere a limbajului.

De asemenea, acești copii au avut conexiuni mai puternice de substanță albă în creier în două zone importante pentru limbaj, ceea ce accelerează procesarea informațiilor în aceste zone. Acest lucru, conform dr. Romeo, arată că interacțiunile conversaționale contribuie la dezvoltarea creierului: „Am constatat că mai multe conversații s-au corelat cu conexiuni mai puternice în această cale, care la rândul lor s-au legat de abilitățile lingvistice ale copiilor”.

Într-adevăr, o mulțime de dovezi arată că cel mai mult contează nu perceperea pasivă sau numărul de cuvinte auzite de un copil ci, mai degrabă, calitatea conversației, mai precis discuții care necesită ascultare și reacție/răspuns.

Echipa lui Rachel Romeo a mers cu un pas mai departe într-un studiu de urmărire (follow-up) care a ajutat părinții ca, la rândul lor, să înțeleagă importanța conversațiilor. În grupul studiat, s-au descoperit creșteri ale substanței cenușii în zonele lingvistice și sociale ale creierului copiilor.

„Nu este o coincidență”, spune Rachel Romeo. Este logic ca zonele sociale și lingvistice ale creierului să se „reunească” în aceste relații între copii și părinți, deoarece limbajul stă la baza relațiilor noastre sociale și ambele sunt fundamentale pentru modul în care învățăm. „Avem această dorință umană de a comunica”, spune ea. „În plus, ne dezvoltăm abilitățile lingvistice, iar aceste abilități lingvistice adaugă o bază pentru cunoașterea la nivel superior.”

Pe de altă parte, un grup de la Princeton Baby Lab, a monitorizat creierul bebelușilor cât și al cercetătorilor pentru a stabili dacă, atunci când participă la jocuri interactive, cum ar fi cântatul sau cititul, modelele de activare ale creierelor lor încep să conveargă. Cu alte cuvinte, creierele „se  cuplează” și cele două creiere funcționează ca unul singur, explică Elise Piazza de la Princeton University Neuroscience Institute, autoarea principală a studiului.

În perioadele când participă la activități separate, „sincronizarea neuronală” dintre creiere dispare.

Având în vedere cât de importante sunt conversațiile de la o vârstă atât de fragedă, cât de îngrijorați ar trebui să fim cu privire la „decalajul de cuvinte” și de unde provine el?

Chiar dacă studiul lui Hart și Risley nu a fost perfect, ideea existenței decalajului socio-economic semnificativ a fost semnalată de multe alte studii.

De exemplu, în 2008, Meredith Rowe, profesor la Harvard University a descoperit că tipurile de conversații diferă semnificativ între familiile cu venituri mici și mari – în parte și datorită nivelurilor diferite de educație atinse de părinți în aceste grupuri.

Cu alte cuvinte, nivelul de cunoștințe al părinților contribuie pozitiv la dezvoltarea vocabularului copiilor, spune Rowe. Conform studiului, părinții cu venituri mai mari au folosit propoziții mai lungi și mai mult vocabular decât părinții cu venituri mai mici.

„Constatarea cheie aici a fost că influența sărăciei asupra modului în care părinții au comunicat cu copiii lor a fost explicată de cât de mult știau părinții despre dezvoltarea copilului”, spune ea.

Dacă există vreo asociere între statutul socio-economic și abilitățile verbale, aceasta se poate datora faptului că sărăcia este legată atât de nivelurile de educație mai scăzute, cât și de un stres mai mare. Ambii factori indică posibilitatea diminuării calității conversațiilor.

Însă statutul socio-economic nu înseamnă determinism. Într-un studiu din 2015, Kathy Hirsh-Pasek, profesor de psihologie la Temple University din Philadelphia (unde conduce Laboratorul de limbaj pentru sugari) și colegii ei, au analizat discursul a 60 de copii, aflați la vârsta de 2 ani, toți din familii cu venituri mici; s-au întors un an mai târziu pentru a vedea cum se dezvoltaseră acești copii.

După cum se anticipa, copiii care au participat la mai multe conversații la doi ani au avut un limbaj mai avansat un an mai târziu. Cei care au avut mai puține conversații au obținut rezultate mai slabe în ceea ce privește abilitatea lingvistică.

Deoarece toți acești copii proveneau din medii cu venituri mai mici, rezultatele arată că sărăcia singură nu este ceea ce predispune un copil la competențe lingvistice mai slabe. După părerea doamnei Hirsh-Pasek „Nu este vorba doar dacă te-ai născut într-un mediu cu resurse scăzute, ci și de modul în care interacționezi cu copilul tău.”

Altfel spus, interacțiunile de calitate sunt mai importante decât cantitatea. Cu cât copiii au mai multe experiențe sociale, fie cu părinții lor, fie cu alte persoane din jurul lor, cu atât vor învăța mai mult.

Există o serie de modalități relativ simple, care ajută la încurajarea conversațiilor cu copiii. De exemplu, americanii au încercat folosirea în locuri aglomerate (supermarketuri, parcuri de distracții, stații ale transportului în comun ș.a.) a unor promptere care sugerează pentru părinți întrebări pe care să le pună copiilor cum ar fi: „De unde vine laptele?”, „Care este leguma ta preferată?” ș.a.

De asemenea, ca urmare a unui proiect denumit „Peisaje ludice de învățare”, au fost implicate consilii ale unor orașe și arhitecți pentru „transformarea locurilor cotidiene în oportunități de învățare”.

Hirsh-Pasek spune că monitorizarea atentă a arătat că unele dintre acest gen de proiecte au contribuit la creșterea conversațiilor cu 30-55%.

Dar în același timp se pot folosi și jocurile, pentru a încuraja mai multe aspecte importante ale învățării, de la social la cognitiv.

În Marea Britanie, guvernul a lansat un proiect online, care îi încurajează pe părinți să vorbească mai mult cu copiii lor. Proiectul, denumit Hungry Little Minds, este activ de trei ani și a fost lansat cu scopul „de a încuraja părinții să se angajeze în activități care să susțină învățarea timpurie a copilului lor și să îi ajute să se pregătească de școală”.

Este adevărat că pentru unii, stresul vieții de zi cu zi poate lăsa mai puțin timp pentru discuții și joacă dar nu este permis să pierdem din vedere faptul că modul în care vorbim copiilor și modul în care îi ascultăm le pot dezvolta literalmente creierul. Faptul că știm cum să obținem acest rezultat și ne implicăm, indiferent că suntem părinți sau bunici, nu poate decât să ne aducă multe picături de fericire.

Don’t worry, be happy!

Sursa:

www.bbc.com/future/article/20191001-the-word-gap-that-affects-how-your-babys-brain-grows

31 Jul

Cunoașteți definiția corectă a fericirii?

„Dacă n-ar exista fericirea altora, nu ne-am sinchisi de nefericirea noastră.”

Marin Preda

 

Întrebarea din titlu nu are sens. Rezultă foarte clar acest lucru din articolul profesorului  Arthur C. Brooks, de la  Harvard Business School, „Different Cultures Define Happiness Differently”, articol care stă și la baza celor ce urmează.

Din capul locului trebuie spus că fericirea, altfel spus starea de bine, este departe de a fi universală, adică definită la fel pe întreg mapamondul.

Aparent, din rapoartele anuale ale ONU, toată lumea știe unde trăiesc cei mai fericiți oameni din lume. În ultimii ani, inclusiv în cel în curs, Finlanda s-a clasat pe locul I, situându-se în fruntea țărilor nordice, care toate sunt considerate ca fiind patriile celor mai fericiți oameni.

Pornind de aici poate mulți dintre noi vom fi tentați să imităm obiceiurile nordice. Dar dacă vom trăi ca un finlandez – cu plimbări zilnice în pădure, cu înotul în apă cu gheață ș.a. – totul va fi bine? Vom fi și noi fericiți?

Probabil că nu. Pentru ca Raportul Mondial al Fericirii (World Happiness Report) sau alți indici internaționali ai fericirii să poată fi considerate ca fiind obiective și să permită comparații între state ar trebui să se presupună că oamenii din întreaga lume definesc fericirea și răspund la sondajele despre fericire în același mod.

În realitate nu este așa. Cercetările privind modul în care oamenii din diferitele părți ale lumii înțeleg starea de bine relevă o serie de diferențe majore între națiuni.

Înțelegerea acestor diferențe ne oferă o imagine mult mai bogată a fericirii globale decât poate înfățișa orice index. Dar, mai important, oferă o suită de modele de stare de bine pe care fiecare dintre noi le poate urma.

La prima vedere, felurile în care oamenii din întreaga lume spun că experimentează fericirea au unele puncte comune evidente. Un studiu din 2016 efectuat pe 2.799 de adulți din 12 țări a constatat că, pentru toate națiunile studiate, au fost dominante definițiile psihologice ale fericirii, definiții care implică „o stare interioară, un sentiment sau o atitudine”. În general, subiecții din diferite părți ale lumii au spus că au găsit fericirea în realizarea „armoniei interioare”.

Dar și armonia interioară, deși poate suna universal, înseamnă lucruri foarte diferite în locuri diferite. De exemplu, danezii descriu armonia interioară în termeni de igienă, ceva asemănător cu confortul și o companie plăcută, pe când americanii tind să o definească în funcție de abilitățile lor de a-și satisface pasiunile, de regulă în contextul muncii.

Deci nu se poate spune că definițiile psihologice “bat în cuie” ceea ce se cheamă fericire. Pornind de aici, diferențele dintre țări se extind.

De exemplu același studiu din 2016 a constatat că 49 % dintre americani, atunci când au definit fericirea s-au referit în mod explicit la relațiile de familie în timp ce sud-europenii și latin-americanii au conceput-o în general în termeni de sine; doar 22 % dintre portughezi, 18 % dintre mexicani și 10% dintre argentinieni au pomenit familiile lor în definițiile pe care le-au dat pentru fericire.

Doi oameni de știință japonezi, Yukiko Uchida și Yuji Ogihara de la Kyoto University, într-un articol publicat în 2012 în International Journal of Wellbeing, au evidențiat o diferență importantă, în ceea ce privește definiția fericirii, între culturile occidentale și cele asiatice.

După părerea lor, în Occident, fericirea este definită ca „o stare ridicată de excitare, cum ar fi entuziasmul și sentimentul de realizare personală” în timp ce în Asia, „fericirea este definită în termenii unei stări de excitare scăzute, cum ar fi calmul”.

În cazul țărilor mari, chiar și compararea oamenilor din interiorul acelorași granițe poate fi dificil de realizat cu precizie. Astfel, de exemplu, fericirea este definită foarte diferit în nordul Indiei față de sudul ei.

Până și cuvintele pe care le folosim pentru a vorbi despre fericire au conotații diferite în diferite limbi. În limbile germanice, fericirea (die Glücklichkeit – germană) își are rădăcinile în cuvinte legate de avere sau de soarta pozitivă.

De fapt, cuvântul fericire (happiness) provine din engleza medie (engleza secolului XV) în care „hap”  înseamnă „noroc”. În același timp, în limbile latine, termenul provine de la „felicitas”, care în Roma antică se referea nu doar la „noroc”, ci și la „creștere”, „fertilitate” și „prosperitate”.

Prin urmare, culturile variază foarte mult în definițiile lor privind fericirea. Asta înseamnă că este imposibil să spunem că oamenii dintr-o anume țară sunt mai fericiți decât alții în sens absolut și că un singur indice al „celor mai fericite țări din lume” este instructiv.

Fericirea poate fi definită și măsurată în multe moduri diferite. Poate că Finlanda este cea mai fericită țară după o definiție dar aproape sigur nu este și după o alta.

Clasificarea‚ țărilor după gradul de stare de bine pe care îl oferă cetățenilor lor face distincție între două moduri de a vedea fericirea.

Primul este de concentrare asupra fericirii „interioare” sau „exterioare” – adică pe introspecție versus interacțiune cu ceilalți. Al doilea este concentrarea pe „relații” sau pe „îndatoriri” – axat pe oameni sau pe a face ceva. Acest lucru ne oferă patru modele majore de stare de bine, bazate pe cercetări efectuate prin sondaje în întreaga lume.

  1. Fericirea provine din relații bune cu oamenii pe care îi iubești.

Aceasta este o combinație a concentrărilor pe „exterior” și „relații”. În acest model, familia și prietenii sunt cei care oferă cea mai mare fericire. O țară care se potrivește acestui model, bazat pe modul în care populația tinde să definească fericirea, este SUA.

  1. Fericirea provine dintr-o conștiință superioară.

Aceasta este o combinație a concentrării pe „interior” și „relații” și este modelul corespunzător persoanelor extrem de spirituale, religioase sau predispuse la filosofare și care acordă o importanță deosebită întâlnirilor din comunitate. Se pare că în sudul Indiei trăiesc o mulțime de oameni care corespund acestui model.

  1. Fericirea vine din a face ceea ce îți place, de obicei împreună cu alții.

Aceasta este o combinație a concentrărilor pe „exterior” și „îndatoriri” – adică o dedicație pentru muncă sau activități de agrement îndeplinite profund. Acesta este modelul care se potrivește celor care au tendința să spună „Munca mea este viața mea” sau „Îmi place să joc tenis cu prietenii mei”. Aceste persoane se pot găsi în țările nordice și în Europa Centrală.

  1. Fericirea emană pur și simplu din sentimentul unei stări de bine.

Aceasta este o combinație a concentrării pe „interior” și „îndatoriri”. Este modelul potrivit persoanelor care acordă prioritate experiențelor care le conferă sentimente pozitive, fie că sunt singuri, fie cu alții.

O modalitate bună de a vă evalua acest gen de stare de bine este aceea de observa dacă, v-ați gândit să urmăriți un film pe Netflix sau să beți un pahar de vin, atunci când vă imaginați că sunteți fericiți. Acest model este cel mai comun în America Latină, Africa de Sud și zona Mediteranei.

Desigur modul de clasificare prezentat nu este exhaustiv; o mulțime de oameni și țări nu pot fi plasate, conform acestor criterii, în mod net într-o anumită poziție. Concepția fiecăruia dintre noi despre fericire ar putea fi un amestec al acestor modele. Ele oferă însă un punct de plecare pentru a înțelege numeroasele concepte de stare de bine din întreaga lume – și cele din interiorul propriului cap.

Prin urmare așa cum țările definesc în mod diferit fericirea așa și indivizii pot avea propria lor viziune asupra fericirii. Așadar, ca să ai parte de cât mai multe picături de fericire, ceea ce îți pot dori, iubite cititorule, este ca viața pe care o trăiești să se suprapună perfect peste ceea ce înțelegi tu prin fericire!

Don’t worry, be happy!

Sursa:

www.theatlantic.com/family/archive/2021/07/happiest-country-definition/619441/

24 Jul

Cum putem evita să devenim distribuitori de dezinformări și “făcături”?

Chiar și cel mai mic neadevăr îl strică pe om, la fel cum o picătură de otravă poate strica un lac întreg.”

Mahatma Gandhi

 

În ultima vreme am putut afla că unele platforme de socializare de pe Internet, în speță Facebook și Twitter, au luat câteva măsuri pentru a reduce răspândirea dezinformărilor. Dar nicio măsură nu a reușit încă să elimine complet întregul conținut înșelător de pe social media. Ca urmare autoprotejarea rămâne cea mai bună metodă prin care ne putem feri de asemenea conținuturi.

Dezinformările și “făcăturile” pot proveni de pe site-uri care se prefac că sunt site-uri relevante de știri, propagandă politică sau rapoarte „pseudo-profunde”, dar în realitate nu sunt. Ele reprezintă un tip de informații care sunt generate în mod deliberat cu răutate pentru a induce în eroare oamenii.

Multe dintre dezinformări și fake news-uri sunt distribuite de unele persoane în mod intenționat, știind că sunt false, dar deseori ele sunt distribuite și de persoane care nu știu că nu sunt adevărate și distribuie online linkuri “fără să-și bată prea mult capul”.

Realizarea autoprotejării față de dezinformări și fake-news-uri, în sensul de a nu ne lăsa induși în eroare sau de a nu răspândi inexactități, este la îndemâna fiecăruia dintre noi, în condițiile în care folosim câteva tactici sugerate de cercetările psihologice.

  1. Familiarizați-vă cu trucurile dezinformării!

Cea mai bună “inoculare” împotriva a ceea ce OMS numește „infodemic” (un amestec de „informații” și „epidemii” care se referă de obicei la o răspândire rapidă și de mare anvergură atât a informațiilor exacte cât și inexacte despre ceva, cum ar fi de exemplu o boală.) este să înțelegem trucurile pe care cei care ne dezinformează le folosesc în încercarea lor de a ne manipula.

Cercetările arată că familiarizarea cu trucurile “meseriei de dezinformator” ne poate ajuta să recunoaștem poveștile false atunci când le întâlnim, făcându-ne mai puțin sensibili la acele trucuri.

Cercetătorii de la Cambridge University au dezvoltat un joc online numit „Bad News” (varianta în limba română se găsește la adresa www.getbadnews.ro ), legat de care studiile lor au arătat că pot îmbunătăți identificarea falsurilor de către jucători.

În plus este bine să încercăm să aflăm mai multe despre modul în care funcționează platformele de Internet și social media pentru ca să înțelegem mai bine instrumentele disponibile și persoanelor care doresc să ne manipuleze.

De asemenea, putem fi mai receptivi în a afla mai multe despre realizările științei și standardele dovezilor, care ne pot ajuta să fim mai puțin susceptibili la minciuni și afirmații înșelătoare despre subiecte legate de sănătate și știință.

  1. Recunoașteți-vă vulnerabilitățile!

Se pare că persoanele care își subestimează propriile prejudecăți sunt de fapt mai vulnerabile la inducerea în eroare decât persoanele care își recunosc părtinirile.

Conform cercetărilor oamenii sunt mai susceptibili la dezinformările, care se aliniază cu punctele lor de vedere preexistente. Aceasta se numește „părtinire de confirmare”, deoarece o persoană este părtinitoare față de informațiile care confirmă propriile ei păreri.

Este important să fim deosebit de critici față de informațiile care provin de la grupuri sau persoane cu care suntem de acord sau de care suntem legați – din punct de vedere politic, religios, etnie sau naționalitate. În acest context este util să vedem și alte puncte de vedere din alte surse cu informații despre același subiect.

La fel de important este să fim sinceri cu noi înșine în legătură cu prejudecățile pe care le avem. Mulți oameni presupun că alții sunt părtinitori iar ei înșiși nu și, ca urmare, alții au mai multe șanse să împărtășească dezinformarea decât ei.

  1. Nu pierdeți din vedere sursa!

Și mass-media este tributară prejudecăților dar există și puncte de vedere mai puțin partizane.

Când urmărim știri, ar fi bine să știm cât de sigură este sursa. Orice informație ar fi bine să o verificăm măcar de două ori și din alte surse cu părtiniri reduse pentru a afla în cine putem avea încredere.

Trebuie de asemenea avută în vedere și posibilitatea ca unii agenți de dezinformare să producă site-uri false care arată ca sursele reale de știri – deci ar trebui să ne asigurăm că site-ul pe care îl vizităm este de încredere din acest punct de vedere.

  1. Faceți o pauză!

Majoritatea oamenilor când intră online, mai ales pe rețelele de socializare, o fac pentru divertisment, socializare sau ca să-și abată atenția de la alte probleme. În acest context precizia nu se află neapărat pe lista de priorități.

Cu toate acestea, puțini își doresc să fie mincinoși, iar costurile distribuirii de dezinformări pot fi mari – pentru indivizi, relațiile lor și chiar societatea în ansamblu. De aceea, înainte de a ne decide să redistribuim ceva, devine oportun să facem o pauză pentru a ne reaminti valoarea pe care o acordăm adevărului și acurateței.

Punându-ne întrebarea „Este adevărat ceea ce voi redistribui?” ne folosim de fapt de posibilitatea de a ajuta la oprirea răspândirii de dezinformări și ne va încuraja să privim dincolo de titlu și să verificăm faptele înainte de a le distribui.

Chiar dacă nu ne gândim în mod specific la acuratețe, o pauză înainte de distribuire ne poate oferi șansa ca mintea să ne ajungă din urmă emoțiile. Avem astfel posibilitatea de a ne întreba dacă dorim cu adevărat să împărtășim ceva cu alții și, dacă da, de ce? Astfel putem să ne gândim și la potențialele consecințe ale partajării.

Cercetările arată că cele mai multe dezinformări sunt distribuite rapid și fără prea multe gânduri pentru cei care le distribuie. Impulsul de a distribui fără a gândi poate fi chiar mai puternic decât tendințele de distribuire partizană. Acesta ar fi un motiv să nu ne grăbim niciodată cu distribuirea.

  1. Conștientizați-vă emoțiile!

Oamenii distribuie adesea știri și informații conform cu dispozițiile lor sufletești mai degrabă decât ca urmare a concluziilor gândirii critice.

Într-un studiu recent, cercetătorii au descoperit că persoanele care și-au vizionat fluxul de socializare în timp ce se aflau într-o stare de spirit emoțională au fost mult mai susceptibile de a împărtăși unele dezinformări decât cei aflați într-o stare de spirit mai rațională. În special nervozitatea și anxietatea îi fac pe oameni mai vulnerabili la preluarea informațiilor greșite.

  1. Combateți neadevărurile observate!

Înfruntați dezinformarea în mod public. S-ar putea ca acest mod de a reacționa să fie “inconfortabil”, dacă vă temeți de conflict, pentru că ar putea să îi provoace pe prietenii din online. Este posibil să răspundeți persoanei care v-a provocat reacția cu un link către un site de verificare a faptelor.

 În orice caz dovezile arată că este o tehnică eficientă criticarea explicită a raționamentului specific dintr-o postare cu neadevăruri și furnizarea de viziuni contrare care arată clar modul în care este produs falsul.

Chiar și respingerea scurtă sub forma „acest lucru nu este adevărat” – este mai eficientă decât să nu spui nimic. Umorul poate funcționa și el.

Corectarea dezinformărilor online de către oameni reali, poate fi la fel de eficientă, dacă nu chiar mai eficientă, decât eticheta de “conținut îndoielnic” pusă de vreo companie de socializare. Acest lucru are o explicație simplă: oamenii au mai multă încredere în alți oameni decât în algoritmi și roboți.

Un beneficiu suplimentar al înfruntării publice a dezinformărilor este că această reacție atrage și atenția altor persoane făcându-le să fie mai atente atunci când redistribuie informații. Deci, chiar dacă reacția publică nu descurajează autorul/autorii aflați la originea dezinformării, îi descurajează pe alții.

  1. Sprijiniți reacțiile altora la dezinformări!

Dacă altcineva semnalează falsurile dintr-o postare nu vă rezumați la nepreluarea postării respective. Sprijiniți persoana care a reacționat la dezinformare. Dacă nu faceți acest lucru și ceva este distribuit și redistribuit din nou și din nou, se va întări convingerea oamenilor că este OK să se distribuie dezinformările – pentru că toți ceilalți o fac și numai câțiva, dacă există, se opun.

Dacă se permite răspândirea dezinformărilor devine mai probabil ca tot mai mulți oameni să înceapă să le creadă – pentru că oamenii ajung să creadă lucrurile pe care le aud în mod repetat – chiar dacă inițial au știut că nu sunt adevărate.

Nu există o soluție perfectă. Unele dezinformări sunt mai greu de contracarat decât altele, iar unele tactici de contracarare sunt mai eficiente decât altele în momente diferite sau pentru oameni diferiți. Dar puteți face pași importanți pentru autoprotejare și pentru protejarea de confuzie, înșelăciune și minciună a celor aflați în propriile rețele sociale. Consecințele unor asemenea pași ne pot furniza chiar și picături de fericire.

Don’t worry, be happy!

Sursa:

ideas.ted.com/7-ways-to-avoid-becoming-a-misinformation-superspreader/

17 Jul

Există și minciuni și greșeli oneste!?

„E adevărat, să spui minciuni nu e deloc onorabil. Atunci când adevărul poate aduce însă dureri nemăsurate, lipsa de onestitate e scuzabilă.”

Sofocle

 

Într-una din zilele mele sud-africane veneam cu nepoțelul meu de la grădiniță, când un trecător m-a oprit să mă întrebe cum poate ajunge pe Louis Botha avenue. Oarecum flatat că inspir încredere m-am grăbit să-i indic direcția dar până omul a dispărut din câmpul meu vizual mi-am dat seama că l-am îndrumat greșit. Altfel spus, deși nu mă consider mincinos, am „turnat” o minciună. M-am înșelat și nu am spus adevărul.

Probabil, cei mai mulți dintre noi împărtășesc destul de frecvent din greșeală neadevăruri banale dar în zilele noastre, aproape întotdeauna, există cineva cu smartphone-ul în mână, gata să ne corecteze și probabil ne vom strădui să ne verificăm spusele.

Însă pentru instituțiile mass-media, mediul academic sau guvern miza în cazul erorilor este mult mai mare. Ca urmare, ei încearcă din greu – sau cel puțin ar trebui să încerce din greu – să fie corecți. Găsim o explicație foarte clară la Aristotel: „Ce câştigă acei care mint? Că nu sunt crezuţi când spun adevărul.”

Dar chiar și jurnaliștii sinceri și cărturarii atenți pot greși uneori lucrurile și vom numi greșelile lor greșeli oneste dacă erorile respective, odată semnalate, vor fi imediat corectate și confirmate.

Există o diferență foarte mare între o eroare și o minciună – ca și între „știri false” și „știrile false” numite „fake news – făcături”. O “făcătură” este întotdeauna un fals făcut cu intenție. Dar o știre falsă nu este întotdeauna o “făcătură”; ar putea fi pur și simplu o greșeală. Partizanii politici încearcă însă să estompeze această distincție clară.

Când vine vorba de informații legate de sănătatea publică, miza este și mai mare. Când a lovit pandemia COVID-19, ne-am dorit cu toții sfaturi instantanee și exacte despre ce să facem și ce să nu facem. Dar virusul este nou, așa cum ne amintește numele interimar dat acestuia (noul coronavirus). Oamenii de știință se grăbeau să-și dea seama ce este, cum se răspândește și cum poate fi învins. Răspunsul sincer la multe dintre cele mai urgente întrebări ale noastre a fost: „Nu știm încă.” Nu se puteau oferi orientări bazate pe informații complete.

Au fost comise multe erori. Unele dintre primele sfaturi erau greșite – s-a dovedit că măștile erau chiar mai importante decât spălarea mâinilor și că exteriorul era foarte diferit de interior ș.a.m.d. Multe sfaturi oficiale erau false, dar nu “făcături”.

Cea mai importantă întrebare pentru cetățeni nu este dacă sfaturile de sănătate publică sunt întotdeauna corecte ci întrebarea dacă oficialii din domeniul sănătății publice se străduiesc să fie consecvenți în încercarea de a da sfaturi corecte și comunică, în mod onest și clar, ceea ce doamna  Zeynep Tufekci, sociolog și scriitor turc, a numit „adevărul dureros deplin”. Cu alte cuvinte, încrederea se bazează pe buna credință mai degrabă decât pe adevăr.

În fața unei nevoi urgente de informații, vrem doar adevărul. Ca răspuns la întrebarea „Încotro trebuie să o iau ca să ajung la gară?”, tot ceea ce contează cu adevărat este exactitatea răspunsului. Dar, pe de altă parte, de cele mai multe ori, este mai important ca o persoană să fie de bună credință și poate mai puțin răspunsurile sale la întrebări, atunci când adevărul acestora nu s-a clarificat încă.

Cei mai mulți dintre noi simțim foarte diferit față de o persoană care face o greșeală, bazată poate pe informații inadecvate și o persoană care spune o minciună în mod deliberat. Și știm, de asemenea, că nimeni nu poate avea întotdeauna 100% dreptate. Toate acestea sunt valabile și pentru instituțiile noastre.

Problema nu este pur și simplu capacitatea de a discerne adevărul de fals ci devine o problemă de primă importanță posibilitatea de a discerne cine sunt cei care în mod real încearcă să prezinte adevărul, chiar dacă nu reușesc întotdeauna. Prin urmare întrebarea este „Cine este corect?” și nu „Unde este adevărul?”.

Adevărul unei afirmații poate fi testat empiric dar buna credință a persoanei care a prezentat-o este mai greu de evaluat, deoarece ne impune să știm ce știe ea.

A fost o minciună sau o greșeală sinceră? O modalitate de evaluare este reacția persoanei dacă i se prezintă dovezi că afirmația sa este falsă. Dacă continuă să repete afirmația cu nepăsare, în mod clar nu este sinceră.

Adevărul este empiric, dar buna credință este etică. În timp ce adevărul este produsul final, buna credință este un element vital în producerea sa. Buna credință se bazează pe două virtuți de bază, exactitatea și sinceritatea și este important să le aducem la cote maxime, mai ales în ceea ce privește chestiunile mai importante, bineînțeles în limitele cunoștințelor și competențelor noastre.

O persoană care citește literatura de sănătate publică despre purtarea unei măști sau administrarea unui vaccin, mai degrabă decât să creadă pur și simplu ceea ce îi spune vecinul, face același lucru. Depunerea unor eforturi mai mari pentru maximizarea virtuților menționate mai sus nu înseamnă adesea altceva decât apelarea la o sursă de știri de calitate superioară, alta decât ne oferă de exemplu fluxurile de pe platformele de socializare.

După ce ne-am străduit să obținem niște informații exacte, ar trebui să le împărtășim pe deplin și sincer. Aceasta este prin urmare virtutea bunei credințe care presupune că ceea ce spunem coincide cu ceea ce credem.

Pot exista însă circumstanțe în care suntem tentați să ne ascundem convingerile și dacă nu facem așa dovedim mult curaj. De exemplu, dacă suntem convinși că toată lumea ar trebui să poarte o mască în cazul contactului cu alții dar majoritatea colegilor noștri cred că purtarea măștii este o prostie, când apare acest subiect, ar putea fi mai ușor, să păstrăm tăcerea dar dacă ne spunem părerea cu sinceritate dăm dovadă de curaj.

Desigur, pot exista circumstanțe speciale în care se justifică moral să fim mai economi cu sinceritatea. Acestea ar putea include reținerea unui adevăr banal pentru a nu provoca probleme inutile de exemplu în timpul negocierilor politice sau internaționale sau în cazurile în care ascunderea adevărului va salva vieți.

Ca principiu general, a fi sincer înseamnă a nu ascunde nimic ascultătorului. Acesta este motivul pentru care în tribunale martorilor li se cere să jure că vor spune nu doar adevărul, ci întregul adevăr, relevant pentru întrebarea în cauză.

Cele două virtuți ale bunei credințe – exactitatea și sinceritatea – sunt cele mai prețioase în rândul celor care lucrează în instituțiile de cercetare, de învățământ și comunicare. De aici provine autoritatea academicienilor care respectă acest lucru. Același lucru ar trebui să se poată spune și despre jurnaliști și judecători.

Opuse virtuților menționate sunt mentalitățile care stau la baza celor care nu caută adevărul, ci distrugerea unui inamic, ideologic sau personal. Ei nu numai că nu posedă virtuțile sincerității și exactității, ci lucrează exact în direcția opusă, oferind în mod deliberat viziuni distorsionate ale realității, bazate pe informații convenabile scopului lor.

Exemplul cel mai la îndemână provine din sfera manifestărilor electorale: frecvent grupările care pierd alegerile îi acuză pe câștigători de fraudare masivă invocând cazuri izolate de persoane care au votat de două ori sau povești despre “morți care votează” (persoane decedate ale căror nume au apărut pe listele de alegători). În fiecare caz, s-ar putea să fi existat un germen microscopic al adevărului, dar acesta a fost apoi exagerat iar toate contra-dovezile au fost ignorate în mod sistematic.

Din păcate, uneori platformele de socializare au acționat ca acceleratori și amplificatori ai neadevărurilor iar prin ele informațiile, informațiile eronate și dezinformările se răspândesc rapid. În loc să încurajeze mai mult angajament cu surse de încredere, platforme precum Facebook, Twitter, YouTube și altele, sunt folosite intens de oameni care își confirmă reciproc prejudecățile existente.

În orice caz rădăcina problemei minciunilor și greșelilor oneste este etică. Cu siguranță, a fi sincer este o sarcină grea. Soluția este ca noi să facem mai bine, să fim mai buni pentru că fără aceasta, societățile libere nu pot funcționa și nimeni nu a spus că libertatea este ușoară. Pe lângă libertate, această etică ne va asigura în mod cert și multe picături de fericire.

Don’t worry, be happy!

 

Sursa:

aeon.co/essays/our-epistemic-crisis-is-essentially-ethical-and-so-are-its-solutions?utm_source=pocket&utm_medium=email&utm_campaign=pockethits