„Ideal ar fi să putem respecta cele trei opturi dintr-o zi: 8 ore de activitate, 8 ore de odihnă activă (sport, plimbări, lectură, muzică etc.) şi 8 ore de somn.”

Ovidiu Bojor

 

După o zi lungă de lucru și alte probleme, de multe ori, pe la ora 21:30 sau 22:00, ora obișnuită de culcare, ne lansăm în “frunzăritul” pe telefon sau pe calculator, în favoarea cumpărăturilor online sau a rețelelor sociale. Ajungem astfel să constatăm că s-a făcut ora 24:00 sau chiar 01:00 a.m. În cele din urmă ne fură somnul și a doua zi, telefonul de pe noptieră, sunând alarma la 6 dimineața, ne trezește dar ne sculăm mai obosiți decât când ne-am culcat.

Ciclul de a sta până târziu și de a regreta a doua zi este prea familiar pentru mulți dintre noi și a existat și înainte de pandemie dar de când a lovit pandemia strădania de a se crea rutine nocturne noi, în detrimentul orei de culcare, parcă s-a amplificat.

Acest fel de manifestare, adică urmările nedorite ale depășirii cu mult a orei  obișnuite/normale de culcare, are un nume: “răzbunarea amânării orei de culcare”

“Răzbunarea amânării orei de culcare” poate fi un termen mai nou, dar fenomenul pe care îl descrie nu este, spune dr. Rajkumar Dasgupta, profesor la University of Southern California Keck School of Medicine  din Los Angeles.

„Răzbunarea amânării orei de culcare este doar un strigăt al oamenilor suprasolicitați care, de fapt, încearcă să amâne puțin ora de culcare, astfel încât să poată revendica ceva pentru ei înșiși”, este de părere profesorul Dasgupta.

“Este normal ca oamenii să-și dorească timp pentru ei înșiși, dacă nu altfel, noaptea, dar devine o problemă dacă, din cauza lipsei de somn, sunt obosiți în timpul orelor de veghe”, spune el.

Mulți oameni declară că indiferent de cât de târziu se culcă, ceasul “intern” îi trezește dimineața cam la aceeași oră numai că ei uită să menționeze că în timpul zilei trebuie să apeleze la mai multă cafea pentru a rămâne treji.

De ce avem această tendință de a amâna momentul culcării?

Mulți dintre noi ziua avem puțin control asupra timpului propriu așa că s-ar putea vorbi de dorința ca în orele de seară să preluăm controlul asupra timpului.

După părerea dr. Caroline Vaile Wright, psiholog (Senior Director of Health Care Innovation ‎American Psychological Association) a rămâne treaz până târziu “frunzărind” pe  Internet sau cu ochii la televizor ar putea fi încercarea cuiva de a reduce stresul. Însă pe de altă parte „Știm că numai simplul frunzărit și lipsa unor interacțiuni semnificative ne măresc de fapt stresul și nu îl reduc”, mai spune psihologul.

„Combinația dintre o zi de muncă capitalistă, amestecată cu viața de la domiciliu și un atașament din ce în ce mai mare față de tehnologie este furtuna perfectă care contribuie la răzbunarea amânării orei de culcare”, spune Aliza Shapiro, asistentă socială clinică și terapeut în Manhattan. „Intuitiv, știm că trebuie să ne odihnim pentru a deveni din nou productivi, așa că, atunci când ne lipsește resursa de relaxare în timpul zilei, încercăm să o găsim în alte locuri și momente – chiar dacă este în detrimentul somnului nostru”.

Tendința de care vorbim s-a amplificat în condițiile pandemiei când programul multor persoane a suferit modificări. De exemplu, școala online i-a obligat pe mulți dintre părinți să-și ajute copiii ceea ce a afectat propriul lor program de lucru. Ei își petrec  o parte din dimineață ajutându-i pe copii și ca urmare programul de lucru se decalează uneori până seara. Nu mai poate fi vorba de timp propriu în timpul unei zile normale.

De ce este rău să stăm până noaptea târziu?

A nu dormi suficient, lipsa somnului, ne poate afecta sănătatea mintală și fizică, spune profesorul Dasgupta. El arată că unele consecințe frecvente sunt scăderea productivității și creșterea cortizolului, un hormon al stresului. Când te duci la culcare semnificativ mai târziu și te trezești în jurul orei obișnuite, riști să acumulezi “datorii” de somn din orele pierdute, potrivit profesorului. Singura modalitate de a scăpa de „datoria” de somn este să dormi numărul pierdut de ore, ceea ce însă pentru majoritatea oamenilor nu este posibil.

Potrivit unui studiu din 2019 publicat în Current Biology încercarea de a compensa în weekend orele de somn pierdute în timpul săptămânii nu este cel mai eficient mod de a compensa somnul pierdut.

Efectele somnului insuficient – cum ar fi alimentația dezordonată, creșterea în greutate și ritmurile circadiene perturbate – nu pot fi compensate. Cercetătorii au descoperit că dacă cineva doarme mai mult la sfârșit de săptămână, dar somnul nu este de calitate, tinde să mănânce în exces și să se îngrașe.

Durata somnului este diferită de la o persoană la alta, dar în general, adulții ar trebui să doarmă șapte până la opt ore pe noapte, după părerea profesorului Dasgupta.

Un alt lucru care duce la perturbarea somnului poate fi și acela că ecranele emit o lumină albastră, despre care profesorul Dasgupta spune că suprimă eliberarea melatoninei, un hormon care contribuie la controlul ciclului de somn.

Putem să nu ne mai sabotăm programul de somn?

“Este absolut normal ca programul dumneavoastră de somn să fie imperfect, mai ales în timpul unei pandemii”, spune profesorul Dasgupta. El recomandă oamenilor să-și asigure un dormitor „liniștit, întunecat și răcoros”. De asemenea, el le sugerează să se angajeze într-o activitate care le place, de care se bucură, cum ar fi meditația și care îi ajută să adoarmă.

Deconectarea electronicelor este de asemenea o strategie pe care ne-o recomandă profesorul pentru a adormi.

În același timp, potrivit lui Dasgupta, un pui de somn strategic ar putea reduce și datoria de somn a unei persoane. El recomandă un somn de 15-20 de minute între 12:00 și 14:00. Dar atenție, un pui de somn prelungit poate duce la etape mai adânci ale somnului, ceea ce ar putea provoca o inerție a somnului adică somnolența pe care o simte cineva chiar după trezire.

Pentru a nu ne mai sabota programul de somn poate fi folositoare și inserarea în timpul orelor de lucru a unor pauze pentru exerciții fizice. Acestea contribuie și la îmbunătățirea respirației respectiv a sănătății fizice și mintale.

Dr. Laurie Santos, director al Comparative Cognition Lab at Yale are următorul răspuns la problema dilematică în discuție:  „Există o mulțime de cercetări care arată că sentimentul că ai un pic de timp liber este foarte important pentru bunăstare”, dar în același timp, „multe dintre problemele care determină răzbunarea amânării orei de culcare – senzația de depresie, faptul că ești prea obosit(ă) ca să te bucuri de ziua ta și așa mai departe – pot fi eliminate prin simplul fapt de a dormi mai mult”, adaugă ea.

Dr. Santos oferă astfel o oportunitate reală și strategică, bazată pe echilibru, de a pune capăt “răzbunării” de care am vorbit. Indiferent prin ce metodă, evitarea acestei „răzbunări” nu poate decât să vă aducă picături de fericire.

Don’t worry, be happy!

 

Surse:

1.edition.cnn.com/2021/02/15/health/revenge-bedtime-procrastination-wellness/index.html?utm_source=pocket&utm_medium=email&utm_campaign=pockethits

2.www.glamour.com/story/revenge-bedtime-procrastination-is-real-according-to-psychologists

“Toată furia şi curajul unei păsări sunt inutile în faţa pisicii.”

Paulo Coelho

 

În general oamenii nu recunosc că uneori se mai și înfurie și de regulă declară că: „Eu nu mă înfurii.” Ei spun că niciodată nu țipă, nu lovesc și nu se comportă în moduri ostile față de ceilalți – adică nu devin agresivi.

În realitate majoritatea oamenilor se înfurie destul de des, unii de câteva ori pe săptămână alții ajungând până la de mai multe ori pe zi.

Furia este o emoție, caracterizată printr-un sentiment intens de nemulțumire. Acesta variază de la frustrarea pe care ai putea să o simți atunci când nu-ți găsești cheile de la mașină până la furia intensă pe care o simți atunci când tu sau cineva de care îți pasă este tratat mizerabil.

La fel ca orice emoție, furia declanșează un răspuns fiziologic (incluzând amplificarea ritmului cardiac și a tensiunii musculare), gânduri tipice (cum ar fi învinovățirea altora sau dorința de răzbunare) și un comportament previzibil (cum ar fi dorința de a da frâu liber fie vorbelor fie manifestărilor fizice).

Este însă important că, și dacă există adesea dorința de a acționa în acest fel, majoritatea oamenilor nu o fac. S-ar putea să simtă dorința de a striga sau de a țipa dar adoptă o altă strategie pentru a-și exprima furia într-un mod nonviolent: se îmbufnează, plâng, ruminează sau respiră adânc.

Acesta este motivul pentru care oamenii s-ar putea să nu-și dea seama cât de des se înfurie. În orice caz, indivizii își exprimă furia în moduri foarte diferite.

De multe ori lumea își explică mânia ca fiind cauzată de evenimentele externe: „M-am înfuriat din cauza traficului.” „Când șeful meu m-a beștelit, m-a înfuriat atât de tare.”

De fapt, o explicație mai bună este aceea că furia implică conlucrarea a trei factori: o provocare, interpretarea provocării și starea de spirit a celui provocat în momentul respectiv.

Provocarea este declanșatorul. Este ceea ce s-a întâmplat chiar înainte să te înfurii, lucrul care te-a „înnebunit”: poate că ai fost deranjat în trafic, ai fost jignit de un coleg sau “a căzut” Wi-Fi-ul în timp ce lucrai.

Unele situații pot provoca furie în mod special: când obiectivele tale sunt blocate sau ceva le încetinește sau situații în care experimentezi nedreptate sau incorectitudine.

Dar înainte să te înfurii, interpretezi acea provocare. Tu decizi ce înseamnă ea pentru tine și dacă o poți trece cu vederea sau nu. Să presupunem că în timpul unei ședințe ești insultat de un coleg. S-ar putea să interpretezi că ceea ce a spus el a fost nedrept și nerezonabil și vei simți că începi să te înfurii. Este momentul când decizi cât de mult contează insulta respectivă și dacă o poți trece cu vederea.

Dacă crezi că este ceva de genul: „Oricum, nimeni nu ascultă această persoană, așa că nu este mare lucru”, te vei mânia mai puțin decât dacă crezi că este ceva de genul: „Acest lucru este teribil. Șeful meu a fost prezent la ședință și acum va crede că sunt un idiot.”

Aceste gânduri pot genera probleme. Devenim mai furioși decât am fi altfel când gândurile indică o “catastrofă” (adică “umflăm” lucrurile în mod disproporționat), generalizăm în mod exagerat (adică, atribuim unui lucru mic capacitatea de a da naștere unui întreg șir de evenimente majore) sau etichetăm oamenii în moduri extrem de inflamatorii.

De exemplu, ne-am putea simți mai furioși decât în mod normal într-o zi în care am avea parte de mai multe semafoare roșii în drum spre serviciu și am gândi astfel: „Asta îmi va strica întreaga zi” (catastrofă) sau „Asta mi se întâmplă întotdeauna” (generalizare exagerată) sau „Oricine a setat aceste semafoare este complet idiot” (etichetare inflamatorie).

Asemenea gânduri sunt mai frecvente pe fondul unor anumite dispoziții în care ne putem afla. Dispoziția în care ne aflăm în momentul în care are loc provocarea putem să o denumim „starea de pre-furie”. În starea respectivă suntem și mai sensibili când suntem obosiți, stresați, flămânzi, deja furioși din alte pricini sau într-o altă stare negativă. În asemenea condiții provocarea ne înfurie mai mult decât ar face-o altfel.

Ceva care nu ne deranjează într-o zi ne poate deranja în următoarea zi. Gândindu-ne la furie în acest fel, explorând provocarea, interpretarea provocării și „starea de pre-furie” – adică încercând să înțelegem de ce ne înfuriem – putem să facem următorii pași pentru a dezvolta o relație mai “sănătoasă” cu propria noastră furie.

Înțelegerea deplină a propriei furii îți permite să eviți unele provocări obișnuite atunci când decizi că este mai bine să faci acest lucru. Uneori se întâmplă lucruri care nu pot fi evitate, dar există și momente în care s-ar putea să eviți lucruri inutile despre care știi că provoacă furie.

De exemplu, poți alege să ignori postările politice iritante de pe Facebook sau să alegi o altă cale de socializare pentru a evita frustrările respective. Deși nu întotdeauna este sănătos să evităm frustrările obișnuite, nu este întotdeauna sănătos nici să le abordăm.

Înțelegerea deplină a propriei furii îți permite să o gestionezi reevaluând provocările care nu pot fi evitate. De exemplu, când un restaurant îți greșește comanda de livrare la domiciliu, poți evalua consecința reală. Îți va strica ziua sau te vei putea adapta? Când la locul de muncă cineva face o greșeală, te vei putea întreba dacă persoana în cauză este „un idiot” sau este vorba de o simplă greșeală pe care se va strădui să o corecteze.

În orice caz, obiectivul tău nu ar trebui să fie acela de a te minți și de a te preface că lucrurile sunt în regulă atunci când nu sunt. Obiectivul ar trebui să fie să generăm gânduri corecte și reprezentative pentru ceea ce se întâmplă în jurul nostru.

În cele din urmă, înțelegerea deplină a propriei furii îți permite să-ți cunoști “starea de pre-furie”. Odată ce ai identificat momentele în care este cel mai probabil să te înfurii (cum ar fi când ești obosit, flămând sau grăbit), poți lua măsuri pentru a evita aceste stări. Îți poți asigura timp pentru odihnă planificând totul din timp, poți evita să devii flămând și poți încerca să ajungi la lucru astfel încât să nu trebuiască să fii grăbit.

Chiar și atunci când nu poți lua asemenea măsuri, este foarte util să știi că ai tendința să te înfurii în aceste stări. Când te simți obosit și iritabil, doar faptul că recunoști asta spunându-ți „totul pare mai rău în acest moment pentru că sunt obosit” poate contribui mult la atenuarea frustrărilor nedorite.

Desigur, nu trebuie să uităm nici strategiile obișnuite de gestionare a furiei: relaxarea prin respirație profundă, relaxarea musculară, numărarea până la 10 sau meditația. Aceste abordări se referă însă, în mare măsură, la diminuarea sentimentelor de furie odată ce au avut loc.

Ar mai fi de spus că, în esență, furia ta îți spune că există o problemă. Uneori putem folosi energia pe care o furnizează pentru a rezolva acea problemă. Ar putea fi vorba de abordarea unor probleme relativ mici din viața ta care duc însă la frustrări frecvente: iritația ușoară pe care o simți atunci când îți pierzi frecvent portofelul te poate încuraja să dezvolți un sistem mai bun pentru a avea grijă de el; robinetul din bucătărie care picură neîntrerupt te poate înfuria și te poate determina să îți impui să îl repari.

Deci putem să ne gândim la furie ca la un combustibil care te poate energiza pentru a rezolva problemele. Însă, ca orice combustibil, poate fi instabil. Dacă scapă de sub control, poți exploda într-un mod periculos pentru tine sau pentru cei din jur.

Prin urmare, iubite cititorule, poți beneficia de multe picături de fericire chiar și dacă te mai înfurii din când în în când, dacă vei alege întotdeauna calea echilibrului.

Don’t worry, be happy!

 

Sursa:

psyche.co/guides/anger-is-a-potent-beneficial-force-if-used-in-the-right-way?utm_source=pocket&utm_medium=email&utm_campaign=pockethits

„Norocul crede că ești norocos.”
Tennessee Williams

 

Ne naștem cu  norocul sau ni-l facem singuri? Răspunsul la această întrebare nu este ușor de dat și părerile sunt împărțite. De exemplu, unul din cântecele din folclorul nostru (versiunea interpretată și de Ducu Bertzi) prin versurile „…Când s-o-mpărţit norocu, Fost-am eu dus la lucru…”, face trimitere către ideea că norocul ne este dat.

Psihologul Karl Halvor Teigen, profesor la Universitatea din Oslo, a acordat o atenție sporită informațiilor despre în ce măsură oamenii se consideră norocoși sau ghinioniști. El și alți psihologi, împreună cu economiști și statisticieni, au ajuns la concluzia că, deși oamenii consideră adesea norocul ca o întâmplare aleatorie sau o forță supranaturală, este mai corectă descrierea lui ca fiind vorba de o interpretare subiectivă.

Această interpretare subiectivă, printre altele, este sprijinită și de cercetarea lui Teigen și a colegilor săi extinsă asupra interviurilor cu 85 de turiști norvegieni care au plecat, în iarna anului 2004, în vacanțe de familie în Asia de Sud-Est.

Când a lovit cutremurul devastator urmat de tsunami, viața lor și a copiilor lor a ajuns să fie în pericol iar sărbătorile lor de Crăciun compromise. E normal că au considerat că a fost un ghinion.

Doi ani mai târziu, 95% dintre ei au spus că au fost norocoși pentru că au supraviețuit și nu ghinioniști că au ales acel moment pentru a călători acolo. (Restul de 5% au spus că a fost o combinație de noroc și ghinion.)

Cei mai mulți dintre noi cred că norocul se întâmplă (sau nu) și nu acordă o prea mare importanță serendipității. (Serendipitate, este un cuvânt englezesc care înseamnă o descoperire întâmplătoare făcută în timp ce se căuta cu totul altceva.)

Ființele umane găsesc confort în certitudine. Creăm rutine care ne oferă satisfacția de a ști că, având planuri, există și mijloace de realizare ale acestora.

Există însă o altă forță, care se joacă constant cu viața noastră și care face adesea ca viitorul nostru să fie total diferit de ceea ce ne-am propus: este vorba de „neașteptatul” sau „neprevăzutul”.

Fără să știm sau fără să vrem “privim” către neașteptat în fiecare zi, dar probabil doar ca mecanism de apărare. De exemplu, ori de câte ori folosim o trecere de pietoni într-o zonă cu trafic intens, ne uităm dacă nu cumva apare vreun șofer neașteptat care ar putea ignora semaforul roșu. Această „vigilență” sau conștientizare a neașteptatului, se află în centrul înțelegerii științei norocului și al exploatării sale în propriul nostru beneficiu.

Este important de observat că multe dintre mințile de frunte ale lumii au dezvoltat o capacitate, adesea inconștientă, de a transforma neașteptatul în rezultate pozitive. Dezvoltarea unei mentalități care să țină cont de serendipitate este atât o filozofie de viață cât și o capacitate pe care o poate modela aproape oricine.

Serendipitatea nu trebuie văzută ca un noroc pasiv care ni se întâmplă. Este vorba, pur și simplu, de a vedea poduri acolo unde alții văd prăpastii și apoi de a lua inițiativa și de a acționa pentru a crea în mod inteligent noroc.

Serendipitatea a fost și este o forță călăuzitoare în marile descoperiri științifice, dar este prezentă și în viața noastră de zi cu zi, în cele mai neînsemnate momente dar și în evenimente care schimbă viața. Astfel poate găsim „în mod neașteptat” marea dragoste, un nou loc de muncă sau un partener de afaceri și tot așa au apărut invenții precum razele X, penicilina, microundele și multe alte inovații.

Pentru a avea noroc, este adesea esențial să fii deschis și atent la neașteptat. Mentalitatea ta și modul în care te gândești la posibilitățile din viața ta, îți pot afecta capacitatea de a fi alert când apare ocazia. De fapt, termenii „neașteptat”, „extraordinar” și „improbabil” sunt înșelători, deoarece accidentele sau coincidențele se întâmplă tot timpul dar trebuie să avem capacitatea de a vedea în orice moment oportunitatea.

Deși a fi atent la neașteptat este vital pentru a crea noroc inteligent, există și un alt factor cheie: pregătirea pentru să-i zicem “serendipitate existențială”. Parțial, ar fi vorba despre eliminarea barierelor din calea serendipității, atât mentale (din mentalitatea ta), cât și fizice (condițiile în care trăiești și interacționezi).

Asemenea bariere ar fi: programele supraîncărcate, ședințele fără rost și ineficiențele de-a lungul zilei care ne fură timp, ne anulează curiozitatea și sentimentele de bucurie.

Pregătirea poate însemna consolidarea disponibilității mentale de conectare cu oportunități și crearea unui mediu care permite folosirea abilităților și resurselor disponibile pentru a acționa la momentul potrivit.

O minte nepregătită în acest fel poate ignora adesea întâlniri neobișnuite, pierzând astfel oportunități pentru noroc inteligent. Pregătirea înseamnă și dezvoltarea capacității de a valorifica coincidențele pozitive care apar în viață.

Obiceiurile noastre de gândire și preconcepțiile despre lume pot face dificilă identificarea sau valorificarea serendipității. Din acest punct de vedere, există trei lucruri care necesită cea mai mare atenție: subestimarea neașteptatului, prejudecățile cu privire la retrospectivă și fixitatea funcțională.

Subestimarea neașteptatului pare firească. Da, este puțin probabil ca, în ziua când avem de făcut o prezentare importantă pe calculator “să cadă Internetul”. Este puțin probabil ca persoana care trebuia să ne facă evaluarea prezentării să se îmbolnăvească. Este puțin probabil să vărsăm cafea peste laptop chiar înainte de prezentare. Dacă ținem însă cont de toate aceste evenimente improbabile devine relativ probabil să se întâmple ceva neașteptat și începem să-l privim ca pe un potențial benefic sau mai degrabă o oportunitate decât o amenințare.

Prejudecata retrospectivă. Când rememorăm evenimente din trecut o facem adesea ca și cum ar fi existat o traiectorie liniară, fără întâmplări neașteptate. Acest lucru ne poate determina să percepem evenimentele ca fiind mai previzibile decât au fost și să construim narațiuni care să explice în mod convenabil totul, ignorând rolul întâmplării. În acest caz este ratată importanța părților imprevizibile și rolul pe care îl poate juca serendipitatea în viitorul nostru.

Fixitatea funcțională. Ori de câte ori folosim un instrument în viața de zi cu zi, suntem atât de obișnuiți cu funcția sa obișnuită specifică, încât deseori nu putem vedea utilitatea acestuia în alte contexte – o prejudecată cunoscută sub numele de „fixitate funcțională”.

În mod similar, cercetările au arătat că persoanele care sunt familiarizate cu strategii specifice de rezolvare a problemelor este puțin probabil să poată  elabora altele mai simple. Cu alte cuvinte, avem tendința de a face multe lucruri din obișnuință – vom persista adesea cu „calea grea” pentru că pur și simplu este așa cum știm deja.

A avea abilitatea mentală de a improviza, de a vedea cum ar putea fi folosit un instrument într-un mod nou, este esențial pentru a-ți construi mentalitatea de serendipitate.

Această mentalitate poate fi cultivată pornind de la ideea că exersarea poate duce la dezvoltarea și întărirea “mușchiului de serendipitate”.

Pentru asta ținerea unui jurnal poate fi utilă. Consemnarea cu regularitate a părților zilei cu rezultate pozitive și a celor care nu au reușit ne poate conduce să observăm câteva modele care se remarcă în zona de bine sau de rău. Jurnalul personal și reflecția sunt o modalitate de a explora zonele care ne împiedică să recunoștem serendipitatea.

De asemenea curățarea propriei vieți de dezordini ne poate facilita dezvoltarea mentalității de serendipitate. Curățarea vieții de zi cu zi de detaliile banale va permite să dedicăm lucrurilor mai importante mai multă atenție cognitivă, emoțională și fizică. Așadar să ștergem listele „de făcut”, să plătim facturile, să înlocuim becul ars, să mergem la dentist ș.a.m.d. Când aceste lucruri banale sunt rezolvate, ne putem concentra pe îmbunătățirea abilității de a fi observatori prezenți, inspirați și curioși, toate acestea având un impact profund asupra dezvoltării “mușchiului serendipic”.

Serendipitatea este un proces, o oportunitate de a transforma șansa în noroc prin propriile eforturi, ceea ce nu se întâmplă întotdeauna într-o clipă. Adesea necesită o perioadă de incubație. Trebuie să avem răbdare, știind că unele dintre eforturile noastre ar putea duce la o scânteie imediată, în timp ce altele vor fi mai mult ca plantarea semințelor, pentru care fructele muncii apar undeva în viitor. Acordarea în fiecare zi o atenție deosebită timpului este un obicei foarte important și este util să ne facem un program și să ne protejăm „timpul pentru mine”.

Serendipitatea o putem observa, maximiza și exploata în viața de zi cu zi foarte simplu. De exemplu, putem folosi „strategia cârligului de serendipitate” (ori de câte ori întâlnim pe cineva nou, putem arunca câteva “cârlige” – exemple concrete ale intereselor, hobby-urilor și vocației noastre actuale, maximizând astfel șansa să ne conectăm la un teren comun de pasiuni cu cealaltă persoană, declanșând serendipitatea). În mod similar, putem folosi întrebarea „Ce vă interesează cel mai mult în acest moment?” în loc de „Ce mai faceți?”. În cele din urmă, este bine să încercăm să „reformulăm” greșelile, provocările și contracarările ca oportunități.

Sper, iubite cititorule că beneficiezi mereu de picături de fericire pentru că te-ai născut norocos și dispui de o mentalitate de serendipitate.

Don’t worry, be happy!

 

Surse:

1.psyche.co/guides/how-to-open-up-to-serendipity-and-create-your-own-luck?utm_source=pocket&utm_medium=email&utm_campaign=pockethits

2.getpocket.com/explore/item/how-to-be-lucky

„Multitasking înseamnă să faci mai multe lucruri prost în același timp!”

Una din axiomele secolului XXI

 

Se spune, nu fără admirație, că Napoleon Bonaparte era capabil să facă 7 lucruri deodată. Lăsând însă la o parte legenda, a rămas pentru posteritate îndemnul filosofului Friedrich Nietzsche de a face mai multe lucruri simultan. În 1887 el se plângea de felul în care „se gândește cu un ceas în mână, chiar și atunci când se află la masa de prânz în timp ce citește ultimele știri despre bursă”.

Dar, dintr-o varietate de motive – munca excesivă, distragerea atenției de sursele digitale plus consecințele neclare ale pandemiei care ne-a bulversat – tendința de a face mai multe lucruri deodată nu a fost probabil niciodată mai nepotrivită.

Acum, la început de an, această tendință ia adesea o formă suplimentară, specifică: toți dorim să implementăm cât se poate de repede o transformare “totală” a vieții, începând cu recuperarea restanțele de muncă, punerea în ordine a problemele de relație, rezolvarea problemelor legate de sănătate și realizarea reparațiilor casnice menite să ne îmbunătățească confortul.

În acest context îndemnul lui Nietzsche s-ar putea considera că ar fi: “Rezistați și faceți-le pe toate!”.

Dar singurul ingredient și totodată cel mai eficient pentru un an 2021 mai fericit și mai semnificativ este exact opusul presupusului îndemn nietzscheian: îmbunătățirea capacității de a face doar un singur lucru la un moment dat ceea ce nu este însă un lucru prea ușor.

Unul dintre motivele principale pentru care acest lucru este mai greu de realizat decât pare este că multitaskingul pare să fie un mod de a atenua anxietatea. Înnecarea în treburi “de făcut” pare liniștitoare pentru că te face să simți că rezolvi simultan multe dintre ele.

Când crezi că viața ta este o mizerie crezi că ar trebui să faci mai multe exerciții fizice, să-ți sortezi finanțele, să-ți îmbunătățești relația cu copiii tăi și altele – ceea ce într-adevăr pare a fi liniștitor pentru că ai impresia că abordezi toate acele probleme critice și nu doar una.

Dar toate aceste sentimente sunt înșelătoare. În primul rând se poate vorbi de o mulțime de cercetări care pun în evidență costurile „comutării sarcinilor”: când oscilezi între activități, pierzi timp și energie fiind necesară reluarea, din nou și din nou, a stărilor de focalizare la fiecare reluare a acelorași sarcini.

Mai rău, fiecare activitate devine un mod de a evita orice altă activitate. Deci, atunci când o sarcină pare dificilă sau înfricoșătoare – așa cum se întâmplă deseori cu sarcinile importante – sari la alta. Rezultatul nu este doar faptul că faci mai puține progrese pe un număr mai mare de fronturi ci și că în general faci mai puține progrese.

Nimănui nu-i place să i se spună că ar trebui să-și amâne obiectivele de fitness pentru câteva luni în timp ce își pregătește căsătoria sau să renunțe să deschidă căsuța de e-mail supraîncărcată în timp ce lucrează la un proiect important; când totul este urgent, amânarea pare să fie simțită ca un lux pe care nu ți-l poți permite și asta devine ceva anxios.

Ideea este că nu vă puteți permite să nu amânați aproape totul, la un moment dat, dacă doriți să faceți progrese într-o  anume sarcină.

Așadar, o mare parte a abilității de a face câte un lucru la un moment dat este să înveți să gestionezi disconfortul asociat cu faptul de a ști că, la un moment dat, sunt lucruri “de făcut” pe care nu le faci.

“Succesul este construit secvențial. Este un lucru la un moment dat” subliniază experții în management Gary Keller și Jay Papasan, autori ai cărții cu titlul semnificativ “Un singur lucru” („The One Thing”), care a apărut și la noi în 2015 la editura Litera.

Bineînțeles, există limite: nu poți să-ți vezi de slujbă în timp ce studiezi un limbaj de programare sau să pui pe pauză rolul tău de parenting în timp ce faci exerciții ca să fii în formă. Dar este bine să te străduiești în mod constant să-ți organizezi viața în direcția în care poți avea cât mai puține proiecte în obiectiv în același timp.

Este vorba de mai mult decât un îndemn să zicem împotriva verificării căsuței de e-mail în timp ce urmăriți o dezbatere pe Zoom. „Un lucru la un moment dat” este o întreagă filosofie de viață, o filosofie care tratează obiectivele tale ca fiind suficient de importante pentru a merita să le urmărești pe fiecare în parte, în timp ce nu pretinde că rezervele tale de timp sau energie sunt infinite. Reprezintă un angajament de a realiza de fapt câteva dintre ambițiile voastre, mai degrabă decât să vă învăluiți în fanteziile reconfortante ale realizării tuturor deodată.

Pornind de la toate aceste observații este firesc să căutăm căi de diminuare sau chiar eliminare a tendinței de a face multitasking. Iată câteva:

1.Nu-ți verifica telefonul dimineața!

Evită ca primul lucru pe care îl faci, când te scoli dimineața, să fie verificarea telefonului sau a căsuței de e-mail. Așteaptă cel puțin 60 de minute și astfel mintea nu-ți va trece direct în starea “reactivă”.

2.Elimină distragerile exterioare!

Pentru ca ferestrele de e-mailuri și mesaje text să nu-ți atragă atenția deconectează notificările acestora care sunt puternice surse de distragere a atenției.

3.Stabilește-ți prioritățile!

În fiecare zi, înainte de a începe să lucrezi fă o listă cu cele mai importante lucruri de făcut în ziua respectivă și apoi efectuează-le pe rând.

4.Fă tot posibilul să rămâi concentrat!

A rămâne concentrat pe o sarcină înseamnă ca atunci când tindem să ne ocupăm și de alte sarcini care ne vin în minte să ne redirecționăm atenția înapoi către sarcina în lucru.

5.Programează-ți timp pentru distrageri!

În loc să-ți verifici căsuța de email tot timpul, de-alungul zilei, programează-ți un anumit moment când faci acest lucru, de exemplu doar când intri în birou și chiar înainte de a pleca.

6.Nu-ți fie frică să spui NU!

Uneori, pentru a finaliza totul, îți asumi mai multe sarcini decât poți rezolva. Dar, în loc să încerci să termini mai multe sarcini decât poți prelucra într-o zi, încearcă să spui NU celor care îți cer să preiei un nou proiect. Nu ai obligația de a explica motivul refuzului.

7.Fă-ți ordine pe birou!

Un birou supraîncărcat în mod cert distrage atenția. Fă-ți timp pentru a te organiza, pentru a găsi un loc pentru toate, pentru a păstra documentele “la coadă” pentru a ști exact unde este totul.

8.Fă unitasking în orele tale de vârf!

Încearcă întotdeauna să efectuezi cea mai provocatoare lucrare în timpul celor mai eficiente momente ale tale. De exemplu, o persoană matinală este bine să abordeze dimineața proiectele mai grele în loc de orice altceva. În general, trebuie să afli când ești cel mai productiv la locul de muncă pentru a ști când să te concentrați exclusiv pe proiectul mai greu pe care trebuie să îl realizezi. Sarcinile mai puțin importante de făcut pot rămâne pentru momentele tale mai slabe în alte ore ale zilei.

9.Grupează-ți sarcinile!

Redu costurile psihologice ale comutării sarcinilor prin gruparea lor, ori de câte ori este posibil, după tipuri. De exemplu, dacă procesezi căsuța de e-mail fără întrerupere, timp de o oră, vei primi cu mult mai multe mesaje decât dacă aceeași oră ar fi împrăștiată în intervale mai mici pe întreg parcursul zilei.

*

Pornind de la observația că multitasking-ul este un comportament contraproductiv și stresant, cu cât mai mult îl vei reduce, iubite cititorule, cu atât mai mult te vei bucura de neașteptate picături de fericire.

Don’t worry, be happy!

Surse:

1.getpocket.com/explore/item/want-to-improve-focus-and-productivity-do-one-thing-at-a-time

2.www.apa.org/research/action/multitask

3.programarea-succesului.ro/despre-multitasking/

„Oamenii trebuie să simtă că lumea naturală este importantă şi valoroasă şi frumoasă şi minunată şi este uimire şi plăcere.”

David Attenborough

 

Probabil că nu este greșită afirmația că „foamea” de timp ne „devorează” pe toți; nu avem timp suficient pentru proiectele noastre, nu avem timp suficient pentru cei dragi și nu avem timp suficient nici pentru a ne odihni.

Pornind de aici, îndemnul de a ne trece pe lista de lucruri de făcut „cultivarea uimirii/minunării”, ne poate pune pe gânduri.

Deși unii gânditori aruncă uimirea în zona fricii existențiale și a fiorilor, noile cercetări efectuate de psihologi de la Stanford University și de la University of Minnesota arată că trăirea sentimentului de uimire are o serie de beneficii:

• poate îmbunătăți starea de spirit și te poate face mai mulțumit de viața ta;
• poate fi bună pentru sănătate;
• te poate ajuta să gândești mai critic;
• poate diminua materialismul;
• te face să te simți mai mic și mai umil;
• te poate face să simți că ai mai mult timp;
• te poate face mai generos și mai cooperant;
• te poate face să te simți mai conectat la alți oameni și la umanitate.

Dar ce înțelegem aici prin uimire? Uimirea este ceva care te umple de admirație. Este o experiență care te lasă cu gura căscată. Este adesea ceva atât de puternic și extraordinar încât cuvintele nu pot descrie în mod adecvat sentimentul. Te oprește în loc.

Trăirea uimirii este adesea legată de imensitatea unor dimensiuni. Ar putea fi o dimensiune fizică, cum ar fi înălțimea unui munte sau întinderea oceanului sau poate fi o vastitate emoțională provocată de muzică, artă, dragoste sau o experiență spirituală. Ar putea fi chiar o idee atât de complexă încât să nu se încadreze în înțelegerea noastră de zi cu zi a lumii.

Deși uimirea a jucat un rol semnificativ în istoriile religiei, artei și altor activități, cercetătorii din domeniul emoțiilor i-au acordat o atenție redusă.

Abia de vreo 15 ani, oamenii de știință au început să studieze uimirea, această emoție complexă și misterioasă, pe care o simțim când vedem Crucea de pe Caraiman, când facem drumeții printre falnice conifere sau când urmărim “cu sufletul la gură” un concert, piesă de teatru sau balet.

Provocând „pielea de găină” și „gura căscată”, trăirile sentimentului de uimire sunt ele însele remarcabile dar un număr tot mai mare de cercetări sprijină constatările celor de la Stanford University și University of Minnesota sugerând că trăirea uimirii poate duce la multe beneficii.

Ultimul studiu, condus de dr. Melanie Rudd, profesor la University of Houston, a analizat în ce măsură trăirea sentimentului de uimire ar putea crește sentimentul de disponibilitate a timpului.

Trebuie avut în vedere faptul că, din punctul de vedere al cercetării, problemele legate de studiul uimirii sunt multiple. Un obstacol experimental evident este dimensiunea. În laborator nu se poate reconstitui exact, de exemplu Marele Canion, sursă sigură a uimirii.

Există, de asemenea, problema perenă a corelației și a cauzalității; având în vedere că uimirea este adesea trăită atunci când presiunile legate de timp sunt minime (este mai probabil să se întâmple în timpul unei drumeții prin munți decât când ne aflăm într-un blocaj de trafic în drum spre birou) măsurarea faptului dacă percepția crescută a timpului apare din cauza uimirii sau dacă uimirea a fost efectiv produsă din cauza unei mai mari disponibilități de timp.

Cu toate acestea, cercetătorii au stabilit în mod cert că persoanele care experimentează uimirea simt că au mai mult timp în viața lor.

De asemenea, ei au descoperit că aceleași persoane  care trăiesc sentimentul de uimire sunt mai predispuse să se ofere voluntar pentru a-i ajuta pe alții. A da o mână de ajutor este ceva care, evident, necesită timp, dar atunci când simțim că avem mai mult, probabil că suntem mai generoși.

Cercetătorii cred că percepțiile despre a avea mai mult timp în viața noastră sunt declanșate de o conștientizare sporită a momentului provocat de uimire.

Mulți dintre noi ne simțim adesea atât de ocupați încât rareori ne oprim de pildă să mirosim o floare. În schimb, jonglăm cu multiple responsabilități, gândindu-ne mereu la următorul lucru pe care trebuie să-l facem și asta ne face să simțim că ne aflăm în criză de timp.

Când ieșim din tiparele noastre de zi cu zi și experimentăm uimire, în mod natural încetinim și observăm ce se întâmplă în acel moment. Această observare sau putere sporită de atenție ne face să simțim că mai multe lucruri se pot încadra într-o perioadă mai mică de timp, ceea ce ne conduce la a ne simți mai bogați în ceea ce privește timpul de care dispunem.

Mai mult ca sigur că majoritatea dintre noi ar fi interesați de un tonic de stare de bine care să ofere mai puțină iritabilitate, un sentiment al disponibilității de mai mult timp și ca o consecință o generozitate crescută de a consacra din timpul nostru și altora. Devine astfel firească întrebarea: Ce se poate face pentru a cultiva uimirea în viața de zi cu zi?

În viețile noastre prea aglomerate, căutarea trăirilor sentimentului de uimire poate fi una dintre priorități căreia să nu-i subestimăm puterea.

În acest sens, psihologul Dacher Keltner, profesor la University of California, Berkeley spune că „O rețetă simplă poate avea efecte transformatoare: căutați mai multe experiențe zilnice de uimire”.

Cercetările sugerează că folosirea timpului pentru a experimenta uimirea – fie prin interacțiunea cu natura, fie bucurându-vă de artă sau muzică extraordinară, fie chiar înțelegând videoclipuri uluitoare de pe YouTube, retrăirea unei amintiri, citirea unei povești sau chiar vizionarea unui anumit tip de reclamă – pot fi căi spre îmbunătățirea vieții și a relațiilor noastre.

În timp ce încă nu s-a confirmat modul în care uimirea ne extinde sentimentul de a avea mai mult timp și generozitatea în privința folosirii sale, experimentarea uimirii ne face să ne simțim cu adevărat vii.

Einstein a spus odată: „Lucrul cel mai frumos pe care îl putem întâlni este misterul. La baza artei şi ştiinţei adevărate se află emoţia primară. Cel care nu ştie acest lucru şi nu poate fi curios sau nu poate simţi uimire este ca şi mort, asemenea unei lumânări stinse.”

Cercetarea uimirii, în vârstă de numai 15 ani, se află literalmente în stadiul de “adolescență”. Aceasta înseamnă că multe dintre descoperirile menționate se bazează pe studii relativ puține și ceea ce oamenii de știință nu știu încă despre uimire eclipsează ceea ce știu. Dar cu un interes tot mai mare în rândul psihologilor și al publicului, viitorul acestei cercetări pare luminos – poate chiar uimitor și aducător de multe picături de fericire.

Don’t worry, be happy!

 

Surse:
1.deepenglish.com/lessons/only-24-hours-in-a-day/?utm_source=feedburner&utm_medium=email&utm_campaign=Feed%3A+DeepEnglish+%28Deep+English+Listening+Fluency+Lessons%29

2.iliealin.ro/uimirea-o-emotie-necesara-vietii/

3.www.scientificamerican.com/article/how-awe-stops-the-clock/
4.greatergood.berkeley.edu/article/item/eight_reasons_why_awe_makes_your_life_better

5.greatergood.berkeley.edu/article/item/why_do_we_feel_awe

„Fericirea este o recompensă dată celui care n-a căutat-o.”

Anton Pavlovici Cehov

 

Deși Oscar Wilde zicea că “Cu libertate, cărți, flori și luna, cine n-ar fi fericit?”, cercetările psihologice mai recente arată că, cu cât ne străduim mai mult să fim fericiți, cu atât sunt mai puține șanse să atingem acest obiectiv.

Pentru mulți căutarea fericirii este unicul țel, însă nedefinit, și devine o călătorie neîncetată în care cu cât investești mai mult cu atât te alegi cu mai puțin. Iar dacă dai la un moment de fericire efortul de a te menține pe acea “linie de plutire” este atât de mare încât este greu de a permanentiza momentul respectiv.

Nu este exclus că această strădanie poate funcționa pentru unii dar cercetările științifice sugerează că pentru mulți oameni poate să ducă, de exemplu, la sentimente de stres, singurătate și eșec personal.

Având în vedere acest lucru, fericirea poate fi văzută cel mai bine ca un fel de animal temător pe care cu cât te străduiești mai mult să-l prinzi, cu atât mai mult fuge de tine.

Constatările oamenilor de știință ajută la explicarea stresului și dezamăgirii pe care le simt unii în timpul unor evenimente speciale, cum ar fi ziua lor de naștere, Crăciunul sau Revelionul. Aceste constatări pot avea, de asemenea, consecințe profunde pentru bunăstarea fiecăruia dintre noi prin oferirea unor îndrumări utile pentru stabilirea obiectivelor mai generale de urmărit în viață.

În ultimele decenii „Oriunde te uiți, vezi cărți despre felul în care fericirea este bună pentru tine și cum ar trebui să te faci mai fericit, aproape ca datorie”, spune Iris Mauss, psiholog la University of California, Berkeley care, printre primii, a explorat ideea științific. Multe dintre aceste cărți prezintă fericirea ca fiind condiția sine qua non a existenței. Pornind de la ele „Oamenii ar putea stabili standarde foarte înalte pentru propria lor fericire…ar putea crede că ar trebui să fie fericiți tot timpul, sau extrem de fericiți, iar acest lucru îi poate determina să se simtă dezamăgiți de ei înșiși, că nu ajung acolo…ceea ce ar putea avea asupra lor efecte autodistrugătoare.”

În acest context este firesc să ne întrebăm dacă acest gen de cărți ne ajută sau ne obstrucționează și la fel de firesc este să ne punem uneori și întrebarea: De fapt, cât de fericit(ă) sunt?

Este evident că prima întrebare este retorică în schimb a doua întrebare a devenit un subiect de cercetare profundă pentru Iris Mauss în colaborare cu Maya Tamir (Hebrew University of Jerusalem), Nicole Savino (University of Denver) și Craig Anderson (University of California, Berkeley).

Ei și-au publicat rezultatele în 25 aprilie 2011 în publicația Emotion a asociației American Psychological sub titlul “Căutarea fericirii îi poate face pe oameni fericiți? Efectele paradoxale ale prețuirii fericirii.”

Studiile întreprinse de grupul de psihologi au arătat că prețuirea exagerată a fericirii ar putea fi autodistructivă. În general, participanții la studii care au prețuit mai mult fericirea au avut tendința de a fi mai puțin mulțumiți, au raportat o stare de bine psihologică mai scăzută și niveluri mai ridicate de simptome ale depresiei. Acest lucru a fost valabil mai ales în situații favorabile când oamenii ar fi trebuit să aibă toate motivele pentru a fi fericiți.

Concluzia clară a fost că, în mod paradoxal, prețuirea (în mod exagerat) fericirii poate determina oamenii să fie mai puțin fericiți chiar atunci când fericirea este la îndemâna lor.

Studiile grupului de psihologi au inclus și un chestionar detaliat care a solicitat participanților să evalueze declarații cum ar fi:

– Cât de fericit sunt la un moment dat spune multe despre cât de utilă este viața mea;

– Pentru a avea o viață semnificativă, trebuie să mă simt fericit în cele mai multe situații;

– Apreciez lucrurile din viață numai în măsura în care acestea îmi influențează fericirea personală.

Una din constatările cercetătorilor a fost și aceea că dorința de a fi fericit nu te va face neapărat să te simți mai rău atunci când circumstanțele tale sunt în realitate dure – dar poate înăbuși sentimentele de mulțumire care ar putea apărea în mod natural atunci când vremurile sunt bune.

De exemplu poate vi s-a întâmplat să așteptați cu nerăbdare un eveniment (petrecere, nuntă, călătorie exotică) care însă când s-a produs a fost dezamăgitor; pe de altă parte este posibil ca evenimente, față de care așteptările au fost mult mai mici, să vă ofere mult mai multă satisfacție.

Iris Mauss a evidențiat și faptul că urmărirea “cu orice preț” a fericirii poate amplifica, de asemenea, sentimentele de singurătate și decuplare, poate pentru că te determină să îți concentrezi atenția asupra ta și asupra propriilor sentimente, mai degrabă decât să apreciezi oamenii din jurul tău. „Concentrarea pe sine ar putea să mă facă să interacționez mai puțin cu alte persoane și aș putea judeca mai negativ alte persoane dacă le percep ca fiind în calea fericirii mele”, spune Mauss.

Sam Maglio, profesor la Departmentul de Management al University of Toronto Scarborough, pe baza unor studii întreprinse împreună cu Aekyoung Kim de la Rutgers University a formulat ideea că “…fericirea este un scop nebulos și mișcător – este foarte dificil să simți că ai atins fericirea maximă și chiar dacă te simți mulțumit, vrei să prelungești acel sentiment. Rezultatul este că rămâi întotdeauna cu mai multe de făcut…Fericirea se transformă din ceva plăcut de care mă pot bucura chiar acum, în ceva împovărător la care trebuie să lucrez mereu și iar și iar.” Asta ne poate conduce la senzația că timpul ne scapă printre degete.

Maglio susține că toate aceste descoperiri nu sunt un motiv pentru a evita deciziile mari de viață care chiar ar putea îmbunătăți propria stare de bine. Uneori, chiar trebuie să ne concentrăm asupra fericirii noastre imediate.

Mai este de subliniat faptul că rețelele sociale ne fac să fim conștienți în mod deosebit de viețile altor persoane și asta poate constitui un potențial de creștere a dorinței noastre de a trăi o viață mai fericită și mai interesantă. Maglio crede însă că am fi mai fericiți dacă nu ne-am uita la alții pentru a stabili propriile standarde privind o viață bună și semnificativă.

Pentru a oferi soluții, psihologul Iris Mauss subliniază că o mulțime de cercetări au descoperit că oamenii care au o atitudine mai “tolerantă” față de sentimentele negative în loc să încerce în mod constant să lupte cu ele considerându-le dușmane ale propriei stări de bine – ajung de fapt să fie mai mulțumiți de viața lor pe termen lung.

„Când te străduiești să fii fericit, poți deveni foarte critic și să nu accepți lucruri negative în viața ta … aproape că ajungi să te învinuiești singur pentru sentimentul că ești incompatibil cu fericirea”, spune psihologul.

Din aceste motive sfatul ei este să se adopte o atitudine mai stoică față de urcușurile și coborâșurile vieții, în care să se accepte sentimentele rele ca evenimente trecătoare, în loc să se încerce eliminarea lor completă.

În final, țineți cont că picături de fericire veți obține dacă încercați să nu vă mai tot întrebați cât de fericit(ă) sunteți și dacă  încercați să nu uitați că fericirea este ca un animal timid pe care atunci când încetați să-l urmăriți, s-ar putea să descoperiți că apare în mod natural din proprie voință. Țineți cont și de îndemnul marelui povestitor Hans Christian Andersen : “Să fii de folos în lume este singura cale spre fericire.”

Don’t worry, be happy!

 

Surse:

1.getpocket.com/explore/item/why-the-quickest-route-to-happiness-may-be-to-do-nothing

2.magazine-archive.du.edu/academics-research/seeking-happiness-could-make-individuals-depressed-2/

“Chiar și cel mai mic neadevăr îl strică pe om, la fel cum o picătură de otravă poate strica un lac întreg.”

Mahatma Gandhi

 

La ora actuală spațiul public este asaltat de numeroase teorii ale conspirației. Este vorba de tot felul de explicații alternative, față de versiunile oficiale, ale unor fenomene și manifestări, cum este de exemplu și pandemia de COVID-19.

Cu oarecare îngăduință se poate spune că este vorba de niște explicații care au o anumită coerență, dar sunt improbabile și nu sunt susținute de dovezi empirice.

Se pot da numeroase exemple de asemenea teorii: “COVID-19 nu există”, „Un vaccin coronavirus va fi folosit pentru a injecta microcipuri în corpul nostru pentru a ne urmări”, „Cineva profită de pe urma acestei pandemii”, „Există o organizație ocultă mondială de sataniști care mănâncă bebeluși” ș.a.m.d.

Întrebarea e de ce există un număr mare de oameni, în multe cazuri apropiați nouă, care ajung să le creadă?

Înainte de toate este util să vedem care este profilul persoanelor care cred în teorii conspiraționiste, profil elaborat de Radu Umbreş, licenţiat în sociologie al Universităţii din Bucureşti, master în sociologie al Universităţii din Oxford şi doctor în antropologie socială al University College London.

-„Ei nu sunt nici proști, nici răi. Sunt anumite mecanisme atât sociale cât și mintale care îi fac predispuși la a crede în asemenea teorii.”

-„Sunt niște oameni care sunt deseori marginalizați în societate. Nu se simt incluși. Poate au poziții politice extreme. Sunt de asemenea oameni care se simt cumva mai jos în societate, că au statut mai scăzut. Nu sunt neapărat oameni care să nu fie educați. Oamenii care au studii până la liceu sunt cei care cred cel mai puțin în teoriile conspirației.”

-„Sunt oameni care deseori cred că au dreptate, sunt foarte convinși de părerile lor și nu sunt dispuși să învețe de la ceilalți. Se simt într-un fel superiori. Sunt oameni care nu sunt deschiși neapărat către dialog. Sunt oameni care au o părere foarte bună despre ei. În același timp se simt și singuri. Sunt oameni care au o foarte mare încredere în propriile intuiții.”

-„Oamenii în vârstă tind mai repede să creadă în teoriile conspirației, s-ar putea datorită faptului că au fost expuși la perioada comunistă, în care au existat teorii ale conspirației, pentru că versiunile oficiale nu erau crezute deoarece totul era propagandă.”

Să reluăm întrebarea: Cum vorbim cu oamenii despre teoriile conspirației fără “a strica sărbătorile” sau relațiile?

Tot Radu Umbreș ne spune: “Soluția este comunicarea cu bune intenții și informativă. Făcându-i proști, ciudați, nu vom reuși să-i convingem. Dimpotrivă. Toți avem frici, semne de întrebare. Trebuie să intrăm în conversație și să aflăm răspunsuri. Ei au nevoie de niște răspunsuri mai bune decât cele pe care le oferă teoriile conspirației”.

1.Păstrați-vă calmul!

Deși este important să ne confruntăm cu neadevărurile, nu este niciodată util să ajungem la discuții prea “aprinse”.

O primă regulă ar trebui să aibă ca punct de plecare ideea că păstrarea unor relații interumane normale este mai importantă decât impunerea unui punct de vedere. Prin urmare să nu “stricăm sărbătorile” pentru că o conversație furioasă și aprinsă îi va face pe toți să se simtă mizerabil iar pe “conspiraționiști” îi va face să-și consolideze convingerile.

Dr. Jovan Byford, psiholog la Open University din Regatul Unit observă că teoriile conspirației au adesea o puternică dimensiune emoțională. „Nu sunt doar bune și rele”, spune el, „ci susținute de sentimente de ranchiună, furie și indignare față de modul în care funcționează lumea”.

Și trebuie să reamintim că, în anul recent încheiat, acestea au prosperat, mulți căutând explicații “formidabile” pentru pandemie, politica americană, diversele evenimente mondiale ș.a.

Îndemnul la calm, pe parcursul discuției cu un susținător al unor teorii de acest fel, se bazează pe certitudinea că interlocutorul este adesea la fel de pasionat ca și tine de propriile sale credințe și le va apăra “până în pânzele albe”.

2.Nu fiți disprețuitori!

Conversațiile pe tema teoriilor conspiraționiste trebuie abordate mai degrabă cu empatie și răbdare decât cu ridiculizare. În acest sens, o regulă de aur ar fi aceea că niciodată să nu rușinezi public pe cineva pentru opiniile sau faptele sale.

(Și acum îmi stăruie în minte penibilul unei scene la care am asistat pe vremea când eram elev: într-o după amiază de sâmbătă, diriginta noastră ne-a organizat un “ceai dansant” pentru „sudare de colectiv”; la un moment dat a apărut directoarea școlii care a început să țipe la dirigintă reproșându-i că și-a permis să organizeze întrunirea; noi, copiii, am încercat un sentiment de compasiune față de dirigintă și de ură față de directoare.)

„Dacă decideți să discutați despre teoriile conspirației, nu fiți disprețuitor față de credințele celeilalte persoane”, spune Jovan Byford. „Stabiliți un teren comun”.

Trebuie să avem în vedere că oamenii cred adesea în teorii ale conspirației, deoarece, în adâncul ființei lor, sunt îngrijorați sau anxioși. În contextul anului mizerabil 2020 pe care l-am încheiat, acest gen de manifestare poate fi cumva înțeles.

3.Încurajați gândirea critică!

Oamenii care cred în teoriile conspirației spun adesea că și-au făcut “propria cercetare”.

Problema este că această cercetare s-a rezumat la vizionarea unor videoclipuri de pe YouTube, citirea mesajelor unor persoane pe conturile de Facebook și Twitter.

Legat de acest aspect psihologul Jovan Byford spune: „Mulți oameni care cred în teoriile conspirației se consideră sceptici în problemele de sănătate și cercetători autodidacti în probleme complexe”, spune el. „Prezentați acest lucru ca pe un lucru pe care, în principiu, îl apreciați și îl împărtășiți. Scopul tău nu este să-i faci mai puțin curioși sau sceptici, ci să schimbi obiectul curiozității și scepticismului lor”.

În acest context trebuie să avem în vedere faptul că doar pentru că un expert crede ceva, nu face ca acel ceva să fie adevărat. Deci scepticismul este normal să fie aplicat nu numai prezentărilor oficiale ci și părerilor “experților”.

4.Puneți întrebări!

Verificarea faptelor este importantă, dar de multe ori nu este abordarea corectă atunci când cineva crede cu pasiune în conspirații. Întrebările sunt mult mai eficiente decât afirmațiile, spun specialiștii.

„Concentrarea pe tacticile și tehnicile folosite de oamenii care promovează dezinformarea este o modalitate mai eficientă de abordare a acestor conversații decât încercarea de a ‘demonta informațiile’”, spune dr. Claire Wardle, expert american în social media.

“Gândiți-vă la întrebări generale care îi încurajează pe oameni să se gândească la ceea ce cred” spune ea. De exemplu: „Nu sunt cumva unele dintre credințele lor contradictorii? Detaliile teoriei pe care o descriu au mult sens? S-au gândit la contra-dovezi?”

Punând întrebări și făcând oamenii să-și dea seama de unele hibe, îi determinați în cele din urmă să se îndoiască de propria lor încredere și să îi faceți deschiși să audă și puncte de vedere alternative.

5.Nu vă așteptați la rezultate imediate!

Nu sperați ca o conversație cu cei care au căzut adânc în “capcana conspirației” să se încheie cu rezultate pozitive. Ieșirea din această capcană poate fi un proces foarte lung.

„Fii realist cu privire la ceea ce poți realiza”, avertizează psihologul Jovan Byford. “Teoriile conspirației inspiră celor care cred în ele un sentiment de superioritate. Este un important generator de stimă de sine – care îi va face rezistenți la schimbare”.

Pentru Claire Wardle, nu este vorba doar de orgolii rănite. În anul care a trecut pentru mulți teoriile conspirației au fost o sursă de confort. „Recunoașteți că toată lumea a avut viața întoarsă pe dos și caută explicații”, spune ea. “Teoriile conspirației tind să fie povești simple, puternice, care explică lumea. Realitatea este complexă și dezordonată, ceea ce este mai greu de procesat pentru creierul nostru”.

Dar experții sunt de acord că, chiar dacă nu vedeți rezultate imediate, nu renunțați. Poate nici nu vă dați seama ce importantă sursă de picături de fericire este scoaterea cuiva din capcana teoriilor conspiraționiste.

Don’t worry, be happy!

 

Surse:

1. www.bbc.com/news/blogs-trending-55350794?utm_source=pocket&utm_medium=email&utm_campaign=pockethits
2. www.digi24.ro/stiri/actualitate/social/de-ce-cred-oamenii-in-teoriile-conspiratiei-antropologul-radu-umbres-nu-sunt-oameni-needucati-se-simt-exclusi-din-societate-1342495

„Fericirea la oamenii inteligenți este cel mai rar lucru pe care îl știu.”

Ernest Hemingway

 

Psihologii au o idee destul de clară despre ceea ce, de obicei, face ca un om să fie fericit.

Dansul, de exemplu, face parte din categoria manifestărilor care ne fac fericiți. Nu există nici o parte a lumii în care ritmurile să fie ignorate și știm că nu ne putem abține de la a bate tactul la melodiile care ne plac. Regiunile subcorticale ale creierului nostru ne fac să trecem la starea de „Fericiți”, atunci când se întâmplă toate aceste lucruri.

O altă sursă de bucurie și fericire este a fi în mijlocul naturii. Un concept dezvoltat în 1972 și devenit științific în 1984, cu denumirea de „ipoteză a biofiliei” leagă dorința umană de a fi în natură de trăsături genetice nespecificate. „Practic, ideea este că biologic suntem încă vânători și culegători și avem nevoie, la un anumit nivel pe care nu îl înțelegem pe deplin, de implicare directă în natură”, a declarat scriitorul american Richard Louv, un fervent promotor al teoriei. „Trebuie să vedem forme naturale la orizont. Și când nu obținem acest lucru, nu ne descurcăm atât de bine” spune el.

O altă sursă care îi face pe majoritatea oamenilor să se simtă mulțumiți și fericiți este contactul frecvent cu cei mai buni prieteni lucru foarte bine cunoscut  pe care nu este cazul să-l mai demonstrăm.

Într-o lucrare din 2016 publicată în British Journal of Psychology, psihologii Norman Li, profesor la Singapore Management University și Satoshi Kanazawa, conferențiar la London School of Economics, arată că oamenii foarte inteligenți au o satisfacție mai scăzută a vieții atunci când socializează mai frecvent cu prietenii. Este vorba de persoane foarte inteligente, tipologia cărora este repezentată de personaje din literatură cum ar fi Sherlock Holmes, eroul cărților lui Sir Arthur Conan Doyle sau Newt Scamander, din Harry Potter. Asemenea persoane par a fi mai fericite dacă sunt lăsate singure.

Cercetătorii au ajuns la această concluzie, după ce au analizat răspunsurile la un sondaj la care au participat 15.197 de persoane cu vârste cuprinse între 18 și 28 de ani.

Datele respective au făcut parte din National Longitudinal Study of Adolescent Health (Studiul Longitudinal Național al Sănătății Adolescenților) – un studiu menit să măsoare satisfacția vieții, inteligența și sănătatea.

Analiza datelor a arătat că a fi în preajma unor mulțimi dense de oameni duce de obicei la nefericire, în timp ce socializarea cu prietenii duce de obicei la fericire – cu excepția cazului în care persoana în cauză este extrem de inteligentă.

Autorii explică aceste descoperiri cu așa numita „teoria fericirii savanei”, observând cât de diferită este lumea noastră de cea a strămoșilor noștri, din epoca Pleistocenului, care au trăit în savane.

“Teoria fericirii savanei” are la bază ideea că satisfacția vieții nu este determinată doar de ceea ce se întâmplă în prezent, ci este influențată și de modul în care strămoșii noștri au reacționat la vremea respectivă la un anume eveniment.

Psihologia evolutivă susține că, la fel ca orice alt organ, creierul uman a fost conceput și adaptat condițiilor unui mediu ancestral. Prin urmare, susțin cercetătorii, creierul nostru ar putea avea probleme în înțelegerea și gestionarea unor situații unice din prezent.

Cei doi factori care diferă cel mai mult între viața ancestrală și cea contemporană sunt densitatea populației și frecvența socializării oamenilor cu prietenii.

Astăzi, majoritatea dintre noi suntem în preajma mult mai multor oameni decât strămoșii noștri dar petrecem mai puțin timp cu prietenii decât strămoșii. Acest lucru nu este însă valabil întocmai și pentru indivizii  excepțional de inteligenți dintre noi despre care autorii susțin că sunt afectați mai puțin de “teoria fericirii savanei” decât restul populației.

„În general, indivizii mai inteligenți sunt mai predispuși să aibă preferințe și valori „neobișnuite” pe care strămoșii noștri nu le aveau”, este de părere Satoshi Kanazawa. „Este extrem de natural ca specii precum oamenii să caute și să dorească prieteni și, ca urmare, este mai probabil ca indivizii mai inteligenți să se manifeste invers adică să caute mai puțin prieteniile”.

Rezultatele sondajului menționat au arătat, de asemenea, că persoanele mai inteligente au mai puține șanse să simtă că au avut beneficii de pe urma prietenilor, chiar dacă ei au socializat de fapt mai mult decât oamenii mai puțin inteligenți.

Se crede că inteligența a evoluat ca un mecanism psihologic pentru soluționarea problemelor inedite – genul de provocări care nu erau o parte obișnuită a vieții.

Pentru strămoșii noștri, contactul frecvent cu prietenii și aliații a fost o necesitate care le-a permis să supraviețuiască. Însă, indivizii extrem de inteligenți au fost capabili să-și rezolve problemele mai degrabă fără ajutorul altei persoane ceea ce a condus la diminuarea importanței prietenilor.

Este interesant că oamenii extrem de inteligenți, deoarece nu au neapărat aceleași preferințe ca și strămoșii lor se simt mai bine în mediul urban, afirmă cei doi cercetători.

Din punct de vedere istoric, tendința oamenilor a fost de a face parte din grupuri de aproximativ 150 de persoane: dimensiunea tipică a unui sat neolitic era de 150, unitățile militare romane erau de obicei formate din 120 de oameni, iar dimensiunea medie a companiei unei armate din cel de-al doilea război mondial era de 180 de militari.

În contrast cu această tendință, se pare că aglomerările umane provoacă izolare și depresie, deoarece nu favorizează relațiile strânse. În schimb asupra oamenilor mai inteligenți zonele aglomerate, alienante, au un efect mai puțin negativ.

Legat de acest aspect, este extrem de interesantă părerea lui Satoshi Kanazawa  care spune: „În general, orășenii au o inteligență medie mai mare decât locuitorii zonelor rurale, posibil pentru că indivizii mai inteligenți sunt mai capabili să trăiască într-un cadru „nenatural” cu densitate mare a populației”.

Cu siguranță, asta nu înseamnă că, dacă îți place să fii în preajma prietenilor tăi, nu ești inteligent. Dar totodată poate însemna că vreo persoană pe care o cunoașteți și care își petrece o mare parte din timp singură este deosebit de inteligentă prin urmare nu vă faceți griji în privința ei, nu este o persoană singuratică tristă ci probabil că așa îi place.

În concluzie, contați pe picături de fericire fie că preferați singurătatea, asta însemnând că beneficiați de o inteligență deosebită fie că preferați compania prietenilor.

Don’t worry, be happy!

Surse:

1.getpocket.com/explore/item/evolution-made-really-smart-people-long-to-be-loners

2.ro.2catsaudioproductions.com/1740-the-savannah-happiness-theory.html

3.onlinelibrary.wiley.com/doi/abs/10.1111/bjop.12181

 

Vă doresc ca anul 2021 să Vă aducă mult mai multe picături de fericire decât cel la sfârșitul căruia am ajuns!

 LA MULȚI ANI!

 

 

VĂ DORESC SĂRBĂTORI BINECUVÂNTATE  ȘI LA MULȚI ANI!

“Procrastinarea este arta de a ține pasul cu ziua de ieri.”

Don Marquis

 

Napoleon Hill, celebrul autor american de cărți de literatură motivațională, pare să completeze definiția ironică a filosofului Don Marquis astfel:  “Procrastinarea este prostul obicei de a amâna până poimâine ceea ce ar fi trebuit să fie făcut alaltăieri.”

Profesorul Piers Steel de la Haskayne School of Business, University of Calgary, a efectuat ample cercetări în acest domeniu și a scris cartea The Procrastination Equation. El a ajuns la concluzia că 95% dintre noi procrastinează la un moment dat.

Psihologul dr. Joseph Ferrari, profesor la DePaul University din Chicago, a constatat că 20% din populația lumii sunt “procrastinatori” cronici, complicându-și viața și probabil scurtând-o, cu amânările lor neîncetate și evitarea unor lucruri. „Procrastinatorii” sunt mai puțin bogați, mai puțin sănătoși și mai puțin fericiți decât cei care nu procrastinează.

Etimologic, cuvântul „procrastinare” este derivat din verbul latin “procrastinare” care înseamnă „a amâna până mâine” dar poate fi “văzut” în legătură și cu „akrasia”, un cuvânt din greaca veche care înseamnă “a face ceva care este contrar rațiunii noastre”.

Procrastinarea are numeroase neajunsuri. Obiceiul “procrastinatorilor” îi deranjează pe ceilalți ajungând să îi enerveze și pe cei dragi.

Într-o societate care consideră că acțiunea rapidă este lăudabilă, persoanele care amână deciziile riscă să ajungă să se simtă delincvenți. În același timp conștiința de sine îi face pe cei în cauză să se simtă detestabili. Când procrastinează ei sunt conștienți nu numai de faptul că evită o anume sarcină ci și de faptul că evitarea în sine este probabil o idee proastă. Și totuși, o fac.

„Acesta este motivul pentru care spunem că amânarea este în esență irațională”, a spus dr. Fuschia Sirois, profesor de psihologie la University of Sheffield, Anglia. „Nu are sens să faci ceva ce știi că va avea consecințe negative. Oamenii se angajează în acest ciclu irațional de amânare cronică din cauza incapacității de a gestiona stările negative din jurul unei sarcini.”

De-a lungul timpului, amânarea cronică are nu numai costuri de productivitate ci și efecte distructive măsurabile asupra sănătății noastre mintale și fizice, inclusiv stres cronic, suferință psihologică generală și satisfacție scăzută a vieții, simptome ale depresiei și anxietății, sănătate șubredă, boli cronice și chiar hipertensiune arterială și boala cardiovasculară.

Totuși “procrastinatorii” ar trebui să se simtă oarecum ușurați de faptul că oamenii de știință au găsit explicații pentru acest comportament, nu învinovățesc nicidecum persoanele în cauză și oferă strategii de control al acestuia.

Procrastinarea nu este un defect de caracter sau un blestem misterios asupra abilității de a gestiona timpul, ci un mod de a face față emoțiilor provocatoare și stărilor negative – plictiseală, anxietate, nesiguranță, frustrare, resentimente, îndoială de sine – induse de anumite sarcini.

În acest sens s-a exprimat și dr. Timothy Pychyl, profesor de psihologie și membru al Grupului de Cercetare a Procrastinării de la Carleton University  din Ottawa: „Procrastinarea este o problemă de reglare a emoțiilor, nu o problemă de gestionare a timpului”.

Într-un studiu din 2013, dr. Pychyl și dr. Sirois au descoperit că procrastinarea poate fi înțeleasă ca „supremația reparării dispoziției pe termen scurt … asupra urmăririi pe termen lung a acțiunilor intenționate”. “Amânarea înseamnă pur și simplu, a fi mai concentrat pe urgența imediată a gestionării stărilor negative decât a continua cu sarcina”, este de părere dr. Sirois.

Natura particulară a aversiunii noastre depinde de sarcina sau situația dată. S-ar putea datora unui lucru inerent neplăcut în legătură cu sarcina în sine, cum ar fi de exemplu necesitatea de a curăța o baie murdară sau organizarea unei foi de calcul lungi și plictisitoare la birou.

Dar aversiunea ar putea rezulta și din sentimente mai profunde legate de sarcină, cum ar fi îndoiala de sine, stima de sine scăzută, anxietatea sau nesiguranța.

În momentele de amânare ne reamintim toate asocierile negative cu sarcina, iar acele sentimente vor fi în continuare acolo ori de câte ori ne vom întoarce la ea, însoțite de stresul și anxietatea crescute, sentimentele de scădere a stimei de sine și autoblamarea.

“Gândurile pe care le avem despre amânare, de obicei ne exacerbează suferința și stresul, ceea ce contribuie la amânarea ulterioară”, a spus dr. Sirois.

Dar ceea ce face să fie deosebit de vicios ciclul este ușurarea momentană pe care o simțim când amânăm ceva. În prezentul imediat, amânarea unei sarcini oferă ușurare – un fel de răsplată – și știm din comportamentul de bază că, atunci când suntem recompensați pentru ceva, avem tendința de a o face din nou. Tocmai de aceea amânarea tinde să nu fie un comportament unic, ci un ciclu, unul care devine cu ușurință un obicei cronic.

Ceea ce este foarte ciudat este faptul că amânăm pentru a evita sentimentele negative dar ajungem să ne simțim și mai rău.

Procrastinarea este un exemplu perfect al tendinței actuale puternice de a acorda prioritate nevoilor pe termen scurt înaintea celor pe termen lung. „Într-adevăr nu am fost concepuți să gândim la viitorul îndepărtat, pentru că trebuie să ne concentrăm pe asigurarea noastră aici și acum”, a spus psihologul dr. Hal Hershfield, profesor la University of California, Los Angeles.

Cercetările doctorului Hershfield au arătat că, la nivel neuronal, percepem „sinele nostru viitor” mai mult ca pentru cineva străin decât ca parte a noastră. Când amânăm, părți din creierul nostru cred de fapt că sarcinile pe care le amânăm – și sentimentele negative însoțitoare – sunt problema altcuiva.

Parcă pentru a înrăutăți lucrurile, în mijlocul stresului, suntem chiar mai puțin capabili să luăm decizii gândite, orientate spre viitor. Când se confruntă cu o sarcină care ne face să ne simțim anxioși sau nesiguri, amigdala – „detectorul de amenințări” al creierului – percepe acea sarcină ca o amenințare autentică, pentru stima de sine sau bunăstarea noastră. Chiar dacă din punct de vedere intelectual recunoaștem că amânarea sarcinii ne va crea mai mult stres în viitor, creierul nostru este încă conectat pentru a fi mai preocupați de eliminarea amenințării prezente. Cercetătorii numesc acest lucru „deturnarea amigdalei”.

Trebuie să conștientizăm faptul că, la baza ei, amânarea se referă la emoții, nu la productivitate. Ca urmare, soluția nu va fi căutarea unei aplicații de gestionare a timpului sau învățarea de noi strategii de autocontrol. Soluția are legătură cu gestionarea emoțiilor noastre într-un mod nou.

„Creierul nostru caută întotdeauna recompense relative. Dacă avem un circuit obișnuit de obiceiuri în jurul amânării, dar nu am găsit o recompensă mai bună, creierul nostru va continua să refacă mereu circuitul până când îi vom oferi ceva mai bun de făcut ”, a spus psihiatrul și neurologul american dr. Judson Brewer, director al Research and Innovation at Brown University’s Mindfulness Center.

Pentru a recabla orice obicei, trebuie să oferim creierului ceea ce dr. Brewer a numit “Bigger Better Offer” („Oferta mai mare mai bună”) sau „B.B.O.”

În cazul amânării, trebuie să găsim o recompensă mai bună decât evitarea – una care ne poate ameliora sentimentele dificile din momentul prezent fără a provoca rău sinelui nostru viitor.

Dificultatea în a sparge dependența de amânare este că există un număr infinit de posibile acțiuni de substituție care ar fi în continuare tot forme de amânare, este de părere dr. Brewer. De aceea, soluția trebuie să fie internă și să nu depindă de nimic altceva decât de noi înșine.

O opțiune este să te ierți pe tine însuți în momentele în care amâni. Într-un studiu din 2010, cercetătorii au ajuns la concluzia că iertarea de sine a susținut productivitatea, „permițând individului să treacă peste comportamentul său inadaptativ și să se concentreze asupra viitorului fără a fi povara actelor din trecut”.

O altă tactică este practicarea autocompasiunii ceea ce înseamnă să ne tratăm cu bunătate și înțelegere în fața greșelilor și eșecurilor noastre. Mai multe studii arată că autocompasiunea diminuează suferința psihologică, despre care știm acum că este principalul vinovat al amânării, stimulează activ motivația, sporește sentimentele de autoapreciere și încurajează emoții pozitive precum optimismul, înțelepciunea, curiozitatea și inițiativa personală. Compasiunea de sine nu necesită nimic extern – doar un angajament de a face față provocărilor cu o mai mare acceptare și amabilitate și mai puțină ruminație și regret.

Poate fi mai ușor de spus decât de făcut, dar încercați să reformulați sarcinile luând în considerare un aspect pozitiv al acestora. Poate vă amintiți de o perioadă când ați făcut ceva similar și s-a dovedit a fi O.K. Sau poate vă gândiți la rezultatul benefic al finalizării sarcinii. Ce ar putea spune șeful sau partenerul atunci când le arătați lucrarea terminată?

În concluzie, dacă punem întrebarea în mod hamletian „A amâna sau a nu amâna?” lipsa amânării este în mod sigur aducătoare de picături de fericire.

Don’t worry, be happy!

 

Surse:

1.www.nytimes.com/2019/03/25/smarter-living/why-you-procrastinate-it-has-nothing-to-do-with-self-control.html

2.www.bbc.com/news/health-45295392?utm_source=pocket&utm_medium=email&utm_campaign=pockethits