“Chiar și cel mai mic neadevăr îl strică pe om, la fel cum o picătură de otravă poate strica un lac întreg.”

Mahatma Gandhi

 

În ultima vreme am putut afla că unele platforme de socializare de pe Internet, în speță Facebook și Twitter, au luat câteva măsuri pentru a reduce răspândirea dezinformărilor. Dar nicio măsură nu a reușit încă să elimine complet întregul conținut înșelător de pe social media. Ca urmare autoprotejarea rămâne cea mai bună metodă prin care ne putem feri de asemenea conținuturi.

Dezinformările și “făcăturile” pot proveni de pe site-uri care se prefac că sunt site-uri relevante de știri, propagandă politică sau rapoarte „pseudo-profunde”, dar în realitate nu sunt. Ele reprezintă un tip de informații care sunt generate în mod deliberat cu răutate pentru a induce în eroare oamenii.

Multe dintre dezinformări și fake news-uri sunt distribuite de unele persoane în mod intenționat, știind că sunt false, dar deseori ele sunt distribuite și de persoane care nu știu că nu sunt adevărate și distribuie online linkuri “fără să-și bată prea mult capul”.

Realizarea autoprotejării față de dezinformări și fake-news-uri, în sensul de a nu ne lăsa induși în eroare sau de a nu răspândi inexactități, este la îndemâna fiecăruia dintre noi, în condițiile în care folosim câteva tactici sugerate de cercetările psihologice.

1. Familiarizați-vă cu trucurile dezinformării!

Cea mai bună “inoculare” împotriva a ceea ce OMS numește „infodemic” (un amestec de „informații” și „epidemii” care se referă de obicei la o răspândire rapidă și de mare anvergură atât a informațiilor exacte cât și inexacte despre ceva, cum ar fi de exemplu o boală.) este să înțelegem trucurile pe care cei care ne dezinformează le folosesc în încercarea lor de a ne manipula.

Cercetările arată că familiarizarea cu trucurile “meseriei de dezinformator” ne poate ajuta să recunoaștem poveștile false atunci când le întâlnim, făcându-ne mai puțin sensibili la acele trucuri.

Cercetătorii de la Cambridge University au dezvoltat un joc online numit „Bad News” (varianta în limba română se găsește la adresa www.getbadnews.ro ), legat de care studiile lor au arătat că pot îmbunătăți identificarea falsurilor de către jucători.

În plus este bine să încercăm să aflăm mai multe despre modul în care funcționează platformele de Internet și social media pentru ca să înțelegem mai bine instrumentele disponibile și persoanelor care doresc să ne manipuleze.

De asemenea, putem fi mai receptivi în a afla mai multe despre realizările științei și standardele dovezilor, care ne pot ajuta să fim mai puțin susceptibili la minciuni și afirmații înșelătoare despre subiecte legate de sănătate și știință.

2. Recunoașteți-vă vulnerabilitățile!

Se pare că persoanele care își subestimează propriile prejudecăți sunt de fapt mai vulnerabile la inducerea în eroare decât persoanele care își recunosc părtinirile.

Conform cercetărilor oamenii sunt mai susceptibili la dezinformările, care se aliniază cu punctele lor de vedere preexistente. Aceasta se numește „părtinire de confirmare”, deoarece o persoană este părtinitoare față de informațiile care confirmă propriile ei păreri.

Este important să fim deosebit de critici față de informațiile care provin de la grupuri sau persoane cu care suntem de acord sau de care suntem legați – din punct de vedere politic, religios, etnie sau naționalitate. În acest context este util să vedem și alte puncte de vedere din alte surse cu informații despre același subiect.

La fel de important este să fim sinceri cu noi înșine în legătură cu prejudecățile pe care le avem. Mulți oameni presupun că alții sunt părtinitori iar ei înșiși nu și, ca urmare, alții au mai multe șanse să împărtășească dezinformarea decât ei.

3. Nu pierdeți din vedere sursa!

Și mass-media este tributară prejudecăților dar există și puncte de vedere mai puțin partizane.

Când urmărim știri, ar fi bine să știm cât de sigură este sursa. Orice informație ar fi bine să o verificăm măcar de două ori și din alte surse cu părtiniri reduse pentru a afla în cine putem avea încredere.

Trebuie de asemenea avută în vedere și posibilitatea ca unii agenți de dezinformare să producă site-uri false care arată ca sursele reale de știri – deci ar trebui să ne asigurăm că site-ul pe care îl vizităm este de încredere din acest punct de vedere.

4. Faceți o pauză!

Majoritatea oamenilor când intră online, mai ales pe rețelele de socializare, o fac pentru divertisment, socializare sau ca să-și abată atenția de la alte probleme. În acest context precizia nu se află neapărat pe lista de priorități.

Cu toate acestea, puțini își doresc să fie mincinoși, iar costurile distribuirii de dezinformări pot fi mari – pentru indivizi, relațiile lor și chiar societatea în ansamblu. De aceea, înainte de a ne decide să redistribuim ceva, devine oportun să facem o pauză pentru a ne reaminti valoarea pe care o acordăm adevărului și acurateței.

Punându-ne întrebarea „Este adevărat ceea ce voi redistribui?” ne folosim de fapt de posibilitatea de a ajuta la oprirea răspândirii de dezinformări și ne va încuraja să privim dincolo de titlu și să verificăm faptele înainte de a le distribui.

Chiar dacă nu ne gândim în mod specific la acuratețe, o pauză înainte de distribuire ne poate oferi șansa ca mintea să ne ajungă din urmă emoțiile. Avem astfel posibilitatea de a ne întreba dacă dorim cu adevărat să împărtășim ceva cu alții și, dacă da, de ce? Astfel putem să ne gândim și la potențialele consecințe ale partajării.

Cercetările arată că cele mai multe dezinformări sunt distribuite rapid și fără prea multe gânduri pentru cei care le distribuie. Impulsul de a distribui fără a gândi poate fi chiar mai puternic decât tendințele de distribuire partizană. Acesta ar fi un motiv să nu ne grăbim niciodată cu distribuirea.

5. Conștientizați-vă emoțiile!

Oamenii distribuie adesea știri și informații conform cu dispozițiile lor sufletești mai degrabă decât ca urmare a concluziilor gândirii critice.

Într-un studiu recent, cercetătorii au descoperit că persoanele care și-au vizionat fluxul de socializare în timp ce se aflau într-o stare de spirit emoțională au fost mult mai susceptibile de a împărtăși unele dezinformări decât cei aflați într-o stare de spirit mai rațională. În special nervozitatea și anxietatea îi fac pe oameni mai vulnerabili la preluarea informațiilor greșite.

6. Combateți neadevărurile observate!

Înfruntați dezinformarea în mod public. S-ar putea ca acest mod de a reacționa să fie “inconfortabil”, dacă vă temeți de conflict, pentru că ar putea să îi provoace pe prietenii din online. Este posibil să răspundeți persoanei care v-a provocat reacția cu un link către un site de verificare a faptelor.

 În orice caz dovezile arată că este o tehnică eficientă criticarea explicită a raționamentului specific dintr-o postare cu neadevăruri și furnizarea de viziuni contrare care arată clar modul în care este produs falsul.

Chiar și respingerea scurtă sub forma „acest lucru nu este adevărat” – este mai eficientă decât să nu spui nimic. Umorul poate funcționa și el.

Corectarea dezinformărilor online de către oameni reali, poate fi la fel de eficientă, dacă nu chiar mai eficientă, decât eticheta de “conținut îndoielnic” pusă de vreo companie de socializare. Acest lucru are o explicație simplă: oamenii au mai multă încredere în alți oameni decât în algoritmi și roboți.

Un beneficiu suplimentar al înfruntării publice a dezinformărilor este că această reacție atrage și atenția altor persoane făcându-le să fie mai atente atunci când redistribuie informații. Deci, chiar dacă reacția publică nu descurajează autorul/autorii aflați la originea dezinformării, îi descurajează pe alții.

7. Sprijiniți reacțiile altora la dezinformări!

Dacă altcineva semnalează falsurile dintr-o postare nu vă rezumați la nepreluarea postării respective. Sprijiniți persoana care a reacționat la dezinformare. Dacă nu faceți acest lucru și ceva este distribuit și redistribuit din nou și din nou, se va întări convingerea oamenilor că este OK să se distribuie dezinformările – pentru că toți ceilalți o fac și numai câțiva, dacă există, se opun.

Dacă se permite răspândirea dezinformărilor devine mai probabil ca tot mai mulți oameni să înceapă să le creadă – pentru că oamenii ajung să creadă lucrurile pe care le aud în mod repetat – chiar dacă inițial au știut că nu sunt adevărate.

Nu există o soluție perfectă. Unele dezinformări sunt mai greu de contracarat decât altele, iar unele tactici de contracarare sunt mai eficiente decât altele în momente diferite sau pentru oameni diferiți. Dar puteți face pași importanți pentru autoprotejare și pentru protejarea de confuzie, înșelăciune și minciună a celor aflați în propriile rețele sociale. Consecințele unor asemenea pași ne pot furniza chiar și picături de fericire.

Don’t worry, be happy!

Sursa:

ideas.ted.com/7-ways-to-avoid-becoming-a-misinformation-superspreader/

„E adevărat, să spui minciuni nu e deloc onorabil. Atunci când adevărul poate aduce însă dureri nemăsurate, lipsa de onestitate e scuzabilă.”

Sofocle

 

Într-una din zilele mele sud-africane veneam cu nepoțelul meu de la grădiniță, când un trecător m-a oprit să mă întrebe cum poate ajunge pe Louis Botha avenue. Oarecum flatat că inspir încredere m-am grăbit să-i indic direcția dar până omul a dispărut din câmpul meu vizual mi-am dat seama că l-am îndrumat greșit. Altfel spus, deși nu mă consider mincinos, am „turnat” o minciună. M-am înșelat și nu am spus adevărul.

Probabil, cei mai mulți dintre noi împărtășesc destul de frecvent din greșeală neadevăruri banale dar în zilele noastre, aproape întotdeauna, există cineva cu smartphone-ul în mână, gata să ne corecteze și probabil ne vom strădui să ne verificăm spusele.

Însă pentru instituțiile mass-media, mediul academic sau guvern miza în cazul erorilor este mult mai mare. Ca urmare, ei încearcă din greu – sau cel puțin ar trebui să încerce din greu – să fie corecți. Găsim o explicație foarte clară la Aristotel: „Ce câştigă acei care mint? Că nu sunt crezuţi când spun adevărul.”

Dar chiar și jurnaliștii sinceri și cărturarii atenți pot greși uneori lucrurile și vom numi greșelile lor greșeli oneste dacă erorile respective, odată semnalate, vor fi imediat corectate și confirmate.

Există o diferență foarte mare între o eroare și o minciună – ca și între „știri false” și „știrile false” numite „fake news – făcături”. O “făcătură” este întotdeauna un fals făcut cu intenție. Dar o știre falsă nu este întotdeauna o “făcătură”; ar putea fi pur și simplu o greșeală. Partizanii politici încearcă însă să estompeze această distincție clară.

Când vine vorba de informații legate de sănătatea publică, miza este și mai mare. Când a lovit pandemia COVID-19, ne-am dorit cu toții sfaturi instantanee și exacte despre ce să facem și ce să nu facem. Dar virusul este nou, așa cum ne amintește numele interimar dat acestuia (noul coronavirus). Oamenii de știință se grăbeau să-și dea seama ce este, cum se răspândește și cum poate fi învins. Răspunsul sincer la multe dintre cele mai urgente întrebări ale noastre a fost: „Nu știm încă.” Nu se puteau oferi orientări bazate pe informații complete.

Au fost comise multe erori. Unele dintre primele sfaturi erau greșite – s-a dovedit că măștile erau chiar mai importante decât spălarea mâinilor și că exteriorul era foarte diferit de interior ș.a.m.d. Multe sfaturi oficiale erau false, dar nu “făcături”.

Cea mai importantă întrebare pentru cetățeni nu este dacă sfaturile de sănătate publică sunt întotdeauna corecte ci întrebarea dacă oficialii din domeniul sănătății publice se străduiesc să fie consecvenți în încercarea de a da sfaturi corecte și comunică, în mod onest și clar, ceea ce doamna  Zeynep Tufekci, sociolog și scriitor turc, a numit „adevărul dureros deplin”. Cu alte cuvinte, încrederea se bazează pe buna credință mai degrabă decât pe adevăr.

În fața unei nevoi urgente de informații, vrem doar adevărul. Ca răspuns la întrebarea „Încotro trebuie să o iau ca să ajung la gară?”, tot ceea ce contează cu adevărat este exactitatea răspunsului. Dar, pe de altă parte, de cele mai multe ori, este mai important ca o persoană să fie de bună credință și poate mai puțin răspunsurile sale la întrebări, atunci când adevărul acestora nu s-a clarificat încă.

Cei mai mulți dintre noi simțim foarte diferit față de o persoană care face o greșeală, bazată poate pe informații inadecvate și o persoană care spune o minciună în mod deliberat. Și știm, de asemenea, că nimeni nu poate avea întotdeauna 100% dreptate. Toate acestea sunt valabile și pentru instituțiile noastre.

Problema nu este pur și simplu capacitatea de a discerne adevărul de fals ci devine o problemă de primă importanță posibilitatea de a discerne cine sunt cei care în mod real încearcă să prezinte adevărul, chiar dacă nu reușesc întotdeauna. Prin urmare întrebarea este „Cine este corect?” și nu „Unde este adevărul?”.

Adevărul unei afirmații poate fi testat empiric dar buna credință a persoanei care a prezentat-o este mai greu de evaluat, deoarece ne impune să știm ce știe ea.

A fost o minciună sau o greșeală sinceră? O modalitate de evaluare este reacția persoanei dacă i se prezintă dovezi că afirmația sa este falsă. Dacă continuă să repete afirmația cu nepăsare, în mod clar nu este sinceră.

Adevărul este empiric, dar buna credință este etică. În timp ce adevărul este produsul final, buna credință este un element vital în producerea sa. Buna credință se bazează pe două virtuți de bază, exactitatea și sinceritatea și este important să le aducem la cote maxime, mai ales în ceea ce privește chestiunile mai importante, bineînțeles în limitele cunoștințelor și competențelor noastre.

O persoană care citește literatura de sănătate publică despre purtarea unei măști sau administrarea unui vaccin, mai degrabă decât să creadă pur și simplu ceea ce îi spune vecinul, face același lucru. Depunerea unor eforturi mai mari pentru maximizarea virtuților menționate mai sus nu înseamnă adesea altceva decât apelarea la o sursă de știri de calitate superioară, alta decât ne oferă de exemplu fluxurile de pe platformele de socializare.

După ce ne-am străduit să obținem niște informații exacte, ar trebui să le împărtășim pe deplin și sincer. Aceasta este prin urmare virtutea bunei credințe care presupune că ceea ce spunem coincide cu ceea ce credem.

Pot exista însă circumstanțe în care suntem tentați să ne ascundem convingerile și dacă nu facem așa dovedim mult curaj. De exemplu, dacă suntem convinși că toată lumea ar trebui să poarte o mască în cazul contactului cu alții dar majoritatea colegilor noștri cred că purtarea măștii este o prostie, când apare acest subiect, ar putea fi mai ușor, să păstrăm tăcerea dar dacă ne spunem părerea cu sinceritate dăm dovadă de curaj.

Desigur, pot exista circumstanțe speciale în care se justifică moral să fim mai economi cu sinceritatea. Acestea ar putea include reținerea unui adevăr banal pentru a nu provoca probleme inutile de exemplu în timpul negocierilor politice sau internaționale sau în cazurile în care ascunderea adevărului va salva vieți.

Ca principiu general, a fi sincer înseamnă a nu ascunde nimic ascultătorului. Acesta este motivul pentru care în tribunale martorilor li se cere să jure că vor spune nu doar adevărul, ci întregul adevăr, relevant pentru întrebarea în cauză.

Cele două virtuți ale bunei credințe – exactitatea și sinceritatea – sunt cele mai prețioase în rândul celor care lucrează în instituțiile de cercetare, de învățământ și comunicare. De aici provine autoritatea academicienilor care respectă acest lucru. Același lucru ar trebui să se poată spune și despre jurnaliști și judecători.

Opuse virtuților menționate sunt mentalitățile care stau la baza celor care nu caută adevărul, ci distrugerea unui inamic, ideologic sau personal. Ei nu numai că nu posedă virtuțile sincerității și exactității, ci lucrează exact în direcția opusă, oferind în mod deliberat viziuni distorsionate ale realității, bazate pe informații convenabile scopului lor.

Exemplul cel mai la îndemână provine din sfera manifestărilor electorale: frecvent grupările care pierd alegerile îi acuză pe câștigători de fraudare masivă invocând cazuri izolate de persoane care au votat de două ori sau povești despre “morți care votează” (persoane decedate ale căror nume au apărut pe listele de alegători). În fiecare caz, s-ar putea să fi existat un germen microscopic al adevărului, dar acesta a fost apoi exagerat iar toate contra-dovezile au fost ignorate în mod sistematic.

Din păcate, uneori platformele de socializare au acționat ca acceleratori și amplificatori ai neadevărurilor iar prin ele informațiile, informațiile eronate și dezinformările se răspândesc rapid. În loc să încurajeze mai mult angajament cu surse de încredere, platforme precum Facebook, Twitter, YouTube și altele, sunt folosite intens de oameni care își confirmă reciproc prejudecățile existente.

În orice caz rădăcina problemei minciunilor și greșelilor oneste este etică. Cu siguranță, a fi sincer este o sarcină grea. Soluția este ca noi să facem mai bine, să fim mai buni pentru că fără aceasta, societățile libere nu pot funcționa și nimeni nu a spus că libertatea este ușoară. Pe lângă libertate, această etică ne va asigura în mod cert și multe picături de fericire.

Don’t worry, be happy!

 

Sursa:

aeon.co/essays/our-epistemic-crisis-is-essentially-ethical-and-so-are-its-solutions?utm_source=pocket&utm_medium=email&utm_campaign=pockethits

„Prin conştientizarea propriului potenţial şi încrederea în propriile tale abilităţi, poţi construi o lume mai bună.”

Dalai Lama

 

Ceva ciudat s-a întâmplat odată cu nașterea Internetului; s-a schimbat ceva despre cum înțelegem identitatea și existența noastră. Și acest ceva este că sentimentul nostru de sine s-a transpus în două valori 0 și 1, cele două valori pe care este construit tot ceea ce înseamnă computerele și utilizările lor.

Ca urmare putem spune că o parte din sinele nostru nu este decât un nod care face parte sintr-o rețea globală de noduri formate din alte euri, fiecare nod având posibilitatea să oscileze între 2 valori: adevărat sau fals, da sau nu, deschis sau închis.

Într-un fel, acest lucru nu diferă de modul în care interacționăm cu culturile noastre locale, indiferent dacă acestea sunt familiile noastre, comunitățile noastre, corporațiile noastre sau națiunile noastre. Toate aceste entități sunt culturi de euri interconectate într-o rețea care se schimbă și evoluează în raport cu gândurile, emoțiile și comportamentele indivizilor care alcătuiesc colectivul. Cultura ne influențează așa cum la rândul nostru influențăm cultura.

În lumea digitală, datorită Internetului, lucrurile se mișcă mai repede și se vorbește tot mai mult de faptul că trăim într-un “sat global” chiar dacă modul în care acesta funcționează diferă de la o zonă la alta prin viteză și scara rețelei. Amploarea acestei rețele se extinde zi de zi în fiecare colț al lumii.

Ca și în cazul altor mari tehnologii, acest fapt se realizează cumva combinat, adică sporește atât cele mai bune, cât și cele mai rele părți ale umanității. Indiferent de toate acestea un element de bază al acestei măriri este faptul că suntem asaltați acum de mai multe informații decât am avut la dispoziție vreodată.

Dacă pentru generațiile mijlocului de secol XX sinele s-a format, în cea mai mare parte, dintr-o combinație între educația de acasă, culturile locale, cultura datorată mass-mediei și experiența de viață acumulată trăind în lumea reală, astăzi lucrurile sunt ușor diferite. Internetul nu numai că a spulberat și a spart în milioane de bucăți mici ceea ce gândim că este cultura populară, incapabil să creeze un tot unitar, dar ne-a dotat și cu toate informațiile umanității.

Acum, accesul la diversitatea informațiilor, a culturilor și cunoștințelor poate duce la putere, dar având în vedere modul în care funcționează mintea umană, prea multe informații, prea multe culturi și prea multe cunoștințe nu fac decât să ne copleșească ducându-ne la confuzie.

Este valabil ceea ce spunea fondatorul psihologiei analitice, medicul și psihologul elvețian Carl Gustav Jung:

„Pendulul minții oscilează între sens și nonsens și nu între bine sau rău. Spiritualitatea este periculoasă, deoarece îi ademenește pe oameni către extreme, astfel încât un adevăr modest este considerat adevărul absolut iar o greșeală minoră este echivalată cu eroarea fatală.”

Mintea noastră are filtre pentru a face față supraîncărcării cu informații, descompunând lucrurile și făcându-le mai simple de consumat dar, după cum a insinuat Jung, aceste filtre nu sunt neapărat modele ale raționalității.

Este însă de remarcat că filtrarea nu se face după criteriul corect în mod obiectiv sau greșit în mod obiectiv, ci mai degrabă după măsura în care informațiile respective corespund cu sinele nostru și cu starea noastră de spirit existentă.

Noi, generațiile mijlocului de secol XX, crescând într-o anume lume fizică, aveam toți cam aceleași filtre dar aveam și mai mult timp însă și mai puține informații. Este posibil ca părinții, profesorii și prietenii, fiecare în felul lor, să ne fi influențat în vreun fel, dar existau anumite limite până la care acest lucru se întâmpla.

Asta a însemnat că am avut la dispoziție atât timp cât și spațiu pentru a gândi și în ultimă instanță datorită sinelui propriu pentru a filtra mai ușor în favoarea coerenței și normalității.

În “satul global” creat de Internet, sinele nostru digital este bombardat în mod constant de această mare rețea, care este ea însăși modelată de algoritmi ascunși, manipulați de cei care se întâmplă să strige cel mai tare.

Pentru persoana obișnuită, cantitatea de informații consumată depășește cu mult cantitatea necesară și suficientă pentru a fi înțeleasă rațional. Iar când aceasta nu poate înțelege lucrurile în mod rațional, apelează la comenzi rapide, ceea ce se întâmplă în tribalismul violent și orb de pe majoritatea rețelelor de socializare. Cei care refuză să folosească scurtăturile suportă pedeapsa unei stări generale de confuzie în care ajung.

Internetul își trăiește încă zilele tinereții și încă învață să se organizeze. În acest context, cea mai importantă abilitate în secolul XXI este capacitatea noastră de a filtra rațional informațiile.

În loc să urmăm orbește filtrele și prejudecățile automate ale creierului, ar fi util să creăm propriile noastre filtre de informații. În loc să pretindem că informațiile pe care le consumăm au fost deja filtrate pentru corect și greșit numai pentru că propriul sine este atașat de un anumit trib sau o anumită idee care ne face să ne simțim siguri emoțional, ar trebui să ne întrebăm de ce ar putea fi acea informație corectă sau greșită din punctul de vedere al altora.

Acest mod de abordare se bazează pe două componente: prima este de a stabili care informații ar trebui consumate și care ar trebui aruncate – dincolo de propriile prejudecăți și, în mod ideal, pe cât posibil din cât mai multe perspective diverse; a doua presupune să te îndepărtezi de toate pentru a te gândi pur și simplu la care informații se consumă și la cum se conectează toate între ele.

Dacă alegem calea ușoară, care înseamnă modul de asociere orb la una din părțile rețelei, suferim cu toții. Dacă, totuși, suntem interesați de modul în care alegem să interacționăm cu aceste informații, putem începe să punem împreună suficiente piese ale puzzle-ului pentru a arunca măcar o privire asupra unor părți importante ale imaginii, fără pretenția de a fi completată.

Cei mai eficienți oameni învață să reducă decalajul dintre ceea ce are sens și ceea ce este corect. Ceea ce are sens este ceea ce este coerent numai dacă ignorați tot ce nu se potrivește situației existente. Corectitudinea, pe de altă parte, este disponibilitatea de a îmbrățișa incoerența temporară – sau o stare de confuzie și de nonsens – suficient de mult încât să poată fi creat un model mintal mai larg și mai onest al lumii. Una (ceea ce are sens) acceptă doar ceea ce te face să te simți confortabil; cealaltă (corectitudinea) caută și corectează erorile pentru a se alinia mai bine cu efectele realității.

Ceea ce contează nu este ceea ce consumăm ca informații, ci modul în care ansamblul consumului nostru are sens chiar dacă suntem antrenați într-o bătălie care tinde să ne îndrepte spre o percepție inconștientă a realității, mai degrabă decât spre o percepție veridică.

În secolul XXI diferența dintre noi va fi determinată de modul în care gestionăm informațiile și acest mod ne poate oferi multe picături de fericire.

Don’t worry, be happy!

 

Sursa:

medium.com/personal-growth/the-most-important-skill-in-the-21st-century-773ef4c5298c

“Chiar şi în cazul virtuţii, ultimul nostru scop e plăcerea.”

Michel de Montaigne

 

Plăcerea este un sentiment greu de definit. O “definiție”, nu lipsită de umor, o intuim în discuția purtată, într-o zi a anului 1778, de  Dr Samuel Johnson, unul din principalii autori ai literaturii engleze din secolul al XVIII-lea, cu biograful său James Boswell. Acesta din urmă l-a întrebat pe scriitor de ce a renunțat la băutură: „Domnule, mi-ați spus odată că a nu bea vin a fost un mare rabat la viață?” La care doctorul Johnson a răspuns: „Este cu siguranță o diminuare a plăcerii; dar nu spun o diminuare a fericirii. Există mai multă fericire în a fi rațional.”

Una din definițiile pentru plăcere din DEX este următoarea:  „…stare afectivă fundamentală, determinată de satisfacerea unor tendințe, a unor cerințe vitale; sentiment sau senzație de mulțumire, de bucurie provocate de ceva care satisface gustul sau dorința noastră…”

Având în vedere cuvintele lui Samuel Johnson s-ar părea că plăcerea este într-un anumit sens o distragere a atenției de la căutarea fericirii – adică nu duce la felul de fericire care contează cu adevărat.

Probabil că este universal faptul că noi oamenii suntem atrași de plăcere. Cu toate acestea, căutarea plăcerii în sine este adesea privită ca o îngăduință și, prin urmare, sună ca un fel de egoism, chiar și un fel de confuzie. Plăcerea NU durează, dar adevărul, sau raționalitatea, sau înțelepciunea DA și atunci nu acestea ar trebui să fie lucrurile pe care ar trebui să le căutăm?

Ori de câte ori și oriunde se găsesc, moraliștii și-au descris și își descriu propriile vremuri ca fiind caracterizate de hedonismul desfrânat. Dar oare asta este realitatea? Suntem subjugați de căutarea plăcerii?

Este neverosimil. Chiar dacă în zilele noastre mai mulți oameni trăiesc mai bine decât în urmă cu un secol este greu de presupus că lumea face ceva plăcut doar pentru că este plăcut. Mai frecvent plăcerea este scuzată ca o mică recompensă, o rupere de la cerințele „lumii reale”. Plăcerea este ceva care ne va permite să lucrăm mai mult, să “respirăm” înainte de a reveni la frământările vieții. În consecință, căutarea plăcerii de dragul plăcerii pare să fie considerată un act umbrit de rușine și, atunci când este admisă, pare să pretindă găsirea de scuze.

Pentru marii gânditori, între care îl putem încadra și pe Dr Samuel Johnson, plăcerile corporale, cum ar fi cele oferite de un whisky de calitate sau de scoaterea pantofilor după o lungă excursie, au fost plăcerile disprețuite. Plăcerile care contau, pentru ei, erau plăcerile minții, ele fiind plăcerile care sunt pure, nealterate. După ei, acestea pot fi menținute curate și separate de plăcerile corpului, care sunt destinate “oamenilor mărunți”.

Marea varietate de moduri în care oamenii își procură plăcere este neliniștitoare dar și o dovadă a plasticității speciei noastre. Diferențele pot fi mici dar și enorme. Unora, de exemplu, le place să asculte Pink Floyd altora Wagner dar plăcerea și a unora și a celorlalți este departe de plăcerea celor care urmăresc luptele de wrestling.

Mulți filosofi au ajuns la concluzia că nu există prea multe de spus despre natura plăcerii. Plăcerea este ceea ce este. Însăși eterogenitatea sa, varietatea sa greu de conceput, i-a determinat pe mulți să tragă concluzia că este o componentă elementară a existenței noastre sau o experiență absolut simplă. De exemplu, filosoful englez John Locke a susținut că plăcerea „nu poate fi descrisă … modul de a o cunoaște este … numai prin experiență”.

În mod tradițional, plăcerea este văzută, așa cum am menționat deja, ca manifestându-se fie sub forma plăcerilor trupești fie sub cea a plăcerilor minții. Plăcerile corporale includ activitatea sexuală, relaxarea într-o baie caldă, ceaiul cu gheață într-o zi caniculară ș.a., în timp ce printre plăcerile minții se numără “răzbunarea” asupra dușmanilor, “contopirea” cu natura, contemplarea adevărurilor superioare și, în mod firesc pentru filosofi, filosofarea – care a fost considerată adesea suprema plăcere.

În mod firesc se impune întrebarea de ce plăcerile trupești au o reputație proastă? Ca la multe alte întrebări și la aceasta, primul filosof care a dat un răspuns a fost Platon. După părerea lui plăcerea corporală este adesea legată de durere și, deoarece durerea este un lucru rău, la fel și plăcerea corporală.

Relația dintre plăcere și durere este intimă și furtunoasă. Platon a spus că uneori simți plăcere atunci când scapi de o durere. Plăcerile corporale pot duce, de asemenea, direct la durere, în cazul repetării sau a excesului de îngăduință. În cele din urmă, plăcerea vine de obicei și din îndeplinirea unor dorințe și Platon a considerat dorințele în sine dureroase, deoarece identifică ceea ce lipsește în viața noastră.

Plăcerile trupești sunt privite chiar cu ostilitate de cei care le consideră acte de vinovăție și de rătăcire ale oamenilor. Ca urmare plăcerea trupească și căutarea plăcerii trupești produc credințe false cum că prin plăcerea trupească, corpul ajunge să pară mai important decât sufletul. Conform acestei viziuni sufletul este calea către adevăr și, prin urmare, corpul și plăcerile sale sunt distrageri care duc la falsitate și confuzie.

Plăcerile minții, pe de altă parte, sunt libere de majoritatea petelor care fac plăcerile trupești nedemne de cei care gândesc în acest mod. Plăcerile minții sunt „pure”. Dar ce anume este plăcut la plăcerile minții? William James, părintele psihologiei americane, a numit plăcerile intelectuale „emoțiile mai subtile”. „Acestea sunt ’acte cognitive’, dar în cele din urmă nu sunt atât de diferite de plăcerile corporale și atunci când suntem captivați de o mare plăcere a minții, ea tinde să conducă la plăcerile corpului. Ar trebui să fim atenți, la fel ca în majoritatea distincțiilor, să nu trasăm o linie de demarcație prea groasă.”

Filosoful grec Epicur a crezut că plăcerile cărnii constau din simțăminte cum ar fi de exemplu cel când nu ne este sete. Analogul acestui sentiment în categoria plăcerilor minții este frica de moarte: când ești viu, moartea nu înseamnă nimic, iar când ești mort, viața nu înseamnă nimic. Odată ce acest lucru este înțeles cu adevărat, frica greoaie și obositoare de moarte va fi atenuată – iar absența ei este o mare plăcere, conform ideii filosofului.

Ceva mai aproape în timp, Michel Eyquem de Montaigne, unul din cei mai importanți filosofi francezi ai Renașterii  comenta astfel tema plăcerii: „Eu, care acționez doar aproape de pământ, urăsc acea înțelepciune inumană care ne-ar face dușmani disprețuitori ai cultivării corpului”.

Unul dintre cei mai cunoscuți poeți romantici englezi, George Byron (lord Byron) a scris: „Există o plăcere în pădurile fără cărare … natura vă poate ajuta să vă amintiți de plăcerea de neșters de a fi voi înșivă.”

Chiar dacă este plăcut să-ți vezi dușmanii eșuați (majoritatea oamenilor au destui dușmani), acest izvor special al plăcerii nu va seca niciodată.

În acest context este justificată întrebarea cum rămâne cu opusul mai puțin provocator al acestei plăceri: să te bucuri de plăcerea altora?

S-a observat că atunci când un copil dă un cadou altui copil, el însuși devine mai fericit. Este bucuria pe care o simțim atunci când ceilalți sunt bine. Prin urmare are mult sens să afirmăm că „în mod natural” fericirea altora ne oferă plăcere și nouă. După părerea filosofilor, în special cei ai secolului al XVIII-lea, acest soi de bunătate duce la creșterea plăcerii în lume.

Prin urmare, nu este de mirare că îndemnurile morale din întreaga lume s-au redus adesea la ceva asemănător cu: nu fi o pacoste pentru cei cu care se întâmplă să treci prin această viață și, dacă poți, fii o forță pozitivă pentru a-i lăsa pe oameni să continue.

Această conduită în mod sigur este purtătoare și de nenumărate picături de fericire, așa că ar fi util și frumos să o adoptăm.

Don’t worry, be happy!

Sursa:

psyche.co/guides/from-hedonism-to-humanism-philosophys-defence-of-pleasure?utm_source=pocket&utm_medium=email&utm_campaign=pockethits

”Dacă trăiești cu frica de viitor din cauza a ceea ce s-a întâmplat în trecut, o să ajungi să pierzi ceea ce ai în prezent.”

Autor necunoscut

 

În viața fiecăruia dintre noi se pot întâmpla lucruri cumplite: diagnosticarea cu o boală incurabilă, un accident care să ne schimbe capacitatea de a face activități care ne-au făcut viața distractivă și semnificativă, decizia soțului/soției de a-și reface viața cu altcineva ș.a.

Chiar dacă avem norocul să fim ocoliți de asemenea evenimente uriașe care schimbă viața, toți putem să ne confruntăm cu dezamăgiri, răni sau umilințe care ne fac să ne dăm seama de multele moduri în care existența poate fi dureroasă.

Inevitabilitatea suferinței a preocupat pe mulți dintre marii filosofi, lideri religioși, scriitori și chiar creatori de opere de artă. Nimeni însă nu a găsit soluții dar un lucru este foarte clar: cu cât încercăm mai mult să evităm realitățile dureroase, cu atât ne încurcăm mai mult în păienjenișurile lor de nefericire.

Conform psihologului Marsha Linehan, profesor la University of Washington, fondatoarea terapiei dialectice a comportamentului, „Calea de scăpare din iad trece prin mizerie… Refuzând să accepți mizeria care face parte din drumul de ieșire din iad, te întorci în iad.”

Ca să nu se întâmple asta trebuie să începi prin a „accepta radical” situația în care te afli în prezent. “Acceptarea radicală” înseamnă că nu te încontrezi cu ceea ce simți în acest moment. Te simți trist? E în ordine să te simți trist. Nu-ți judeca starea, nu încerca să o controlezi ci întoarce-te mai degrabă spre ea decât să încerci să te îndepărtezi de ea.

„Acceptarea radicală” subliniază importanța de a ne confrunta cu starea din prezent cu toate implicațiile sale îngrozitoare. Afirmații precum „Acest lucru nu este corect”, „Nu merit acest lucru”, „Nu așa ar trebui să fie”, oricât ar fi de adevărate, nu fac decât să sporească suferința noastră.

Ca un exemplu banal, să luăm în considerare blocarea în trafic. Este tentant să ne reproșăm că nu am plecat mai devreme la drum, că ne-am stabilit într-un oraș aglomerat sau că urâm persoana care provoacă blocarea traficului, deoarece nu și-a verificat indicatorul de benzină înainte de a pleca de acasă. În aceste momente, putem fie să ajungem la o frenezie cauzată de nedreptatea prin care trecem, fie să respirăm adânc și să acceptăm că este o situație în afara controlului nostru.

În general, conform lucrării psihologilor Matthew Killingsworth și Daniel Gilbert, „O minte rătăcitoare este o minte nefericită”, oamenii sunt mai puțin fericiți când încearcă să evite să se gândească la prezent gândindu-se la trecut sau la viitor.

O vorbă, atribuită filosofului chinez Lao Zi (aproximativ veacul VI înainte de Hristos) în total acord cu această observație este: „Depresia trăiește în trecut, anxietatea trăiește în viitor iar bucuria se găsește trăind în prezent.”

Desigur, a trăi în prezent nu înseamnă neapărat mai multă bucurie și concentrarea asupra prezentului chiar s-ar putea să intensifice sentimentele de tristețe, teamă sau furie. Dar putem câștiga un control și o conștientizare crescândă cu privire la cât și cu ce intensitate experimentăm realități dureroase, înfruntându-le în prezent. Putem reinterpreta semnificația evenimentelor dureroase, putem lua măsuri pentru a reduce durerea și a reduce distanța pe care o parcurge ea prin alte aspecte ale vieții noastre.

În acest context, psihologul și neurologul Lisa Feldman Barrett, profesor la Northeastern University, Canada, îi sfătuiește pe oameni să intre în „detalierea” emoțiilor lor.

Dacă există ceva care te întristează, încearcă să mergi și mai adânc în explorarea și descrierea sa. Întreabă-te dacă este doar tristețe sau este de fapt disperare, durere, mizerie, agonie, respingere, nesiguranță, tristețe sau înfrângere? Este doar furie? Sau este și resentiment, iritare, gelozie, supărare sau amărăciune?

În studiile sale Lisa Feldman Barrett a constatat că o detaliere emoțională mai mare este asociată cu necesități reduse de medicamente, mai puține zile de spitalizare pentru boli și o mai mare flexibilitate în reglarea emoțiilor.

„Acceptarea radicală” pornește de la premisa că ceea ce rămâne în întuneric crește în întuneric; că seninătatea se realizează mai bine privind în față, mai adânc, la ceea ce ne temem decât mergând în direcție opusă.

Spre exemplu, prima dată când vizionăm un film de groază, dacă e un film care își face treaba, ne va oripila. Dar cât de îngroziți vom mai fi la a doua, darămite la a patra vizionare a aceluiași film?

Paralela cu filmul de groază este că, cu cât ne expunem mai mult (și acceptăm radical) la ceea ce ne temem, cu atât mai mult diminuăm controlul asupra noastră a lucrului de care ne temem. Sau folosind “reversul medaliei”, cu cât evităm mai mult să ne confruntăm cu fricile, cu atât mai puțin suntem capabili să ne relaxăm.

„Acceptarea radicală” a defectelor noastre – modalitățile prin care acțiunile noastre îi rănesc pe cei pe care îi iubim, modurile în care nu suntem cei pe care am sperat să fim – nu este doar cea mai bună șansă de răscumpărare în ochii celor pe care îi rănim; este cea mai bună șansă de a ne schimba relația cu propriile noastre sentimente profunde de vinovăție, tristețe sau regret. Cu toate acestea, “acceptarea radicală” ar putea fi prea slabă pentru a reduce la tăcere vocile stridente care ne amenință starea de bine.

Dar de ce este atât de obișnuit să te simți anxios? Este pentru că creierul nostru nu a evoluat în sensul de a ne menține fericiți; a evoluat pentru a ne ține în viață. Mințile noastre umflă potențialele pericole și asta probabil pentru că strămoșii care au reușit să evalueze amenințările reale nu au trăit suficient pentru a-și transmite genele.

“Acceptarea radicală” a unui anume fapt este un mod de a-i spune (în gând): „Ai atenția mea. Îți mulțumesc pentru îngrijorarea ta pentru că lucrurile sunt la fel de groaznice pe cum le descrii și ar putea fi la fel de rele și în viitor. Am luat în serios ceea ce ai de spus, dar acum urmează să văd ce spune și conștiința mea.”

Dacă nici nu investigăm, nu etichetăm și nici nu acceptăm gândurile sau sentimentele urâcioase, partea din noi care crede că suntem cu adevărat în pericol ar putea deveni mai tare și mai insistentă.

Bineînțeles este de subliniat că ceea ce funcționează pentru o persoană poate fi total inutil pentru alta. Persoanelor pentru care practicarea “acceptării radicale” ar putea fi un remediu prea slab, pentru a reduce la tăcere vocile stridente și convingătoare care le amenință starea de bine, s-ar putea să le fie mai de folos acțiuni și activități care îi îndepărtează de ruminație, cum ar fi exercițiile fizice intense, muzica intensă, prietenii, petrecerea timpului în natură, participarea la acțiunile de binefacere.

Cultura poate determina, de asemenea, cât de mult trebuie să muncim pentru a scăpa de limitele convingerilor noastre dureroase. Există dovezi din ce în ce mai serioase că în culturile cu rate ridicate de inegalitate socială, precum cele din Statele Unite, China sau India, ratele de depresie și anxietate sunt mult mai mari decât în cele cu inegalități sociale scăzute, cum ar fi Germania, Japonia și țările scandinave.

Cercetări recente efectuate de psihologul Iris Mauss, profesor la University of California, Berkeley, și colegii ei au constatat că, cu cât oamenii urmăresc mai activ fericirea ca pe o căutare individuală, așa cum pare a se întâmpla în țările cu multă inegalitate socială, cu atât ei sunt mai nefericiți, singuri și deprimați. În schimb, în ​​acele țări în care fericirea este definită mai degrabă ca o formă de angajament social decât ca o căutare individuală, rezultatul este opusul.

Lucrurile se petrec astfel pentru că soarta fiecăruia dintre noi este indisolubil legată de ceilalți. În timp ce practicarea “acceptării radicale” este o modalitate importantă de a face față adevărurilor pe care am prefera să le evităm, sprijinul prietenilor și al familiei pot face ca actul acceptării să fie mai puțin înfricoșător, mai puțin singuratic și, în cele din urmă, mai puțin dureros putând fi chiar sursa unor picături de fericire.

Don’t worry, be happy!

Sursa:

aeon.co/essays/free-yourself-from-the-tentacles-of-pain-with-radical-acceptance?utm_source=pocket&utm_medium=email&utm_campaign=pockethits

“Zilele sunt egale pentru un ceasornic, dar nu pentru un om.”

Marcel Proust

 

Abordând acest subiect intrăm, vrând-nevrând, și pe teritoriul teoriei  relativității a lui Einstein. Dar nu te speria, iubite cititorule, am intrat dar ieșim imediat.

La școală, încercând să fiu mai explicit referitor la relativitatea intervalelor de timp, le spuneam în glumă elevilor că în mod sigur o oră de fizică li se pare mai lungă (poate chiar mult mai lungă) decât o oră petrecută într-o sală de cinematograf.

Pornind de aici, rezultă aproape clar că și orele de weekend le putem percepe mai lungi sau mai scurte în funcție de, cu ce le umplem?

Oricât de mult ne place locul nostru de muncă (aici intră și cel de învățătură) cred că majoritatea dintre noi recunoaștem că seara de duminică, însemnând iminența zilei de luni, este stresantă.

Avem o ușoară senzație de jecmănire, ca și cum cineva ne lipsește de ceva important acel ceva fiind o parte din timpul nostru. Ne ocupăm cu planificarea zilelor săptămânii care urmează, cu sarcinile pe care dorim să le rezolvăm (inclusiv curățenia) iar doamnele, în plus, și cu împrospătarea  lacului de pe unghii.

Este adevărat, toate acestea sunt lucruri utile dar oare nu ar fi weekendul mult mai plăcut dacă l-am petrece mai plăcut până la sfârșit?

Dedicarea serilor de duminică acelorași rutine vechi face să pară că weekend-ul dispare rapid și relativ trist. Dar atenție, lenevitul în pijama are același efect.

“Dacă vrei cu adevărat ca sfârșiturile de săptămână să treacă mai încet”, explică neurologul David Eagleman, profesor la Stanford University și autorul cărții The Brain: The Story of You, „cheia este să cauți noutăți – situații noi, activități noi.” „Când mergi și experimentezi ceva nou, se pare că a durat mai mult”, spune el, pentru că ești mai concentrat pe încărcarea în memorie a informațiilor necunoscute.

Din acest motiv, timpul pare să fi zburat mult mai repede atunci când am fost tineri decât ca adulți: „Când ești copil, totul este nou și încarci în memorie totul. Ca urmare, când te uiți în urmă la sfârșitul unei veri din copilărie, se pare că a durat mult pentru că îți amintești una și alta, lucruri noi învățate și experimentate”, spune Eagleman. „Dar când ești mai în vârstă, aproape tot timpul ai de-a face cu lucruri pe care le-ai mai văzut.”

Același lucru este valabil și atunci când avem în vedere o perioadă de timp mult mai mică, cum este un weekend, ceea ce înseamnă că, dacă dorim cu adevărat să ne întindem fiecare oră la potențialul ei maxim, va trebui să o facem pregătindu-ne din timp. Atenție însă, o planificare prea avansată transformă distracția în muncă.

Un plan spontan, flexibil generează mai multă emoție înainte de eveniment. Dacă linia de demarcație dintre „a avea ceva de făcut în acest weekend” și „a fi anxios din cauza faptului că ești prea programat în acest weekend” este firavă trebuie luată în considerare o a treia opțiune dincolo de completarea planului și de a rămâne acasă.

Nu este nimic în neregulă cu a rămâne acasă, dar de exemplu o escapadă de weekend, va face să pară timpul respectiv mult mai lung decât în cazul unui weekend petrecut acasă (în localitatea de domiciliu).

Pe de altă parte, un weekend petrecut acasă, dacă îl petrecem explorând noi cartiere sau încercând noi restaurante, va părea mai lung decât unul în care ne baricadăm în apartament cu o carte.

În același timp dacă sfârșitul de săptămână ni-l petrecem în propriul apartament cu o carte, dacă este vorba de o carte nouă, va părea mai lung decât unul în care “recitim pentru a suta oară” o carte favorită mai veche.

Profesorul Eagleman ne avertizează asupra faptului că toate cele de mai sus sunt adevărate numai în retrospectivă. „Este exact opusul situației atunci când privești înainte în timp față de a privi înapoi”, spune el. Luni, îți vei aminti un weekend plin de noutăți trăind și sentimentul de mai mult timp.

Dar analizând situația din prezent, vei avea simți că timpul trece prea repede – zboară cu adevărat atunci când ne distrăm și pare să se târască când ne plictisim. (După cum probabil bănuiți motivul este că nu suntem atenți la trecerea timpului atunci când ne distrăm; însă atunci când nu avem nimic care să ne distragă atenția înregistrăm fiecare salt al acelor de ceasornic.)

Pentru a ne face să înțelegem mai bine cum funcționează acest lucru, Eagleman ne propune să rememorăm ultima călătorie mai lungă cu avionul: când suntem în aer, „se pare că va dura o veșnicie pentru a ajunge la destinație. Nu ne vine să credem că au trecut doar … ore.” Dar odată ce am aterizat și am părăsit aeroportul, „se pare că a fost foarte rapid, în sensul că nu avem nicio amintire despre asta … Nu există nimic nou despre experiența avută, așa că timpul dispare cam acolo”.

În încheiere este de subliniat că strategia pentru a face ca weekendul să-l simțim mai lung nu este suficient de specifică. Trebuie să alegem dacă și cum dorim ca să simțim weekendul mai lung.

În orice caz, după un weekend care ni s-a părut mai lung ne vom simți mai reîmprospătați mai multă vreme în decursul săptămânii.

Poate fi o opțiune de weekend și să nu facem absolut nimic în afară de a ne delecta cu propria noastră lenevie, ceea ce în mod sigur ne va conduce către o stare de nemulțumire și o zi de luni care ni se va părea fără de sfârșit.

În ceea ce te privește, iubite cititorule, dacă mă asculți pe mine, vei proceda cum dorești, speranța mea este ca alegerea pe care o faci să fie purtătoare de multe picături de fericire.

Don’t worry, be happy!

 

Sursa:

www.thecut.com/article/how-to-make-the-weekend-last-longer.html

„Autocritica este o formă mascată de narcisism.”

Mihail Mataringa

 

Mulți dintre noi sunt perfecționiști și sunt mânați de excelență pe care o cer în permanență de la ei înșiși. Dar atunci când eșuează în atingerea acelor așteptări imposibil de mari, gândirea lor înnăscută îi determină să apeleze la autoîncriminare. Acest lucru poate lua forma unor hotărâri dure, punitive, prin care își sancționează excesiv propriile deficiențe, ruminări asupra unor pași sau greșeli minore, îngrijorare și asumarea culpei.

Poate că acești oameni cred că analiza critică a activității și a comportării proprii este ceea ce îi menține ageri și constituie o formă de motivație, sperând că, dacă sunt suficient de duri cu ei înșiși, vor fi nevoiți să realizeze ceea ce trebuie.

Cercetările arată însă că această analiză critică, autocritica, este o strategie slabă. Atunci când analiza critică a activității și a comportării proprii este utilizată excesiv, ea este asociată în mod constant cu mai puțină motivație, mai slabă stăpânire de sine și mai multă procrastinare. De fapt, autocritica mută creierul într-o stare de inhibiție, care împiedică individul să acționeze pentru a-și atinge obiectivele.

Severitatea cu noi înșine nu este eficientă, dar este un model greu de combătut și necesită atenție și practică consecvente.

Câteva strategii care ar putea stabili calea către o abordare mai echilibrată și mai calmă, din punct de vedere emoțional, a propriilor performanțe sunt sugerate în articolul Stop Being So Hard on Yourself  de Melody Wilding, expert în comportament uman. Iată câteva din aceste recomandări:

1.Dați un nume criticului vostru interior!

Creați o distanță psihologică față de autocritică, personificând-o. Dați-i un nume, ales din zona personajelor negative din filme, literatură etc. (Un exemplu ar fi  Smigal din filmul de mare succes Stăpânul inelelor).

Personificarea criticului tău interior valorifică defuzia cognitivă (O tehnică utilizată în psihoterapeutică cu intenția de a modifica gândurile negative ale unui pacient, dar nu prin înlocuirea lor cu altele mai adaptative.) un proces prin care te separi de gândurile tale.

S-a constatat că defuzia reduce disconfortul, credibilitatea și stresul gândurilor negative. De asemenea, promovează flexibilitatea psihologică sau capacitatea de a vă menține mintea trează, de a vă gestiona emoțiile și de a fi conștienți, deschiși și adaptabili la cerințele lumii în schimbare.

2.Evitați generalizarea combătând “efectul reflectoarelor”!

Nemulțumirea de noi înșine apare de multe ori ca urmare a “efectului reflectoarelor”. Psihologii folosesc termenul pentru a se referi la tendința de a supraestima ceea ce observă alții în legătură cu noi.

Cu alte cuvinte, avem tendința să credem că în fiecare moment este un reflector îndreptat asupra noastră, subliniind toate greșelile sau defectele noastre și ca urmare tindem să judecăm greșit și să supraestimăm cât de multă atenție acordă alții comportamentului nostru.

Pentru a combate „efectul reflectoarelor”, luați în considerare performanța dumneavoastră generală versus un eveniment negativ singular.

Gândiți-vă la curba lui Gauss: probabil că în cele mai multe zile veți obține performanțe medii sau mai mari decât cele medii. Unele zile vor fi sub medie și este normal. Atenția trebuie însă acordată imaginii de ansamblu.

În acest context trebuie evitată folosirea unor afirmații extreme precum „Întotdeauna o dau în bară”, „Vocea mea nu este niciodată auzită”, „Acest lucru se întâmplă de fiecare dată” ș.a.

3.Folosiți autointerogarea „ce-ar fi dacă?”!

Mintea umană este conectată pentru a da sens și a răspunde la întrebări fiind capabilă să facă conexiuni și să anticipe eventualități. Studiile au arătat că persoanele sensibile au circuite mintale și neurochimice mai active în domenii legate de atenție, de planificarea acțiunilor, de luarea deciziilor și de experiențe interne puternice.

Altfel spus avem puterea de a ne canaliza gândirea cu destul de mare precizie punându-ne întrebări constructive. Mai exact, avem capacitatea de a lua în considerare ceea ce ar putea merge bine în egală măsură cu ceea ce ar putea merge prost. Asemenea întrebări ar putea fi și cele de genul:

• Ce se întâmplă dacă echipei superioare de conducere îi place prezentarea mea?
• Ce se întâmplă dacă această idee nu este o prostie, și reprezintă progresul care duce proiectul înainte?
• Ce se întâmplă dacă această propunere revoluționează modul în care lucrăm în echipă?

 4.Setați un cronometru și un obiectiv!

Severitatea excesivă cu tine însuți îți poate ruina starea de spirit, concentrarea și productivitatea. Din fericire, conform unor studii, se pare că rușinea și umilința – două emoții care sunt comune cu autocritica – au durata între 30 și 50 de minute.

Profitați de acest fapt analizându-vă sentimentele care vă domină folosind un cronometru cu care să marcați intervale de timp prestabilite (în limita celor 30-50 de minute) în care să vă procesați pe deplin emoțiile. O practică utilă este și notarea în intervale de timp de trei până la cinci minute a frustrărilor acumulate.

Când cronometrul se oprește  faceți o alegere conștientă a drumului pe care îl veți urma în continuare. Definiți cum ați dori să vă simțiți și ce acțiuni vă apropie de acea stare sentimentală. De exemplu dorința de liniștire ar putea fi îndeplinită printr-o scurtă meditație sau o pauză pentru plimbare.

5.Extindeți definiția proprie a succesului!

Dacă sunteți o persoană perfecționistă probabil aveți tendința de a defini succesul într-un mod hiper-specific, adică ceva echivalent cu excelența completă și totală în orice moment. Nu este nevoie să coborâți ștacheta, dar trebuie să extindeți domeniul de aplicare a ceea ce se califică pentru termenul „câștig”.

Obținerea rezultatului dorit nu este întotdeauna supus controlului dumneavoastră astfel încât trebuie să extindeți definiția succesului pentru a include și:

• Depășirea rezistenței sau a fricii
• Împingerea din spate și susținerea a ceea ce crezi că este corect
• Abordarea situației cu o altă mentalitate sau atitudine
• Făcând un mic pas către un obiectiv

Rezervați-vă câteva momente la sfârșitul zilei de lucru pentru a reflecta nu numai la aspectele profesionale (laude, recunoaștere, recenzii pozitive etc.), ci și pentru a lua în considerare momentele în care v-ați simțit mândru. Acționarea în conformitate cu propriile valori este adevărata definiție a succesului.

 

În calitate de persoană sensibilă, iubite cititorule, dorința ta de a fi cel mai bun este un atu atunci când este gestionat corect. Odată ce vei reduce tendința de a fi excesiv de sever cu tine însuți, vei putea să îți valorifici pe deplin darurile de care dispui, sensibilitatea și ambiția, și vei obține multe picături de fericire.

Don’t worry, be happy!

 

Sursa:

hbr.org/2021/05/stop-being-so-hard-on-yourself?utm_source=pocket&utm_medium=email&utm_campaign=pockethits

 

„Aproape oricare om ştie să câştige bani, dar nici măcar unul dintr-un milion nu ştie cum să-i cheltuiască.”

Henry David Thoreau

 

Vă mai  amintiți Principiul lui Pareto sau Regula 80/20 ? (vezi postarea din 28 nov. 2014 – Cum să devenim mai eficienți folosind Regula 80/20?). Unul din enunțurile principiului ar putea fi: 80% dintre efecte sunt generate de 20% din cauze sau un altul: 20% din parlamentari rezolvă 80% din atribuțiile ce-i revin Parlamentului.

Oare Principiul lui Pareto nu este valabil și pentru modul cum cheltuim banii? Poate că vom avea unele “strângeri de inimă” intuind cum s-ar putea interpreta principiul în acest caz (de exemplu: 20% din venituri îi cheltuim pe cele trebuincioase iar restul…) dar poate putem să le evităm dacă atunci când ne cheltuim banii o facem mai judicios, eventual ținând cont de recomandările experților din domeniu (ca de exemplu al specialiștilor de la CNBC).

În orice caz, gestionarea finanțelor și stabilirea unui buget lunar poate fi o provocare generată de o serie de întrebări cum ar fi Ce parte din venituri ar trebui să se îndrepte spre locuință? Cât din venituri am putea economisi?  Cât am putea cheltui pe divertisment și vacanțe?

În timp ce răspunsurile specifice variază de la o persoană la alta, „Regula 50-30-20”  poate fi folosită de oricine ca ajutor pentru a stabili cât să cheltuiască și cât să economisească.

Conform strategiei rezultate din această formulă, 50% din veniturile noastre ar trebui îndreptate către acoperirea nevoilor. Altfel spus, jumătate din venituri ar trebui să se îndrepte către chirie, plățile ipotecare, mâncare, utilități, asigurări de sănătate, îngrijirea copiilor, plata datoriilor, cheltuieli cu mașina (pentru a merge la serviciu), cheltuieli cu garderoba (necesară la serviciu).

Dacă cheltuielile cu satisfacerea nevoilor ocupă mai mult de jumătate din venituri (și asta la noi este valabil probabil pentru majoritatea familiilor), poate fi necesară o reducere a costurilor pentru acoperirea nevoilor sau reducerea fondului de satisfacere a dorințelor.

În continuare, aproape o treime din venituri (30%) pot fi direcționați către satisfacerea dorințelor gen „distracție”. În fond suntem pe lume doar o perioadă scurtă de timp deci ar trebui să ne mai și distrăm. În această categorie de cheltuieli intră călătoriile, abonamentele, ieșirea la restaurant ș.a.

Altfel spus 30% din venituri ar trebui îndreptate către satisfacerea dorințelor categorie care înseamnă orice lucru care nu este considerat un cost esențial.  Ea poate include și unele upgrade-uri de lux ca de exemplu trecerea la un smartphone Apple de ultimă generație sau achiziționarea unei mașini mai frumoase în locul uneia mai puțin costisitoare.

În orice caz, înainte de a cheltui banii direcționați spre satisfacerea dorințelor, este important de făcut o prioritizare în sensul de a analiza ce contează cel mai mult pentru noi, ce ne poate aduce mai multă stare de bine. În acest sens, experții în finanțe sugerează să se cheltuiască acești bani mai degrabă pe experiențe, cum ar fi călătorii sau diverse cursuri, decât pe obiecte. „Toate cele mai bune cercetări psihologice despre bani și fericire ne spun că cheltuirea banilor pe experiențe aduce mai multă (și mai durabilă) fericire decât cheltuirea banilor pe obiecte materiale”, spune Ron Lieber, editorialist și scriitor la New York Times.

În sfârșit, 20% din venituri ar trebui să se îndrepte spre economii și investiții altfel spus, restul de 20% se îndreaptă către viitor (inclusiv în fonduri de pensii și economii pentru achiziții majore, cum ar fi o casă sau o mașină).

Această categorie include prin urmare economii de lichidități (un fel de fond de urgență), economii pentru fondul de pensii și orice investiții.

Experții recomandă de obicei păstrarea unor sume importante de bani în fondul de urgență pentru a acoperi cheltuieli de întreținere pentru o perioadă ce poate varia de la trei până la șase luni. Unii sugerează, de asemenea, să se realizeze mai întâi economiile de urgență, apoi să se facă investițiile pe termen lung.

Nu există o abordare unică pentru gestionarea banilor, dar planul 50-30-20 poate fi o soluție bună de început pentru abordarea acestei mari probleme a cheltuirii chibzuite a banilor și poate fi chiar sursa unor picături de fericire.

Nu pot încheia însă fără să fac o remarcă tristă și anume că toate povețele de mai sus constituie niște himere pentru foarte, foarte mulți oameni; este vorba de aceia care au venituri ce nu le acoperă nici măcar cheltuielile pentru nevoi. Sper din toată inima, iubite cititorule, că nici pe departe nu faci parte din această categorie!

Don’t worry, be happy!

 

Surse:

1.www.cnbc.com/2021/05/11/how-to-follow-the-50-30-20-budgeting-strategy.html

2.Use the 50-30-20 formula to figure out how much you should save (cnbc.com)

„Empatie înseamnă să simţi că ţi-au amorţit degetele, când îţi vezi semenul umblând desculţ prin zăpadă, să-i deschizi larg uşa să intre la caldură şi să împarţi cu el singura pereche bună de încălţări pe care o ai.”

Elena Stan

 

Trăim vremuri în care cu greu s-ar putea găsi locuri în lume în care oamenii să nu fi avut parte de necazuri (am evitat termenul negativist nenorociri). Dacă nu probleme cu natura dezlănțuită (inundații, cutremure etc.) atunci existența unor descreierați care lansează rachete ucigătoare de oameni nevinovați.

Ca un fel de “capac la toate” a venit și o nouă pandemie despre care nu mai este necesar să se reamintească câte nenorociri a produs și va mai produce încă o vreme.

În acest context ar fi normal ca relațiile interumane să fie caracterizate de multă compasiune și empatie.

Mulți oameni confundă cele două stări, respectiv semnificația celor două cuvinte. Dacă compasiunea descrie simpatia și mila față de o persoană copleșită de necazuri dar persoana care arată compasiune admite că nu știe exact cum se simte persoana îndurerată, empatia înseamnă mai mult și anume abilitatea cuiva de a se transpune (mintal) în locul persoanei care suferă, prin împărtășirea unei experiențe comune.

Persoanele empatice sunt capabile să ofere  informații și sfaturi valoroase, care pot ajuta persoana care suferă să facă față situației respective.

Empatia și compasiunea sunt diferite, însă se concentrează pe felul în care putem deveni persoane mai bune cu ceilalți.  

Umerii prăbușiți, ochii plecați, evitarea conversațiilor – nu este greu să recunoști când unul dintre prietenii tăi, membrii familiei sau colegi are o zi grea.

În asemenea cazuri nu este prea ușor să poți zice ceva. Cu toate acestea, prea des ne grăbim să rezolvăm problema sau să oferim sfaturi rapide sau fraze consolatoare precum „Lucrurile ar putea fi mai rele” sau „Uită-te la partea plină a paharului” – crezând că efortul nostru îi va face să se simtă mai bine.

În realitate, asemenea fraze consolatoare ar fi ultimele lucruri de care cealaltă persoană are cu adevărat nevoie; ea are nevoie, în primul rând, de cineva care, fără judecăți sau comentarii, va asculta istoria ei. Ea are nevoie de cineva care are capacitatea de a înțelege sau a simți ceea ce simte ea, din perspectiva ei, adică are nevoie de, ceea ce psihologii numesc empatie.

A te pune în locul altcuiva poate fi dificil, mai ales când acesta suferă, dar este foarte util, căci permite înțelegerea momentelor prin care persoana respectivă trece. Empatia este acea trăire care dă naștere unei tendințe comportamentale de ajutorare naturală, spontană a celorlalți pe lângă exprimarea compasiunii. La polul opus, ca trăire. se află indiferența.

Este posibil să dorim foarte mult să fim persoane empatice dar nu știm exact cum ar trebui să procedăm. În acest caz ne pot fi de mare ajutor recomandările celor cu multă experiență în domeniu.

Din această categorie face parte și antreprenorul social Gwen Yi Wong, din Malaezia care, fiind foarte interesată și bună cunoscătoare a acestei probleme a fondat compania Tribeless, specializată în consiliere și instruire în probleme de empatie. După părerea ei câțiva pași, precum cei prezentați în continuare, pot maximiza empatia atunci când vorbești cu cineva care are nevoie de ajutor.

1. Arată-i că îți dai seama că are necazuri!

Un prim lucru important este să semnalăm faptul că am observat nefericirea celeilalte persoane și să-i spunem că dorim să aflăm mai multe despre ceea ce i-a provocat nefericirea.

Am putea începe cu un simplu „Hei, ești bine?” sau „Arăți de parcă ai fi îngrijorat(ă) de ceva. Ce se întâmplă?” Răspunsul celeilalte persoane trebuie să-l ascultăm fără să încercăm să o înveselim, să-i distragem atenția sau să îi spunem ce să facă.

2. Adresează-i întrebări de genul: „Mă poți ajuta să înțeleg?”

Această formulare transmite de fapt mesajul că nu încercăm să reparăm viața persoanei cu probleme, ci că suntem interesați și ne pasă de ea.

De exemplu, dacă un prieten se plânge că se simte ignorat la locul de muncă, putem să-l întrebăm: „Poți să mă ajuți să înțeleg de ce simți că alte persoane primesc mai multă recunoaștere decât tine?” sau „Poți să mă ajuți să înțeleg modul în care sentimentul că ești ignorat afectează modul în care vezi slujba ta?”

3. Împărtășește-i o observație!

Dacă ni se pare potrivit, îi spunem persoanei aflate la ananghie ceva ce am observat legat de ea. De exemplu, dacă ea se simte ignorată la locul de muncă am putea să-i spunem: „Te luminezi la față ori de câte ori vorbești despre cum ai ajuns în acest domeniu. Simți așa și la locul de muncă?”

Reamintirea atributele lor pozitive poate fi utilă oamenilor atunci când ei “sunt la pământ”, și o asemenea observație scurtă le menține atenția concentrată asupra propriei persoane și a experiențelor lor și nu asupra ta.

Indiferent de ceea ce spunem, trebuie să le precizăm că suntem în mod hotărât de partea lor și că suntem prezenți pentru a-i asculta și susține. Chiar dacă am avea sfaturi care ar putea să le ajute este mai bine să le păstrăm deocamdată pentru noi.

În continuare pe baza răspunsului primit, urmează să decidem cum să procedăm: să continuăm conversația, să schimbăm subiectul sau să mergem la plimbare. În același timp, trebuie să semnalăm clar că avem intenția de a relua subiectul într-un alt moment, astfel încât să fie evident că interesul nostru a fost sincer și că am ascultat cu adevărat cu mare atenție (fără să întrerupem).

Legat de această problemă a empatiei, fostul președinte american Barack Obama spunea: „Învățând să stau în pantofii altcuiva, pentru a vedea prin ochii lor, așa începe pacea. Și depinde de tine să faci asta. Empatia este o calitate a caracterului care poate schimba lumea.”

Prin urmare, data viitoare când vom vedea un prieten împovărat nu trebuie să evităm să-i vorbim… Gwen Yi Wong ne sfătuiește: „Fiecare conversație este o oportunitate pentru noi de a asculta și de a oferi un răspuns empatic.” și aș adăuga: fiecare conversație de bun simț și plină de empatie este totodată o oportunitate către picături de fericire!

Don’t worry, be happy!

Surse:

1.ideas.ted.com/4-easy-ways-to-express-empathy-in-your-next-conversation/

2.www.eva.ro/psihologie/autocunoastere/diferenta-dintre-empatie-si-compasiune-articol-152687.html

“Problema nu e că viața e scurtă, ci că irosim mult din ea.”

Seneca

 

Timpul nostru pe Pământ este limitat, deci prețios și totuși îl irosim. Ne pierdem prea mult din viață cu lucruri pe care le urâm.

Fără să ne gândim însă la asta, eșuăm spectaculos atunci când evaluăm raportul cost-beneficiu, măsurat însă nu în bani, ci în ceea ce contează cel mai mult: timpul.

Acest argument este greu de respins. Multe dintre distracțiile care ne acaparează pentru moment, făcându-ne să ne simțim bine, ne aduc anxietate și regret când terminăm cu ele.

Conform unor cercetări relativ recente (se referă la primul trimestru al anului 2020) oamenii au petrecut în medie trei ore și 46 de minute cu smartphone-urile. Mai mult ca sigur că sub aspectul raportului timp folosit versus satisfacții putem vorbi de mult timp pierdut.

Aici nu este vorba de ideea că ceea ce facem în afara activităților profesionale înseamnă în mod necesar o pierdere de timp; dimpotrivă, există o mulțime de dovezi că timpul petrecut visând cu ochii deschiși sau bucurându-ne de activități non-profesionale poate duce nu doar la fericire, ci și la performanțe și creativitate mai mare la locul de muncă.

Există două moduri în care timpul poate fi cu adevărat „irosit”: atunci când ne angajăm în ceva care nu folosește la nimic sau pune piedici activităților mai productive și când ne angajăm în mod deliberat la ceva care de fapt nu ne place.

Aceste cazuri de timp pierdut pot fi o sursă de anxietate și regret, dar ele pot fi totodată și o resursă valoroasă: dacă ne străduim să nu pierdem minutele, putem descoperi un nou rezervor de timp pe care îl putem folosi în moduri productive.

Toți avem în experiența proprie de viață momente când am devenit conștienți de pierderea de timp (de exemplu am urmărit o noapte întreagă episoadele vreunui serial și la final ne-am dat seama că este cel mai prost din câte am văzut).

Am pierdut timpul pentru că am estimat greșit costul de oportunitate al activității respective – adică nu am cântărit cu exactitate valoarea tuturor celorlalte lucruri pe care le-am fi putut face în schimb (cum ar fi să dormim, în cazul exemplului cu serialul).

Dacă noi, oamenii, am fi creaturi perfect raționale, am fi în măsură să calculăm suficient de bine costurile și beneficiile fiecărei activități pentru a evita astfel de greșeli sau cel puțin să nu le repetăm mereu. Dar majoritatea oamenilor știu din propria lor viață că lucrurile nu funcționează așa. Chiar și experții fac greșeli în acest domeniu al aprecierii costurilor de oportunitate.

În general, erorile apar pentru că supraestimăm valoarea unei plăceri pe termen scurt și subestimăm valoarea stării noastre de bine pe termen lung. Aici cel mai simplu și la îndemână exemplu este fumatul.

Pierdem mult timp făcând și lucruri despre care deja știm că nu ar trebui să le facem. Ca exemplu ar putea servi smartphone-ul, un instrument convenabil și util; în ciuda beneficiilor sale, într-un sondaj din 2015, aproape unul din trei proprietari de smartphone-uri a spus că este mai mult o „lesă” decât o sursă de „libertate”. Această lesă duce la consecințe grave: psihologii au legat utilizarea excesivă a smartphone-urilor de „dependența digitală”, care la rândul ei poate duce la singurătate, anxietate și depresie.

De ce milioane de oameni se lasă ținuți în lesă? La fel ca orice altă dependență, utilizarea din greu a smartphone-urilor ne atrage pentru că stimulează sistemul de recompensare al creierului. Avem parte de o satisfacție imediată, dar de foarte scurtă durată, care se epuizează rapid și ne lasă cu regrete și cu dorința unui alt succes.

Chiar dacă nu se ridică la nivelul dependenței, orice pierdere a timpului care nu ne face mai fericiți pe termen lung – indiferent că ia forma unor videoclipuri solitare sau filmulețe amuzante cu pisici – ne poate afecta starea de bine.

De dragul fericirii și al productivității, obiectivul nostru ar trebui să fie să ne gestionăm zilele în conformitate cu prioritățile noastre, făcând distincție între pierderile de timp care ne convin și cele care nu ne plac și să scăpăm de acestea din urmă, dacă este posibil.

Două modalități cu care am putea începe ar putea fi următoarele:

1. Programați-vă și “timpii morți”!

Cel mai bun mod de a rezolva problema raportului cost-oportunitate este să nu lăsăm luarea deciziilor de utilizare a timpului pentru momentul în care începem o activitate, când luarea deciziilor ar putea fi distorsionată de căutarea confortului pe termen scurt.

O strategie potrivită ar fi luarea în avans a deciziilor despre modul de utilizare a timpului și apoi respectarea programului astfel propus.

Programarea timpului nu trebuie să se limiteze doar la perioadele de lucru ci și la perioadele numite de obicei “timpi morți”.

Pandemia a creat și aici probleme pentru mulți oameni. Este vorba mai ales de cei care lucrează de acasă pentru care locul de muncă și viața s-au amestecat în moduri frustrante, deoarece nu mai există o structură clară a timpului așa cum este ea impusă de un loc de muncă formal.

2. Atribuiți o valoare monetară obiceiurilor voastre proaste!

În 2012, doi cercetători de la University of Toronto au efectuat o serie de experimente în care au cerut participanților să-și aprecieze veniturile în termeni de salariu pe oră și pornind de aici să atribuie o valoare monetară timpului petrecut în activități de agrement.

De exemplu, participanților li s-a cerut să aprecieze sub formă de salarii neîncasate timpul liber petrecut pe Internet adică li s-a cerut să aprecieze banii pe care i-ar fi câștigat dacă în timpul respectiv ar fi lucrat normal. Acest mod de a gândi reduce fericirea pe care oamenii o resimt din activitățile lor de agrement.

Cercetătorii au interpretat această constatare ca o consecință negativă a monetizării timpului liber, dar o astfel de metodă poate fi de o mare valoare pentru a ne descuraja în a ne angaja în activități care nu ne plac dar ne consumă timpul.

Un exemplu american foarte explicit se referă la utilizarea rețelelor de socializare, despre care cercetările au descoperit în mod clar că reduce fericirea în cazul utilizării excesive, în special la tineri. „Consumul” mediu de social media din America (aproximativ 142 de minute pe zi) la un câștig salarial mediu pe oră (aproximativ 29,92 USD), este echivalent cu „cheltuirea” a aproximativ 71,00 USD în fiecare zi pentru această activitate.

Prin urmare, ar fi bine să ne  reamintim câștigul nostru orar la începutul fiecărei zile pe măsură ce începem ceva care ar putea să ne “înghită” timpul.

În acest fel am putea avea mai multe șanse să luăm o decizie rentabilă și în ceea ce privește utilizarea rețelelor sociale pentru a ajunge rapid la viața prietenilor noștri și la știrile de ultimă oră și am evita alimentarea sistemului de recompense al creierului printr-o oră costisitoare de frunzărit “fără minte”.

Ajungând aici, iubite cititorule, să îl invocăm pe  Benjamin Franklin pentru a găsi noi căi spre picături de fericire:  „Iubeşti viaţa? Atunci nu risipi ca un nesăbuit timpul, căci din timp este făcută viaţa!”

Don’t worry, be happy!

 

Surse:

1.www.theatlantic.com/family/archive/2021/04/waste-time-thoreau-walden/618732/

2.journals.aom.org/doi/abs/10.5465/amj.2017.1283

3.www.tandfonline.com/doi/abs/10.1080/07053436.1995.10715489