” Când otrava invidiei pătrunde într-un suflet, el este pradă unei duble suferințe: simte povara propriilor lui nefericiri şi geme în fața fericirii celuilalt.’’

Eschil

Sper că este evident faptul că întrebarea din titlu se dorește a ironiza sentimentul de invidie despre care filosofii consideră că este un fenomen universal.

În zilele noastre, se pare că orice om a avut sau are momente în care “otrava invidiei”, cum o numește Eschil, dramaturgul antichității grecești, îl atinge.

În urmă cu câteva zile, comentam cu familia viața „de invidiat” a unei foarte bune prietene din copilărie care, lucrând ca și ghid, ne delectează săptămânal pe Facebook cu imagini din diferite colțuri ale lumii, în care ajunge cu grupurile pe care le conduce. Mi-am amintit de ea, scriind aceste rânduri și m-a cuprins un sentiment de rușine, recunoscând că văzând-o ba la Paris, ba la Petersburg ba în cine știe ce oraș exotic din Asia, am experimentat și eu momente de invidie.  

Trăim în epoca invidiei: invidia pentru carieră, invidia pentru locuință, invidia pentru succese culinare, invidia pentru copii, invidia pentru siluetă, invidia pentru vacanță și înșiruirea ar putea continua “la nesfârșit”.

Pentru orice obiect, experiență, manifestare etc. există o invidie. Ființele umane au simțit întotdeauna ceea ce Aristotel a definit în secolul al IV-lea î.Hr. ca “durere la vederea norocului altuia”, durere stârnită de „cei care au ceea ce ar trebui să avem” și este demn de reținut că definiția asta s-a dat cu o mie de ani înainte de a apare invidia în lista cu cele șapte păcate capitale a papei Grigore I cel Mare (secolul VI).

Profesorul de psihologie de la Universitatea din Michigan, Ethan Kross, studiază impactul Facebook-ului asupra stării noastre de bine și este de părere că odată cu apariția social mediei „invidia este dusă la extrem”.

La rândul ei, dr. Rachel Andrew, psiholog clinician britanic, spune că în cabinetul ei de consultanță vede din ce în ce mai multă invidie, din partea unor oameni care „nu pot atinge stilul de viață pe care și-l doresc, dar pe care îl văd la alții”.

Ea spune că utilizarea platformelor de social media, Facebook, Twitter, Instagram ș.a., amplifică această discordie psihologică profund deranjantă.

„Cred că ceea ce a făcut social media este că toată lumea devine accesibilă pentru comparație”, explică ea. „În trecut, oamenii ar fi putut să-și invidieze doar vecinii, dar acum ne putem compara pe noi înșine cu toată lumea.

Aceste comparații sunt însă mai puțin realiste. După cum spune psihologul Rachel Andrew: „Știm cu toții că imaginile pot fi filtrate, că oamenii își prezintă cea mai bună realizare a vieții lor.”

După părerea ei, niciun grup de vârstă și nicio o clasă socială nu sunt imune la invidie. În cabinetul ei vede femei tinere, care încep prin a urmări anumite conturi pe Instagram pentru a se inspira în ceea ce privește coafura sau tehnicile de machiaj și sfârșesc prin a invidia femeile pe care le urmează și asta le face rău. Același comportament l-a observat dr. Andrew și la femeile mai în vârstă și în rândul oamenilor de afaceri: încep să caute pe Twitter sfaturi respectiv strategii și sfârșesc prin a invidia pe oamenii care par să aibă mai mult succes decât ei.

Există o definiție diferită și mai întunecată a conceptului de invidie. Pentru dr. Patricia Polledri, psihoterapeut britanic, cuvântul se referă și la ceva destul de periculos, care poate lua forma unui abuz emoțional și a unor acte violente de criminalitate.

„Invidia vrea să distrugă ceva ce altcineva are. Nu doar că-l dorești pentru tine acel ceva, ci dorești ca alți oameni să nu-l aibă. Este o problemă adânc înrădăcinată, în care ești foarte, foarte iritat de starea de bine a unei alte persoane – indiferent dacă este înfățișarea ei, poziția ei socială sau mașina pe care o are. Este tăcută, distructivă, necinstită – este răutate pură, ură pură”, spune ea.

Sentimentul de invidie poate face foarte dificilă căutarea și primirea de ajutor pentru persoanele care îl nutresc deoarece nevoia de a anihila orice este bun la ceilalți și chiar în ei înșiși este atât de puternică încât simt că este imposibil să ia ceva valabil de la altcineva.

Dr. Polledri este de părere că invidia nu este înnăscută și își are începutul într-o experiență de privațiune timpurie, când o mamă nu se poate lega de copilul ei, iar respectul de sine al copilului nu este alimentat.

Windy Dryden, renumit profesor britanic de la Goldsmiths University, London, terapeut comportamental cognitiv, este mai puțin interesat de cauzele fundamentale ale invidiei, concentrându-se în schimb pe ceea ce se poate face pentru a o înlătura sau măcar a o diminua.

După părerea lui, atunci când vine vorba de felul de invidie inspirat de media socială, există doi factori care fac ca o persoană să fie mai vulnerabilă: stima de sine scăzută și intoleranța privativă, care descrie experiența de a nu putea suporta să nu obții ceea ce îți dorești.

“Pentru a depăși acest lucru”, spune el, „gândește-te la ce ai învăța un copil. Scopul este de a dezvolta o filosofie, un mod de a fi în lume, care să vă permită să recunoașteți situația când altcineva are ceva ce vă doriți dar nu aveți și, să recunoașteți că puteți supraviețui fără acel ceva precum și faptul că dacă nu aveți acel ceva nu înseamnă că sunteți mai puțin demn sau mai puțin omenos.”

În aceeași ordine de idei, Ethan Kross este de părere că, am putea încerca să schimbăm modul în care folosim în mod obișnuit media socială. El arată că, de cele mai multe ori, oamenii folosesc Facebook în mod pasiv, “frunzărind” încet și leneș, și nu citind activ, postând ceva, trimițând mesaje sau comentând.

Se pare că utilizarea pasivă, este mai dăunătoare decât cea activă. „Legăturile dintre utilizarea pasivă și sentimentul de a te simți mai rău sunt foarte puternice – avem seturi de date uriașe care implică zeci de mii de oameni ”, spune Kross.

Deși este mai puțin clar cât de multă utilizare activă influențează starea de bine, pare să existe o legătură pozitivă între utilizarea Facebook pentru a ne conecta cu alții și a ne simți mai bine.

Poate că, totuși, fiecare dintre noi trebuie să fim mai atenți atunci când folosim activ media socială mai ales în ceea ce privește ce și de ce  încercăm să spunem precum și dacă nu cumva curajul nostru, când suntem online, poate contribui la crearea acestei epoci a invidiei în care trăim.

Poate că uneori postăm pe Facebook unele lucruri din vanitate, pentru că ne dorim aprecierile, mesajele de felicitare și poate, brutal spus, vrem ca alții să știe că ne descurcăm bine.

Este oare chiar necesar să punem pe social-media veștile personale? Cei care trebuie să le afle, familia, prietenii, colegii, le vor afla oricum destul de curând. Acest gen de postări creează o atmosferă care face ca invidia să înflorească în spațiul public.

În ceea ce privește conceptul de invidie al lui Polledri, cel mai nociv, nu poate exista nicio scuză sau vreun avantaj. Spun asta pentru că profesorul Dryden face diferența între invidia nesănătoasă și forma sa sănătoasă, care „poate fi creativă”.

La fel cum foamea ne spune că trebuie să mâncăm, sentimentul de invidie, dacă îl putem asculta într-un mod corect, ne-ar putea arăta ceea ce lipsește din viața noastră ceva care contează cu adevărat pentru noi, explică, la rândul lui, profesorul Kross.

Dacă acest lucru este realizabil, putem lua măsuri adecvate pentru ca să ne fie bine dar fără invidie. Și, dacă facem acest lucru, merităm multe picături de fericire.

Don’t worry, be happy!

Surse:

1.getpocket.com/explore/item/the-age-of-envy-how-to-be-happy-when-everyone-else-s-life-looks-perfect

2. www.armonieinsuflet.ro/despre-invidie-si-comparatia-cu-ceilalti/

“Înțeleptul așteaptă totul de la el însuși, omul simplu așteaptă totul de la ceilalți.”

Confucius

 

Chiar dacă unii consideră că illeismul este o  manifestare infantilă iar ca termen psihologic este dat ca “tulburare de personalitate disociativă” (categorie care include personalitatea multiplă, amnezia disociativă – în care uiți cine ești – și depersonalizarea – în care nu mai știi cine ești) se pare că lucrurile nu stau chiar așa.

O serie de cercetări arată că vorbirea despre sine la persoana a treia, pentru că asta înseamnă illeism, ne poate face mai înțelepți.

În sprijinul acestei idei vine și faptul că multe personalități, din diferite domenii, au folosit sau folosesc illeismul. Dintre acestea pot fi amintiți Charles de Gaulle, Mihail Gorbaciov, Richard Nixon, Donald Trump, dintre politicieni, Diego Maradona, Pelé, Lothar Matthäus, dintre sportivi, Gina Lollobrigida, Salvador Dali, dintre oamenii de artă ș.a.m.d.

Și azi ideile lui Socrate, că „viața neexaminată nu merită trăită” și că „a te cunoaște pe tine însuți” este calea către adevărata înțelepciune, au o deosebită valoare.

O problemă care se pune însă este găsirea modalității corecte de a parcurge o astfel de autoreflecție.

Una dintre modalități ar fi simpla ruminație – procesul de a medita, la nesfârșit și obositor, pe o singură temă – dar nu ea este soluția. Ea probabil te determină să rămâi blocat în gândurile tale și să te cufunzi în emoțiile care te-ar putea duce pe un drum greșit. Ba mai mult, cercetările au arătat cu certitudine că persoanele care sunt predispuse la ruminație, iau deciziile sub presiune și prezintă un risc substanțial crescut de depresie.

În schimb, cercetările științifice sugerează că o soluție bună ar fi adoptarea metodei antice de retorică preferată încă de Julius Caesar și cunoscută sub numele de „illeism” – sau vorbitul despre sine la persoana a treia (termenul a fost inventat în 1809 de poetul și filosoful englez Samuel Taylor Coleridge pornind de la latinescul ille care înseamnă „el, acel”).

De exemplu, dacă eu (Gheorghe) aș avea în vedere o dispută pe care aș fi avut-o cu un prieten, aș putea să mă gândesc la ea în termenii: “Gheorghe s-a simțit frustrat că … El a răspuns…..”

Ideea este că această mică schimbare de perspectivă poate curăța ceața emoțională, permițându-ți să vezi clar trecutul prejudecăților tale.

O serie de cercetări au arătat deja că acest tip de gândire despre sine la persoana a treia poate îmbunătăți temporar luarea deciziilor. Dar o serie de articole constată că ea poate aduce beneficii gândirii și reglării emoționale și pe termen lung.

Cercetătorii spun că aceasta este „prima dovadă că procesele cognitive și afective legate de înțelepciune pot fi exersate în viața de zi cu zi și arată cum se poate face acest lucru”.

Multe dintre constatări aparțin psihologului Igor Grossmann de la University of Waterloo, Canada, prezentate într-o lucrare de psihologia înțelepciunii.

Obiectivul lui Grossmann este de a construi o bază experimentală puternică pentru studiul înțelepciunii, considerată multă vreme prea nebuloasă pentru a putea constitui obiectul investigațiilor științifice.

Într-unul din experimentele sale, el a stabilit că este posibil să se măsoare înțelepciunea raționamentelor indivizilor, la fel ca IQ-urile, prin punctaje specifice. Aceste punctaje evaluează diverse elemente ale gândirii, considerate de multă vreme esențiale pentru înțelepciune, inclusiv  “smerenia intelectuală”, luarea în considerare a perspectivei celorlalți, recunoașterea incertitudinii și capacitatea de a căuta un compromis.

(“Smerenia intelectuală” este un concept prin care psihologii denumesc capacitatea de a lua în considerare informații noi. A greși nu este semn de prostie, ci este semn de curiozitate, de deschidere către informații noi. Astfel, oamenii cu smerenie intelectuală își dezvoltă tot timpul inteligența și iau decizii mai bune.)

Grossmann susține ideea că înțelepciunea, așa cum este definită de aceste calități, constituie o “construcție” unică ce determină modul în care navigăm printre provocările vieții.

Lucrând cu Ethan Kross de la University of Michigan, Grossmann a căutat, de asemenea, modalități prin care s-ar putea îmbunătăți aceste scoruri privind înțelepciunea, demonstrând cu unele experimente izbitoare puterea illeismului.

Ei au descoperit că oamenii tind să fie mai modești și iau mai ușor în considerare alte perspective, atunci când li se cere să descrie problemele la persoana a treia.

Imaginați-vă, de exemplu, că vă certați cu partenerul/partenera. Adoptarea unei perspective la persoana a III-a, ca și cum ar fi a unei terțe persoane, te poate ajuta să-ți recunoști punctul de vedere sau să accepți limitele modului în care înțelegi problema. Sau, imaginați-vă că aveți în vedere schimbarea locului de muncă. Adoptarea perspectivei distanțate, ca urmare a folosirii illeismului, v-ar putea ajuta să cântăriți beneficiile și riscurile mișcării cu mai multă detașare.

Această cercetare a implicat doar manifestări pe termen scurt, însemnând că era departe de a fi clar dacă raționamentul mai înțelept, prin practicarea regulată a illeismului, poate deveni pe termen lung un obicei util.

Pentru a stabili acest lucru, o echipă de cercetare condusă de Igor Grossmann a cerut participanților la cercetare, în număr de aproape 300, să descrie o situație socială provocatoare, în timp ce doi psihologi independenți au notat diferitele aspecte privind înțelepciunea raționamentului lor („smerenia intelectuală” etc.).

Subiecților li s-a cerut apoi să țină un jurnal timp de patru săptămâni. În fiecare zi, trebuiau să descrie o situație pe care tocmai o trăiau, cum ar fi un dezacord cu un coleg sau o veste proastă. Jumătate au fost îndemnați să facă acest lucru la persoana întâi, în timp ce ceilalți au fost încurajați să o facă la persoana a treia. La finalul studiului, toți participanții au repetat testul de raționament înțelept.

Rezultatele lui Grossmann au fost exact așa cum sperase. În timp ce participanții care constituiau grupa de control nu au arătat nicio schimbare generală în scorurile de raționament înțelept, cei care au folosit illeismul și-au îmbunătățit „smerenia intelectuală”, luarea în considerare a perspectivei altora și capacitatea de a găsi un compromis.

După ce au terminat consemnările de patru săptămâni în jurnale, participanții au trebuit să prezică cum se pot schimba sentimentele lor de încredere, frustrare sau furie față de un membru apropiat al familiei sau prieten în următoarea lună pentru ca apoi, după ce luna respectivă a trecut, au revenit pentru a arăta cum s-au desfășurat lucrurile în realitate.

În conformitate cu alte lucrări privind „previziunea afectivă”, persoanele din grupa de control și-au supraestimat emoțiile pozitive și au subestimat intensitatea emoțiilor negative pe parcursul lunii respective. În schimb, cei care au ținut jurnalul folosind persoana a treia au fost mai exacți. O privire mai atentă a scos la iveală faptul că sentimentele lor negative, în ansamblu, au fost mai mult dezactivate și, de aceea, previziunile lor roz au fost mai exacte. Se pare că raționamentul lor mai înțelept le-a permis să găsească modalități mai bune de a face față problemelor.

Pentru moment, activitatea lui Igor Grossmann continuă să demonstreze că acest subiect, al înțelepciunii, este demn de un studiu experimental riguros – cu beneficii potențiale pentru noi toți.

Este bine cunoscut faptul că sporirea inteligenței generale prin antrenarea minții este dificilă în schimb, rezultatele psihologului sugerează că un raționament mai înțelept și o mai bună luare a deciziilor se află în puterea tuturor și ne poate ajuta să obținem multe picături de fericire.

Don’t worry, be happy!

 

Surse:

1.aeon.co/ideas/why-speaking-to-yourself-in-the-third-person-makes-you-wiser?utm_source=pocket&utm_medium=email&utm_campaign=pockethits

2. en.wikipedia.org/wiki/Illeism

“Întotdeauna mi-am imaginat Paradisul ca fiind un fel de bibliotecă.”

Jorge Luis Borges

 

Înainte de toate poate e bine să reamintesc deosebirea dintre ficțiune și non-ficțiune. Ficțiunea se bazează pe fantezie și este populată cu ființe, lucruri, oameni si evenimente imaginare. De cealaltă parte, non-ficțiunea se referă la date și fapte exacte, cu evenimente, personaje și lucruri care au existat sau există în realitate.

Ficțiunea este distractivă, atrăgătoare și amuzantă, în timp ce non-ficțiunea are un caracter mai informativ și ca urmare mai educativ.

De regulă romanele și povestirile sunt opere fictive bazate pe o poveste inventată, iar autobiografiile, cărțile de istorie și jurnalele sunt bazate pe fapte reale.

Se spune că cititul de ficțiune crește empatia și compasiunea oamenilor. Dar oare cercetările au dovedit cu adevărat asta?

În ciuda tuturor celorlalte distracții disponibile astăzi, nu există nicio îndoială că multe persoane adoră încă să citească.

Desigur cărțile ne pot învăța multe despre lume și îmbunătățesc vocabularul și abilitățile noastre de scriere. Dar poate ficțiunea să ne facă oameni mai buni?

Foarte multe lucruri bune se consideră ca fiind efectele cititului de ficțiune. S-a acreditat ideea că i se datoresc o serie de manifestări începând cu amplificarea voluntariatului și a caritabilului, până la tendința de a vota – ba chiar și scăderea treptată a violenței de-a lungul secolelor.

Fără să ne dăm neapărat seama, personajele din cărți ne fac să ne imaginăm cum ar fi să fim în locul lor și să comparăm reacțiile lor în diferite situații cu modul în care am răspuns noi în trecut sau ne imaginăm că am putea răspunde în viitor situațiilor în care sunt ele implicate.

Keith Oatley, romancier anglo-canadian și profesor emerit de psihologie cognitivă la Universitatea din Toronto, numește ficțiunea „simulatorul de zbor al minții”. La fel cum piloții pot exersa zborul fără a părăsi pământul, oamenii care citesc ficțiune își pot îmbunătăți abilitățile sociale de fiecare dată când deschid un roman.

În decursul cercetărilor sale, el a descoperit că pe măsură ce începem să ne identificăm cu personajele, începem să luăm în considerare obiectivele și dorințele lor în loc de ale noastre.

Când ele sunt în pericol, inimile noastre intră în joc. S-ar putea chiar să suspinăm. Dar citim cu încântarea de a ști că nu ni se întâmplă nimic din toate acelea. Nu facem pe noi din cauza terorii și nu sărim pe fereastră pentru a scăpa.

Unele dintre mecanismele neuronale pe care creierul le folosește pentru a înțelege întâmplările din narațiuni prezintă similitudini cu cele utilizate în situații reale.

De exemplu, dacă citim cuvântul „lovitură”, sunt activate zone ale creierului legate de lovirea fizică. Dacă citim că un personaj a tras de un șnur, activitatea crește în regiunea creierului asociată cu acțiunea de a apuca.

În aceeași ordine de idei, urmărirea unui complot, necesită abilitatea de a înțelege gândurile și emoțiile celorlalți și modul în care ele ne influențează comportamentul, abilitate cunoscută sub numele de „teoria minții”.

Când oamenii citesc despre gândurile unui personaj, sunt activate zonele creierului asociate cu „teoria minții”.

Având în vedere toată această practică în empatizarea cu alți oameni prin lectură, s-ar putea crede că nu e greu de demonstrat că cititorii de ficțiune au abilități sociale mai bune decât cei care citesc mai ales non-ficțiune sau nu citesc deloc.

Acest tip de cercetare și demonstrație nu este însă deloc ușor. Una dintre dificultățile ce survin ar fi aceea că mulți dintre noi avem tendința de a exagera numărul de cărți pe care le-am citit.

În orice caz, Oatley și colegii săi, cu testele pe care le-au folosit, au constatat că subiecții care au citit mai multă ficțiune decât non-ficțiune au obținut note mai mari, pe o scară care măsoară sensibilitatea interpersonală.

La Princeton Social Neuroscience Lab, psihologul Diana Tamir a demonstrat, folosind scanări ale creierului, că oamenii care citesc deseori ficțiune au o percepție socială mai bună, cu alte cuvinte, sunt mai pricepuți în a-și da seama ce gândesc și simt ceilalți.

Oamenii care citesc romane par a fi mai buni decât media la citirea emoțiilor celorlalți, dar asta îi face în mod necesar oameni mai buni?

Pentru a testa acest lucru, cercetătorii au făcut diverse experimente însă experimentele sunt un lucru și extrapolarea rezultatelor către întreaga societate este un altul.

Există întotdeauna posibilitatea ca în viața reală, oamenii care sunt mai empatici în primul rând să fie mai interesați de viața interioară a altor persoane și acest interes îi atrage către citirea ficțiunii.

Mai este o problemă: s-ar putea susține că cititul de ficțiune nu este singura activitate care îi face pe oameni mai empatici. Putem empatiza cu oamenii pe care îi vedem și în relatările de la știri (la TV) și e de sperat că o facem adesea.

Ficțiunea însă are cel puțin trei avantaje. În primul rând, avem acces la lumea interioară a personajelor într-un mod ceea ce nu se întâmplă cu jurnalismul.

În al doilea rând avem mai multe șanse de a suspenda de bună voie neîncrederea fără a pune la îndoială veridicitatea a ceea ce spun oamenii.

În cele din urmă, romanele ne permit să facem ceva greu de făcut în propriile noastre vieți și anume să vedem viața unui personaj de-a lungul mai multor ani.

Așadar, cercetările arată că, probabil, citirea ficțiunii îi face pe oameni să se comporte mai empatic. Drept urmare, s-a ajuns ca unele instituții să considere că efectele lecturii sunt atât de semnificative încât acum includ în programa de studiu module de literatură.

Astfel, Johanna Shapiro, psiholog, profesor de Medicina Familiei la University of California Irvine, School of Medicine, a creat un program de științe umaniste pentru formarea studenților de la medicină pentru că este convinsă că citirea de ficțiune are ca rezultat medici mai buni.

Toate cele spuse conduc și la ideea că ar fi timpul să uităm stereotipul “șoarecelui de bibliotecă” adică al individului timid al cărui nas este întotdeauna într-o carte, deoarece îi este greu să se descurce cu oameni reali.

De fapt, acești “șoareci de bibliotecă” ar putea fi mai buni decât toți ceilalți indivizi în ceea ce privește înțelegerea ființelor umane.

Dacă deja sunteți dar și dacă intenționați ca de acum înainte să fiți un “șoarece de bibliotecă” meritați multe picături de fericire!

Don’t worry, be happy!

 

Surse:

1.www.bbc.com/future/story/20190523-does-reading-fiction-make-us-better-people

2.evz.ro/carti-romani-cumparare-europa.html

3.www.roportal.ro/articole/despre/fictiune_vs_non_fictiune_3718/

“Contraria non contradictoria sed complementa sunt.”

Niels Bohr

 

În confruntarea dintre lumină și întuneric, între alb și negru, suntem de partea luminii.

Preferăm culoarea albă (adică prezența tuturor componentelor luminii) culorii negre (absența tuturor componentelor luminii) și îi asociem numai lucruri pozitive. Cum ar suna, de exemplu, ca o anumită reședință să poarte numele de Casa Neagră (și nu Casa Albă)?

În zona trăsăturilor psihologice umane, atunci când vorbim de “triada luminoasă” și „triada întunecată”, lucrurile nu mai sunt chiar așa de nete.

“Triada întunecată” a personalității este un concept din psihologie propus în 2002, de Delroy L. Paulhus și Kevin M. Williams de la Departmentul de Psihologie al  University of British Columbia, Vancouver  și se referă la asocierea frecventă a trei trăsături considerate în general negative, dar non-patologice: narcisism (aroganță, egoism, sentiment de superioritate, stimă de sine exagerată), machiavelism (tendința de a-i exploata pe cei din jur, de a-i manipula, răceală afectivă, pragmatism și cinism) și psihopatie (tendințe impulsive, răceală afectivă, înclinația de a căuta situații riscante, comportament în manieră anti-socială, ignorarea remușcărilor).

Folosind această “triadă întunecată” a trăsăturilor de personalitate, devenită celebră în cele aproape două decenii, psihologii au încercat să înțeleagă de ce unii oameni nu se gândesc de două ori înainte de a trișa la un test sau de “a se lua de cineva” mai slab decât ei.

De atunci, ei au investigat acest trio urmărind modul în care acesta se raportează la o varietate de lucruri, inclusiv succesul la locul de muncă, problemele legate de relații ș.a.

Atenția, poate excesivă, acordată acestei triade a constituit motivul pentru care Scott Barry Kaufman, psiholog la Columbia University  din New York, a decis că este cazul să se redreseze echilibrul în favoarea părții mai luminoase a vieții noastre interioare.

“Am fost foarte frustrat de faptul că oamenii sunt atât de fascinați de partea întunecată, iar partea luminoasă a personalității este neglijată“, spune el.

Ca și “omologul” său întunecat, “triada luminoasă”, investigată de Kaufman și colegii săi, cuprinde trei trăsături de personalitate care creează împreună o imagine a caracterului general al cuiva: umanismul, kantianismul și credința în umanitate.

Fiecare dintre trăsături evidențiază un alt aspect al modului în care un individ interacționează cu ceilalți: de la a vedea la oameni numai cele bune și de a ierta rapid, până la a aplauda succesele altora și de a se simți incomod în postura de manipulator al altora.

În mod firesc, această  “triada luminoasă” ar putea explica de ce unii dintre noi sunt în mod natural niște “sfinți”.

Prima trăsătură, umanismul, este definită ca fiind credința în demnitatea și valoarea inerentă a altor oameni.

Cea de-a doua, kantianismul, își primește numele de la filosoful Immanuel Kant și înseamnă tratarea oamenilor ca “entități” de sine stătătoare, care au scopuri proprii, nu doar ca pioni nevinovați în “jocul de șah” personal al cuiva.

În cele din urmă, “credința în umanitate” înseamnă credința că ceilalți oameni sunt în mod fundamental buni și nu-ți sunt potrivnici.

William Fleeson, psiholog la Universitatea Wake Forest din Carolina de Nord, afirmă că cele trei trăsături se potrivesc bine cu cercetările existente privind ce anume face ca un individ să fie o persoană bună.

Cheia pare a fi credința că ceilalți oameni sunt buni. “Cu cât cineva crede că ceilalți sunt buni, cu atât mai puțin simte nevoia de a se proteja împotriva lor, cu atât mai puțin simte nevoia de a-i pedepsi atunci când fac lucruri rele”, spune Fleeson.

De bunătatea “sfinților” numiți mai sus beneficiază nu numai restul lumii. Kaufman a descoperit că persoanele care au, în grad înalt, aceste trăsături au declarat că s-au simțit mult mai mulțumiți de relațiile și viața lor în general și au raportat o înaltă stimă de sine și o conștiință de sine mai puternică.

Cu toate acestea în loc să fie total “luminoși” sau total „întunecați”, majoritatea oamenilor sunt un “amestec”. În timp ce cineva care are scoruri mari pentru trăsăturile de personalitate luminoasă este probabil să aibă și trăsături din “triada întunecată”.

În cursul studiului lui Kaufman a devenit clar că cele două triade nu se află într-adevăr în opoziție directă una față de cealaltă, cristalizându-se constatarea că toți aparținem puțin ambelor triade.

Acest fapt ar putea fi un lucru bun. Cei cu personalități specifice “triadei întunecate” tind, de exemplu, să fie mai curajoși și mai încrezuți – două trăsături care îi ajută atunci când încearcă să facă lucrurile bine.

Trăsăturile de personalitate, din “triada întunecată” sunt, de asemenea, corelate cu abilitățile de creativitate și de conducere.

“Cred că această dualitate este în noi toți”, spune Kaufman. “Acceptarea părții întunecate este de fapt un lucru bun și o valorificăm într-un mod sănătos prin potențialul creativ optim pe care îl conține ceea ce este mai important decât să pretindem că ea nu este prezentă”.

Se pare că, în acest context al triadelor, putem accepta un fel de “principiu al complementarității”, asemenea celui formulat, în limba latină, în anul 1927, de celebrul fizician danez Niels Bohr, pentru a explica proprietățile luminii: ,,contraria non contradictoria sed complementa sunt” (“contrariile nu sunt contradictorii ci complementare”). Adică, cele două triade nu sunt contradictorii ci se completează reciproc.

De exemplu, un aspect al kantianismului, este ideea de a rămâne autentic, chiar dacă acest lucru ar putea să vă deterioreze reputația. Cineva care trăiește astfel va ajunge în cele din urmă la o situație în care, pentru a rămâne fidel sieși, trebuie să facă ceva cu care alți oameni nu sunt de acord. “Uneori, autenticitatea necesită luarea unei poziții,” spune Kaufman. “Dar nu o faci într-un mod în care încerci să manipulezi pe cineva”.

Pe de altă parte, chiar dacă ești înclinat spre partea luminoasă, nu înseamnă că viața ta va fi numai soare și trandafiri.

Cei cu personalități mai luminoase tind să-și asume mai ușor sentimentul de vinovăție – ceea ce nu este neapărat un lucru rău, spune Taya Cohen, de la Tepper School of Business de la Universitatea Carnegie Mellon din Pittsburgh.

Există o diferență între sentimentele sănătoase de vinovăție declanșate de acțiunile noastre și ruminațiile nesănătoase care pot fi văzute mai degrabă ca rușine, spune ea. “Chiar dacă sentimentul de vinovăție este total neplăcut … îi ajută pe oameni să se comporte în moduri mai adecvate”.

De exemplu, dacă la o sindrofie ați vărsat accidental vinul roșu peste covorul de culoare crem al unui prieten și apoi ați mutat un scaun pentru a acoperi petele, cum v-ați simțit a doua zi?

Cei care au simțit că au acționat în mod jalnic sunt mai predispuși la a simți vină. O aseemenea vinovăție este o lumină interioară de avertizare care ne îndrumă să facem ceea ce trebuie.

Lucrarea lui Kaufman asupra „triadei luminoase” conține un mesaj plin de speranță despre oameni în general: în cazul persoanelor obișnuite balanța s-a înclinat substanțial către partea luminoasă. “Este un fel de verificare a faptului că, în ciuda ororilor lumii, oamenii în mod implicit sunt într-adevăr înclinați către partea luminoasă”, spune el.

Altfel spus, în ciuda tuturor defectelor lor, oamenii sunt în general buni. Poate că acest lucru va fi de ajuns pentru a relansa credința în umanitate a oricărei persoane care rătăcește între părțile întunecate și cele luminoase ale personalității sale și a înclina balanța în favoarea “sfințeniei” cotidiene.

Această constatare, alături de aceea că putem avea și trăsături specifice “triadei întunecate” fără să resimțim din cauza aceasta vreun sentiment de vinovăție, ne oferă multe picături de fericire.

Don’t worry, be happy!

Surse:

1.www.bbc.com/future/story/20190617-the-light-triad-that-can-make-you-a-good-person

2.ro.wikipedia.org/wiki/Principiul_complementarit%C4%83%C8%9Bii

3.www.psih.uaic.ro/atractia-triadei-intunecate/

“Un om care îndrăznește să risipească o oră din timpul său nu a descoperit valoarea vieții.”

Charles Darwin

 

Timpul nostru pe această planetă este limitat, lucru de care cei mai mulți dintre noi ne dăm seama mai devreme sau mai târziu. Cu toate acestea, continuăm să ne risipim timpul angajându-ne și în activități total nefolositoare.

De ce pierdem timp în mod inutil? Multă lume crede că noi, oamenii, nu înțelegem valoarea timpului și, vorba lui Darwin, valoarea vieții.

Mai mult ca sigur însă nu aceasta este problema. Timpul este o resursă epuizabilă și pornind de aici valoarea sa este mare (tot mai des își face loc în vocabularul oamenilor sintagma “timpul costă bani”).

Dacă problema nu constă în modul în care apreciem timpul atunci care este cauza irosirii sale?

Răspunsul cel mai apropiat de realitate ar fi că, pur și simplu, nu știm ce să facem cu timpul nostru. Acest lucru era recunoscut încă de vestitul filosof Seneca: “Nu este atât că avem un timp scurt de trăit, ci că pierdem mult din el.”

Dar, majoritatea dintre noi suntem în clar cu toate aceste observații și,  drept urmare, uneori ne autoimpulsionăm spunându-ne “Wow, trebuie să-mi apreciez timpul și să nu-l pierd!”

 Și care este rezultatul acestei autoimpulsionări? Conform unor statistici: într-o singură zi, intrăm într-o rețea de socializare (Facebook, Twitter etc.) și pierdem 42 de minute consumând inutilități; ieșim “la o cafea” pentru a șaptea oară în această săptămână; jucăm jocuri video chiar și timp de 2 ore; bârfim la telefon 55 de minute.

Oare chiar merită să ne consumăm timpul cu asemenea activități?

Răspunsul la această întrebare trebuie să aibă în vedere și faptul că, în realitate, este dificil să facem distincție între activitățile risipitoare de timp și cele valoroase.

În această ordine de idei, prezint în continuare recomandările lui Darius Foroux, antreprenorul și blogger-ul ale cărui articole îmi plac mult și mi-au folosit de câteva ori ca surse ale propriilor mele postări.

“Fiecare dintre noi prețuim într-un anume fel diferitele lucruri. Pentru a vă oferi o idee despre modul în care îmi petrec timpul, am făcut o listă cu 15 activități pe care le consider valoroase.

1.Exercițiile fizice – Îmi plac în special exercițiile de forță, deoarece a fi puternic este unul dintre cele mai utile lucruri din viață. Șezutul ore întregi în spatele biroului, mersul la cumpărături, călătoritul și în general  viața Dumneavoastră va fi mult mai ușoară când sunteți puternic fizic.

2.Petrecerea timpului cu oameni pe care îi iubiți – Nu contează cu adevărat ce faceți. Este vorba mai mult despre a fi în preajma oamenilor de care îți pasă cu adevărat. Aceasta vă va ridica moralul și vă va da energie.

3.Studiul modului în care funcționează corpul vostru – Toată lumea trebuie să știe cum funcționează corpul propriu. Mie, de asemenea, îmi place să citesc despre cele mai recente cercetări științifice despre sănătate și fitness.

4.Ținerea un jurnal – Este întotdeauna plăcut să stai la sfârșitul unei zile și să reflectezi. Ce am făcut azi? Ce am învățat? Ce am de gând să fac mâine? A da răspunsuri la aceste întrebări este cel mai bun mod de a vă petrece o parte din timp în fiecare zi.

5.Învățarea unei abilități – Învățați mereu o nouă abilitate. Cu câtva timp în urmă am început să practic Jiu-Jitsu brazilian. Mă duc la școală în fiecare săptămână și în mod constant învăț după video clipuri de pe YouTube. Întotdeauna vreau să învăț o nouă abilitate, pentru că asta îmi amintește că rămân pentru totdeauna un student.

6.Întocmirea  unei strategii financiare – Îmi place să citesc și să aud despre strategiile de investiții ale altor oameni. Chiar dacă mă consider pe mine însumi un investitor de valoare, mă uit zilnic la ce fac comercianții . Sunt interesat de finanțe, pentru că nu vreau să-mi pierd banii cu greu câștigați.

7.Vizionarea unor filme/emisiuni TV bune – Uneori mă distrează oamenii care își petrec ceasuri întregi în fața televizorului. Cred că e o risipă a timpului. Dar filmele și spectacolele bune îmi plac și mie. Ele pot oferi și inspirație.

8.Audiții muzicale – Ascult mult muzică. Îmi dă inspirație și energie. Cel mai bun lucru este să asculți muzica potrivită cu starea ta de spirit.

9.Lectura – Încep și închei ziua cu lectura. Și niciodată nu omit acest lucru.

10.Conversații despre viață – Este bine să ai o conversație plăcută cu cineva care are aceeași mentalitate ca și tine. Am fost crescut să urăsc conversațiile superficiale. Deci nu pierd timpul cu oameni cu care nu am o legătură profundă.

11.Mersul la saună – Fac asta de două ori pe săptămână. Se pare că e bine pentru oricine. Dar nu numai de asta mă duc. Îmi place căldura și liniștea. Timpul petrecut în saună este pentru mine ca și meditația.

12.Descoperirea unor cărți noi – Pot petrece ore întregi răsfoind cărțile pe care intenționez să le citesc. Dar încerc să nu exagerez. În caz contrar, aș folosi poate mai mult timp citind despre cărți decât cititul propriu-zis al cărților respective.

13.Vizionarea unor emisiuni sportive – Obișnuiam să joc baschet și îmi place să-l urmăresc. Dar urmăresc doar NBA, nu toate sporturile profesioniste.

14.Râsul – Îmi plac persoanele spirituale și care au talent în a spune glume. Viața este grea și, dacă nu râdeți inclusiv de voi înșivă, o veți face și mai grea.

15.Lucrul la propriile obiective – Fiecare minut petrecut pentru ca viața ta să meargă înainte cât mai bine înseamnă timp cheltuit fără regrete.

La sfârșitul unei zile, trebuie să te uiți în urmă și să poți să spui în sinea ta: “Dacă a fost ultima mea zi, eu mă declar mulțumit”…”

 

Asigurați-vă că vă petreceți bine timpul. Dacă modul în care vă petreceți zilele vă fac să vă simțiți bine, în mod cert nu veți trăi cu regrete și veți avea parte de multe picături de fericire.

Don’t worry, be happy!

 

Surse:

1.getpocket.com/explore/item/15-useful-activities-that-are-worth-your-time

2.www.cheiasuccesului.ro/tag/managementultimpului

3.www.insse.ro/cms/files/statistici/comunicate/com_anuale/util_timpul/utilizarea_timpului_r13.pdf

Pentru că mi se pare extrem de utilă recomandarea cititoarei Amelia,

redau mai jos mesajul pe care mi l-a transmis prin e-mail:

”Dacă vrei o viață fericită, leag-o de un scop, nu de oameni sau de obiecte.”

Albert Einstein

 

Venim pe lume și existăm ca să fim fericiți? Majoritatea oamenilor cred că DA și urmăresc fericirea în toată viața lor.

Cred că se poate afirma că nu există cineva care să nu-și dorească fericirea.

Numai că fericirea, ca scop realizabil, este o iluzie, ceea ce nu înseamnă însă că fericirea însăși nu este posibilă. Unii au parte de momente de fericire (picături de fericire) poate chiar zilnic, alții mult, mult mai rar.

De multe ori trecerea peste durerile și greutățile vieții o echivalăm, într-un fel, cu obținerea fericirii.

De asemenea, în căutarea ei, ne umplem casa cu tot felul de lucruri de care nu avem nevoie, împărțim totul cu oameni pe care nu îi iubim și încercăm să muncim din greu pentru a obține aprobarea unor oameni de care nu ne place. Facem totul pentru a urmări fericirea!

Căutăm fericirea:

• cumpărându-ne lucruri despre care credem că ne vor face fericiți (“Ce fericire pe mine că îmi cumpăr mașină!”);
• acceptând o slujbă, chiar dacă nu ne place, pentru că este plătită bine;
• mergând în vacanțe “de vis” (“Ce fericiți am fost în vacanța petrecută la Mamaia!”).

Dar toate aceste fericiri constituie scopuri în viață? Pot afirma că viața mea are ca scop cumpărarea unei mașini? Pot spune că scopul vieții mele este să merg în vacanță la Mamaia? ș.a.  Sună aiurea, nu?

După împlinirea unor asemenea dorințe, aducătoare de fericire, la sfârșit de zi, când înainte de a adormi îți faci autoanalizele obișnuite, îți pui întrebarea: “Ce urmează în această urmărire fără sfârșit a fericirii?” Răspunsul corect, mai mult ca sigur, este: “Urmărirea unui altceva întâmplător despre care crezi că te va face fericit.”

Aristotel ne-a mințit (cu bună știință?) atunci când a spus:

“Fericirea este sensul și scopul vieții, scopul și sfârșitul întregii existențe umane”.

Fericirea nu poate fi un scop în sine. Prin urmare, nu este ceva realizabil.

Cele mai multe lucruri pe care le facem în viață sunt doar activități și experiențe.

• Mergem în vacanță.
• Mergem la muncă.
• Mergem la cumpărături.
• Participăm la party-uri.
• Ne cumpărăm lucruri „prețioase”, din punctul nostru de vedere.

Toate aceste lucruri ar trebui să ne facă fericiți, nu? Dar ele nu sunt utile. Nu creăm nimic. Doar consumăm sau facem ceva.

Asta e bine și nu e ceva condamnabil. Poate să ne placă să mergem în vacanță sau să mergem la cumpărături dar, nu acestea sunt lucrurile care dau sens vieții.

Ceea ce dă sens vieții cu adevărat este utilitatea, faptul că ne putem face utili. Când creăm ceva pe care alții îl pot folosi. Sau chiar când creăm ceva ce putem folosi noi înșine.

Un răspuns, demn de reținut, la întrebarea „Ce anume dă sens vieții?” l-a dat poetul și eseistul american Ralph Waldo Emerson:

“Scopul vieții nu este să fii fericit. Trebuie să fii util, să fi onorabil, să fii plin de compasiune, să poți face o deosebire între ai trăit și ai trăit bine”.

Cum se poate pune în practică îndemnul poetului?

Răspunsul îl poate sugera o altă întrebare: “Ai făcut lucruri utile în viața ta?”

Nu trebuie să schimbăm lumea sau orice altceva. Iată câteva idei simple:

• Ajută-l pe șeful tău cu ceva care nu e responsabilitatea ta.
• Du-o pe mama ta la un Spa.
• Crează un colaj cu imagini (nu unul digital) pentru soțul/soția ta.
• Scrie un articol despre lucrurile pe care le-ai învățat în viață.
• Sună-ți prietenul și întreabă-l dacă îl poți ajuta cu ceva.
• Proiectează o masă de birou mai specială.
• Lansează o afacere, angajează un salariat și tratează-l bine.

Bineînțeles, pot fi făcute o infinitate de asemenea lucruri. Nu este nimic grandios. Dar atunci când faci mici lucruri utile în fiecare zi, ele se adaugă la o viață care este trăită bine. O viață care are importanță și care lasă urme.

A fi util este o mentalitate. Și ca orice tip de gândire, începe cu o decizie.

O asemenea decizie a fost și lansarea acestui blog www.utildestiut.ro cu ajutorul căruia doresc să le fiu util celor care nu au timp să “frunzărească” prin Internet.

În același timp, nutresc speranța că, și dacă nu toate, unele dintre articolele mele, pentru unii dintre cititori, sunt surse ale unor picături de fericire.

Don’t worry, be happy!

Sursa:

dariusforoux.com/?s=The+purpose+of+life

“La început toate gândurile aparţin dragostei. Mai târziu toată dragostea aparţine gândurilor.”

Albert Einstein

 

Generalizând propria experiență, nu cred că greșesc prea mult afirmând că majoritatea oamenilor au mult timp mintea preocupată. Este vorba de îngrijorări, neliniști, înfricoșări ș.a. Se pot da multe exemple:

– “Mă întreb ce gândește șeful meu despre mine?”

– “Ce se întâmplă dacă dau greș și îmi pierd locul de muncă?”

– “Oare El/Ea mă iubește?”

– “Cred că Lui/Ei nu îi pasă de mine.”

– “Eu niciodată nu reușesc.”

– “De ce viața mea este mizerabilă?”

– “De ce viața mea este grozavă iar a celorlalți nu este?”

– “Ce se întâmplă dacă mă îmbolnăvesc de cancer?”

– “Nu-mi pasă de slujba mea. Înseamnă că e ceva în neregulă cu mine?”

– “Nu pot termina nimic. Ce nu este în ordine cu mine?”

99% dintre gândurile noastre sunt inutile. Cel mai bine a spus-o William James, părintele psihologiei americane: “Foarte mulți oameni cred că se gândesc atunci când ei de fapt își rearanjează prejudecățile.”

Pe de altă parte, legat de gânduri, îngrijorare și stres, William James este de părere că: “Cea mai puternică armă împotriva stresului este abilitatea noastră de a alege un gând în locul altuia.”

În acest context poate ar fi util să putem deveni adepți ai pragmatismului (curent filosofic apărut în secolul al XIX-lea în America avându-l ca fondator pe profesorul Charles Sanders Peirce (filosof, matematician și logician) de la Harvard University.

Interpretând simplist acest curent filosofic, ar însemna să fim preocupați de lucruri practice: cunoștințe practice, cărți practice, lucrări practice, filosofie practică, sfaturi practice ș.a.

Pragmatismul consideră că mintea este un instrument. Mintea noastră ar trebui să funcționeze pentru noi, în slujba noastră și nu împotriva noastră.

Oamenii care nu-și stăpânesc mintea cred că ea este de nestăpânit. Ei se scuză, probabil, astfel: “Nu pot să-mi reprim gândurile care mă apasă!”

Ei cred că nu au ce să facă pentru a-și schimba gândurile.

Realitatea este că stăpânirea gândurilor devine posibilă prin exersare, controlul gândurilor fiind o abilitate ca multe altele. Altfel spus, avem abilitatea de a decide la ce să ne gândim sau putem alege chiar să nu ne gândim la nimic.

Această abilitate, de a ne stăpâni gândurile, este una dintre cele mai importante și mai practice lucruri pe care le putem învăța în viață.

În fond, care este utilitatea practică a gândurilor care ne frământă?

99% dintre ele nu fac altceva decât să ne inducă sentimentul de vinovăție, furie, suferință ș.a.m.d. Ele nu ne sunt de niciun folos.

Trebuie să „ieșim” din această stare de a avea mintea preocupată în mod constant pentru că dacă nu o facem “ne ieșim din minți”. Frământându-ne mintal prea mult, pierdem din viață, din frumusețile ei.

În acest context, este normal să ne punem întrebarea: “Care gânduri ar fi utile?”

Ați observat soarele în dimineața asta când v-ați trezit? Dar picăturile de ploaie de ieri? Ați observat mirosul cafelei pe care o beți? Ați simțit izul cerealelor de la micul dejun? Când ați urmărit ultima dată un apus de soare?

În cazul unui răspuns negativ, la acest gen de întrebări, devine evidentă necesitatea de a ieși din starea pe care să o numim „în voia gândurilor”.

Opriți-vă din frământarea mintală și lăsați ca simțurile să vă orienteze gândurile!

Cum ne putem antrena ca să putem face acest lucru? Pasul cel mai important este conștientizarea. De aici începe totul.

Identificați, de fiecare dată momentul când începeți să alunecați către ruminație. Observați-vă creierul. “Ieșiți în afara lui” și analizați “prostia” la care vă gândiți.

Observând-o, nu vă autojudecați. Nu trageți concluzia că sunteți proști sau faceți o prostie. Dacă trageți asemenea concluzii, de fapt vă frământați din nou.

În fond, ceea ce ar trebui să vă doriți ar fi să vă puteți spune cam așa: “Ah, ăsta e un gând drăguț. Acum, să ne întoarcem la realitate. ”

Așa cum zicea  William James, “Dacă vă puteți schimba mintea, vă puteți schimba viața.”

Vă gândiți la modul în care veți aplica această informație în propria viață? Perfect! Înseamnă că vă folosiți mintea și nu invers.

Iar acum, continuați să vă folosiți mintea pentru a reține că este cel mai puternic instrument de pe Pământ și vă poate aduce multe picături de fericire.

 

Don’t worry, be happy!

 Sursa:

getpocket.com/explore/item/stop-spending-so-much-time-in-your-head

“Nu te plânge că ești strivit, dacă te-ai făcut vierme.”

Immanuel Kant

Mai mult ca sigur că aveți planuri, obiective, idealuri sau rezultate pe care doriți să le atingeți. Vă simțiți frustrat(ă) atunci când oricare dintre acestea nu se realizează conform dorinței? Dacă răspunsul este DA, vă ajută cu ceva dacă vă plângeți?

Cred că majoritatea oamenilor este de acord cu ideea că a ne plânge nu ajută dar ce putem face? O soluție interesantă și, după părerea mea, foarte utilă, am găsit în articolul „Did You Fail At Something? Good – Do Something Else” , publicat de Darius Foroux pe blogul său.

O primă idee ar fi să recunoaștem că este inutil să ne plângem când lucrurile merg prost pentru că nu ne ajută cu nimic.

Legat de asta, Darius Foroux îl citează pe Jocko Willink, autorul cărții “Discipline Equals Freedom”: “… când lucrurile merg prost, o să se ivească ceva bun din asta.”

Faptul că a te plânge este un obicei rău este unul dintre primele lucruri care se pot citi și prin toate cărțile destinate dezvoltării personale deci nu este nimic revoluționar în legătură cu această afirmație.

Modul în care Jocko Willink abordează problema este însă mai puțin obișnuit. El, în loc să dea obișnuitul sfat “nu te plânge”, își dă seama că este nevoie de mai mult decât atât pentru schimbarea cu adevărat a comportamentului.

Este de notat că oricât de convinși suntem că este inutil să ne plângem și oricât am încerca să evităm să ne plângem, nu este suficient să ne propunem: “de mâine nu mă mai plâng pentru nimic!”

A te plânge este un obicei și, dacă vrei să scapi de el, trebuie să abordezi problema ca pe oricare schimbare de obiceiuri: trebuie să exersezi.

Dacă ești descurajat atunci când lucrurile merg prost sau continui să te plângi de toate lucrurile care nu merg bine, concentrează-te pe partea bună a lucrurilor.

Jocko Willink nu spune explicit să nu ne plângem. În schimb, spune că din ceva rău ar putea ieși ceva bun.

Așadar, în primul rând, trebuie să ne concentrăm pe lucrurile bune. Cum putem face asta? Prin a adopta o nouă mentalitate care înseamnă a ne impune ca, de fiecare dată când ceva merge prost, folosind sintagma  “Nu-i nimic!” să o legăm de o variantă de înlocuire a ceea ce merge prost.

Mai algoritmic asta ar însemna că: atunci când se întâmplă X (X fiind un lucru rău), fă Y (Y fiind o acțiune bună/utilă/pozitivă).

În cartea sa “Discipline Equals Freedom” Jocko Willink dă exemple edificatoare. Iată câteva din ele:

“Misiunea a fost anulată? Nu-i nimic! Ne putem concentra pe alta. (Înainte de a deveni scriitor Jocko Willink a fost comandant al unei unității Navy SEAL din armata SUA.)

Nu am primit noul echipament de mare viteză pe care l-am vrut? Nu-i nimic! Putem să-l păstrăm pe cel simplu.

Nu am fost promovat? Nu-i nimic! Am mai mult timp pentru a obține ceva mai bun.

Nu am fost finanțat? Nu-i nimic! Dețin mai mult din companie.

N-ai primit slujba pe care ai vrut-o? Nu-i nimic! Dă-ți demisia, câștigă mai multă experiență, construiește un CV mai bun.

Te-ai rănit la sală? Nu-i nimic! Ai nevoie de o pauză în antrenamente.

Am fost învins într-un meci? Nu-i nimic! Mereu învățăm.

Probleme neprevăzute? Nu-i nimic! Avem ocazia să găsim o nouă soluție.”

Probabil că din exemplele de mai sus se înțelege ideea principală: corespunzător fiecărui dezavantaj există și se poate găsi un avantaj.

Pentru a ne schimba mentalitatea respectiv pentru a înlătura obiceiul de a ne plânge, acest “Nu-i nimic!” urmat de o variantă de soluție, este obiceiul perfect pentru a fi adoptat.

El poate fi exersat, la început, cu lucruri mici. Cui îi pasă că s-a spart cana ta de cafea? Nu-i nimic! Vei cumpăra alta nouă!

Toată lumea se poate “antrena” cu asemenea lucruri minore.

Unele probleme s-ar putea ivi atunci când se întâmplă lucruri mari și uităm că ne-am propus să avem atitudinea “Nu mă mai plâng niciodată”.

Însă, în toate cazurile, mersul prost al lucrurilor ar trebui perceput ca un “declanșator” pentru a face altceva. Modul în care poate fi făcut să funcționeze acel „declanșator” este modul în care Jocko îl formulează în “algoritmul” prezentat mai sus.

Este adevărat că această teorie nu este aducătoare de premiu Nobel și nu se poate pretinde nici că este cea mai bună invenție de la inventarea roții încoace dar poate să ne ajute.

Pentru multă lume, inclusiv pentru mine, ea dovedește că, deși ai citit mult despre un subiect, există întotdeauna încă ceva de învățat. În acest context, Darius Foroux afirmă:         “S-ar putea să fi citit zeci de cărți despre mentalitate, dar niciun sfat nu a funcționat până nu am găsit asta.”

Și mai este ceva: căutând fără întrerupere ceva care funcționează cu adevărat nici măcar nu avem timp să ne plângem. Iar dacă reușim să trecem peste problemele vieții concentrându-ne pe “Nu-i nimic!”, probabilitatea de a avea parte de picături de fericire crește în mod cert.

Don’t worry, be happy!

Surse:

1.getpocket.com/explore/item/did-you-fail-at-something-good-do-something-else

2. dariusforoux.com/this-is-how-i-form-good-habits-that-actually-stick/

“Când nu e nevoie să iei o decizie, e nevoie să nu iei o decizie.”

Arthur Bloch

 

Întreaga noastră viață este populată de decizii, mai importante și mai puțin importante, unele bune altele nu. Ideal ar fi ca erorile în luarea deciziilor să fie cât mai puține și de aceea, iubite cititorule, îți propun câteva principii care te pot ajuta să le eviți.

1. Ține cont de valori!

Toate deciziile, dificile în esență, înseamnă punerea în balanță a unor valori cum ar fi: valoarea financiară, valoarea emoțională, valoarea socială, valoarea intelectuală ș.a. Toate acestea trebuie analizate și cântărite în mod corespunzător și nu doar pe termen scurt, ci și pe termen lung.

Această “cântărire” a valorilor este incredibil de dificilă dacă ne străduim să vedem lucrurile cât mai exact. În general, suntem cu toții mult mai înclinați spre recompensele pe termen scurt și spre valoarea emoțională.

În același timp, suntem părtinitori față de credințele noastre preexistente și față de cele care ne protejează reputația. De asemenea, suntem incapabili să vedem în mod clar recompensele pe termen lung pentru că este dificil să trecem peste temerile și îngrijorările noastre imediate.

Propriile noastre emoții colorează tot ce vedem.

Procesul nostru “implicit” de luare a deciziilor devine incredibil de dureros, din punct de vedere emoțional, când e vorba să renunțăm la ceva la care am lucrat mult timp sau la ceva despre care ajungem să constatăm că am făcut greșeli ani de zile.

Cu toții putem să ne înșelăm în legătură cu judecățile noastre de valoare. Însă, atât timp cât nu suntem cinstiți și nu recunoaștem dacă am procedat greșit în trecut, nu vom învăța să facem judecăți mai bune de valoare îndreptate spre viitor.

2. Permite-ți să și pierzi uneori!

Ai auzit vreodată povestiri despre antreprenori care au avut succes și despre cum ei au avut o mulțime de întreprinderi care au eșuat înainte ca ei să devină mari? Mai mult ca sigur că da.

Concluzia care trebuie să o tragem din acestea este că perseverența și munca grea sunt cheia succesului extraordinar.

Ceea ce nu luăm însă în considerare este că, din acele zeci de idei de afaceri eșuate sau neterminate, toate au fost pariuri cu dezavantaje limitate și avantaje extrem de ridicate. Adică, dacă pierd, pierd puțin. Dar dacă câștigă, câștigă mult.

De exemplu, să presupunem că participăm la un joc cu zaruri. Ni se oferă 10.000 de lei premiu dacă aruncăm două duble dar o aruncare costă 100 de lei. De câte ori ar merita să încercăm?

Cine stă mai bine cu calculul probabilităților  știe că ar trebui să ne cheltuim toți banii aruncând cu zarurile astea.

Cei mai mulți oameni privesc fiecare luare a unei decizii ca pe o singură aruncare cu zaruri. Ei nu se gândesc la faptul că viața este o succesiune nesfârșită de aruncare a zarurilor. Și, o strategie cu care pierzi foarte mult la o aruncare, poate să-ți aducă de fapt un câștig mare pe termen lung.

Un asemenea comportament “riscant” puteți adopta și în viața voastră pentru a obține rezultate mai bune pe termen lung. Iată câteva exemple:

• propune la locul de muncă idei “vizionare”, chiar dacă știi că 90% dintre acestea nu vor fi acceptate dar, dacă una dintre ele va fi acceptată, va fi un mare impuls pentru cariera ta;
• cumpără o grămadă de cărți dificile, așteptându-te ca majoritatea lor să nu-ți fie utile sau comprehensibile pentru tine dar și că ocazional una din ele îți va schimba complet viața;
• spune “DA” la fiecare invitație știind că majoritatea evenimentelor/oamenilor vor fi cam plictisitoare/plictisitori și că probabil vei pleca mai devreme acasă, dar e posibil ca ocazional să te întâlnești cu cineva cu adevărat important sau interesant.

Când te gândești doar la rezultatul imediat, te-ai eliminat de la cele mai mari câștiguri potențiale din viață.

Motivul pentru care majoritatea dintre noi face acest lucru îl constituie emoțiile. Emoțiile noastre sunt părtinitoare pe termen scurt. Suntem obsedați de momentul prezent și acest lucru împiedică buna luare a deciziilor.

3. Tratează-ți emoțiile ca și cum ai trata un câine!

Se spune despre câinii mizerabili că aproape întotdeauna au stăpâni mizerabili. Nivelul de disciplină al câinelui se reflectă în maturitatea emoțională și autodisciplina stăpânului. Sunt foarte rare cazurile când un stăpân ordonat are un câine care distruge casa, mănâncă toată hârtia igienică și își face treburile peste tot.

Acest lucru se datorează faptului că legăturile noastre cu câinii sunt pur emoționale. Cine nu știe să se ocupe de propriile emoții, nu va ști să se ocupe nici de câinii săi. Cine nu știe să se limiteze pe sine însuși și să spună “NU”, atunci când este necesar, să nu-și ia un câine.

Emoțiile noastre sunt cam ca și câinele nostru și există în capul nostru. Avem această parte din noi înșine care vrea doar să se joace, să mănânce, să doarmă și să facă sex dar nu are niciun gând privitor la consecințele sau riscurile viitoare.

Această latură a noastră este o parte din mintea noastră pe care trebuie să o antrenăm pentru că, din păcate, este partea care ne controlează comportamentul.

Putem ști, din punct de vedere intelectual, că mâncatul de înghețată pentru micul dejun este o idee proastă dar dacă “creierul de câine” își dorește înghețată pentru micul dejun, atunci în cele din urmă, corpul tău se va conforma.

Doar prin antrenament „creierul de câine” va ajunge la consens cu restul și va accepta faptul că înghețata pentru micul dejun este ceva rău.

Prin urmare, antrenează-te pentru a adopta obiceiurile corecte și pentru a lua decizii mai bune. Ba chiar răsplătește-te sau pedepsește-te.

4. Optimizează-ți viața pentru cât mai puține regrete!

Regretul este uneori numit de psihologi “emoție rațională”. Și asta nu pentru că regretul însuși ne face mai raționali – cel puțin nu direct – ci mai degrabă pentru modul în care anticipăm că regretul este o cale care pare rațională.

Pentru a lua decizii corecte trebuie să luăm în considerare opțiunile pe care le avem la dispoziție, să ne imaginăm viitorul nostru după alegerea uneia dintre aceste opțiuni și apoi să încercăm să constatăm cât de mult regret simțim în această stare din viitor simulată. Apoi, trebuie să executăm din nou această simulare, alegând o altă opțiune ș.a.m.d. Pentru o concluzie, urmează să se compare situațiile simulate de regret/non-regret.

Asemenea simulări sunt extrem de utile dar trebuie să ne punem și întrebarea: “Aș regreta eșecul?” Dacă răspunsul este “NU”, el reprezintă un semnal care ne indică faptul că este vorba de un risc pe care trebuie să ni-l asumăm.

În mod similar, multora dintre noi le place să anticipeze un succes masiv. Dar, dacă ne întrebăm: “Aș regreta că nu am avut succesul ăsta?” de obicei găsim că răspunsul este “NU”. Numai atunci când este “DA” ar trebui să facem sacrificiile pentru a-l realiza.

În loc să-ți bazezi deciziile pe ideea succesului /eșecului, sau a fericirii/durerii, bazează-le pe evitarea regretului. Regretele noastre sunt, de obicei, cea mai bună măsură a ceea ce este de fapt valoros pentru noi pe termen lung.

5. „Cu creionul pe hârtie”!

Cea mai bună modalitate de rezolvare a emoțiilor legate de luarea deciziilor efective este de a nota lucrurile. Este o modalitate simplă, dar puternică, de a clarifica tot ce se învârte în jurul nostru.

Notatul ne obligă să organizăm și să concretizăm toate turbulențele emoționale care ni se învârt în creier. Sentimentele vagi devin structurate și măsurate. Propriile contradicții ni se dezvăluie. Recitirea celor scrise scoate în evidență propria logică (sau lipsa acesteia). Și deseori ne prezintă noi perspective pe care nu le-am avut în vedere.

Uneori lucrurile nu se prezintă chiar foarte simplu. Problemele apar atunci când intențiile noastre a) nu ne sunt foarte clare și/sau b) sunt în conflict cu valorile noastre fundamentale.

De exemplu, cumperi o anumită mașină pentru că te vei bucura cu adevărat să o stăpânești sau pentru că încerci să impresionezi pe cei din jurul tău? Încerci să începi o afacere pentru ca să te poți bucura de provocările (suișurile și coborâșurile) propriului drum sau ești gelos pe cunoscuții tăi care au afaceri de succes și simți că altfel nu te poți ridica la înălțimea lor?……….

Sper că decizia pe care ai luat-o, iubite cititorule, de a ajunge până aici cu lectura a fost bună și îți va oferi multe picături de fericire!

Don’t worry, be happy!

Surse:

1.getpocket.com/explore/item/5-principles-for-making-better-life-decisions

2.markmanson.net/wrong-about-everything