12 Oct

Luați în considerare practica susținută științific a “băii de pădure” și nu veți regreta!

„Un arbore mi-e mai drag decât un om, în pădure mă simt fericit – fericit în pădure unde fiecare copac grăieşte prin tine. Doamne ce minunăţie! În păduri, pe dealuri e linişte, linişte spre a te slăvi!”

Ludwig van Beethoven

 

Deși se apropie sezonul toamnă-iarnă poate nu ar trebui să evităm să ieșim în natură, pe cât posibil în zone împădurite, din cel puțin două motive: 

  1. Simplul fapt de a te afla într-o zonă împădurită îți îmbunătățește sistemul imunitar.

Dar mai întâi ar trebui să lămuresc ce se înțelege prin “baie de pădure”?

În 1982, Agenția Forestieră a guvernului japonez a lansat planul shinrin-yoku. În japoneză shinrin înseamnă pădure, iar yoku, deși are mai multe semnificații, aici se referă la o „scăldare, duș sau baie” – este cam echivalentul “băilor de mulțime” ale unor politicieni.

Programul a fost creat pentru a încuraja populația să iasă în natură, să-și “îmbăieze” literalmente mintea și corpul în spațiul verde și să profite de rețelele forestiere deținute public ca mijloc de promovare a sănătății.

Aproximativ 64% din teritoriul Japoniei este ocupat de pădure, așa că există o oportunitate amplă de a scăpa de peisajul metropolelor.

Din 2004 până în 2012, oficialii japonezi au cheltuit aproximativ 4 milioane de dolari studiind efectele fiziologice și psihologice ale „băilor de pădure”.

Qing Li, profesor la Nippon Medical School din Tokyo, a măsurat activitatea celulelor NK naturale umane din sistemul imunitar înainte și după expunerea la pădure. Într-un studiu din 2009, subiecții lui Li au arătat creșteri semnificative ale activității celulelor NK în săptămâna de după o vizită în pădure, iar efectele pozitive au durat o lună după fiecare weekend în pădure.

(Celulele NK sunt un tip de limfocite citotoxice care aparțin sistemului imun înnăscut. Ele acționează rapid impotriva celulelor infectate viral și a celor tumorale, acționand la aproximativ 3 zile de la infectare. Celulele NK, au capacitatea de a recunoaște rapid celulele anormale, în absența anticorpilor. Au fost numite natural killers (de aici NK) fiindcă nu au nevoie de o activare prealabilă pentru a elimina celulele anormale. Aceste celule oferă răspunsuri rapide la celulele infectate cu virus și la formarea tumorilor și sunt asociate cu sănătatea sistemului imunitar și prevenirea cancerului.)

Acest lucru se datorează diferitelor uleiuri esențiale, denumite în general fitoncide (substanțe volatile care se găsesc în lemn, plante și unele fructe și legume – ceapă, usturoi, hrean etc. – ele sunt emise de copaci și celelalte organisme pentru a se proteja de germeni și insecte.).

Aerul din pădure nu numai că este mai plăcut dar inhalarea de fitoncide pare să îmbunătățească de fapt funcția sistemului imunitar.

Pădurea Băile Felix, vara

Există și copaci care consolidează și spiritul. Un studiu asupra efectelor psihologice ale “băilor de pădure” a apelat la 498 de voluntari sănătoși.

După expunerea la copaci, subiecții au prezentat scoruri de ostilitate și depresie reduse în mod semnificativ, însoțite de vioiciune crescută. „În consecință”, au scris cercetătorii, „mediile forestiere pot fi privite ca peisaje terapeutice.”

  1. Solul are un microbiom care poate să amplifice efectele antidepresive.

(Celulele microbiene din corpul omului sunt de 10 ori mai multe decât celulele care compun organismul uman, iar numărul genelor microbiene îl depăşeşte de 150 de ori pe cel al genelor umane. Toate aceste fiinţe care trăiesc în corpul nostru şi pe suprafaţa sa formează un ecosistem care poartă numele de „microbiom” și trăiește în simbioză cu celulele umane.)

Așa cum s-a înțeles mai bine în ultimii zece ani de cercetare, sistemul nostru imunitar depinde de sănătatea microbiomului nostru intestinal care, la rândul său, depinde parțial de cât de mult din microbiomul lumii naturale lăsăm să se infiltreze în corpul nostru. Cum sistemul nostru imunitar este legat de creier, înseamnă că este probabil ca microbiomul din natură să joace un rol important și în sănătatea noastră mintală.

Expunerea la bacteriile din sol, pare a fi în mod special bună pentru sănătatea mintală și este investigată ca tratament pentru depresie. Cea mai comună asemenea bacterie din sol este Mycobacterium vaccae.

Există o serie de dovezi care indică faptul că milioanele de microbi din tractul nostru digestiv ne influențează sistemul imunitar, mirosul, starea de spirit și chiar atractivitatea noastră pentru țânțari și pentru alte persoane.

Mycobacterium vaccae extinde această idee și la microbiomul maldărului de resturi vegetale din curțile noastre.

Toate constatările menționate permit să tragem cel puțin concluzia că respiratul, jocul și săparea solului pot fi bune pentru sănătatea fiecăruia dintre noi spre deosebire de viața noastră modernă, sterilizată, din clădirile de birouri și locuințe, “sigilate” care probabil nu sunt la fel de bune.

Pădurea Băile Felix, toamna

Cercetătorii au descoperit deja dovezi clare că un sistem imunitar mai robust este legat de expunerea la microbi în aer liber la vârsta copilăriei.

De exemplu, copiii de la fermele bavareze care au petrecut ceva timp în grajduri de animale de familie și au băut lapte din fermă au avut de-a lungul vieții rate drastic mai mici de astm și alergii decât copiii care nu au făcut-o.

Chiar dacă noi, cei care nu am crescut la ferme, suntem probabil lipsiți de acest tip de protecție o compensație, cum ar fi petrecerea timpului într-o grădină, ar putea schimba lucrurile.

În orice caz, cercetările sunt promițătoare. Când un cercetător din domeniul neuroștiinței  de la University of Bristol a injectat șoareci cu Mycobacterium vaccae și i-a supus unei serii de teste de stres, animalele inoculate cu bacterii au prezentat un comportament mult mai puțin stresat decât cele netratate.

O altă cercetare a arătat că hrănirea șoarecilor cu sandvișuri cu unt de arahide conținând Mycobacterium vaccae le-a dat un impuls semnificativ creierului; ei au putut să străbată labirinturile folosite în acest gen de experiențe mult mai repede decât șoarecii netratați.

Cu cât aflăm mai multe despre beneficiile pentru sănătate ale expunerii în aer liber, cu atât mai mult se accentuează ideea de a ne petrece mai mult timp în natură, preferabil în pădure.

Ar mai fi de adăugat aici observația cercetătorilor care sunt de părere că și numai simpla privire a mării sau a copacilor poate avea beneficii pentru sănătate iar o stare bună de sănătate, indiferent pe ce cale se obține, este în mod cert o sursă de picături de fericire.

Don’t worry, be happy!

Surse:

1.getpocket.com/explore/item/just-being-outside-can-improve-your-psychological-health-and-maybe-your-physical-health-too

2.www.motherearthnews.com/natural-health/herbal-remedies/forest-bathing-ze0z1301zgar

05 Oct

Nu vă mai autojudecați, asta doar „toarnă gaz pe foc”!

„Trebuie să te iubești pe tine înainte să poți iubi pe altcineva. Când te accepți pe tine și te manifești așa cum ești, simpla ta prezență îi poate face pe ceilalți fericiți. Tu, ca oricare altă ființă din acest univers, merită dragostea și afecțiunea ta.” 

Buddha (Siddhartha Gautama)

 

Dacă ați fost vreodată “blocat” de un copilaș care plânge, știți că a striga la el nu face ca lucrurile să se îndrepte ci, din contră, ele doar se înrăutățesc.

Există două moduri abile de a proceda cu un copil care nu se mai oprește din plâns:

1.  Arată-i dragoste, mângâie-l, ia-l în brațe, leagănă-l.

2. Lasă-l să plângă; nu încerca să intervii și creează-i un spațiu sigur în care bebelușul să se epuizeze.

Am da dovadă de înțelepciune dacă ne-am trata pe noi înșine așa cum tratăm bebelușii care plâng. Când dăm de un necaz, nu ne atingem scopul, ne schimbăm un obicei bun cu unul rău, suntem prinși într-un ciclu de gândire negativ sau suntem blocați într-o stare de dispoziție proastă, suntem înclinați să țipăm (în gând) la noi înșine.

Ne mustrăm pentru nereușită și ne autojudecăm pentru că gândim și ne simțim negativ.

Asemănarea cu copiii care plâng constă în faptul că la fel ca la un bebeluș care plânge, automustrarea, bătutul din picior și autojudecarea nu fac ca lucrurile să fie mai bune ci aproape întotdeauna le înrăutățesc.

Mergând și mai departe cu comparația cu bebelușii, dacă pe ei îi iubim în mod sigur, întrebarea este dacă nutrim suficientă iubire și față de noi înșine.

Compasiunea de sine nu poate funcționa fără iubire de sine. Desigur aici nu este vorba de forme bolnăvicioase ale iubirii de sine ci de sentimentul care ar trebui să-l avem fiecare dintre noi pentru că nu ne putem aștepta ca alții să ne aprecieze atât timp cât noi înșine nu ne iubim.

De altfel există, conform psihologilor, câteva semnale de alarmă care arată că nu ne iubim suficient:

  • Nu îndrăznești să fii tu însuți ci încerci mereu să le faci pe plac celorlalți;
  • Ți-e teamă să-ți exprimi părerea deoarece este diferită de cea a celorlalți;
  • Ești excesiv de exigent cu tine însuți și te critici cu asprime;
  • Nu acorzi atenție corespunzătoare corpului tău și îmbrăcăminții tale;
  • Nu ai încredere în abilitățile tale și nu oferi motivații manifestărilor tale;
  • Nu ai suficientă încredere în tine;
  • Ești reticent în a fi complet deschis cu persoanele din viața ta.

Prezența oricăruia din aceste semnale trebuie să ne pună pe gânduri și să ne îndemne către schimbare. Fără o asemenea schimbare nu poate fi vorba nici de autocompasiune.

Cercetările arată că indivizii care reacționează la eșec cu compasiune de sine revin pe calea cea bună mult mai rapid decât cei care se autojudecă.

Acest lucru se datorează faptului că, dacă vă autojudecați pentru o nereușită, simțiți vinovăție sau rușine, de multe ori această vinovăție sau rușine este cea care conduce la amplificarea comportamentului nedorit.

Același lucru este valabil și în cazul stărilor cognitive și emoționale: rezistența la un gând sau sentiment nedorit de obicei întăresc acel sentiment, îl fac mai puternic.

Când ne aflăm într-o încurcătură sau ne împotmolim într-o rutină – lucruri pe care, fără îndoială, le facem, indiferent de cât de performanți suntem, pentru că “suntem oameni” – nu este cazul să mai “turnăm gaz pe foc”.

Ca în cazul unui bebeluș, trebuie să rezistăm la nevoia de a țipa la noi înșine și în schimb să încercăm să ne arătăm un pic de iubire.

Dacă acest lucru nu funcționează, nu ne rămâne altceva mai bun de făcut decât să trecem la varianta 2 adică “să mergem cu totul pe câmpul de luptă”. În loc să ne angajăm în situația de a ne spune povești despre noi, trebuie să încercăm să ne creăm “spațiul” pentru care sistemul nostru minte-corp să realizeze echivalentul plânsului bebelușului “până la epuizare”.

O parabolă budistă despre loviturile de săgeți spune că “atunci când te lovesc mai multe săgeți, prima doare dar, de cele mai multe ori, a doua, a treia și a patra săgeată sunt cele mai rele.” Prima săgeată ar reprezenta ceva negativ care ni s-a întâmplat. Săgețile ulterioare sunt reacțiile noastre la respectiva situație negativă și ele funcționează ca și când, “turnăm gaz peste foc”.

În acest context, scriitorul american Brad Stulberg, preocupat de problemele de sănătate și starea de bine a oamenilor, recomandă drept practică zilnică identificarea momentului când “săgețile ulterioare” (a doua, a treia…) ne lovesc, de exemplu sub formă de gândire negativă și să îl folosim ca pe un indiciu pentru a reveni în prezent iar acest lucru să îl facem cu autocompasiune.

Revenirea în actualitate poate fi realizată și cu o versiune a mantrei: „Asta se întâmplă chiar acum. E în regulă. Sunt om, ca toți oamenii. Ce acțiune pot întreprinde, dacă există vreuna?”

Mai este de subliniat că ar fi important să vedem acest tip de compasiune de sine ca pe o oricare altă abilitate și să nu ne așteptăm să funcționeze imediat. Trebuie să o dezvoltăm de-a lungul timpului prin practică consecventă. Reușita este echivalentă cu multe picături de fericire.

Don’t worry, be happy!

Surse:

1.getpocket.com/explore/item/stop-judging-yourself-the-link-between-self-compassion-and-peak-performance

2.dozadesanatate.ro/iubirea-de-sine-nu-te-iubesti-suficient/

28 Sep

„Fericirea este iubire. Punct!”

„Iubirea adevărată, mare, necondiționată, e taina tuturor fericirilor pământești și cerești. Numai iubirea apropie pe om de Dumnezeu.”

Liviu Rebreanu

 

Multe lucruri cum ar fi reușita în afaceri, performanțele sportive ș.a. oferă sentimente plăcute și multe satisfacții. Dar obiectivul nostru principal fiind o viață lungă, fericită și sănătoasă, el este mai degrabă atins dacă ne vom concentra mult mai mult pe iubire.

Tema iubirii este o temă abordată din vechime, are aproape vârsta omenirii. De ea s-au ocupat numeroși poeți și scriitori dar ea devine și un adevăr al științei moderne.

La Harvard University din SUA s-a desfășurat un studiu longitudinal, The Study of Adult Development (Studiul dezvoltării adulților), care a urmărit, timp de 75 de ani, două grupuri de bărbați pentru identificarea predictorilor psihosociali ai îmbătrânirii sănătoase.

Un grup format din 268 de absolvenți ai anilor 1939-1944 de la Harvard a fost cuprins în Studiul Grant iar un al doilea grup, format dintr-un număr de 456 bărbați, care au crescut în cartierele orașului Boston, a fost cuprins în Studiul Glueck.

Cercetătorii au fost interesați în special de variabilele psihosociale și biologice, procesele din viața anterioară, experiența copilăriei și a adultului care prezic calitatea relațiilor intime din viața târzie precum și în ce măsură căsătoria este legată de sănătatea și bunăstarea în viața târzie (la vârsta de 80 – 90 de ani).

Multe dintre concluziile studiului sunt cele așteptate: să nu bei prea mult; să nu fumezi; să faci mișcare des; să mănânci sănătos; să menții o greutate corporală sănătoasă; să înveți continuu. Dar, potrivit psihiatrului american George Vaillant, profesor la Școala Medicală Harvard și director de cercetare al Departamentului de Psihiatrie, care a direcționat studiul timp de peste trei decenii, cea mai importantă componentă pentru o viață lungă, fericită și sănătoasă este iubirea.

„Cei 75 de ani și 20 de milioane de dolari cheltuiți în Studiul Grant indică o concluzie simplă, formată din cinci cuvinte (“Happiness is love. Full stop.”)”, scrie Vaillant. „Fericirea este iubire. Punct.”

Să iubești nu este ușor iar motivul l-a explicat, la vremea lui, foarte frumos, compozitorul (textierul și interpretul) Florin Bogardo în cântecul “Iubirea cea mare”:

„…S-alunge iubirea cea mare
Chiar şi-o boare,
ar putea…
De-ajuns s-o găsesc-obosită,
Plictisită,
în clipa grea..”.

Din nefericire, societatea noastră de consum, hiperconectată și în funcțiune 24/7, contribuie din plin la a face ca iubirea să fie o provocare greu de susținut.

La toate acestea se adaugă și faptul că, mult prea des, unele mulțimi „pline de moralitate” exclud iubirea cu totul.

Distragerea atenției, starea de permanent ocupați și dorul neîncetat sunt, în multe privințe, antitezele iubirii. Deci este de la sine înțeles că iubirea necesită întreținere și atenție.

„…Iubirea se cere păzită
de oarba ispită, de fumul rebel;
păzită cu zel ,
cu săbii de-oţel
şi de Ea şi de El
La fel!…”

mai spunea Florin Bogardo.

Întreținerea iubirii înseamnă a arăta un interes și o preocupare autentică pentru cineva și nu este ceva pasager – exclude atracția pentru o următoare țintă a iubirii, mai nouă, mai luminoasă sau mai strălucitoare. Această întreținere este constantă și de neclintit.

Dacă devii captivat de grădinărit și timp de o lună îngrijești în mod regulat plantele tale, ele vor începe să crească. Dar dacă după acea perioadă de entuziasm devii mai puțin interesat, uzi plantele numai atunci când nu ai nimic mai bun de făcut, plantele tale se vor ofili și vor muri. Întreținerea de care este nevoie pentru ca iubirea să înflorească și să prospere este foarte asemănătoare.

Iubirea necesită totodată atenţie! Atenția este un văr apropiat al întreținerii. Este vorba să fii pe deplin prezent acolo unde te afli. Nu unde vrei să fii. Nu acolo unde crezi că trebuie să fii. Acolo unde ești.

Când participarea înseamnă cu adevărat prezența deplină, delimitarea dintre subiectul și obiectul iubirii deseori se desființează în favoarea unei senzații de unitate.

Devii una cu iubitul/iubita ta. Devii arta pe care o faci, pentru că și arta poate deveni obiectal iubirii. Devii pădurea prin care mergi, pentru că și natura poate deveni obiect al iubirii.

Dacă ceea ce este iubirea pare un pic tainic, ceea ce nu este iubirea este relativ simplu de arătat.

Iubirea nu este un fel de „banalitate” sau remediu rapid. Iubirea nu este butonul „like” de pe Facebook sau Twitter, sau numărul de conexiuni pe LinkedIn. Nu este ceva ce vă sustrage în permanență de la ceea ce faceți sau vă face să vă verificați tot timpul telefonul. Nu este ceva la promoție, nu înseamnă o afacere mare și nici măcar câștigarea unei medalii de aur.

Iubirea te face să te pierzi în procesul de a te îngriji și de a arăta atenție nedivizată unei persoane sau altceva, prin suișuri și coborâșuri. Este în mod egal ceva simplu dar și greu.

Este adevărat, cultivarea acestui tip de iubire poate fi în conflict cu cultura actuală, dar dacă există ceva pentru care merită să mergi împotriva curentului, apoi iubirea este sigur acel ceva.

Și, deși rezultatul iubirii este minunat, procesul de a-l alimenta nu este nevoie să fie eroic.

De exemplu, un lucru total lipsit de eroism ar fi să oprim toate electronicele din casă la 19 p.m. ca să fim pe deplin prezenți cu familiile noastre. Potențial pentru iubire – și viața bună pe care o naște – există peste tot. Trebuie doar să avem grijă și atenție pentru a ne deschide către el pentru a-l pune în valoare. Astfel, indirect, ne asigurăm noi surse de picături de fericire.

Don’t worry, be happy!

 

Surse:

  1. getpocket.com/explore/item/love-is-an-ongoing-practice
  2. www.adultdevelopmentstudy.org/grantandglueckstudy
  3. www.youtube.com/watch?v=WlqQkXmu9Eg
21 Sep

O “țâră” de nebunie nu strică!

Amestecă puţină nebunie în cuminţenie, cât mai este timp.”

Voltaire

 

Așa cum nu există doi indivizi cu amprente identice, așa și mintea fiecărui om este unică. Ceea ce poate fi totuși la fel este faptul că toți am putea afișa, la un moment dat, trăsături care s-ar putea potrivi cu definiția uneia sau mai multor tulburări mintale.

Nikola Tesla

În lumea geniilor artistice, științifice sau literare sunt cunoscute nenumărate manifestări de “ciudați”. De exemplu, Nikola Tesla, un important om de știință al sfârșitului de secol XIX și începutul secolului XX, care a făcut peste 200 de invenții în timpul vieții sale (inclusiv primul prototip al unui motor electric, prima telecomandă și a contribuit la inventarea fotografiei cu raze X), avea o fobie intensă la murdărie și o obsesie curioasă de a face totul în multipli de trei. El calcula totul în mediul său imediat, cum ar fi câți centimetri cubi de mâncare era pe punctul de a mânca sau câți metri are de parcurs până la toaletă. Ani de zile a locuit prin hoteluri fără să-și plătească vreodată facturile.

Despre scriitori se știe că au mai multe șanse să fie deprimați decât restul populației, oamenii de știință să fie schizofrenici iar artiștii vizuali să fie psihologic bipolari.

Filosoful roman Seneca zicea: „Nu există genii adevărate fără un strop de nebunie.” Noi, ceilalți, am înțeles că oamenii care sunt genii sunt adesea un pic nebuni. Acceptăm asta, chiar dacă nu știm exact de ce este așa.

Dar, în timp ce dereglările mintale îi pot împinge pe unii oameni la extremele maxime ale creativității sau descoperirii, pentru majoritatea oamenilor, ele distrug.

Persoanele cu asemenea dereglări au probleme cronice de sănătate fizică, au dificultăți în formarea și menținerea relațiilor, câștigă mai puțini bani și trăiesc o viață mai scurtă.

Din păcate, în opoziție cu geniile, există oameni cu probleme de sănătate mintală care fac lucruri îngrozitoare; gândiți-vă la atentatorii sinucigași, la liderii de cult nebuni sau la indivizii care produc atentate prin școli!

Sănătatea mintală este un subiect complicat și adevărul este că multe din ceea ce considerăm sănătos și nesănătos, normal și anormal, depind de cultura și timpul în care trăim.

Noțiunile de sănătate și boală se schimbă de la o generație la alta. Cu secole în urmă, când depresia era cunoscută sub numele de „melancolie”, se credea că ea ar fi cauzată de un dezechilibru al lichidelor corporale numite „umori”.

Vincent van Gogh

Tot așa, psihiatrii zilelor noastre nu au ajuns încă la o definiție clară a unor boli ca Tulburarea de hiperactivitate cu deficit de atentie (ADHD), schizofrenia și tulburarea bipolară.

Chiar și în citatul Seneca menționat mai sus, cuvântul latin pentru „nebunie” a fost folosit foarte diferit de ceea ce se consideră a însemna în prezent. Pentru romanii antichității, acesta însemna ceva mai mult ca inspirație sau iluminare și drept urmare însemna ceva către care se aspira.

Tulburările mintale sunt adesea dificil de definit și pentru faptul că multe dintre caracteristicile lor sunt, într-un sens, versiuni extreme ale unor trăsături văzute în general ca „normale”.

De exemplu, cu toții putem fi, din când în când, un pic obsesivi și să facem lucruri stupide pe care nu le-am face în mod normal. Poate că ne place ca ustensilele de bucătărie să fie aranjate doar într-un anume fel pentru că altfel începem să ne gândim că toată casa urmează să explodeze. Nu avem TOC (Tulburare obsesiv-compulsivă), dar avem o fixare specială asupra unor lucruri care trebuie să fie „în ordine”, pentru ca să ne simțim confortabil și în siguranță.

Este posibil ca foarte mulți oameni să aibă ceva asemănător în viața lor, întrebarea este doar în ce măsură?

Pentru marea majoritate dintre noi, este ușor să ne dăm seama când mințile noastre “au luat-o razna” un pic și putem reintra repede în realitate. În schimb, oamenii cu anumite tipuri de schizofrenie, au probleme să distingă „lumea reală” de imaginația lor.

Persoanele cu tulburări generale de anxietate sunt atât de depășite de anxietatea lor, încât nu pot duce o viață funcțională. În mod similar, oamenii cu TOC extrem se află în mod constant într-o stare în care nu au controlul propriilor lor minți sau acțiuni.

Însă ideea ar fi că, în felul nostru, suntem toți “un pic nebuni”. Facultățile noastre psihologice sunt ca și capacitatea atletică sau înălțimea. Cei mai mulți dintre noi se plasează, în ceea ce privește înălțimea, în jurul unei înălțimi medii stabile, dar există persoane la extreme – unii sunt pitici iar alții sunt uriași. Atât piticii cât și uriașii văd lumea mult diferit față de majoritatea din mijloc.

Și acele extreme, deși de obicei negative, sunt aceleași extreme care duc la explozii de creativitate și geniu. Și nu este vorba despre cum să scăpăm de ei, ci despre cum îi “gestionăm”.

În acest sens, este interesant de observat că, privind lucrurile din perspectiva evoluției umane, unele tendințe de boli mintale, în anumite situații, ar fi putut fi avantajoase în triburile în devenire ale strămoșilor noștri.

Un psihopat prezintă, în mod evident, un mare risc, în special pentru cei care se apropie de el dar calitățile sale psihopate l-ar putea face să fie un conducător iscusit, chiar dacă este unul nemilos.

Dacă s-a întâmplat ca un trib să aibă nevoie de un conducător iscusit și nemilos pentru a-l ghida printr-un mediu imprevizibil și instabil, psihopatul ar fi putut fi cea mai bună opțiune a membrilor tribului respectiv.

Societatea modernă nu este diferită. Pe de o parte, avem nevoie de foarte mulți oameni stabili, „plictisitori”, pentru a crea industrii stabile și “plictisitoare” (cum ar fi și companiile de apă și electricitate și industria alimentară), de care depindem în fiecare zi. Toate acestea creează coloana vertebrală a civilizației.

Ernest Hemingway

Pe de altă parte, la fel ca strămoșii noștri tribali, societatea modernă are nevoie și de indivizi imprevizibili și “ciudați” și asta pentru că umanitatea are nevoie și de surse de inovație.

Este evident că aceleași trăsături extreme care stânjenesc indivizii ar putea fi și ceea ce, pe de altă parte, oferă „tinctura de nebunie” pentru geniul și creativitatea lor.

Poate că anxietatea hipersensibilă care îi provoacă atacuri de panică fetei de la call center-ul nu știu cărei companii, este aceeași anxietate hipersensibilă care o va inspira să scrie un roman sau o poezie strălucitoare.

Poate că directorul general, al unei firme, considerat “psihopat” de angajați, este bun să ia decizii de afaceri tocmai pentru că este un “tâmpit psihopat”. El vede doar numerele, nu oamenii. Și, în mod ciudat, toți angajații beneficiază financiar de lipsa lui de empatie.

Poate că acel copil autist dintr-o oarecare clasă de matematică-fizică, va continua să producă progrese majore în fizica cuantică și să câștige premiul Nobel într-o zi.

Riscul inerent de a trăi la marginea efortului uman este ceea ce determină apariția ideilor noi și, în final, progresul. Avem nevoie de oameni care nu sunt doar suficient de creativi pentru a vedea lumea în moduri noi, dar și suficient de “nebuni” pentru a crede că ideile lor nu sunt nici delirante și nici nebune.

Ideea este că uneori un anumit grad de nebunie pare să fie benefic. Este doar o chestiune de a canaliza această nebunie în direcția corectă. Și întrucât toți suntem un pic nebuni, conștientizarea propriei noastre excentricități și tendințe are consecințe foarte reale pentru propriile noastre vieți.

Pornind de aici, în foarte multe cazuri, sănătatea mintală nu este o problemă de a „vindeca” sau „a repara” oamenii, ci de a recunoaște locul în care pot apărea punctele forte ale unui creier extrem și, în același timp, de a învăța să facă față slăbiciunilor sale.

Mulți oameni au un anumit grad de rușine în ceea ce privește modul de funcționare al creierului lor. Li se spune că sunt prea sensibili, sau sunt prea suspicioși și introspectivi, sau petrec prea mult timp devorând romane fanteziste și desenând imagini, sau sunt prea cusurgii și obsesivi în ceea ce privește aspectul lor, sau prea hiper… și maniacali, sau orice altceva.

Ca orice altă parte a corpului, mintea noastră este preambalată cu propriile sale avantaje și dezavantaje. Trebuie să le învățăm și să le folosim bine. Și calea de a face asta nu este prin conformism orb sau prin ascunderea “idiosincraziei” proprii ci prin acceptarea și apoi exprimarea lor.

Cu alte cuvinte, și o „țâră” de nebunie ne poate aduce multe picături de fericire.

Don’t worry, be happy!

 

Sursa:

getpocket.com/explore/item/the-surprising-benefits-of-being-slightly-crazy

14 Sep

Cum vă apreciați viața?

Oamenii înțelepți nu au nevoie de sfaturi, iar cei proști nu le urmează.”

Benjamin Franklin

 

Răspunsul la întrebarea din titlu implică o evaluare. Orice evaluare este sinonimă cu o măsurătoare iar măsurătoarea nu înseamnă altceva decât o comparare.

Este vorba despre a compara mărimea de evaluat cu o mărime luată ca termen de comparație numită unitate de măsură.

Fără să intru în amănunte reamintesc că măsurarea unei lungimi înseamnă a o compara cu 1 metru, că măsurarea unui interval de timp înseamnă a-l compara cu o secundă ș.a.m.d.

De fiecare dată, rezultatul măsurătorii este un număr care arată de câte ori unitatea de măsură se cuprinde în mărimea de măsurat.

Și ca să nu se creadă că toate acestea sunt valabile numai la Fizică, trebuie să observăm că în același mod, uitându-ne tot la niște numere, putem evalua cu ușurință o afacere: cifra de afaceri, profitul, costurile, fluctuația personalului etc.

Lucrurile acestea ar trebui să fie valabile și când ne apreciem viața numai că, în acest caz nu există valori universale stabilite prin convenții internaționale, așa cum este S.I. (Sistemul Internațional de mărimi și unități de măsură)  care să ne permită să ne evaluăm viața.

Ca urmare, fiecare persoană trebuie să-și creeze propriul sistem de măsurare pentru a stabili cum îi este viața.

Unii fac asta prin a privi cât de mult câștigă în comparație cu semenii lor. Alții privesc cât de departe au urcat pe scara companiei. Există și persoane care își apreciază viața folosind drept criteriu aspectul lor fizic.

În orice caz, nu banii ar trebui să fie unitatea de măsură pentru realizarea acestei evaluări.

Bloggerul Darius Foroux a studiat modul în care cei mai de succes gânditori ai timpului nostru își apreciază viața. Răspunsul este surprinzător. Rareori auziți că oamenii de succes își măsoară viața în funcție de mărimea contului lor bancar. Majoritatea dintre ei au în vedere următorii 3 factori:

  1. Energia
  2. Munca
  3. Relațiile sociale

Cele trei criterii sunt strâns legate. Când suntem plini de energie, avem o dispoziție bună iar când avem o dispoziție bună, lucrăm mai bine. Și când lucrăm mai bine, suntem mai mulțumiți de viața noastră, astfel încât putem oferi mai mult celor din jurul nostru iar asta ne îmbunătățește relațiile. Și așa cum am arătat în mai multe rânduri, secretul unei vieți bune îl constituie relațiile sociale bune.

În acest sens se pronunță și Clayton M. Christensen, profesor la Harvard Business School și autor al cărții How Will You Measure Your Life?: “Cel mai important factor al fericirii noastre pe termen lung sunt relațiile pe care le avem cu familia și prietenii apropiați.”

Atunci când vine vorba de relații, calitatea contează mai mult decât cantitatea. Deși este ușor să alegi oameni folosind social media, merită spus că nimănui nu-i pasă de câți prieteni online ai.

Relațiile reale, de calitate, au nevoie de mult timp pentru a crește și sunt necondiționate. Din păcate, majoritatea relațiilor nu satisfac aceste condiții.

De exemplu, cineva este iubit(ă) doar până când, își schimbă părerile sau câștigă câteva kilograme. În multe cazuri prieteniile se manifestă doar la zilele de naștere când este vorba de băut o “bere gratis”.

Aceste tipuri de relații “condiționate” sunt inutile. Prietenia și iubirea reală sunt mai puternice decât atât. Viața este bogată când ești înconjurat de oameni pe care îi iubești și te iubesc la rândul lor indiferent de situație.

  1. Evaluarea energiei

Energia ne-o putem măsura ușor fără să fie necesare aparate speciale (cum sunt contoarele pentru măsurarea energiei electrice). Tot ce trebuie să facem este să observăm cum ne simțim fizic.

Energie înaltă? Avem o dispoziție bună, ne simțim încrezători, așteptăm cu nerăbdare viitorul, suntem zâmbitori și ne bucurăm să facem ceea ce ne place.

Energie joasă? Dispoziție proastă, tristețe, frică de viitor, timiditate, evitarea contactului ocular, îngrijorare etc.

Ceea ce devine important este găsirea unor modalități de a ne crește energia. În acest scop ar trebui să ne întrebăm:

„Care activități îmi strică starea de spirit și fac să mi se scurgă energia degeaba?”

”Care activități fac să mă simt bine și îmi furnizează energie?”

În cartea sa The 80/20 Principle britanicul Richard John Koch aplică principiul lui Pareto (a se vedea  www.utildestiut.ro din 28.11.2014) la toate domeniile inclusiv la afaceri și nu în ultimul rând la fericire.

El vorbește despre cum 20% din activități duc la 80% din fericirea noastră.

Pornind de aici, înseamnă că trebuie să identificăm acele activități care ne măresc energia și cărora le datorăm starea noastră de bine.

Indiferent de ce vom constata, este bine de reamintit că, energia oricui se îmbunătățește prin exerciții fizice și alimentație sănătoasă.

  1. Evaluarea muncii

Dacă vine vorba de muncă atenția ar trebui să fie îndreptată către disponibilitatea și potențialul de învățare.

Acest lucru îl spune foarte clar și profesorul Christensen în cartea sa (menționată mai sus): „Pentru a găsi într-adevăr fericirea, trebuie să continuați să căutați oportunități pe care le considerați că sunt semnificative, în care veți putea învăța lucruri noi să reușiți și să vi se acorde din ce în ce mai multă responsabilitate.”

Succesul în carieră și viață este direct legat de cât de mult înveți și vei continua să înveți. Educația nu se termină niciodată.

În același timp, veniturile sunt legate direct de învățare. Cu cât înveți mai mult, cu atât câștigi mai mult. Desigur, există limite legate de această afirmație. De asemenea, degeaba înveți dacă cunoștințele nu sunt puse în practică.

Cu toții am auzit despre oameni deștepți care, dintr-un motiv sau altul, și-au pierdut potențialul de învățare. Pentru a avea succes, trebuie să acționezi întotdeauna folosind ceea ce știi. Fără acțiune, cunoașterea este inutilă.

Dar, în general, cu cât știi mai mult (din experiență sau din studiu), cu atât poți contribui mai bine la mersul companiei la care lucrezi, la sprijinirea colegilor, la atragerea clienților etc. Această contribuție se traduce prin venituri.

  1. Evaluarea relațiilor

La acest capitol al relațiilor interpersonale este clar că lucrurile stau cu atât mai bine cu cât contribuția noastră la viața altor oameni este mai mare.

Când ne evaluăm relațiile, există riscul de a face greșeala să urmărim ceea ce fac alții pentru noi dar modul cum te tratează alții depinde de ei iar de noi depinde doar modul nostru de reacție.

Prin urmare, în loc să privim cum ne tratează ceilalți, ar trebui să măsurăm cât timp și energie le punem noi la dispoziție. Acesta este singurul lucru pe care îl putem controla.

În mod sigur atunci când ne facem timp pentru oamenii care contează pentru noi, relațiile se îmbunătățesc.

În concluzie, din toate cele de mai sus cred că de reținut ar fi faptul că trebuie să ne concentrăm mereu pe ceea ce putem controla. Energia noastră, efortul nostru la muncă și ceea ce investim în relațiile noastre sunt toate lucruri pe care le putem controla și dacă o facem cum trebuie vom fi mulțumiți de viața noastră și vom fi posesori de multe picături de fericire.

Don’t worry, be happy!

 

Surse:

1.getpocket.com/explore/item/how-i-measure-my-life

2.dariusforoux.com/manage-energy/

07 Sep

Norocul ni-l facem singuri?!

Norocul bate la ușa fiecărui om, dar în multe situații omul este plecat în vecini și nu aude ciocănitul.”

Mark Twain

 

Nu pot să nu observ marea asemănare dintre cuvintele lui Mark Twain și celebrele versuri ale cunoscutului folkist Ducu Bertzi “…Când s-o-mpărțit norocu…Fost-am eu dus la lucru…”. Deosebirea constă în ideea că subiecții unuia dintre autori sunt oameni harnici, muncitori iar ai celuilalt sunt plecați în vecini la o bârfă.

Lăsând gluma la o parte, se pare că ideea împărțirii norocului numai către unii provine din viziunea conform căreia cei mai norocoși oameni s-ar putea să aibă un set specific de abilități care le aduc șanse ocazionale.

Norocul poate părea sinonim cu hazardul. A numi pe cineva norocos înseamnă, de obicei, să negi importanța muncii sau talentului său dar poate însemna și tentația leneșului de a-și explica propriile nerealizări.

După cum spune Richard Wiseman, profesor de psihologie la University of Hertfordshire, din Marea Britanie, oamenii norocoși „par să aibă o abilitate neobișnuită să fie la locul potrivit în momentul potrivit și să se bucure mai mult de acest lucru fără pauze nenorocoase.”

Ce au acești oameni pe care ceilalți dintre noi nu le avem? Un fel de explicație ar putea avea drept cuvânt cheie cuvântul „abilitate”. Astfel, pe lângă nivelul lor de privilegiu sau de circumstanțele în care s-au născut, cei mai norocoși oameni pot avea un set specific de abilități care le amplifică șansele. Cumva, au învățat modalități de a transforma în favoarea lor meandrele vieții.

Sociologul Christine Carter, de la University of California, Berkeley, a avut un proiect personal privind demistificarea acestei abilități de a avea noroc. „Din punct de vedere academic, am fost întotdeauna un sceptic cu privire la orice concept legat de noroc”, spune Carter. Doamna Carter se justifică astfel: „Pentru că, în calitate de sociolog, este similar cu a ne întreba dacă toți copiii din Darfur (regiunea din Sudan intrată în conștiința publică ca urmare a genocidului declanșat în 2003 – n.n.) nu au noroc?”

Apoi, doamna Carter a dat peste cercetările despre noroc ale lui Wiseman. Până în anii 90, profesorul a lucrat la un proiect neconvențional – desfășurarea de experimente pe oameni autoproclamați norocoși sau nenorocoși, încercând să cuantifice diferențele dintre ei.

La început Christine Carter a fost de părere că „Cercetarea lui (a profesorului Wiseman – n.n.) este hilară”. „El ia persoanele care se autodefinesc ca fiind norocoase și oameni care nu spun că au noroc, apoi pune o bancnotă de 20 de dolari pe stradă, iar norocoșii o observă și o ridică. Și oamenii nefericiți nu” spune ea.

Totuși cercetările lui Richard Wiseman, efectuate pe parcursul a 10 ani (1993-2003) nu pot fi trecute cu vederea. El a transformat descoperirile făcute într-o „școală a norocului” în care oamenii ar putea învăța tehnici de inducere a norocului bazate pe patru principii de bază ale norocului: maximizarea oportunităților, ascultarea de propria intuiție, așteptarea norocului și transformarea ghinionului în șansă.

Strategiile de folosit includ utilizarea meditației pentru a spori intuiția, relaxarea, vizualizarea norocului și conversația cu cel puțin o persoană nouă în fiecare săptămână.

În acest nou context Christine Carter arată: „M-am gândit că dacă Wiseman poate instrui oamenii să fie norocoși, cu siguranță, putem învăța și copiii noștri cu aceste deprinderi care au și alte efecte secundare foarte bune cum ar fi abilități sociale mai bune și un sentiment mai puternic de recunoștință.”

Ea propune câteva strategii de bază pentru părinți ca ei să-și învețe copiii, inclusiv să fie deschiși la experiențe noi, să învețe să se relaxeze, să mențină conexiunile sociale și (da) să vorbească cu străinii.

Toate aceste tehnici au o temă comună – să fim mai deschiși cu mediul nostru, atât fizic cât și emoțional.

Asta are sens. Cu cât suntem mai atenți la ceea ce ne înconjoară, cu atât este mai probabil să identificăm și să captăm o resursă valoroasă sau să evităm o tragedie.

Oamenii norocoși nu atrag în mod magic noi oportunități și noroc. Nu, ei doar au mereu “ochii larg deschiși” și sunt pe deplin prezenți în actualitate (ceea ce nu se poate spune despre persoanele lipite de ecranul telefonului, chiar și când merg pe stradă).

Asta înseamnă, de asemenea, că orice lucru care apare în mediul nostru și ne afectează abilitatea fizică sau emoțională afectează și așa numitul „noroc”. Stresul fizic și emoțional ne izolează de oportunități.

„Dacă sunteți îngrijorat că nu veți găsi un loc de parcare, atunci viziunea vi se restrânge,” spune Carter. „Vă pierdeți viziunea periferică, cu cât sunteți mai anxioși, deoarece mecanismul vostru de “luptă sau fugi” creează o viziune binoculară.”

Persoanele anxioase își îndreaptă atenția asupra potențialelor amenințări și în mod previzibil este mai puțin probabil să converseze cu străinii.

„Învățăm copiii noștri să nu vorbească cu străinii și îi învățăm să se teamă de alți oameni, iar acest lucru le închide oportunitățile pe care oamenii le pot aduce, dar creează și anxietate”, mai spune Carter.

Concluzia este relativ simplă: redu frica și anxietatea copiilor față de întâlnirea cu oameni noi și fă-i să fie mai deschiși către conexiunile avantajoase pe care le pot aduce acești oameni!

Carter a descoperit că simpla deschidere a minților părinților în acest fel către ideea că norocul ar putea fi învățat are repercusiuni importante.

Ea recunoaște că provine dintr-o familie cu un istoric ce cuprinde un lung șir de femei anxioase și învățarea acestor abilități privind norocul nu a fost ușoară. “Dar, după ce o faceți,” spune ea, „puteți începe să vedeți binele în situații nefericite, ceea ce vă poate îmbunătăți răspunsul la nenorocire.”

O parabolă antică despre un fermier și fiul lui relatează faptul că atunci când fiul și-a rupt piciorul vecinii l-au compătimit pe fermier spunându-i: „Ce ghinion!” Fermierul a răspuns doar cu un singur cuvânt „Poate”. Ulterior, s-a dovedit că piciorul rupt l-a salvat pe fiul său de a merge la război… ”

În încheiere nu-mi rămâne decât să precizez ideea principală ce rezultă din toate cele de mai sus: cheia norocului este o minte deschisă! Dacă procedăm în consecință, putem avea parte de multe picături de fericire.

Don’t worry, be happy!

 

Sursa:

getpocket.com/explore/item/the-key-to-good-luck-is-an-open-mind

02 Sep

Ce capacitate importantă ar trebui neapărat să deprindă tineretul studios al secolului XXI?

Dacă libertatea înseamnă ceva, înseamnă dreptul de a spune oamenilor ceea ce nu vor să audă.”

George Orwell

 

Înainte de orice, trebuie să-mi cer scuze de la eventualii mei cititori fideli pentru apariția cu întârziere a acestei postări. Întârzierea nu mi se datorește mie ci providerului de Internet legat de care cred că este suficient să spun, parafrazând o sintagmă ajunsă celebră (“Iarna nu-i ca vara.”), Africa nu-i ca Europa.

Dreptul de a spune NU reprezintă, fără îndoială, una din formele libertății individului într-o lume democratică.

Evident, nu este vorba de nihilismul adoptat de unele persoane numai pentru ca să pară mai interesante. Este vorba de posibilitatea de a nu accepta acele lucruri cu care nu suntem de acord, fie că este vorba de politică, de profesie, de viața socială ș.a., fără să ne fie rușine sau să ne temem.

În lumea dezvoltării tehnico-științifice de azi, ar trebui să putem apela la dreptul de a spune NU și față de bombardamentul cu informații la care suntem permanent supuși. Asta ar însemna să facem uz de dreptul fie de a accepta aceste informații așa cum le primim fie de a le refuza.

Însă, această abilitate legată de informațiile nelimitate, în bună parte benefice, necesită un simț de concentrare și raționament pe care mulți tineri pur și simplu nu îl au sau nu încearcă să îl folosească.

Există multe dezbateri despre ceea ce copiii și tinerii au nevoie cel mai mult pentru a avea succes într-o lume din ce în ce mai competitivă.

Provocările automatizării, globalizării și tulburărilor politice scot în evidență faptul că trăim o epocă de “suprasarcină informațională”.

Chiar și la nivelul de vârstă al gimnaziștilor își fac deja loc întrebări, pe care și le adresează unii altora, de genul: “În ce limbaj știi să programezi?”; „Vorbești o a doua limbă?”; „Cât de mare este IQ-ul tău?”

În acest context, mi s-a părut interesantă părerea lui Fareed Zakaria, jurnalist și politolog la CNN, părere conform căreia singurul lucru pe care copiii trebuie să îl învețe este „disciplina intelectuală”.

Capacitatea de a evoca diferite lucruri (pentru care avem Google) sau de a repeta papagalicește cele asimilate, a devenit depășită.

Tineretul studios trebuie să-și croiască drum printre “zgomote” (este vorba de informațiile inutile sau greșite), să discearnă fapte, să analizeze perspective și să își dezvolte propria expertiză.

La un summit pentru educație (în 2017), Fareed Zakaria a prezentat modul în care „barajul” mass-media are efect asupra felului în care tinerii preiau și procesează informațiile.

El arată că tot timpul le spune propriilor copii că: „puteți să zăboviți pe aceste titluri, tweet-uri și postări pe bloguri care vă plac dar, în ultimă instanță, calea care vă dezvoltă cunoștințele reale despre un subiect continuă să rămână totuși cititul de cărți; rămâne totuși necesitatea să vorbiți cu experți, necesitatea să călătoriți”.

„Tot ce ai de făcut, dacă nu te ocupi de aceste lucruri, este să te pui într-un dezavantaj competitiv. Cred că aceasta este una dintre marile provocări cu care ne confruntăm” mai spune Fareed Zakaria.

Mi se par instructive unele amănunte autobiografice menționate de el spre a servi drept exemplu tinerilor. “Am crescut în India fără televiziune. Televiziunea a venit în India cam în 1975, când aveam 10 ani – Un canal, alb-negru, difuza emisiuni despre agricultura indiană pe care nimeni nu le urmărea. Era un singur film Bollywood în noaptea de duminică. În aceste condiții, am citit cu lăcomie pentru că asta puteam și puteți și voi face. Dacă aș fi avut un supercomputer în buzunar, numit iPhone, care poate transmite toate divertismentele din lume, toate emisiunile TV, nu cred că aș fi citit atât de mult, dar nu cred că aș fi avut cariera pe care o am. Copiii vor trebui să învețe ceva ce eu nu trebuia să învăț așa de mult și care este disciplina, disciplina intelectuală – capacitatea de a spune NU… Lumea în care copiii mei cresc este exact opusul, o explozie în ceea ce privește posibilitățile de alegere, o explozie de opțiuni, o explozie de oportunități.”

Abilitatea de concentrare, de care vorbeam mai sus, nu se rezumă doar la utilizarea de mai puține aplicații sau la reducerea numărului de ecrane pe care copiii le accesează simultan, ci și la aplicarea rigorii privind sursa de informații. Cu alte cuvinte, tinerii trebuie să revină la elementele fundamentale ale educației care pun sub semnul întrebării informațiile și sursa.

Majoritatea adolescenților accesează știri din rețele precum Facebook, Twitter și Snapchat, unde informațiile prezentate de diverse persoane nu sunt verificate.

Un studiu de mare amploare realizat în 2016 de cei de la Stanford University  a găsit o majoritate covârșitoare de tineri, elevi de liceu și studenți care nu a putut face diferența dintre știri și conținut sponsorizat, surse de dovezi sau evaluarea afirmațiilor pe social media.

Concluzia raportului la studiu a fost: „În general, capacitatea tinerilor de a raționa cu privire la informațiile de pe Internet poate fi rezumată într-un singur cuvânt: deprimantă.”

În general, sursele noastre de informații primare provin de pe Internet și de pe rețelele de socializare, dar acestea, la rândul lor, devin un “câmp minat” când e vorba de separarea faptelor reale de ficțiune. Am ajuns în situația în care simplificarea și “forarea” în profunzimea informațiilor devine o necesitate.

Viitorul este întotdeauna incert, dar ceea ce pare clar este că unul dintre cele mai puternice instrumente pe care oricine le poate valorifica este urmărirea energică a ideii de a stăpâni modul cum să caute adevărul din informații.

Capacitatea de a spune NU, cu care ar trebui să fie dotat și tineretul studios, înseamnă și a-ți rezerva dreptul să cauți adevărul, să ai propria părere, să nu preiei automat orice idee numai pentru că provine de pe Internet sau altă sursă notorie.

Dacă în calitate de părinți sau pedagogi reușim să-i învățăm asta pe copiii respectiv învățăceii noștri merităm în mod cert multe picături de fericire.

Don’t worry, be happy!

 

Surse:

1.getpocket.com/explore/item/the-most-important-skill-for-21st-century-students-is-the-discipline-to-say-no

2.purl.stanford.edu/fv751yt5934

24 Aug

Poți fi fericit(ă) când viața tuturor celorlalți este perfectă?

” Când otrava invidiei pătrunde într-un suflet, el este pradă unei duble suferințe: simte povara propriilor lui nefericiri şi geme în fața fericirii celuilalt.’’

Eschil

Sper că este evident faptul că întrebarea din titlu se dorește a ironiza sentimentul de invidie despre care filosofii consideră că este un fenomen universal.

În zilele noastre, se pare că orice om a avut sau are momente în care “otrava invidiei”, cum o numește Eschil, dramaturgul antichității grecești, îl atinge.

În urmă cu câteva zile, comentam cu familia viața „de invidiat” a unei foarte bune prietene din copilărie care, lucrând ca și ghid, ne delectează săptămânal pe Facebook cu imagini din diferite colțuri ale lumii, în care ajunge cu grupurile pe care le conduce. Mi-am amintit de ea, scriind aceste rânduri și m-a cuprins un sentiment de rușine, recunoscând că văzând-o ba la Paris, ba la Petersburg ba în cine știe ce oraș exotic din Asia, am experimentat și eu momente de invidie.  

Trăim în epoca invidiei: invidia pentru carieră, invidia pentru locuință, invidia pentru succese culinare, invidia pentru copii, invidia pentru siluetă, invidia pentru vacanță și înșiruirea ar putea continua “la nesfârșit”.

Pentru orice obiect, experiență, manifestare etc. există o invidie. Ființele umane au simțit întotdeauna ceea ce Aristotel a definit în secolul al IV-lea î.Hr. ca “durere la vederea norocului altuia”, durere stârnită de „cei care au ceea ce ar trebui să avem” și este demn de reținut că definiția asta s-a dat cu o mie de ani înainte de a apare invidia în lista cu cele șapte păcate capitale a papei Grigore I cel Mare (secolul VI).

Profesorul de psihologie de la Universitatea din Michigan, Ethan Kross, studiază impactul Facebook-ului asupra stării noastre de bine și este de părere că odată cu apariția social mediei „invidia este dusă la extrem”.

La rândul ei, dr. Rachel Andrew, psiholog clinician britanic, spune că în cabinetul ei de consultanță vede din ce în ce mai multă invidie, din partea unor oameni care „nu pot atinge stilul de viață pe care și-l doresc, dar pe care îl văd la alții”.

Ea spune că utilizarea platformelor de social media, Facebook, Twitter, Instagram ș.a., amplifică această discordie psihologică profund deranjantă.

„Cred că ceea ce a făcut social media este că toată lumea devine accesibilă pentru comparație”, explică ea. „În trecut, oamenii ar fi putut să-și invidieze doar vecinii, dar acum ne putem compara pe noi înșine cu toată lumea.

Aceste comparații sunt însă mai puțin realiste. După cum spune psihologul Rachel Andrew: „Știm cu toții că imaginile pot fi filtrate, că oamenii își prezintă cea mai bună realizare a vieții lor.”

După părerea ei, niciun grup de vârstă și nicio o clasă socială nu sunt imune la invidie. În cabinetul ei vede femei tinere, care încep prin a urmări anumite conturi pe Instagram pentru a se inspira în ceea ce privește coafura sau tehnicile de machiaj și sfârșesc prin a invidia femeile pe care le urmează și asta le face rău. Același comportament l-a observat dr. Andrew și la femeile mai în vârstă și în rândul oamenilor de afaceri: încep să caute pe Twitter sfaturi respectiv strategii și sfârșesc prin a invidia pe oamenii care par să aibă mai mult succes decât ei.

Există o definiție diferită și mai întunecată a conceptului de invidie. Pentru dr. Patricia Polledri, psihoterapeut britanic, cuvântul se referă și la ceva destul de periculos, care poate lua forma unui abuz emoțional și a unor acte violente de criminalitate.

„Invidia vrea să distrugă ceva ce altcineva are. Nu doar că-l dorești pentru tine acel ceva, ci dorești ca alți oameni să nu-l aibă. Este o problemă adânc înrădăcinată, în care ești foarte, foarte iritat de starea de bine a unei alte persoane – indiferent dacă este înfățișarea ei, poziția ei socială sau mașina pe care o are. Este tăcută, distructivă, necinstită – este răutate pură, ură pură”, spune ea.

Sentimentul de invidie poate face foarte dificilă căutarea și primirea de ajutor pentru persoanele care îl nutresc deoarece nevoia de a anihila orice este bun la ceilalți și chiar în ei înșiși este atât de puternică încât simt că este imposibil să ia ceva valabil de la altcineva.

Dr. Polledri este de părere că invidia nu este înnăscută și își are începutul într-o experiență de privațiune timpurie, când o mamă nu se poate lega de copilul ei, iar respectul de sine al copilului nu este alimentat.

Windy Dryden, renumit profesor britanic de la Goldsmiths University, London, terapeut comportamental cognitiv, este mai puțin interesat de cauzele fundamentale ale invidiei, concentrându-se în schimb pe ceea ce se poate face pentru a o înlătura sau măcar a o diminua.

După părerea lui, atunci când vine vorba de felul de invidie inspirat de media socială, există doi factori care fac ca o persoană să fie mai vulnerabilă: stima de sine scăzută și intoleranța privativă, care descrie experiența de a nu putea suporta să nu obții ceea ce îți dorești.

“Pentru a depăși acest lucru”, spune el, „gândește-te la ce ai învăța un copil. Scopul este de a dezvolta o filosofie, un mod de a fi în lume, care să vă permită să recunoașteți situația când altcineva are ceva ce vă doriți dar nu aveți și, să recunoașteți că puteți supraviețui fără acel ceva precum și faptul că dacă nu aveți acel ceva nu înseamnă că sunteți mai puțin demn sau mai puțin omenos.”

În aceeași ordine de idei, Ethan Kross este de părere că, am putea încerca să schimbăm modul în care folosim în mod obișnuit media socială. El arată că, de cele mai multe ori, oamenii folosesc Facebook în mod pasiv, “frunzărind” încet și leneș, și nu citind activ, postând ceva, trimițând mesaje sau comentând.

Se pare că utilizarea pasivă, este mai dăunătoare decât cea activă. „Legăturile dintre utilizarea pasivă și sentimentul de a te simți mai rău sunt foarte puternice – avem seturi de date uriașe care implică zeci de mii de oameni ”, spune Kross.

Deși este mai puțin clar cât de multă utilizare activă influențează starea de bine, pare să existe o legătură pozitivă între utilizarea Facebook pentru a ne conecta cu alții și a ne simți mai bine.

Poate că, totuși, fiecare dintre noi trebuie să fim mai atenți atunci când folosim activ media socială mai ales în ceea ce privește ce și de ce  încercăm să spunem precum și dacă nu cumva curajul nostru, când suntem online, poate contribui la crearea acestei epoci a invidiei în care trăim.

Poate că uneori postăm pe Facebook unele lucruri din vanitate, pentru că ne dorim aprecierile, mesajele de felicitare și poate, brutal spus, vrem ca alții să știe că ne descurcăm bine.

Este oare chiar necesar să punem pe social-media veștile personale? Cei care trebuie să le afle, familia, prietenii, colegii, le vor afla oricum destul de curând. Acest gen de postări creează o atmosferă care face ca invidia să înflorească în spațiul public.

În ceea ce privește conceptul de invidie al lui Polledri, cel mai nociv, nu poate exista nicio scuză sau vreun avantaj. Spun asta pentru că profesorul Dryden face diferența între invidia nesănătoasă și forma sa sănătoasă, care „poate fi creativă”.

La fel cum foamea ne spune că trebuie să mâncăm, sentimentul de invidie, dacă îl putem asculta într-un mod corect, ne-ar putea arăta ceea ce lipsește din viața noastră ceva care contează cu adevărat pentru noi, explică, la rândul lui, profesorul Kross.

Dacă acest lucru este realizabil, putem lua măsuri adecvate pentru ca să ne fie bine dar fără invidie. Și, dacă facem acest lucru, merităm multe picături de fericire.

Don’t worry, be happy!

Surse:

1.getpocket.com/explore/item/the-age-of-envy-how-to-be-happy-when-everyone-else-s-life-looks-perfect

2. www.armonieinsuflet.ro/despre-invidie-si-comparatia-cu-ceilalti/

17 Aug

Știți că illeismul ne poate face mai înțelepți?

Înțeleptul așteaptă totul de la el însuși, omul simplu așteaptă totul de la ceilalți.”

Confucius

 

Chiar dacă unii consideră că illeismul este o  manifestare infantilă iar ca termen psihologic este dat ca “tulburare de personalitate disociativă” (categorie care include personalitatea multiplă, amnezia disociativă – în care uiți cine ești – și depersonalizarea – în care nu mai știi cine ești) se pare că lucrurile nu stau chiar așa.

O serie de cercetări arată că vorbirea despre sine la persoana a treia, pentru că asta înseamnă illeism, ne poate face mai înțelepți.

În sprijinul acestei idei vine și faptul că multe personalități, din diferite domenii, au folosit sau folosesc illeismul. Dintre acestea pot fi amintiți Charles de Gaulle, Mihail Gorbaciov, Richard Nixon, Donald Trump, dintre politicieni, Diego Maradona, Pelé, Lothar Matthäus, dintre sportivi, Gina Lollobrigida, Salvador Dali, dintre oamenii de artă ș.a.m.d.

Și azi ideile lui Socrate, că „viața neexaminată nu merită trăită” și că „a te cunoaște pe tine însuți” este calea către adevărata înțelepciune, au o deosebită valoare.

O problemă care se pune însă este găsirea modalității corecte de a parcurge o astfel de autoreflecție.

Una dintre modalități ar fi simpla ruminație – procesul de a medita, la nesfârșit și obositor, pe o singură temă – dar nu ea este soluția. Ea probabil te determină să rămâi blocat în gândurile tale și să te cufunzi în emoțiile care te-ar putea duce pe un drum greșit. Ba mai mult, cercetările au arătat cu certitudine că persoanele care sunt predispuse la ruminație, iau deciziile sub presiune și prezintă un risc substanțial crescut de depresie.

În schimb, cercetările științifice sugerează că o soluție bună ar fi adoptarea metodei antice de retorică preferată încă de Julius Caesar și cunoscută sub numele de „illeism” – sau vorbitul despre sine la persoana a treia (termenul a fost inventat în 1809 de poetul și filosoful englez Samuel Taylor Coleridge pornind de la latinescul ille care înseamnă „el, acel”).

De exemplu, dacă eu (Gheorghe) aș avea în vedere o dispută pe care aș fi avut-o cu un prieten, aș putea să mă gândesc la ea în termenii: “Gheorghe s-a simțit frustrat că … El a răspuns…..”

Ideea este că această mică schimbare de perspectivă poate curăța ceața emoțională, permițându-ți să vezi clar trecutul prejudecăților tale.

O serie de cercetări au arătat deja că acest tip de gândire despre sine la persoana a treia poate îmbunătăți temporar luarea deciziilor. Dar o serie de articole constată că ea poate aduce beneficii gândirii și reglării emoționale și pe termen lung.

Cercetătorii spun că aceasta este „prima dovadă că procesele cognitive și afective legate de înțelepciune pot fi exersate în viața de zi cu zi și arată cum se poate face acest lucru”.

Multe dintre constatări aparțin psihologului Igor Grossmann de la University of Waterloo, Canada, prezentate într-o lucrare de psihologia înțelepciunii.

Obiectivul lui Grossmann este de a construi o bază experimentală puternică pentru studiul înțelepciunii, considerată multă vreme prea nebuloasă pentru a putea constitui obiectul investigațiilor științifice.

Într-unul din experimentele sale, el a stabilit că este posibil să se măsoare înțelepciunea raționamentelor indivizilor, la fel ca IQ-urile, prin punctaje specifice. Aceste punctaje evaluează diverse elemente ale gândirii, considerate de multă vreme esențiale pentru înțelepciune, inclusiv  “smerenia intelectuală”, luarea în considerare a perspectivei celorlalți, recunoașterea incertitudinii și capacitatea de a căuta un compromis.

(“Smerenia intelectuală” este un concept prin care psihologii denumesc capacitatea de a lua în considerare informații noi. A greși nu este semn de prostie, ci este semn de curiozitate, de deschidere către informații noi. Astfel, oamenii cu smerenie intelectuală își dezvoltă tot timpul inteligența și iau decizii mai bune.)

Grossmann susține ideea că înțelepciunea, așa cum este definită de aceste calități, constituie o “construcție” unică ce determină modul în care navigăm printre provocările vieții.

Lucrând cu Ethan Kross de la University of Michigan, Grossmann a căutat, de asemenea, modalități prin care s-ar putea îmbunătăți aceste scoruri privind înțelepciunea, demonstrând cu unele experimente izbitoare puterea illeismului.

Ei au descoperit că oamenii tind să fie mai modești și iau mai ușor în considerare alte perspective, atunci când li se cere să descrie problemele la persoana a treia.

Imaginați-vă, de exemplu, că vă certați cu partenerul/partenera. Adoptarea unei perspective la persoana a III-a, ca și cum ar fi a unei terțe persoane, te poate ajuta să-ți recunoști punctul de vedere sau să accepți limitele modului în care înțelegi problema. Sau, imaginați-vă că aveți în vedere schimbarea locului de muncă. Adoptarea perspectivei distanțate, ca urmare a folosirii illeismului, v-ar putea ajuta să cântăriți beneficiile și riscurile mișcării cu mai multă detașare.

Această cercetare a implicat doar manifestări pe termen scurt, însemnând că era departe de a fi clar dacă raționamentul mai înțelept, prin practicarea regulată a illeismului, poate deveni pe termen lung un obicei util.

Pentru a stabili acest lucru, o echipă de cercetare condusă de Igor Grossmann a cerut participanților la cercetare, în număr de aproape 300, să descrie o situație socială provocatoare, în timp ce doi psihologi independenți au notat diferitele aspecte privind înțelepciunea raționamentului lor („smerenia intelectuală” etc.).

Subiecților li s-a cerut apoi să țină un jurnal timp de patru săptămâni. În fiecare zi, trebuiau să descrie o situație pe care tocmai o trăiau, cum ar fi un dezacord cu un coleg sau o veste proastă. Jumătate au fost îndemnați să facă acest lucru la persoana întâi, în timp ce ceilalți au fost încurajați să o facă la persoana a treia. La finalul studiului, toți participanții au repetat testul de raționament înțelept.

Rezultatele lui Grossmann au fost exact așa cum sperase. În timp ce participanții care constituiau grupa de control nu au arătat nicio schimbare generală în scorurile de raționament înțelept, cei care au folosit illeismul și-au îmbunătățit „smerenia intelectuală”, luarea în considerare a perspectivei altora și capacitatea de a găsi un compromis.

După ce au terminat consemnările de patru săptămâni în jurnale, participanții au trebuit să prezică cum se pot schimba sentimentele lor de încredere, frustrare sau furie față de un membru apropiat al familiei sau prieten în următoarea lună pentru ca apoi, după ce luna respectivă a trecut, au revenit pentru a arăta cum s-au desfășurat lucrurile în realitate.

În conformitate cu alte lucrări privind „previziunea afectivă”, persoanele din grupa de control și-au supraestimat emoțiile pozitive și au subestimat intensitatea emoțiilor negative pe parcursul lunii respective. În schimb, cei care au ținut jurnalul folosind persoana a treia au fost mai exacți. O privire mai atentă a scos la iveală faptul că sentimentele lor negative, în ansamblu, au fost mai mult dezactivate și, de aceea, previziunile lor roz au fost mai exacte. Se pare că raționamentul lor mai înțelept le-a permis să găsească modalități mai bune de a face față problemelor.

Pentru moment, activitatea lui Igor Grossmann continuă să demonstreze că acest subiect, al înțelepciunii, este demn de un studiu experimental riguros – cu beneficii potențiale pentru noi toți.

Este bine cunoscut faptul că sporirea inteligenței generale prin antrenarea minții este dificilă în schimb, rezultatele psihologului sugerează că un raționament mai înțelept și o mai bună luare a deciziilor se află în puterea tuturor și ne poate ajuta să obținem multe picături de fericire.

Don’t worry, be happy!

 

Surse:

1.aeon.co/ideas/why-speaking-to-yourself-in-the-third-person-makes-you-wiser?utm_source=pocket&utm_medium=email&utm_campaign=pockethits

2. en.wikipedia.org/wiki/Illeism

10 Aug

Știți că cititul de ficțiune ne face oameni mai buni?

Întotdeauna mi-am imaginat Paradisul ca fiind un fel de bibliotecă.”

Jorge Luis Borges

 

Înainte de toate poate e bine să reamintesc deosebirea dintre ficțiune și non-ficțiune. Ficțiunea se bazează pe fantezie și este populată cu ființe, lucruri, oameni si evenimente imaginare. De cealaltă parte, non-ficțiunea se referă la date și fapte exacte, cu evenimente, personaje și lucruri care au existat sau există în realitate.

Ficțiunea este distractivă, atrăgătoare și amuzantă, în timp ce non-ficțiunea are un caracter mai informativ și ca urmare mai educativ.

De regulă romanele și povestirile sunt opere fictive bazate pe o poveste inventată, iar autobiografiile, cărțile de istorie și jurnalele sunt bazate pe fapte reale.

Se spune că cititul de ficțiune crește empatia și compasiunea oamenilor. Dar oare cercetările au dovedit cu adevărat asta?

În ciuda tuturor celorlalte distracții disponibile astăzi, nu există nicio îndoială că multe persoane adoră încă să citească.

Desigur cărțile ne pot învăța multe despre lume și îmbunătățesc vocabularul și abilitățile noastre de scriere. Dar poate ficțiunea să ne facă oameni mai buni?

Foarte multe lucruri bune se consideră ca fiind efectele cititului de ficțiune. S-a acreditat ideea că i se datoresc o serie de manifestări începând cu amplificarea voluntariatului și a caritabilului, până la tendința de a vota – ba chiar și scăderea treptată a violenței de-a lungul secolelor.

Fără să ne dăm neapărat seama, personajele din cărți ne fac să ne imaginăm cum ar fi să fim în locul lor și să comparăm reacțiile lor în diferite situații cu modul în care am răspuns noi în trecut sau ne imaginăm că am putea răspunde în viitor situațiilor în care sunt ele implicate.

Keith Oatley, romancier anglo-canadian și profesor emerit de psihologie cognitivă la Universitatea din Toronto, numește ficțiunea „simulatorul de zbor al minții”. La fel cum piloții pot exersa zborul fără a părăsi pământul, oamenii care citesc ficțiune își pot îmbunătăți abilitățile sociale de fiecare dată când deschid un roman.

În decursul cercetărilor sale, el a descoperit că pe măsură ce începem să ne identificăm cu personajele, începem să luăm în considerare obiectivele și dorințele lor în loc de ale noastre.

Când ele sunt în pericol, inimile noastre intră în joc. S-ar putea chiar să suspinăm. Dar citim cu încântarea de a ști că nu ni se întâmplă nimic din toate acelea. Nu facem pe noi din cauza terorii și nu sărim pe fereastră pentru a scăpa.

Unele dintre mecanismele neuronale pe care creierul le folosește pentru a înțelege întâmplările din narațiuni prezintă similitudini cu cele utilizate în situații reale.

De exemplu, dacă citim cuvântul „lovitură”, sunt activate zone ale creierului legate de lovirea fizică. Dacă citim că un personaj a tras de un șnur, activitatea crește în regiunea creierului asociată cu acțiunea de a apuca.

În aceeași ordine de idei, urmărirea unui complot, necesită abilitatea de a înțelege gândurile și emoțiile celorlalți și modul în care ele ne influențează comportamentul, abilitate cunoscută sub numele de „teoria minții”.

Când oamenii citesc despre gândurile unui personaj, sunt activate zonele creierului asociate cu „teoria minții”.

Având în vedere toată această practică în empatizarea cu alți oameni prin lectură, s-ar putea crede că nu e greu de demonstrat că cititorii de ficțiune au abilități sociale mai bune decât cei care citesc mai ales non-ficțiune sau nu citesc deloc.

Acest tip de cercetare și demonstrație nu este însă deloc ușor. Una dintre dificultățile ce survin ar fi aceea că mulți dintre noi avem tendința de a exagera numărul de cărți pe care le-am citit.

În orice caz, Oatley și colegii săi, cu testele pe care le-au folosit, au constatat că subiecții care au citit mai multă ficțiune decât non-ficțiune au obținut note mai mari, pe o scară care măsoară sensibilitatea interpersonală.

La Princeton Social Neuroscience Lab, psihologul Diana Tamir a demonstrat, folosind scanări ale creierului, că oamenii care citesc deseori ficțiune au o percepție socială mai bună, cu alte cuvinte, sunt mai pricepuți în a-și da seama ce gândesc și simt ceilalți.

Oamenii care citesc romane par a fi mai buni decât media la citirea emoțiilor celorlalți, dar asta îi face în mod necesar oameni mai buni?

Pentru a testa acest lucru, cercetătorii au făcut diverse experimente însă experimentele sunt un lucru și extrapolarea rezultatelor către întreaga societate este un altul.

Există întotdeauna posibilitatea ca în viața reală, oamenii care sunt mai empatici în primul rând să fie mai interesați de viața interioară a altor persoane și acest interes îi atrage către citirea ficțiunii.

Mai este o problemă: s-ar putea susține că cititul de ficțiune nu este singura activitate care îi face pe oameni mai empatici. Putem empatiza cu oamenii pe care îi vedem și în relatările de la știri (la TV) și e de sperat că o facem adesea.

Ficțiunea însă are cel puțin trei avantaje. În primul rând, avem acces la lumea interioară a personajelor într-un mod ceea ce nu se întâmplă cu jurnalismul.

În al doilea rând avem mai multe șanse de a suspenda de bună voie neîncrederea fără a pune la îndoială veridicitatea a ceea ce spun oamenii.

În cele din urmă, romanele ne permit să facem ceva greu de făcut în propriile noastre vieți și anume să vedem viața unui personaj de-a lungul mai multor ani.

Așadar, cercetările arată că, probabil, citirea ficțiunii îi face pe oameni să se comporte mai empatic. Drept urmare, s-a ajuns ca unele instituții să considere că efectele lecturii sunt atât de semnificative încât acum includ în programa de studiu module de literatură.

Astfel, Johanna Shapiro, psiholog, profesor de Medicina Familiei la University of California Irvine, School of Medicine, a creat un program de științe umaniste pentru formarea studenților de la medicină pentru că este convinsă că citirea de ficțiune are ca rezultat medici mai buni.

Toate cele spuse conduc și la ideea că ar fi timpul să uităm stereotipul “șoarecelui de bibliotecă” adică al individului timid al cărui nas este întotdeauna într-o carte, deoarece îi este greu să se descurce cu oameni reali.

De fapt, acești “șoareci de bibliotecă” ar putea fi mai buni decât toți ceilalți indivizi în ceea ce privește înțelegerea ființelor umane.

Dacă deja sunteți dar și dacă intenționați ca de acum înainte să fiți un “șoarece de bibliotecă” meritați multe picături de fericire!

Don’t worry, be happy!

 

Surse:

1.www.bbc.com/future/story/20190523-does-reading-fiction-make-us-better-people

2.evz.ro/carti-romani-cumparare-europa.html

3.www.roportal.ro/articole/despre/fictiune_vs_non_fictiune_3718/