“Oamenii înțelepți nu au nevoie de sfaturi, iar cei proști nu le urmează.”

Benjamin Franklin

 

Răspunsul la întrebarea din titlu implică o evaluare. Orice evaluare este sinonimă cu o măsurătoare iar măsurătoarea nu înseamnă altceva decât o comparare.

Este vorba despre a compara mărimea de evaluat cu o mărime luată ca termen de comparație numită unitate de măsură.

Fără să intru în amănunte reamintesc că măsurarea unei lungimi înseamnă a o compara cu 1 metru, că măsurarea unui interval de timp înseamnă a-l compara cu o secundă ș.a.m.d.

De fiecare dată, rezultatul măsurătorii este un număr care arată de câte ori unitatea de măsură se cuprinde în mărimea de măsurat.

Și ca să nu se creadă că toate acestea sunt valabile numai la Fizică, trebuie să observăm că în același mod, uitându-ne tot la niște numere, putem evalua cu ușurință o afacere: cifra de afaceri, profitul, costurile, fluctuația personalului etc.

Lucrurile acestea ar trebui să fie valabile și când ne apreciem viața numai că, în acest caz nu există valori universale stabilite prin convenții internaționale, așa cum este S.I. (Sistemul Internațional de mărimi și unități de măsură)  care să ne permită să ne evaluăm viața.

Ca urmare, fiecare persoană trebuie să-și creeze propriul sistem de măsurare pentru a stabili cum îi este viața.

Unii fac asta prin a privi cât de mult câștigă în comparație cu semenii lor. Alții privesc cât de departe au urcat pe scara companiei. Există și persoane care își apreciază viața folosind drept criteriu aspectul lor fizic.

În orice caz, nu banii ar trebui să fie unitatea de măsură pentru realizarea acestei evaluări.

Bloggerul Darius Foroux a studiat modul în care cei mai de succes gânditori ai timpului nostru își apreciază viața. Răspunsul este surprinzător. Rareori auziți că oamenii de succes își măsoară viața în funcție de mărimea contului lor bancar. Majoritatea dintre ei au în vedere următorii 3 factori:

1. Energia
2. Munca
3. Relațiile sociale

Cele trei criterii sunt strâns legate. Când suntem plini de energie, avem o dispoziție bună iar când avem o dispoziție bună, lucrăm mai bine. Și când lucrăm mai bine, suntem mai mulțumiți de viața noastră, astfel încât putem oferi mai mult celor din jurul nostru iar asta ne îmbunătățește relațiile. Și așa cum am arătat în mai multe rânduri, secretul unei vieți bune îl constituie relațiile sociale bune.

În acest sens se pronunță și Clayton M. Christensen, profesor la Harvard Business School și autor al cărții How Will You Measure Your Life?: “Cel mai important factor al fericirii noastre pe termen lung sunt relațiile pe care le avem cu familia și prietenii apropiați.”

Atunci când vine vorba de relații, calitatea contează mai mult decât cantitatea. Deși este ușor să alegi oameni folosind social media, merită spus că nimănui nu-i pasă de câți prieteni online ai.

Relațiile reale, de calitate, au nevoie de mult timp pentru a crește și sunt necondiționate. Din păcate, majoritatea relațiilor nu satisfac aceste condiții.

De exemplu, cineva este iubit(ă) doar până când, își schimbă părerile sau câștigă câteva kilograme. În multe cazuri prieteniile se manifestă doar la zilele de naștere când este vorba de băut o “bere gratis”.

Aceste tipuri de relații “condiționate” sunt inutile. Prietenia și iubirea reală sunt mai puternice decât atât. Viața este bogată când ești înconjurat de oameni pe care îi iubești și te iubesc la rândul lor indiferent de situație.

1. Evaluarea energiei

Energia ne-o putem măsura ușor fără să fie necesare aparate speciale (cum sunt contoarele pentru măsurarea energiei electrice). Tot ce trebuie să facem este să observăm cum ne simțim fizic.

Energie înaltă? Avem o dispoziție bună, ne simțim încrezători, așteptăm cu nerăbdare viitorul, suntem zâmbitori și ne bucurăm să facem ceea ce ne place.

Energie joasă? Dispoziție proastă, tristețe, frică de viitor, timiditate, evitarea contactului ocular, îngrijorare etc.

Ceea ce devine important este găsirea unor modalități de a ne crește energia. În acest scop ar trebui să ne întrebăm:

„Care activități îmi strică starea de spirit și fac să mi se scurgă energia degeaba?”

”Care activități fac să mă simt bine și îmi furnizează energie?”

În cartea sa The 80/20 Principle britanicul Richard John Koch aplică principiul lui Pareto (a se vedea  www.utildestiut.ro din 28.11.2014) la toate domeniile inclusiv la afaceri și nu în ultimul rând la fericire.

El vorbește despre cum 20% din activități duc la 80% din fericirea noastră.

Pornind de aici, înseamnă că trebuie să identificăm acele activități care ne măresc energia și cărora le datorăm starea noastră de bine.

Indiferent de ce vom constata, este bine de reamintit că, energia oricui se îmbunătățește prin exerciții fizice și alimentație sănătoasă.

2. Evaluarea muncii

Dacă vine vorba de muncă atenția ar trebui să fie îndreptată către disponibilitatea și potențialul de învățare.

Acest lucru îl spune foarte clar și profesorul Christensen în cartea sa (menționată mai sus): „Pentru a găsi într-adevăr fericirea, trebuie să continuați să căutați oportunități pe care le considerați că sunt semnificative, în care veți putea învăța lucruri noi să reușiți și să vi se acorde din ce în ce mai multă responsabilitate.”

Succesul în carieră și viață este direct legat de cât de mult înveți și vei continua să înveți. Educația nu se termină niciodată.

În același timp, veniturile sunt legate direct de învățare. Cu cât înveți mai mult, cu atât câștigi mai mult. Desigur, există limite legate de această afirmație. De asemenea, degeaba înveți dacă cunoștințele nu sunt puse în practică.

Cu toții am auzit despre oameni deștepți care, dintr-un motiv sau altul, și-au pierdut potențialul de învățare. Pentru a avea succes, trebuie să acționezi întotdeauna folosind ceea ce știi. Fără acțiune, cunoașterea este inutilă.

Dar, în general, cu cât știi mai mult (din experiență sau din studiu), cu atât poți contribui mai bine la mersul companiei la care lucrezi, la sprijinirea colegilor, la atragerea clienților etc. Această contribuție se traduce prin venituri.

3. Evaluarea relațiilor

La acest capitol al relațiilor interpersonale este clar că lucrurile stau cu atât mai bine cu cât contribuția noastră la viața altor oameni este mai mare.

Când ne evaluăm relațiile, există riscul de a face greșeala să urmărim ceea ce fac alții pentru noi dar modul cum te tratează alții depinde de ei iar de noi depinde doar modul nostru de reacție.

Prin urmare, în loc să privim cum ne tratează ceilalți, ar trebui să măsurăm cât timp și energie le punem noi la dispoziție. Acesta este singurul lucru pe care îl putem controla.

În mod sigur atunci când ne facem timp pentru oamenii care contează pentru noi, relațiile se îmbunătățesc.

În concluzie, din toate cele de mai sus cred că de reținut ar fi faptul că trebuie să ne concentrăm mereu pe ceea ce putem controla. Energia noastră, efortul nostru la muncă și ceea ce investim în relațiile noastre sunt toate lucruri pe care le putem controla și dacă o facem cum trebuie vom fi mulțumiți de viața noastră și vom fi posesori de multe picături de fericire.

Don’t worry, be happy!

 

Surse:

1.getpocket.com/explore/item/how-i-measure-my-life

2.dariusforoux.com/manage-energy/

“Norocul bate la ușa fiecărui om, dar în multe situații omul este plecat în vecini și nu aude ciocănitul.”

Mark Twain

 

Nu pot să nu observ marea asemănare dintre cuvintele lui Mark Twain și celebrele versuri ale cunoscutului folkist Ducu Bertzi “…Când s-o-mpărțit norocu…Fost-am eu dus la lucru…”. Deosebirea constă în ideea că subiecții unuia dintre autori sunt oameni harnici, muncitori iar ai celuilalt sunt plecați în vecini la o bârfă.

Lăsând gluma la o parte, se pare că ideea împărțirii norocului numai către unii provine din viziunea conform căreia cei mai norocoși oameni s-ar putea să aibă un set specific de abilități care le aduc șanse ocazionale.

Norocul poate părea sinonim cu hazardul. A numi pe cineva norocos înseamnă, de obicei, să negi importanța muncii sau talentului său dar poate însemna și tentația leneșului de a-și explica propriile nerealizări.

După cum spune Richard Wiseman, profesor de psihologie la University of Hertfordshire, din Marea Britanie, oamenii norocoși „par să aibă o abilitate neobișnuită să fie la locul potrivit în momentul potrivit și să se bucure mai mult de acest lucru fără pauze nenorocoase.”

Ce au acești oameni pe care ceilalți dintre noi nu le avem? Un fel de explicație ar putea avea drept cuvânt cheie cuvântul „abilitate”. Astfel, pe lângă nivelul lor de privilegiu sau de circumstanțele în care s-au născut, cei mai norocoși oameni pot avea un set specific de abilități care le amplifică șansele. Cumva, au învățat modalități de a transforma în favoarea lor meandrele vieții.

Sociologul Christine Carter, de la University of California, Berkeley, a avut un proiect personal privind demistificarea acestei abilități de a avea noroc. „Din punct de vedere academic, am fost întotdeauna un sceptic cu privire la orice concept legat de noroc”, spune Carter. Doamna Carter se justifică astfel: „Pentru că, în calitate de sociolog, este similar cu a ne întreba dacă toți copiii din Darfur (regiunea din Sudan intrată în conștiința publică ca urmare a genocidului declanșat în 2003 – n.n.) nu au noroc?”

Apoi, doamna Carter a dat peste cercetările despre noroc ale lui Wiseman. Până în anii 90, profesorul a lucrat la un proiect neconvențional – desfășurarea de experimente pe oameni autoproclamați norocoși sau nenorocoși, încercând să cuantifice diferențele dintre ei.

La început Christine Carter a fost de părere că „Cercetarea lui (a profesorului Wiseman – n.n.) este hilară”. „El ia persoanele care se autodefinesc ca fiind norocoase și oameni care nu spun că au noroc, apoi pune o bancnotă de 20 de dolari pe stradă, iar norocoșii o observă și o ridică. Și oamenii nefericiți nu” spune ea.

Totuși cercetările lui Richard Wiseman, efectuate pe parcursul a 10 ani (1993-2003) nu pot fi trecute cu vederea. El a transformat descoperirile făcute într-o „școală a norocului” în care oamenii ar putea învăța tehnici de inducere a norocului bazate pe patru principii de bază ale norocului: maximizarea oportunităților, ascultarea de propria intuiție, așteptarea norocului și transformarea ghinionului în șansă.

Strategiile de folosit includ utilizarea meditației pentru a spori intuiția, relaxarea, vizualizarea norocului și conversația cu cel puțin o persoană nouă în fiecare săptămână.

În acest nou context Christine Carter arată: „M-am gândit că dacă Wiseman poate instrui oamenii să fie norocoși, cu siguranță, putem învăța și copiii noștri cu aceste deprinderi care au și alte efecte secundare foarte bune cum ar fi abilități sociale mai bune și un sentiment mai puternic de recunoștință.”

Ea propune câteva strategii de bază pentru părinți ca ei să-și învețe copiii, inclusiv să fie deschiși la experiențe noi, să învețe să se relaxeze, să mențină conexiunile sociale și (da) să vorbească cu străinii.

Toate aceste tehnici au o temă comună – să fim mai deschiși cu mediul nostru, atât fizic cât și emoțional.

Asta are sens. Cu cât suntem mai atenți la ceea ce ne înconjoară, cu atât este mai probabil să identificăm și să captăm o resursă valoroasă sau să evităm o tragedie.

Oamenii norocoși nu atrag în mod magic noi oportunități și noroc. Nu, ei doar au mereu “ochii larg deschiși” și sunt pe deplin prezenți în actualitate (ceea ce nu se poate spune despre persoanele lipite de ecranul telefonului, chiar și când merg pe stradă).

Asta înseamnă, de asemenea, că orice lucru care apare în mediul nostru și ne afectează abilitatea fizică sau emoțională afectează și așa numitul „noroc”. Stresul fizic și emoțional ne izolează de oportunități.

„Dacă sunteți îngrijorat că nu veți găsi un loc de parcare, atunci viziunea vi se restrânge,” spune Carter. „Vă pierdeți viziunea periferică, cu cât sunteți mai anxioși, deoarece mecanismul vostru de “luptă sau fugi” creează o viziune binoculară.”

Persoanele anxioase își îndreaptă atenția asupra potențialelor amenințări și în mod previzibil este mai puțin probabil să converseze cu străinii.

„Învățăm copiii noștri să nu vorbească cu străinii și îi învățăm să se teamă de alți oameni, iar acest lucru le închide oportunitățile pe care oamenii le pot aduce, dar creează și anxietate”, mai spune Carter.

Concluzia este relativ simplă: redu frica și anxietatea copiilor față de întâlnirea cu oameni noi și fă-i să fie mai deschiși către conexiunile avantajoase pe care le pot aduce acești oameni!

Carter a descoperit că simpla deschidere a minților părinților în acest fel către ideea că norocul ar putea fi învățat are repercusiuni importante.

Ea recunoaște că provine dintr-o familie cu un istoric ce cuprinde un lung șir de femei anxioase și învățarea acestor abilități privind norocul nu a fost ușoară. “Dar, după ce o faceți,” spune ea, „puteți începe să vedeți binele în situații nefericite, ceea ce vă poate îmbunătăți răspunsul la nenorocire.”

O parabolă antică despre un fermier și fiul lui relatează faptul că atunci când fiul și-a rupt piciorul vecinii l-au compătimit pe fermier spunându-i: „Ce ghinion!” Fermierul a răspuns doar cu un singur cuvânt „Poate”. Ulterior, s-a dovedit că piciorul rupt l-a salvat pe fiul său de a merge la război… ”

În încheiere nu-mi rămâne decât să precizez ideea principală ce rezultă din toate cele de mai sus: cheia norocului este o minte deschisă! Dacă procedăm în consecință, putem avea parte de multe picături de fericire.

Don’t worry, be happy!

 

Sursa:

getpocket.com/explore/item/the-key-to-good-luck-is-an-open-mind

“Dacă libertatea înseamnă ceva, înseamnă dreptul de a spune oamenilor ceea ce nu vor să audă.”

George Orwell

 

Înainte de orice, trebuie să-mi cer scuze de la eventualii mei cititori fideli pentru apariția cu întârziere a acestei postări. Întârzierea nu mi se datorește mie ci providerului de Internet legat de care cred că este suficient să spun, parafrazând o sintagmă ajunsă celebră (“Iarna nu-i ca vara.”), Africa nu-i ca Europa.

Dreptul de a spune NU reprezintă, fără îndoială, una din formele libertății individului într-o lume democratică.

Evident, nu este vorba de nihilismul adoptat de unele persoane numai pentru ca să pară mai interesante. Este vorba de posibilitatea de a nu accepta acele lucruri cu care nu suntem de acord, fie că este vorba de politică, de profesie, de viața socială ș.a., fără să ne fie rușine sau să ne temem.

În lumea dezvoltării tehnico-științifice de azi, ar trebui să putem apela la dreptul de a spune NU și față de bombardamentul cu informații la care suntem permanent supuși. Asta ar însemna să facem uz de dreptul fie de a accepta aceste informații așa cum le primim fie de a le refuza.

Însă, această abilitate legată de informațiile nelimitate, în bună parte benefice, necesită un simț de concentrare și raționament pe care mulți tineri pur și simplu nu îl au sau nu încearcă să îl folosească.

Există multe dezbateri despre ceea ce copiii și tinerii au nevoie cel mai mult pentru a avea succes într-o lume din ce în ce mai competitivă.

Provocările automatizării, globalizării și tulburărilor politice scot în evidență faptul că trăim o epocă de “suprasarcină informațională”.

Chiar și la nivelul de vârstă al gimnaziștilor își fac deja loc întrebări, pe care și le adresează unii altora, de genul: “În ce limbaj știi să programezi?”; „Vorbești o a doua limbă?”; „Cât de mare este IQ-ul tău?”

În acest context, mi s-a părut interesantă părerea lui Fareed Zakaria, jurnalist și politolog la CNN, părere conform căreia singurul lucru pe care copiii trebuie să îl învețe este „disciplina intelectuală”.

Capacitatea de a evoca diferite lucruri (pentru care avem Google) sau de a repeta papagalicește cele asimilate, a devenit depășită.

Tineretul studios trebuie să-și croiască drum printre “zgomote” (este vorba de informațiile inutile sau greșite), să discearnă fapte, să analizeze perspective și să își dezvolte propria expertiză.

La un summit pentru educație (în 2017), Fareed Zakaria a prezentat modul în care „barajul” mass-media are efect asupra felului în care tinerii preiau și procesează informațiile.

El arată că tot timpul le spune propriilor copii că: „puteți să zăboviți pe aceste titluri, tweet-uri și postări pe bloguri care vă plac dar, în ultimă instanță, calea care vă dezvoltă cunoștințele reale despre un subiect continuă să rămână totuși cititul de cărți; rămâne totuși necesitatea să vorbiți cu experți, necesitatea să călătoriți”.

„Tot ce ai de făcut, dacă nu te ocupi de aceste lucruri, este să te pui într-un dezavantaj competitiv. Cred că aceasta este una dintre marile provocări cu care ne confruntăm” mai spune Fareed Zakaria.

Mi se par instructive unele amănunte autobiografice menționate de el spre a servi drept exemplu tinerilor. “Am crescut în India fără televiziune. Televiziunea a venit în India cam în 1975, când aveam 10 ani – Un canal, alb-negru, difuza emisiuni despre agricultura indiană pe care nimeni nu le urmărea. Era un singur film Bollywood în noaptea de duminică. În aceste condiții, am citit cu lăcomie pentru că asta puteam și puteți și voi face. Dacă aș fi avut un supercomputer în buzunar, numit iPhone, care poate transmite toate divertismentele din lume, toate emisiunile TV, nu cred că aș fi citit atât de mult, dar nu cred că aș fi avut cariera pe care o am. Copiii vor trebui să învețe ceva ce eu nu trebuia să învăț așa de mult și care este disciplina, disciplina intelectuală – capacitatea de a spune NU… Lumea în care copiii mei cresc este exact opusul, o explozie în ceea ce privește posibilitățile de alegere, o explozie de opțiuni, o explozie de oportunități.”

Abilitatea de concentrare, de care vorbeam mai sus, nu se rezumă doar la utilizarea de mai puține aplicații sau la reducerea numărului de ecrane pe care copiii le accesează simultan, ci și la aplicarea rigorii privind sursa de informații. Cu alte cuvinte, tinerii trebuie să revină la elementele fundamentale ale educației care pun sub semnul întrebării informațiile și sursa.

Majoritatea adolescenților accesează știri din rețele precum Facebook, Twitter și Snapchat, unde informațiile prezentate de diverse persoane nu sunt verificate.

Un studiu de mare amploare realizat în 2016 de cei de la Stanford University  a găsit o majoritate covârșitoare de tineri, elevi de liceu și studenți care nu a putut face diferența dintre știri și conținut sponsorizat, surse de dovezi sau evaluarea afirmațiilor pe social media.

Concluzia raportului la studiu a fost: „În general, capacitatea tinerilor de a raționa cu privire la informațiile de pe Internet poate fi rezumată într-un singur cuvânt: deprimantă.”

În general, sursele noastre de informații primare provin de pe Internet și de pe rețelele de socializare, dar acestea, la rândul lor, devin un “câmp minat” când e vorba de separarea faptelor reale de ficțiune. Am ajuns în situația în care simplificarea și “forarea” în profunzimea informațiilor devine o necesitate.

Viitorul este întotdeauna incert, dar ceea ce pare clar este că unul dintre cele mai puternice instrumente pe care oricine le poate valorifica este urmărirea energică a ideii de a stăpâni modul cum să caute adevărul din informații.

Capacitatea de a spune NU, cu care ar trebui să fie dotat și tineretul studios, înseamnă și a-ți rezerva dreptul să cauți adevărul, să ai propria părere, să nu preiei automat orice idee numai pentru că provine de pe Internet sau altă sursă notorie.

Dacă în calitate de părinți sau pedagogi reușim să-i învățăm asta pe copiii respectiv învățăceii noștri merităm în mod cert multe picături de fericire.

Don’t worry, be happy!

 

Surse:

1.getpocket.com/explore/item/the-most-important-skill-for-21st-century-students-is-the-discipline-to-say-no

2.purl.stanford.edu/fv751yt5934

” Când otrava invidiei pătrunde într-un suflet, el este pradă unei duble suferințe: simte povara propriilor lui nefericiri şi geme în fața fericirii celuilalt.’’

Eschil

Sper că este evident faptul că întrebarea din titlu se dorește a ironiza sentimentul de invidie despre care filosofii consideră că este un fenomen universal.

În zilele noastre, se pare că orice om a avut sau are momente în care “otrava invidiei”, cum o numește Eschil, dramaturgul antichității grecești, îl atinge.

În urmă cu câteva zile, comentam cu familia viața „de invidiat” a unei foarte bune prietene din copilărie care, lucrând ca și ghid, ne delectează săptămânal pe Facebook cu imagini din diferite colțuri ale lumii, în care ajunge cu grupurile pe care le conduce. Mi-am amintit de ea, scriind aceste rânduri și m-a cuprins un sentiment de rușine, recunoscând că văzând-o ba la Paris, ba la Petersburg ba în cine știe ce oraș exotic din Asia, am experimentat și eu momente de invidie.  

Trăim în epoca invidiei: invidia pentru carieră, invidia pentru locuință, invidia pentru succese culinare, invidia pentru copii, invidia pentru siluetă, invidia pentru vacanță și înșiruirea ar putea continua “la nesfârșit”.

Pentru orice obiect, experiență, manifestare etc. există o invidie. Ființele umane au simțit întotdeauna ceea ce Aristotel a definit în secolul al IV-lea î.Hr. ca “durere la vederea norocului altuia”, durere stârnită de „cei care au ceea ce ar trebui să avem” și este demn de reținut că definiția asta s-a dat cu o mie de ani înainte de a apare invidia în lista cu cele șapte păcate capitale a papei Grigore I cel Mare (secolul VI).

Profesorul de psihologie de la Universitatea din Michigan, Ethan Kross, studiază impactul Facebook-ului asupra stării noastre de bine și este de părere că odată cu apariția social mediei „invidia este dusă la extrem”.

La rândul ei, dr. Rachel Andrew, psiholog clinician britanic, spune că în cabinetul ei de consultanță vede din ce în ce mai multă invidie, din partea unor oameni care „nu pot atinge stilul de viață pe care și-l doresc, dar pe care îl văd la alții”.

Ea spune că utilizarea platformelor de social media, Facebook, Twitter, Instagram ș.a., amplifică această discordie psihologică profund deranjantă.

„Cred că ceea ce a făcut social media este că toată lumea devine accesibilă pentru comparație”, explică ea. „În trecut, oamenii ar fi putut să-și invidieze doar vecinii, dar acum ne putem compara pe noi înșine cu toată lumea.

Aceste comparații sunt însă mai puțin realiste. După cum spune psihologul Rachel Andrew: „Știm cu toții că imaginile pot fi filtrate, că oamenii își prezintă cea mai bună realizare a vieții lor.”

După părerea ei, niciun grup de vârstă și nicio o clasă socială nu sunt imune la invidie. În cabinetul ei vede femei tinere, care încep prin a urmări anumite conturi pe Instagram pentru a se inspira în ceea ce privește coafura sau tehnicile de machiaj și sfârșesc prin a invidia femeile pe care le urmează și asta le face rău. Același comportament l-a observat dr. Andrew și la femeile mai în vârstă și în rândul oamenilor de afaceri: încep să caute pe Twitter sfaturi respectiv strategii și sfârșesc prin a invidia pe oamenii care par să aibă mai mult succes decât ei.

Există o definiție diferită și mai întunecată a conceptului de invidie. Pentru dr. Patricia Polledri, psihoterapeut britanic, cuvântul se referă și la ceva destul de periculos, care poate lua forma unui abuz emoțional și a unor acte violente de criminalitate.

„Invidia vrea să distrugă ceva ce altcineva are. Nu doar că-l dorești pentru tine acel ceva, ci dorești ca alți oameni să nu-l aibă. Este o problemă adânc înrădăcinată, în care ești foarte, foarte iritat de starea de bine a unei alte persoane – indiferent dacă este înfățișarea ei, poziția ei socială sau mașina pe care o are. Este tăcută, distructivă, necinstită – este răutate pură, ură pură”, spune ea.

Sentimentul de invidie poate face foarte dificilă căutarea și primirea de ajutor pentru persoanele care îl nutresc deoarece nevoia de a anihila orice este bun la ceilalți și chiar în ei înșiși este atât de puternică încât simt că este imposibil să ia ceva valabil de la altcineva.

Dr. Polledri este de părere că invidia nu este înnăscută și își are începutul într-o experiență de privațiune timpurie, când o mamă nu se poate lega de copilul ei, iar respectul de sine al copilului nu este alimentat.

Windy Dryden, renumit profesor britanic de la Goldsmiths University, London, terapeut comportamental cognitiv, este mai puțin interesat de cauzele fundamentale ale invidiei, concentrându-se în schimb pe ceea ce se poate face pentru a o înlătura sau măcar a o diminua.

După părerea lui, atunci când vine vorba de felul de invidie inspirat de media socială, există doi factori care fac ca o persoană să fie mai vulnerabilă: stima de sine scăzută și intoleranța privativă, care descrie experiența de a nu putea suporta să nu obții ceea ce îți dorești.

“Pentru a depăși acest lucru”, spune el, „gândește-te la ce ai învăța un copil. Scopul este de a dezvolta o filosofie, un mod de a fi în lume, care să vă permită să recunoașteți situația când altcineva are ceva ce vă doriți dar nu aveți și, să recunoașteți că puteți supraviețui fără acel ceva precum și faptul că dacă nu aveți acel ceva nu înseamnă că sunteți mai puțin demn sau mai puțin omenos.”

În aceeași ordine de idei, Ethan Kross este de părere că, am putea încerca să schimbăm modul în care folosim în mod obișnuit media socială. El arată că, de cele mai multe ori, oamenii folosesc Facebook în mod pasiv, “frunzărind” încet și leneș, și nu citind activ, postând ceva, trimițând mesaje sau comentând.

Se pare că utilizarea pasivă, este mai dăunătoare decât cea activă. „Legăturile dintre utilizarea pasivă și sentimentul de a te simți mai rău sunt foarte puternice – avem seturi de date uriașe care implică zeci de mii de oameni ”, spune Kross.

Deși este mai puțin clar cât de multă utilizare activă influențează starea de bine, pare să existe o legătură pozitivă între utilizarea Facebook pentru a ne conecta cu alții și a ne simți mai bine.

Poate că, totuși, fiecare dintre noi trebuie să fim mai atenți atunci când folosim activ media socială mai ales în ceea ce privește ce și de ce  încercăm să spunem precum și dacă nu cumva curajul nostru, când suntem online, poate contribui la crearea acestei epoci a invidiei în care trăim.

Poate că uneori postăm pe Facebook unele lucruri din vanitate, pentru că ne dorim aprecierile, mesajele de felicitare și poate, brutal spus, vrem ca alții să știe că ne descurcăm bine.

Este oare chiar necesar să punem pe social-media veștile personale? Cei care trebuie să le afle, familia, prietenii, colegii, le vor afla oricum destul de curând. Acest gen de postări creează o atmosferă care face ca invidia să înflorească în spațiul public.

În ceea ce privește conceptul de invidie al lui Polledri, cel mai nociv, nu poate exista nicio scuză sau vreun avantaj. Spun asta pentru că profesorul Dryden face diferența între invidia nesănătoasă și forma sa sănătoasă, care „poate fi creativă”.

La fel cum foamea ne spune că trebuie să mâncăm, sentimentul de invidie, dacă îl putem asculta într-un mod corect, ne-ar putea arăta ceea ce lipsește din viața noastră ceva care contează cu adevărat pentru noi, explică, la rândul lui, profesorul Kross.

Dacă acest lucru este realizabil, putem lua măsuri adecvate pentru ca să ne fie bine dar fără invidie. Și, dacă facem acest lucru, merităm multe picături de fericire.

Don’t worry, be happy!

Surse:

1.getpocket.com/explore/item/the-age-of-envy-how-to-be-happy-when-everyone-else-s-life-looks-perfect

2. www.armonieinsuflet.ro/despre-invidie-si-comparatia-cu-ceilalti/

“Înțeleptul așteaptă totul de la el însuși, omul simplu așteaptă totul de la ceilalți.”

Confucius

 

Chiar dacă unii consideră că illeismul este o  manifestare infantilă iar ca termen psihologic este dat ca “tulburare de personalitate disociativă” (categorie care include personalitatea multiplă, amnezia disociativă – în care uiți cine ești – și depersonalizarea – în care nu mai știi cine ești) se pare că lucrurile nu stau chiar așa.

O serie de cercetări arată că vorbirea despre sine la persoana a treia, pentru că asta înseamnă illeism, ne poate face mai înțelepți.

În sprijinul acestei idei vine și faptul că multe personalități, din diferite domenii, au folosit sau folosesc illeismul. Dintre acestea pot fi amintiți Charles de Gaulle, Mihail Gorbaciov, Richard Nixon, Donald Trump, dintre politicieni, Diego Maradona, Pelé, Lothar Matthäus, dintre sportivi, Gina Lollobrigida, Salvador Dali, dintre oamenii de artă ș.a.m.d.

Și azi ideile lui Socrate, că „viața neexaminată nu merită trăită” și că „a te cunoaște pe tine însuți” este calea către adevărata înțelepciune, au o deosebită valoare.

O problemă care se pune însă este găsirea modalității corecte de a parcurge o astfel de autoreflecție.

Una dintre modalități ar fi simpla ruminație – procesul de a medita, la nesfârșit și obositor, pe o singură temă – dar nu ea este soluția. Ea probabil te determină să rămâi blocat în gândurile tale și să te cufunzi în emoțiile care te-ar putea duce pe un drum greșit. Ba mai mult, cercetările au arătat cu certitudine că persoanele care sunt predispuse la ruminație, iau deciziile sub presiune și prezintă un risc substanțial crescut de depresie.

În schimb, cercetările științifice sugerează că o soluție bună ar fi adoptarea metodei antice de retorică preferată încă de Julius Caesar și cunoscută sub numele de „illeism” – sau vorbitul despre sine la persoana a treia (termenul a fost inventat în 1809 de poetul și filosoful englez Samuel Taylor Coleridge pornind de la latinescul ille care înseamnă „el, acel”).

De exemplu, dacă eu (Gheorghe) aș avea în vedere o dispută pe care aș fi avut-o cu un prieten, aș putea să mă gândesc la ea în termenii: “Gheorghe s-a simțit frustrat că … El a răspuns…..”

Ideea este că această mică schimbare de perspectivă poate curăța ceața emoțională, permițându-ți să vezi clar trecutul prejudecăților tale.

O serie de cercetări au arătat deja că acest tip de gândire despre sine la persoana a treia poate îmbunătăți temporar luarea deciziilor. Dar o serie de articole constată că ea poate aduce beneficii gândirii și reglării emoționale și pe termen lung.

Cercetătorii spun că aceasta este „prima dovadă că procesele cognitive și afective legate de înțelepciune pot fi exersate în viața de zi cu zi și arată cum se poate face acest lucru”.

Multe dintre constatări aparțin psihologului Igor Grossmann de la University of Waterloo, Canada, prezentate într-o lucrare de psihologia înțelepciunii.

Obiectivul lui Grossmann este de a construi o bază experimentală puternică pentru studiul înțelepciunii, considerată multă vreme prea nebuloasă pentru a putea constitui obiectul investigațiilor științifice.

Într-unul din experimentele sale, el a stabilit că este posibil să se măsoare înțelepciunea raționamentelor indivizilor, la fel ca IQ-urile, prin punctaje specifice. Aceste punctaje evaluează diverse elemente ale gândirii, considerate de multă vreme esențiale pentru înțelepciune, inclusiv  “smerenia intelectuală”, luarea în considerare a perspectivei celorlalți, recunoașterea incertitudinii și capacitatea de a căuta un compromis.

(“Smerenia intelectuală” este un concept prin care psihologii denumesc capacitatea de a lua în considerare informații noi. A greși nu este semn de prostie, ci este semn de curiozitate, de deschidere către informații noi. Astfel, oamenii cu smerenie intelectuală își dezvoltă tot timpul inteligența și iau decizii mai bune.)

Grossmann susține ideea că înțelepciunea, așa cum este definită de aceste calități, constituie o “construcție” unică ce determină modul în care navigăm printre provocările vieții.

Lucrând cu Ethan Kross de la University of Michigan, Grossmann a căutat, de asemenea, modalități prin care s-ar putea îmbunătăți aceste scoruri privind înțelepciunea, demonstrând cu unele experimente izbitoare puterea illeismului.

Ei au descoperit că oamenii tind să fie mai modești și iau mai ușor în considerare alte perspective, atunci când li se cere să descrie problemele la persoana a treia.

Imaginați-vă, de exemplu, că vă certați cu partenerul/partenera. Adoptarea unei perspective la persoana a III-a, ca și cum ar fi a unei terțe persoane, te poate ajuta să-ți recunoști punctul de vedere sau să accepți limitele modului în care înțelegi problema. Sau, imaginați-vă că aveți în vedere schimbarea locului de muncă. Adoptarea perspectivei distanțate, ca urmare a folosirii illeismului, v-ar putea ajuta să cântăriți beneficiile și riscurile mișcării cu mai multă detașare.

Această cercetare a implicat doar manifestări pe termen scurt, însemnând că era departe de a fi clar dacă raționamentul mai înțelept, prin practicarea regulată a illeismului, poate deveni pe termen lung un obicei util.

Pentru a stabili acest lucru, o echipă de cercetare condusă de Igor Grossmann a cerut participanților la cercetare, în număr de aproape 300, să descrie o situație socială provocatoare, în timp ce doi psihologi independenți au notat diferitele aspecte privind înțelepciunea raționamentului lor („smerenia intelectuală” etc.).

Subiecților li s-a cerut apoi să țină un jurnal timp de patru săptămâni. În fiecare zi, trebuiau să descrie o situație pe care tocmai o trăiau, cum ar fi un dezacord cu un coleg sau o veste proastă. Jumătate au fost îndemnați să facă acest lucru la persoana întâi, în timp ce ceilalți au fost încurajați să o facă la persoana a treia. La finalul studiului, toți participanții au repetat testul de raționament înțelept.

Rezultatele lui Grossmann au fost exact așa cum sperase. În timp ce participanții care constituiau grupa de control nu au arătat nicio schimbare generală în scorurile de raționament înțelept, cei care au folosit illeismul și-au îmbunătățit „smerenia intelectuală”, luarea în considerare a perspectivei altora și capacitatea de a găsi un compromis.

După ce au terminat consemnările de patru săptămâni în jurnale, participanții au trebuit să prezică cum se pot schimba sentimentele lor de încredere, frustrare sau furie față de un membru apropiat al familiei sau prieten în următoarea lună pentru ca apoi, după ce luna respectivă a trecut, au revenit pentru a arăta cum s-au desfășurat lucrurile în realitate.

În conformitate cu alte lucrări privind „previziunea afectivă”, persoanele din grupa de control și-au supraestimat emoțiile pozitive și au subestimat intensitatea emoțiilor negative pe parcursul lunii respective. În schimb, cei care au ținut jurnalul folosind persoana a treia au fost mai exacți. O privire mai atentă a scos la iveală faptul că sentimentele lor negative, în ansamblu, au fost mai mult dezactivate și, de aceea, previziunile lor roz au fost mai exacte. Se pare că raționamentul lor mai înțelept le-a permis să găsească modalități mai bune de a face față problemelor.

Pentru moment, activitatea lui Igor Grossmann continuă să demonstreze că acest subiect, al înțelepciunii, este demn de un studiu experimental riguros – cu beneficii potențiale pentru noi toți.

Este bine cunoscut faptul că sporirea inteligenței generale prin antrenarea minții este dificilă în schimb, rezultatele psihologului sugerează că un raționament mai înțelept și o mai bună luare a deciziilor se află în puterea tuturor și ne poate ajuta să obținem multe picături de fericire.

Don’t worry, be happy!

 

Surse:

1.aeon.co/ideas/why-speaking-to-yourself-in-the-third-person-makes-you-wiser?utm_source=pocket&utm_medium=email&utm_campaign=pockethits

2. en.wikipedia.org/wiki/Illeism

“Întotdeauna mi-am imaginat Paradisul ca fiind un fel de bibliotecă.”

Jorge Luis Borges

 

Înainte de toate poate e bine să reamintesc deosebirea dintre ficțiune și non-ficțiune. Ficțiunea se bazează pe fantezie și este populată cu ființe, lucruri, oameni si evenimente imaginare. De cealaltă parte, non-ficțiunea se referă la date și fapte exacte, cu evenimente, personaje și lucruri care au existat sau există în realitate.

Ficțiunea este distractivă, atrăgătoare și amuzantă, în timp ce non-ficțiunea are un caracter mai informativ și ca urmare mai educativ.

De regulă romanele și povestirile sunt opere fictive bazate pe o poveste inventată, iar autobiografiile, cărțile de istorie și jurnalele sunt bazate pe fapte reale.

Se spune că cititul de ficțiune crește empatia și compasiunea oamenilor. Dar oare cercetările au dovedit cu adevărat asta?

În ciuda tuturor celorlalte distracții disponibile astăzi, nu există nicio îndoială că multe persoane adoră încă să citească.

Desigur cărțile ne pot învăța multe despre lume și îmbunătățesc vocabularul și abilitățile noastre de scriere. Dar poate ficțiunea să ne facă oameni mai buni?

Foarte multe lucruri bune se consideră ca fiind efectele cititului de ficțiune. S-a acreditat ideea că i se datoresc o serie de manifestări începând cu amplificarea voluntariatului și a caritabilului, până la tendința de a vota – ba chiar și scăderea treptată a violenței de-a lungul secolelor.

Fără să ne dăm neapărat seama, personajele din cărți ne fac să ne imaginăm cum ar fi să fim în locul lor și să comparăm reacțiile lor în diferite situații cu modul în care am răspuns noi în trecut sau ne imaginăm că am putea răspunde în viitor situațiilor în care sunt ele implicate.

Keith Oatley, romancier anglo-canadian și profesor emerit de psihologie cognitivă la Universitatea din Toronto, numește ficțiunea „simulatorul de zbor al minții”. La fel cum piloții pot exersa zborul fără a părăsi pământul, oamenii care citesc ficțiune își pot îmbunătăți abilitățile sociale de fiecare dată când deschid un roman.

În decursul cercetărilor sale, el a descoperit că pe măsură ce începem să ne identificăm cu personajele, începem să luăm în considerare obiectivele și dorințele lor în loc de ale noastre.

Când ele sunt în pericol, inimile noastre intră în joc. S-ar putea chiar să suspinăm. Dar citim cu încântarea de a ști că nu ni se întâmplă nimic din toate acelea. Nu facem pe noi din cauza terorii și nu sărim pe fereastră pentru a scăpa.

Unele dintre mecanismele neuronale pe care creierul le folosește pentru a înțelege întâmplările din narațiuni prezintă similitudini cu cele utilizate în situații reale.

De exemplu, dacă citim cuvântul „lovitură”, sunt activate zone ale creierului legate de lovirea fizică. Dacă citim că un personaj a tras de un șnur, activitatea crește în regiunea creierului asociată cu acțiunea de a apuca.

În aceeași ordine de idei, urmărirea unui complot, necesită abilitatea de a înțelege gândurile și emoțiile celorlalți și modul în care ele ne influențează comportamentul, abilitate cunoscută sub numele de „teoria minții”.

Când oamenii citesc despre gândurile unui personaj, sunt activate zonele creierului asociate cu „teoria minții”.

Având în vedere toată această practică în empatizarea cu alți oameni prin lectură, s-ar putea crede că nu e greu de demonstrat că cititorii de ficțiune au abilități sociale mai bune decât cei care citesc mai ales non-ficțiune sau nu citesc deloc.

Acest tip de cercetare și demonstrație nu este însă deloc ușor. Una dintre dificultățile ce survin ar fi aceea că mulți dintre noi avem tendința de a exagera numărul de cărți pe care le-am citit.

În orice caz, Oatley și colegii săi, cu testele pe care le-au folosit, au constatat că subiecții care au citit mai multă ficțiune decât non-ficțiune au obținut note mai mari, pe o scară care măsoară sensibilitatea interpersonală.

La Princeton Social Neuroscience Lab, psihologul Diana Tamir a demonstrat, folosind scanări ale creierului, că oamenii care citesc deseori ficțiune au o percepție socială mai bună, cu alte cuvinte, sunt mai pricepuți în a-și da seama ce gândesc și simt ceilalți.

Oamenii care citesc romane par a fi mai buni decât media la citirea emoțiilor celorlalți, dar asta îi face în mod necesar oameni mai buni?

Pentru a testa acest lucru, cercetătorii au făcut diverse experimente însă experimentele sunt un lucru și extrapolarea rezultatelor către întreaga societate este un altul.

Există întotdeauna posibilitatea ca în viața reală, oamenii care sunt mai empatici în primul rând să fie mai interesați de viața interioară a altor persoane și acest interes îi atrage către citirea ficțiunii.

Mai este o problemă: s-ar putea susține că cititul de ficțiune nu este singura activitate care îi face pe oameni mai empatici. Putem empatiza cu oamenii pe care îi vedem și în relatările de la știri (la TV) și e de sperat că o facem adesea.

Ficțiunea însă are cel puțin trei avantaje. În primul rând, avem acces la lumea interioară a personajelor într-un mod ceea ce nu se întâmplă cu jurnalismul.

În al doilea rând avem mai multe șanse de a suspenda de bună voie neîncrederea fără a pune la îndoială veridicitatea a ceea ce spun oamenii.

În cele din urmă, romanele ne permit să facem ceva greu de făcut în propriile noastre vieți și anume să vedem viața unui personaj de-a lungul mai multor ani.

Așadar, cercetările arată că, probabil, citirea ficțiunii îi face pe oameni să se comporte mai empatic. Drept urmare, s-a ajuns ca unele instituții să considere că efectele lecturii sunt atât de semnificative încât acum includ în programa de studiu module de literatură.

Astfel, Johanna Shapiro, psiholog, profesor de Medicina Familiei la University of California Irvine, School of Medicine, a creat un program de științe umaniste pentru formarea studenților de la medicină pentru că este convinsă că citirea de ficțiune are ca rezultat medici mai buni.

Toate cele spuse conduc și la ideea că ar fi timpul să uităm stereotipul “șoarecelui de bibliotecă” adică al individului timid al cărui nas este întotdeauna într-o carte, deoarece îi este greu să se descurce cu oameni reali.

De fapt, acești “șoareci de bibliotecă” ar putea fi mai buni decât toți ceilalți indivizi în ceea ce privește înțelegerea ființelor umane.

Dacă deja sunteți dar și dacă intenționați ca de acum înainte să fiți un “șoarece de bibliotecă” meritați multe picături de fericire!

Don’t worry, be happy!

 

Surse:

1.www.bbc.com/future/story/20190523-does-reading-fiction-make-us-better-people

2.evz.ro/carti-romani-cumparare-europa.html

3.www.roportal.ro/articole/despre/fictiune_vs_non_fictiune_3718/

“Contraria non contradictoria sed complementa sunt.”

Niels Bohr

 

În confruntarea dintre lumină și întuneric, între alb și negru, suntem de partea luminii.

Preferăm culoarea albă (adică prezența tuturor componentelor luminii) culorii negre (absența tuturor componentelor luminii) și îi asociem numai lucruri pozitive. Cum ar suna, de exemplu, ca o anumită reședință să poarte numele de Casa Neagră (și nu Casa Albă)?

În zona trăsăturilor psihologice umane, atunci când vorbim de “triada luminoasă” și „triada întunecată”, lucrurile nu mai sunt chiar așa de nete.

“Triada întunecată” a personalității este un concept din psihologie propus în 2002, de Delroy L. Paulhus și Kevin M. Williams de la Departmentul de Psihologie al  University of British Columbia, Vancouver  și se referă la asocierea frecventă a trei trăsături considerate în general negative, dar non-patologice: narcisism (aroganță, egoism, sentiment de superioritate, stimă de sine exagerată), machiavelism (tendința de a-i exploata pe cei din jur, de a-i manipula, răceală afectivă, pragmatism și cinism) și psihopatie (tendințe impulsive, răceală afectivă, înclinația de a căuta situații riscante, comportament în manieră anti-socială, ignorarea remușcărilor).

Folosind această “triadă întunecată” a trăsăturilor de personalitate, devenită celebră în cele aproape două decenii, psihologii au încercat să înțeleagă de ce unii oameni nu se gândesc de două ori înainte de a trișa la un test sau de “a se lua de cineva” mai slab decât ei.

De atunci, ei au investigat acest trio urmărind modul în care acesta se raportează la o varietate de lucruri, inclusiv succesul la locul de muncă, problemele legate de relații ș.a.

Atenția, poate excesivă, acordată acestei triade a constituit motivul pentru care Scott Barry Kaufman, psiholog la Columbia University  din New York, a decis că este cazul să se redreseze echilibrul în favoarea părții mai luminoase a vieții noastre interioare.

“Am fost foarte frustrat de faptul că oamenii sunt atât de fascinați de partea întunecată, iar partea luminoasă a personalității este neglijată“, spune el.

Ca și “omologul” său întunecat, “triada luminoasă”, investigată de Kaufman și colegii săi, cuprinde trei trăsături de personalitate care creează împreună o imagine a caracterului general al cuiva: umanismul, kantianismul și credința în umanitate.

Fiecare dintre trăsături evidențiază un alt aspect al modului în care un individ interacționează cu ceilalți: de la a vedea la oameni numai cele bune și de a ierta rapid, până la a aplauda succesele altora și de a se simți incomod în postura de manipulator al altora.

În mod firesc, această  “triada luminoasă” ar putea explica de ce unii dintre noi sunt în mod natural niște “sfinți”.

Prima trăsătură, umanismul, este definită ca fiind credința în demnitatea și valoarea inerentă a altor oameni.

Cea de-a doua, kantianismul, își primește numele de la filosoful Immanuel Kant și înseamnă tratarea oamenilor ca “entități” de sine stătătoare, care au scopuri proprii, nu doar ca pioni nevinovați în “jocul de șah” personal al cuiva.

În cele din urmă, “credința în umanitate” înseamnă credința că ceilalți oameni sunt în mod fundamental buni și nu-ți sunt potrivnici.

William Fleeson, psiholog la Universitatea Wake Forest din Carolina de Nord, afirmă că cele trei trăsături se potrivesc bine cu cercetările existente privind ce anume face ca un individ să fie o persoană bună.

Cheia pare a fi credința că ceilalți oameni sunt buni. “Cu cât cineva crede că ceilalți sunt buni, cu atât mai puțin simte nevoia de a se proteja împotriva lor, cu atât mai puțin simte nevoia de a-i pedepsi atunci când fac lucruri rele”, spune Fleeson.

De bunătatea “sfinților” numiți mai sus beneficiază nu numai restul lumii. Kaufman a descoperit că persoanele care au, în grad înalt, aceste trăsături au declarat că s-au simțit mult mai mulțumiți de relațiile și viața lor în general și au raportat o înaltă stimă de sine și o conștiință de sine mai puternică.

Cu toate acestea în loc să fie total “luminoși” sau total „întunecați”, majoritatea oamenilor sunt un “amestec”. În timp ce cineva care are scoruri mari pentru trăsăturile de personalitate luminoasă este probabil să aibă și trăsături din “triada întunecată”.

În cursul studiului lui Kaufman a devenit clar că cele două triade nu se află într-adevăr în opoziție directă una față de cealaltă, cristalizându-se constatarea că toți aparținem puțin ambelor triade.

Acest fapt ar putea fi un lucru bun. Cei cu personalități specifice “triadei întunecate” tind, de exemplu, să fie mai curajoși și mai încrezuți – două trăsături care îi ajută atunci când încearcă să facă lucrurile bine.

Trăsăturile de personalitate, din “triada întunecată” sunt, de asemenea, corelate cu abilitățile de creativitate și de conducere.

“Cred că această dualitate este în noi toți”, spune Kaufman. “Acceptarea părții întunecate este de fapt un lucru bun și o valorificăm într-un mod sănătos prin potențialul creativ optim pe care îl conține ceea ce este mai important decât să pretindem că ea nu este prezentă”.

Se pare că, în acest context al triadelor, putem accepta un fel de “principiu al complementarității”, asemenea celui formulat, în limba latină, în anul 1927, de celebrul fizician danez Niels Bohr, pentru a explica proprietățile luminii: ,,contraria non contradictoria sed complementa sunt” (“contrariile nu sunt contradictorii ci complementare”). Adică, cele două triade nu sunt contradictorii ci se completează reciproc.

De exemplu, un aspect al kantianismului, este ideea de a rămâne autentic, chiar dacă acest lucru ar putea să vă deterioreze reputația. Cineva care trăiește astfel va ajunge în cele din urmă la o situație în care, pentru a rămâne fidel sieși, trebuie să facă ceva cu care alți oameni nu sunt de acord. “Uneori, autenticitatea necesită luarea unei poziții,” spune Kaufman. “Dar nu o faci într-un mod în care încerci să manipulezi pe cineva”.

Pe de altă parte, chiar dacă ești înclinat spre partea luminoasă, nu înseamnă că viața ta va fi numai soare și trandafiri.

Cei cu personalități mai luminoase tind să-și asume mai ușor sentimentul de vinovăție – ceea ce nu este neapărat un lucru rău, spune Taya Cohen, de la Tepper School of Business de la Universitatea Carnegie Mellon din Pittsburgh.

Există o diferență între sentimentele sănătoase de vinovăție declanșate de acțiunile noastre și ruminațiile nesănătoase care pot fi văzute mai degrabă ca rușine, spune ea. “Chiar dacă sentimentul de vinovăție este total neplăcut … îi ajută pe oameni să se comporte în moduri mai adecvate”.

De exemplu, dacă la o sindrofie ați vărsat accidental vinul roșu peste covorul de culoare crem al unui prieten și apoi ați mutat un scaun pentru a acoperi petele, cum v-ați simțit a doua zi?

Cei care au simțit că au acționat în mod jalnic sunt mai predispuși la a simți vină. O aseemenea vinovăție este o lumină interioară de avertizare care ne îndrumă să facem ceea ce trebuie.

Lucrarea lui Kaufman asupra „triadei luminoase” conține un mesaj plin de speranță despre oameni în general: în cazul persoanelor obișnuite balanța s-a înclinat substanțial către partea luminoasă. “Este un fel de verificare a faptului că, în ciuda ororilor lumii, oamenii în mod implicit sunt într-adevăr înclinați către partea luminoasă”, spune el.

Altfel spus, în ciuda tuturor defectelor lor, oamenii sunt în general buni. Poate că acest lucru va fi de ajuns pentru a relansa credința în umanitate a oricărei persoane care rătăcește între părțile întunecate și cele luminoase ale personalității sale și a înclina balanța în favoarea “sfințeniei” cotidiene.

Această constatare, alături de aceea că putem avea și trăsături specifice “triadei întunecate” fără să resimțim din cauza aceasta vreun sentiment de vinovăție, ne oferă multe picături de fericire.

Don’t worry, be happy!

Surse:

1.www.bbc.com/future/story/20190617-the-light-triad-that-can-make-you-a-good-person

2.ro.wikipedia.org/wiki/Principiul_complementarit%C4%83%C8%9Bii

3.www.psih.uaic.ro/atractia-triadei-intunecate/

“Un om care îndrăznește să risipească o oră din timpul său nu a descoperit valoarea vieții.”

Charles Darwin

 

Timpul nostru pe această planetă este limitat, lucru de care cei mai mulți dintre noi ne dăm seama mai devreme sau mai târziu. Cu toate acestea, continuăm să ne risipim timpul angajându-ne și în activități total nefolositoare.

De ce pierdem timp în mod inutil? Multă lume crede că noi, oamenii, nu înțelegem valoarea timpului și, vorba lui Darwin, valoarea vieții.

Mai mult ca sigur însă nu aceasta este problema. Timpul este o resursă epuizabilă și pornind de aici valoarea sa este mare (tot mai des își face loc în vocabularul oamenilor sintagma “timpul costă bani”).

Dacă problema nu constă în modul în care apreciem timpul atunci care este cauza irosirii sale?

Răspunsul cel mai apropiat de realitate ar fi că, pur și simplu, nu știm ce să facem cu timpul nostru. Acest lucru era recunoscut încă de vestitul filosof Seneca: “Nu este atât că avem un timp scurt de trăit, ci că pierdem mult din el.”

Dar, majoritatea dintre noi suntem în clar cu toate aceste observații și,  drept urmare, uneori ne autoimpulsionăm spunându-ne “Wow, trebuie să-mi apreciez timpul și să nu-l pierd!”

 Și care este rezultatul acestei autoimpulsionări? Conform unor statistici: într-o singură zi, intrăm într-o rețea de socializare (Facebook, Twitter etc.) și pierdem 42 de minute consumând inutilități; ieșim “la o cafea” pentru a șaptea oară în această săptămână; jucăm jocuri video chiar și timp de 2 ore; bârfim la telefon 55 de minute.

Oare chiar merită să ne consumăm timpul cu asemenea activități?

Răspunsul la această întrebare trebuie să aibă în vedere și faptul că, în realitate, este dificil să facem distincție între activitățile risipitoare de timp și cele valoroase.

În această ordine de idei, prezint în continuare recomandările lui Darius Foroux, antreprenorul și blogger-ul ale cărui articole îmi plac mult și mi-au folosit de câteva ori ca surse ale propriilor mele postări.

“Fiecare dintre noi prețuim într-un anume fel diferitele lucruri. Pentru a vă oferi o idee despre modul în care îmi petrec timpul, am făcut o listă cu 15 activități pe care le consider valoroase.

1.Exercițiile fizice – Îmi plac în special exercițiile de forță, deoarece a fi puternic este unul dintre cele mai utile lucruri din viață. Șezutul ore întregi în spatele biroului, mersul la cumpărături, călătoritul și în general  viața Dumneavoastră va fi mult mai ușoară când sunteți puternic fizic.

2.Petrecerea timpului cu oameni pe care îi iubiți – Nu contează cu adevărat ce faceți. Este vorba mai mult despre a fi în preajma oamenilor de care îți pasă cu adevărat. Aceasta vă va ridica moralul și vă va da energie.

3.Studiul modului în care funcționează corpul vostru – Toată lumea trebuie să știe cum funcționează corpul propriu. Mie, de asemenea, îmi place să citesc despre cele mai recente cercetări științifice despre sănătate și fitness.

4.Ținerea un jurnal – Este întotdeauna plăcut să stai la sfârșitul unei zile și să reflectezi. Ce am făcut azi? Ce am învățat? Ce am de gând să fac mâine? A da răspunsuri la aceste întrebări este cel mai bun mod de a vă petrece o parte din timp în fiecare zi.

5.Învățarea unei abilități – Învățați mereu o nouă abilitate. Cu câtva timp în urmă am început să practic Jiu-Jitsu brazilian. Mă duc la școală în fiecare săptămână și în mod constant învăț după video clipuri de pe YouTube. Întotdeauna vreau să învăț o nouă abilitate, pentru că asta îmi amintește că rămân pentru totdeauna un student.

6.Întocmirea  unei strategii financiare – Îmi place să citesc și să aud despre strategiile de investiții ale altor oameni. Chiar dacă mă consider pe mine însumi un investitor de valoare, mă uit zilnic la ce fac comercianții . Sunt interesat de finanțe, pentru că nu vreau să-mi pierd banii cu greu câștigați.

7.Vizionarea unor filme/emisiuni TV bune – Uneori mă distrează oamenii care își petrec ceasuri întregi în fața televizorului. Cred că e o risipă a timpului. Dar filmele și spectacolele bune îmi plac și mie. Ele pot oferi și inspirație.

8.Audiții muzicale – Ascult mult muzică. Îmi dă inspirație și energie. Cel mai bun lucru este să asculți muzica potrivită cu starea ta de spirit.

9.Lectura – Încep și închei ziua cu lectura. Și niciodată nu omit acest lucru.

10.Conversații despre viață – Este bine să ai o conversație plăcută cu cineva care are aceeași mentalitate ca și tine. Am fost crescut să urăsc conversațiile superficiale. Deci nu pierd timpul cu oameni cu care nu am o legătură profundă.

11.Mersul la saună – Fac asta de două ori pe săptămână. Se pare că e bine pentru oricine. Dar nu numai de asta mă duc. Îmi place căldura și liniștea. Timpul petrecut în saună este pentru mine ca și meditația.

12.Descoperirea unor cărți noi – Pot petrece ore întregi răsfoind cărțile pe care intenționez să le citesc. Dar încerc să nu exagerez. În caz contrar, aș folosi poate mai mult timp citind despre cărți decât cititul propriu-zis al cărților respective.

13.Vizionarea unor emisiuni sportive – Obișnuiam să joc baschet și îmi place să-l urmăresc. Dar urmăresc doar NBA, nu toate sporturile profesioniste.

14.Râsul – Îmi plac persoanele spirituale și care au talent în a spune glume. Viața este grea și, dacă nu râdeți inclusiv de voi înșivă, o veți face și mai grea.

15.Lucrul la propriile obiective – Fiecare minut petrecut pentru ca viața ta să meargă înainte cât mai bine înseamnă timp cheltuit fără regrete.

La sfârșitul unei zile, trebuie să te uiți în urmă și să poți să spui în sinea ta: “Dacă a fost ultima mea zi, eu mă declar mulțumit”…”

 

Asigurați-vă că vă petreceți bine timpul. Dacă modul în care vă petreceți zilele vă fac să vă simțiți bine, în mod cert nu veți trăi cu regrete și veți avea parte de multe picături de fericire.

Don’t worry, be happy!

 

Surse:

1.getpocket.com/explore/item/15-useful-activities-that-are-worth-your-time

2.www.cheiasuccesului.ro/tag/managementultimpului

3.www.insse.ro/cms/files/statistici/comunicate/com_anuale/util_timpul/utilizarea_timpului_r13.pdf

Pentru că mi se pare extrem de utilă recomandarea cititoarei Amelia,

redau mai jos mesajul pe care mi l-a transmis prin e-mail:

”Dacă vrei o viață fericită, leag-o de un scop, nu de oameni sau de obiecte.”

Albert Einstein

 

Venim pe lume și existăm ca să fim fericiți? Majoritatea oamenilor cred că DA și urmăresc fericirea în toată viața lor.

Cred că se poate afirma că nu există cineva care să nu-și dorească fericirea.

Numai că fericirea, ca scop realizabil, este o iluzie, ceea ce nu înseamnă însă că fericirea însăși nu este posibilă. Unii au parte de momente de fericire (picături de fericire) poate chiar zilnic, alții mult, mult mai rar.

De multe ori trecerea peste durerile și greutățile vieții o echivalăm, într-un fel, cu obținerea fericirii.

De asemenea, în căutarea ei, ne umplem casa cu tot felul de lucruri de care nu avem nevoie, împărțim totul cu oameni pe care nu îi iubim și încercăm să muncim din greu pentru a obține aprobarea unor oameni de care nu ne place. Facem totul pentru a urmări fericirea!

Căutăm fericirea:

• cumpărându-ne lucruri despre care credem că ne vor face fericiți (“Ce fericire pe mine că îmi cumpăr mașină!”);
• acceptând o slujbă, chiar dacă nu ne place, pentru că este plătită bine;
• mergând în vacanțe “de vis” (“Ce fericiți am fost în vacanța petrecută la Mamaia!”).

Dar toate aceste fericiri constituie scopuri în viață? Pot afirma că viața mea are ca scop cumpărarea unei mașini? Pot spune că scopul vieții mele este să merg în vacanță la Mamaia? ș.a.  Sună aiurea, nu?

După împlinirea unor asemenea dorințe, aducătoare de fericire, la sfârșit de zi, când înainte de a adormi îți faci autoanalizele obișnuite, îți pui întrebarea: “Ce urmează în această urmărire fără sfârșit a fericirii?” Răspunsul corect, mai mult ca sigur, este: “Urmărirea unui altceva întâmplător despre care crezi că te va face fericit.”

Aristotel ne-a mințit (cu bună știință?) atunci când a spus:

“Fericirea este sensul și scopul vieții, scopul și sfârșitul întregii existențe umane”.

Fericirea nu poate fi un scop în sine. Prin urmare, nu este ceva realizabil.

Cele mai multe lucruri pe care le facem în viață sunt doar activități și experiențe.

• Mergem în vacanță.
• Mergem la muncă.
• Mergem la cumpărături.
• Participăm la party-uri.
• Ne cumpărăm lucruri „prețioase”, din punctul nostru de vedere.

Toate aceste lucruri ar trebui să ne facă fericiți, nu? Dar ele nu sunt utile. Nu creăm nimic. Doar consumăm sau facem ceva.

Asta e bine și nu e ceva condamnabil. Poate să ne placă să mergem în vacanță sau să mergem la cumpărături dar, nu acestea sunt lucrurile care dau sens vieții.

Ceea ce dă sens vieții cu adevărat este utilitatea, faptul că ne putem face utili. Când creăm ceva pe care alții îl pot folosi. Sau chiar când creăm ceva ce putem folosi noi înșine.

Un răspuns, demn de reținut, la întrebarea „Ce anume dă sens vieții?” l-a dat poetul și eseistul american Ralph Waldo Emerson:

“Scopul vieții nu este să fii fericit. Trebuie să fii util, să fi onorabil, să fii plin de compasiune, să poți face o deosebire între ai trăit și ai trăit bine”.

Cum se poate pune în practică îndemnul poetului?

Răspunsul îl poate sugera o altă întrebare: “Ai făcut lucruri utile în viața ta?”

Nu trebuie să schimbăm lumea sau orice altceva. Iată câteva idei simple:

• Ajută-l pe șeful tău cu ceva care nu e responsabilitatea ta.
• Du-o pe mama ta la un Spa.
• Crează un colaj cu imagini (nu unul digital) pentru soțul/soția ta.
• Scrie un articol despre lucrurile pe care le-ai învățat în viață.
• Sună-ți prietenul și întreabă-l dacă îl poți ajuta cu ceva.
• Proiectează o masă de birou mai specială.
• Lansează o afacere, angajează un salariat și tratează-l bine.

Bineînțeles, pot fi făcute o infinitate de asemenea lucruri. Nu este nimic grandios. Dar atunci când faci mici lucruri utile în fiecare zi, ele se adaugă la o viață care este trăită bine. O viață care are importanță și care lasă urme.

A fi util este o mentalitate. Și ca orice tip de gândire, începe cu o decizie.

O asemenea decizie a fost și lansarea acestui blog www.utildestiut.ro cu ajutorul căruia doresc să le fiu util celor care nu au timp să “frunzărească” prin Internet.

În același timp, nutresc speranța că, și dacă nu toate, unele dintre articolele mele, pentru unii dintre cititori, sunt surse ale unor picături de fericire.

Don’t worry, be happy!

Sursa:

dariusforoux.com/?s=The+purpose+of+life