21 Nov

Singurătatea “în doi” este mai rea decât singurătatea propriu-zisă dar…

Dragostea a murit în clipa când rămâi singur în doi.”

Tudor Muşatescu

 

Oare așa să fie, cum spune Tudor Mușatescu? Răspunsul este NU.

Când este vorba de căsnicii care și după trecerea câtorva decenii sunt înflăcărate și iubitoare lumea spune frecvent „Sunt atât de norocoși!”

După opinia doamnei dr. Carol Bruess, profesor de Comunicare și Jurnalism la University of St. Thomas, Minnesota, nu norocul este cheia unei căsnicii bune ci efortul depus pentru a o menține ca atare.

Un astfel de efort este printre cele mai pline de satisfacții eforturi pe care le facem, pentru a crea o relație plină de prietenie, adorare reciprocă și un respect neîncetat pentru talentele și ciudățeniile partenerului nostru.

Din capul locului trebuie spus că nu e nevoie să fii expert în relații pentru a ști când ceva nu este în regulă în căsnicie. Dacă în cadrul ei umorul nu mai vine cu ușurință; idiosincraziile partenerului nu mai sunt îndrăgite sau relația nu mai este una în care nevoile tale emoționale sunt îndeplinite, s-ar părea că te afli într-o relație/căsnicie în care și-a făcut loc „singurătatea în doi”.

Sună oximoronic, nu? Să fii singur/singură într-o  relație/căsătorie?

Din păcate existența unor asemenea căsnicii este reală și destul de obișnuită. Unele persoane care au experimentat-o afirmă că este mai rea singurătatea într-o căsnicie decât singurătatea la propriu. Potrivit unor sondaje, aproximativ 40% dintre oameni au avut parte de durerea de a fi singuri în relație.

Dacă nu există două căsnicii fericite identice în schimb toate căsniciile în care s-a manifestat singurătatea au ceva în comun: măcar unul dintre  soți se simte abandonat emoțional.

Abandonul emoțional poate fi confuz, vag și greu de identificat, deoarece persoana alături de care îți petreci viața stă în fiecare seară lângă tine în pat, creșteți împreună copiii ș.a.m.d. Ar putea fi chiar persoana cu care încă mai faci sex. Dar în momente de sinceritate recunoști că este, de asemenea, persoana alături de care simți că ceva nu funcționează, că ceva lipsește.

Singurătatea într-o căsnicie nu înseamnă că îți excluzi perechea fizic din propria-ți viață, ci înseamnă doar o excludere emoțională din propriile gânduri.

Deși vorbiți unul cu altul, nu vă comunicați speranțele, temerile și visurile. De asemenea, este posibil să nu vă certați sau să țipați și să nu arătați semne evidente de dizarmonie. Nu vă mai “luptați” deloc, pentru că ați descoperit că este mai ușor să nu o faceți.

Singurătatea într-o căsnicie nu înseamnă, că nu ești un părinte atent și iubitor. Multe cupluri care ajung în această situație reacționează de fapt transferând cea mai mare parte a energiilor către copiii lor.

Să fie foarte clar: singurătatea într-o căsnicie nu înseamnă că partenerii nu se iubesc. Poate însemna că distanța emoțională dintre ei a crescut până la punctul în care iubirii dintre ei îi lipsește o intimitate esențială – o tandrețe în cuvinte, acțiuni și gânduri.

Vestea bună este că persistă sentimentul posibilității, care poate oferi speranță, chiar dacă acest lucru este privit cu neîncredere și teamă.

Care ar fi originea speranței? Răspunsul ni-l oferă dr. Carol Bruess care este de părere că majoritatea relațiilor, în care s-a instalat singurătatea, pot fi revigorate. Totul necesită răbdare și efort.

Partenerii pot fi readuși la o stare, plină de energie pozitivă și intimitate reînnoită, ca și aceea de la începuturi.

Cu puțin efort și câteva modificări de comportament se poate reveni la o realitate zilnică mai bună, una care arată cam așa: o relație în care partenerii își cunosc reciproc grijile actuale; o relație în care ei pot râde împreună de absurditățile și supărările zilnice ale vieții; o relație în care amândoi doresc să creeze și să anticipe cu bucurie o seară în care copiii sunt în altă parte și ei vor petrece în doi momente de bucurie.

Momentul deciziei de a se redobândi conexiunea între parteneri trebuie să fie însoțit de hotărârea partenerilor de a fi răbdători.

Asemănător cu efortul de a reveni la forma fizică normală, după o vătămare sau boală când nu te repezi să alergi 10 km imediat după o pauză de trei ani de la exerciții, refacerea “mușchilor relației”, după ce au ajuns să se atrofieze, va lua ceva timp și cu siguranță necesită puțin efort.

Dar cuvântul cheie este cuvântul puțin. “Memoria musculară” este ceva foarte puternic și asta este valabil și pentru „mușchii de intimitate”.

Iată trei recomandări ale doamnei profesor Carol Bruess pentru “refacerea mușchilor de relație-conexiune”:

1.Pune întrebări!

Singurătatea în căsnicie este resimțită probabil de ambii parteneri și implică lipsă de speranță și neajutorare inclusiv în privința primilor pași ce ar trebui făcuți.

„Începeți cu voi înșivă!” spune Carol Bruess. “Luați pur și simplu inițiativa de a adresa partenerului cel puțin o întrebare pe zi despre ceva care nu are legătură cu gestionarea vieții voastre. Întrebări precum – Ai plătit factura la electricitate? – sau  – Poți aduce copiii mâine acasă de la școală? –. Întreabă-ți partenerul ce îngrijorări are sau ce îi creează entuziasm sau poate stres. Poți întreba și ce așteptări de la viitor are. În orice caz ascultă apoi cu atenție răspunsul.”

Începeți cu puțin și nu vă mirați dacă partenerul este suspicios la început. Restabilirea conexiunii emoționale este un schimb de energie – o schimbare în dorința de a ști ce gândește și simte cealaltă persoană când vă împărtășește propriile gânduri și sentimente.

Fixați-vă ca un obiectiv să vă implicați partenerul în mai multe asemenea conversații în fiecare zi. Cel mai probabil, va începe să răspundă, punându-vă întrebări similare. S-ar putea să nu se întâmple imediat, dar aveți încredere că se va întâmpla în timp. Noi, oamenii, suntem destul de previzibili; tindem să înapoiem ceea ce am primit.

2.Pătrunde în lumea celuilalt!

Mai precis, intră în lumea gândurilor sale. Acest lucru se va întâmpla în mod firesc punând întrebări. Dar, de asemenea, este important să depui un efort pentru a privi zilnic prin perspectiva partenerului tău – un exercițiu pe care nu-l poți omite în timp ce te străduiești să reconstruiești o legătură emoțională.

Ce presupune acest lucru? Carol Bruess explică: „Închide ochii și timp de doar un minut imaginează-ți cum este lumea partenerului tău în prezent – din punctul lui de vedere. Oare ce simte/experimentează acum? De ce s-ar putea să aibă nevoie acum? Care este realitatea sa actuală? Care ar putea fi provocările sale? Unde găsește bucurie? De ce ar putea fi îngrijorat?”

Nici măcar nu trebuie să vorbești cu partenerul tău despre ceea ce vezi cu ochii minții tale – cel puțin nu imediat sau chiar niciodată. Angajându-te în această scurtă activitate, vei avea mai multă empatie și răbdare pe măsură ce navighezi în viața de zi cu zi a partenerului tău. Această empatie crescută poate fi rădăcina unei conexiuni emoționale reînnoite.

3.Creează ritualuri de conectare!

Doamna profesor Bruess recomandă: „Pornește cu pași mici. Alege să creați împreună momente minuscule de experiențe partajate intenționat. Dacă partenerul tău este cel care pregătește de obicei cina, încearcă să i te alături în bucătărie și întreabă cum poți ajuta în seara asta. Asemenea gesturi de legătură sunt lucrurile puternice ale căsniciilor înfloritoare.”

Este un fel de terapie care constituie o oportunitate caldă, sigură și primitoare de a învăța pur și simplu noi moduri pozitive de a fi împreună, bazându-vă pe ceea ce ați creat deja împreună.

Dacă aveți copii, fă apel la dorința partenerului tău de a crește tineri sănătoși și fericiți și reamintește-i că cel mai important lucru pe care îl puteți face pentru copiii voștri este să aveți o relație sănătoasă.

Sper iubite cititorule că ai o relație/căsnicie înfloritoare care îți oferă numeroase picături de fericire și chiar dacă ai citit acest articol, nu ai nevoie de povețele din cadrul lui.

Don’t worry, be happy!

 

Sursa:

ideas.ted.com/are-you-lonely-in-your-partnership-or-marriage/

14 Nov

Ordinea nașterii determină cine “moștenește puterea” (primul născut) și cine „este trimis la război” (ultimul născut)!?

„A avea un frate este mai vital decat a avea un înger.”

Nichita Stănescu

 

Ideea de a mă documenta pentru acest articol mi-a venit în ziua când mergând la grădiniță după cei doi nepoței una din educatoare mi-a spus că nepoțica, care frecventa doar de două zile grădinița, este complet diferită de fratele ei mai mare, “veteran” deja acolo. Acest lucru îl constatasem deja și noi în familie dar din gura cuiva din afara familiei observația ni s-a părut și mai demnă de luat în seamă.

Oare în ciuda faptului că partajează genele și mediul frații nu sunt atât de asemănători ca natură pe cât s-ar putea crede? Răspunsul nu este foarte clar dar tema merită să fie abordată.

Ordinea în care ne naștem – suntem primul, mijlociul sau cel mai mic copil – este în afara controlului nostru. Deci, pare nepotrivit să credem că ordinea nașterii noastre poate juca un rol semnificativ în succesul nostru, personalitatea noastră – direcția vieții noastre. Și totuși, cunoaștem cu toții un „prim născut tipic”, recunoaștem „comportamentul clasic al unui copil singur la părinți” ș.a.m.d.

Dar dacă există, de unde ar putea proveni presupusele diferențe?

Importanța ordinii nașterii a fost stabilită pentru prima dată de Alfred Adler, medic psihiatru austriac al secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea și fondator al școlii de psihologie individuală.

La rândul lui, australianul Michael Grose, expert în educație adleriană spune: „Suntem într-o luptă darwiniană din momentul în care ne naștem, luptând pentru resurse rare în cadrul unei familii – timpul, dragostea și afecțiunea părinților noștri”, spune el.

Adler a ajuns la concluzia că primii născuți sunt nevrotici, anxioși, predispuși la furie geloasă deoarece după ce au trecut prin experiența de a-și avea părinții numai pentru ei înșiși, apariția unui frate/unei surori îi “detronează” din această stare.

De obicei primii născuți sunt “marea așteptare” a familiei. Nașterea lor este anticipată cu cea mai mare nerăbdare, primii lor pași, primele cuvinte, toate „primele” lucruri sunt sărbătorite.

Se crede că primii născuți sunt conștiincioși și orientați spre realizări. „Profesia de avocat este,” spune Grose, „plină de prim-născuți”. Liderii mondiali sunt, de asemenea, în mod copleșitor copii prim-născuți.

Potrivit psihologului american Frank Sulloway, o altă caracteristică a primilor născuți, este prudența și aversiunea față de risc. Este mai puțin probabil ca ei să călătorească mult sau să fie îndrăzneți fizic.

În ceea ce privește copiii mijlocii, potrivit lui Adler, ei sunt poziționați în mod optim în familie și sunt caracterizați de stabilitate emoțională. Dintr-un punct de vedere ei sunt în pierdere, deoarece nu sunt nici cei mai prețioși, nici cei mai vulnerabili. Punctul lor forte este că învață să fie mai flexibili și mai sociabili, să facă compromisuri și să construiască coaliții.

La rândul lui Michael Grose afirmă: „Copiii mijlocii tind să fie mai relaxați și tind să devină “pacificatorii” celorlalți frați”.

Copiii cei mai mici sunt mai predispuși să pună la îndoială ordinea lucrurilor și să dezvolte o „personalitate revoluționară”. Mulți dintre ultimii născuți aleg o cale complet diferită de frații lor mai mari pentru a evita competiția directă.

Ei sunt bebelușii familiei și pot crește așteptând ca alții să își asume responsabilitatea pentru ei. „Nu sunt voluntari ai vieții”, spune Grose. „Sunt mai predispuși să îi pună pe alții în serviciu.”

Michael Grose admite că efectele ordinii nașterii pot varia în funcție de diferiți factori, inclusiv temperamentul, genul și decalajul de vârstă. De exemplu, „Dacă copiii sunt de același sex, concurența este extremă – doi băieți apropiați ca vârstă produc cea mai mare rivalitate și, în general, cu cât decalajul de vârstă este mai apropiat, cu atât efectul ordinii nașterii este mai dramatic. Când diferența este mai mare de cinci ani, aceasta este mult diminuată.”

Pe la mijlocul anilor ’90 psihologul american Frank J. Sulloway, a “periat” cărțile de istorie căutând personaje de vârf care erau prim născuți și personaje rebele care s-au născut mai târziu. Se pare că din prima categorie fac parte și Bill și Hillary Clinton, George W Bush, Saddam Hussein, Benito Mussolini, Iosif Stalin. Printre cei născuți ulterior se află gânditori nonconformiști, revoluționari, rebeli dar și personaje atrase de profesiile creative și de artele spectacolului: Ioana d’Arc, Mahatma Gandhi, Charles Darwin, Leon Trotsky, Charlie Chaplin, Hugh Grant, Johnny Depp.

Explicația psihologului ar fi că pentru cei întâi-născuți și cei singuri la părinți au fost mai puține motive de ceartă pentru păstrarea statu-quo-ului și s-au identificat mai puternic cu viziunea asupra lumii a taților și a mamelor lor, în schimb, frații mai mici sunt mai puțin “stăpâniți” de vederile părinților lor și, prin urmare, mai frecvent aleg căi alternative în viață.

Categorisirile lui Alfred Adler sunt populare, deoarece sunt destul de intuitive și se poate găsi întotdeauna în cercul de cunoștințe un exemplu de soră mare sensibilă sau de frate tânăr rebel. Astfel nu este de mirare că părerile lui apar încă în mod regulat în ghidurile educaționale și continuă să reverbereze în mintea părinților.

În plus, unele studii au confirmat ideea că ordinea nașterii fraților poate modela personalitatea. De exemplu, un studiu din 1968 a arătat că, în comparație cu cei născuți mai târziu, primii născuți sunt mai puțin susceptibili de a participa la sporturi periculoase din cauza temerilor de rănire fizică.

Un studiu din 1980 având ca subiecți studenți, 170 de fete și 142 de băieți, a arătat anxietate mai mică și ego mai mare la prim născuți.

Cu toate acestea oamenii de știință care au analizat un număr mare de date transnaționale și au comparat diferite familii au ajuns la concluzia că efectul ordinii în care se nasc frații asupra personalității dispare aproape complet.

La o astfel de concluzie au ajuns și cercetătorii conduși de psihologul dr. Julia Rohrer de la Universitatea din Leipzig din Germania care au evaluat datele de la mai mult de 20.000 de subiecți din Germania, Marea Britanie și SUA.

Cu cât eșantionul studiat este mai mare, cu atât pot fi detectate chiar și efecte foarte mici. De exemplu, într-un studiu din 2015, care a inclus 377.000 de elevi de liceu, psihologul dr. Rodica Damian, profesor la University of California și colegul ei Brent W. Roberts, profesor la University of Illinois at Urbana-Champaign au descoperit că primii născuți tind să fie mai conștiincioși, extravertiți și dispuși să conducă. Contrar așteptărilor, aceștia au fost, de asemenea, mai toleranți și stabili emoțional decât adolescenții cu frați mai mari. Cu toate acestea, diferențele au fost foarte mici, iar cercetătorii au ajuns la concluzia că importanța care este în general atribuită ordinii în care se nasc frații în modelarea personalității cuiva este exagerată.

„Este foarte posibil ca poziția în ordinea nașterii fraților să modeleze personalitatea – dar nu în fiecare familie în același mod”, este de părere psihologul Frank Spinath, profesor la Universitatea Saarland din Germania. „Cu alte cuvinte, poate exista o influență, dar nu una sistematică. Cu toate acestea, alte influențe cântăresc mai mult atunci când vine vorba de diferențele de caracter ale fraților.” Să adăugăm aici că nici părinții nu își tratează copiii la fel, indiferent de ordinea lor de naștere.

Studiul lui Rodica Damian a mai constatat că, în ceea ce privește IQ-ul, în medie, primii născuți se bucură de un ușor avantaj, față de frații lor mai mici. Cei născuți mai întâi tind să-și finalizeze educația în învățământul superior și să opteze pentru cariere în mod tradițional prestigioase, cum ar fi medicina sau ingineria.

Cum apare acest avantaj intelectual? Aici Adler s-ar putea să fi avut dreptate în sensul că atenția individuală acordată în viața timpurie primului copil promovează abilitățile cognitive.

Cercetătorii norvegieni Petter Kristensen și Tor Bjerkedal sunt de părere că diferența de inteligență nu este legată de factori biologici dar explicația acestei relații nu este clară și au fost sugerate mai multe ipoteze.

Un număr de ipoteze sugerează faptul că interacțiunile familiale mai favorabile și stimulatoare sunt mai puternice în cazul copiilor prim născuți. Alții susțin că efectul este cauzat de factori gestaționali prenatali.

Cei doi cercetători norvegieni au studiat nivelul de scor al coeficientului de inteligență (IQ) la aproape 250.000 de recruți militari și au constatat că acest scor depinde de rangul social al familiei și nu de ordinea nașterii fapt ce sprijină ideea importanței interacțiunii familiei.

Altfel spus, și cei “șapte ani de acasă” influențează coeficientul de inteligență al copiilor noștri și toți membrii familiei, părinții și bunicii, trebuie să ne facem timp ca să ne ocupăm de micuți și vom beneficia de multe picături de fericire în plus.

Don’t worry, be happy!

Surse:

1.www.scientificamerican.com/article/does-birth-order-affect-personality/

2.www.pnas.org/content/112/46/14224

3.www.psychologies.co.uk/birth-order-effect

07 Nov

Oare „blestemul lui Prometeu” ne urmărește și azi?

Pământul este stânca cea mare, de care omenirea, adevăratul Prometeu, e încătuşată şi sfâşiată de vulturul îndoielii. Ea a furat lumina şi suferă pentru asta tortura.”

Heinrich Heine

 

Este evident că “blestemul lui Prometeu” reprezintă aici o metaforă. Ea se referă la povestea cunoscutului personaj din mitologia greacă.

Printre zeii și zeițele care au populat această mitologie s-au aflat și Titanii, niște umanoizi gigantici. Din a doua generație de Titani au făcut parte și Prometheus cu fratele lui geamăn Epimetheus.

Cei doi gemeni au fost rugați de Zeus să populeze lumea, Epimeteu a avut grijă de animale. În momentul în care a ajuns la om, nu a mai rămas nimic de făcut, întrucât Prometeu îl modelase pe om din lut, dându-i forma zeilor.

În timp ce lucra la creația sa, Prometeu a început să-i îndrăgească pe oameni. Nu-i păsa prea mult de zei și ierarhia lor și se simțea mai confortabil în preajma muritorilor.

Nu trebuie să pierdem din vedere nici faptul că numele de Prometeu nu este întâmplător. Cuvântul în sine înseamnă premeditare – a privi înainte, a imagina.

Proteguitor și binefăcător al oamenilor a luat apărarea lor împotriva lui Zeus, care îi privase pe aceștia de foc. El a furat focul din atelierul lui Hefaistos, zeul grec al focului și l-a readus pe Pământ.

Zeus și-a ieșit din minți și a decis ca Hefaistos să-l înlănțuie pe Prometeu de o stâncă din M-ții Caucaz, unde un vultur uriaș îi devora zilnic ficatul, care noaptea se regenera, chinul lui Prometeu devenind astfel etern.

După mai multă vreme, Hercule, fiul lui Zeus, în călătoria de a îndeplini  cele “12 munci ale sale” a trecut pe lângă stânca respectivă, l-a văzut pe Prometeu și a decis să omoare vulturul și să-l elibereze pe Titanul înlănțuit.

Conform profesorului american, de origine română, Mihai Nadin (director al Institute for Research in Anticipatory, fondat în 2002, găzduit de Universitatea Texas din Dallas): “Darul focului este de fapt hiperbola vieții ca expresie a anticipării. Acțiunile asociate cu focul ilustrează modul în care viitorul posibil afectează prezentul. Acesta aduce lumină noaptea și căldură în adăpost, transformând mâncarea crudă în mâncare gătită ușor comestibilă, cu gust bun. Previne boala prin uciderea bacteriilor, paraziților, microbilor și multe altele. Cultura focului este una de a descoperi viitorul atât în aspectele sale dorite – flacăra pasiunii (care duce la sexualitate și urmași), satisfacție amânată (ca în mâncarea gătită vs. carne și legume crude), cât și în consecințele sale mai puțin dorite: incendii devastatoare, omoruri (porunca FOC! spune totul), fum, intoxicație.”

Având în vedere toate acestea precum și una din definițiile tehnologiei: “Ansamblul proceselor, metodelor, procedeelor, operațiilor etc. utilizate în scopul obținerii unui anumit produs”, se poate afirma cu ușurință că darul lui Prometeu pentru oameni a fost o nouă tehnologie.

Pe de altă parte, dacă luăm în considerare modul cum a fost pedepsit Prometeu și ținând cont că în Grecia antică, ficatul era considerat a fi sediul emoțiilor umane ajungem la concluzia că pedepsirea lui a urmărit distrugerea emoțiilor sale.

Revenind în lumea de azi se poate afirma că una dintre cele mai importante întrebări ale secolului XXI este problema tehnologiei.

Computerul, Internetul și smartphone-ul au revoluționat totul în ceea ce privește modul în care interacționăm unii cu alții însă aceeași tehnologie care ne permite să vorbim cu cei dragi la distanțe de mii de kilometri utilizează și algoritmi pentru a ne manipula comportamentul.

Suntem mai eliberați, mai puternici decât oricând, dar în alte moduri, suntem mai expuși, mai vulnerabili, decât am fost vreodată.

Dar ce este mai exact tehnologia? Astăzi, ne gândim la un computer ca la tehnologie, dar pe vremea mitului prometeic, o tehnologie era focul. Într-un anumit sens, tehnologia este orice lucru care extinde organele noastre de simț.

Cu focul, în loc să folosim mecanismele interne ale corpului nostru pentru a stabili homeostazia (Homeostazia reprezintă în biologie proprietatea unui organism de a menține, în limite foarte apropiate, constantele mediului său intern.) în frig, putem face acest lucru manipulând sursele de energie ale Pământului.

Cu scrierea, în loc să ne folosim vocea pentru a vorbi cu o persoană sau cu un grup de oameni, prin cărți, putem vorbi cu milioane de oameni, în locuri diferite, în momente diferite.

Pierdem din vedere că aceste lucruri sunt tehnologii pentru că în plan istoric avem un punct de vedere miopic. Ele sunt atât de încorporate în realitatea în care ne naștem încât le percepem ca fiind ceva natural să avem acces la ele.

Pe de altă parte, dacă tehnologia înseamnă extensii ale organelor de simț necesare pentru a depăși provocările mediului fizic, atunci cultura – rețeaua noastră de personalități interconectate – înseamnă poveștile despre “de ce ar trebui să depășim provocările mediului fizic”.

Dacă tehnologia este un instrument de gândire și imaginație, cultura la rândul ei este un produs al emoției și al memoriei.

Tehnologia, care a îmbunătățit substanțial bunăstarea noastră materială, fără relatări care să descrie puterea sa, poate deveni necontrolată.

Așa cum a scris Neil Postman, autor american, educator, teoretician în mass-media și critic cultural, în cartea sa „Technopoly”: „Afirmat în termenii cei mai dramatici, se poate acuza că creșterea necontrolată a tehnologiei distruge sursele vitale ale umanității noastre”.

Cultura, relatările ei, emoțiile conținute în interior, sunt ceea ce ne fac oameni – ne captează durerile și dorințele.

Tehnologia poate fi un instrument minunat pentru progres și civilizație, dar puterea ei, deși imparțială în forma sa elementară, ulterior se înclină în mod inerent spre dominație și rău, mai degrabă decât spre libertate atunci când nu are genul potrivit de oameni sau genul potrivit de relatări care să se ocupe de gestionarea ei.

Pentru că a furat prima mare tehnologie, focul care ne-a dat civilizația, Prometeu a plătit un preț ridicat. Acest mit în niciun caz nu spune o poveste despre un Prometeu cu intenții proaste și, totuși, consecințele au fost inevitabile, nocive și distrugătoare.

De aici rezultă o lecție pentru omenire: tehnologia poate fi un instrument al răului, chiar dacă nu așa se intenționează și poate fi un instrument al binelui numai dacă o direcționăm în mod semnificativ cu umanitatea, emoțiile și story-urile noastre.

De pildă, Internetul a complicat acțiunile și comportamentele noastre în spațiu și timp dar în același timp a interconectat personalitățile și cultura noastră colectivă. În acest moment însă această cultură colectivă este confuză. Nu prea știm ce să credem. Există facțiuni peste tot, fiecare cu propriile sisteme de credință, fiecare cu propriile valori; în unele locuri, acestea sunt încurajatoare și optimiste în altele nu.

De ceea ce avem nevoie în lumea noastră tehnologică modernă de astăzi nu este un fel de mers fără noimă către un viitor material mai bun, fără a lua în considerare contextul care înconjoară acel viitor.

Avem nevoie să ne oprim și să ne gândim puțin mai profund la cine suntem cu adevărat și la ce dorim cu adevărat, mai întâi individual și apoi, relațional și colectiv. Este calea pe care tehnologia ne poate oferi multe picături de fericire și am scăpa de “blestemul lui Prometeu”.

Don’t worry, be happy!

Surse:

1.medium.com/swlh/the-promethean-curse-is-technology-harming-us-or-liberating-us-777724f51ede

2.mythologica.ro/mitul-lui-prometeu-eroul-eliberator/

3.enigmatica.ro/prometeu-cel-ce-a-furat-focul/

4.www.revistasinteza.ro/mihai-nadin-reactia-la-crize-prometeu-si-epimeteu-un-epilog

31 Oct

”Dacă tu nu mă vrei, eu te vreau?”

Ezitând nu poți câștiga nicio bătălie.”

Václav Havel

 

Parafraza din titlu la celebrele cuvinte ale lui Alexandru Lăpușneanu „Dacă voi nu mă vreţi, eu vă vreau!” mi-a fost inspirată de articolul “Fuck Yes or No” (“La naiba, DA sau NU”) al lui Mark Manson, scriitor și blogger  american. Articolul respectiv se află la baza celor ce urmează.

Tema propusă este probabil mai ușor de abordat pornind de la întrebarea: „De ce ai alege vreodată să fii prieten(ă) cu cineva care nu este încântat(ă) să fie prieten(ă) cu tine?”

Există o zonă gri în relațiile bilaterale, dar și în alte domenii, în care unii oameni se cramponează de cineva sau de ceva. Se poate vorbi de o zonă gri în care sentimentele sunt ambigue sau altfel spus una din persoane are sentimente mai puternice decât cealaltă. Această zonă gri provoacă probleme reale, tangibile.

Existența unor asemenea probleme se poate bănui a se găsi în spatele unor întrebări lansate chiar și în spațiul public:

„A spus că nu este interesată, dar flirtează totuși cu mine, deci ce ar trebui să fac pentru ca să ne împrietenim?”

„Ei bine, știu că mă place, dar nu m-a sunat weekend-ul trecut, ce ar trebui să fac?”

„Mă tratează bine când este prin preajmă, dar cu greu e prin preajmă. Ce inseamna asta?”

Acest gen de întrebări primește o sumedenie de sfaturi binevoitoare pentru a „rezolva” problema: Dă-i replica asta…!”; „Trimite-i textul acesta…!”; „Repetă-i de multe ori asta….!”; „Îmbracă-te așa…!”.

O mare parte din acest gen de probleme devine extrem de analitică în așa măsură încât unii bărbați și unele femei petrec mai mult timp analizând comportamente decât se comportă realmente ei înșiși.

Frustrările provocate de zona gri menționată îi determină pe mulți oameni să manipuleze sau să joace teatru inutil: -„uitarea” unei jachete la EA, așa că va trebui să îl sune din nou – sau – „să-l” facă să aștepte degeaba la trei întâlniri înainte să se culce cu el – ș.a.

Sfaturile și tertipurile sugerate pot părea inteligente și interesante pentru unii oameni “blocați” sau frustrați. În realitate ele nu au niciun rost pentru că o persoană aflată în zona gri oricum a pierdut deja.

În acest context este firesc să reluăm întrebarea: De ce ai fi vreodată încântat(ă) să fii cu cineva care nu este încântat(ă) să fie cu tine?”; „Dacă nu este mulțumit(ă) de tine acum, ce te face să crezi că va fi fericit(ă) să fie alături de tine mai târziu?

 „Ce spune asta despre tine? Crezi că trebuie să îi convingi pe oameni să fie cu tine? (Implică poate și faptul că nici tu nu ai vrea să fii cu tine?)

 Ai cumpăra un câine care te mușcă tot timpul? Ai fi prieten(ă) cu cineva care te abandonează în mod regulat? Ai alege un loc de muncă în care nu ești plătit(ă)?

 Atunci de ce încerci să-ți faci prieten(ă) o persoană care nu vrea să te întâlnească? Unde e respectul tău față de tine?”

Toate aceste întrebări și le pune Mark Manson și pentru a găsi răspunsul potrivit respectiv pentru a ieși din zona gri, propune un principiu pe care l-a botezat „Fuck Yes or No” (La naiba, DA sau NU).

De exemplu, conform acestui principiu, stabilirea unei noi relații (de orice natură), trebuie să te inspire să-ți spui hotărât: “La naiba, DA!” În același timp, pentru ca demersul tău să se soldeze cu rezultatul pe care îl dorești, principiul presupune faptul că și cealaltă parte trebuie să își zică în sinea ei „La naiba, DA”.

Deci principiul „La naiba, DA sau NU” implică faptul că ambele părți trebuie să fie entuziasmate de perspectiva relației reciproce.

Principiul lui Mark Manson poate avea, mai ales în viața sentimentală, multe beneficii tangibile.

1.Pune capăt unor dureri de cap”. Pune capăt dorinței și speranței. Pune capăt dezamăgirii și furiei care urmează inevitabil. Inițiază practicarea respectului de sine. Devii cel care respinge și nu respinsul.

2.Nu mai urmărești, doar pentru satisfacerea ego-ului, oameni  cu care ești  în relații așa și așa”. Am trecut mulți prin asta. Eram „așa și așa” cu cineva, dar am mers împreună cu el/ea doar pentru că nu era nimic mai bun prin preajmă.

3.Problemele de acordare a consimțământului sunt rezolvate instantaneu. Dacă cineva se joacă cu tine sau te presează să faci ceva despre care nu ești sigur, răspunsul tău este acum ușor de dat: DA sau NU.

4.Stabilești și pui în aplicare  limite personale puternice. Menținerea unor limite puternice nu numai că te fac să fii o persoană mai încrezătoare și mai atractivă, dar ajută și la păstrarea sănătății pe termen lung.

5.Știi întotdeauna cum stai în relațiile cu celelalte persoane deoarece eliberezi timp și energie de la oameni care nu sunt ca tine și cu care nu ești atât de interesat să ai relații. Acum te afli permanent în interacțiuni în care intențiile oamenilor sunt clare și entuziaste.

Principiul „Fuck Yes or No” se aplică matrimonialelor, sexului, chiar și prieteniilor.

Poate ai un partener/o parteneră cu care te simți bine când sunteți împreună dar apoi trec săptămâni fără să te sune. Te-ai întrebat dacă chiar te place? Ți se par legitime scuzele lui/ale ei de a fi atât de ocupat(ă) tot timpul? Nu pare că răspunsul este un „La naiba, DA”. În acest caz este timpul să treci mai departe, să-ți vezi de drum.

Vrei să te întâlnești cu femeia pe care ai întâlnit-o în weekend-ul trecut, dar ea continuă să-ți ignore textele și apelurile? Nu știi sigur ce să spui sau să faci, mai ales că părea atât de fericită să iasă cu tine când ai întâlnit-o inițial? Ei bine, acest caz nu este evident un „La naiba, DA”. Prin urmare, este un „NU”. Șterge din agendă numărul ei și treci mai departe.

„La naiba DA sau NU” se aplică și căsătoriilor. Nu te căsătorești cu cineva pentru că „pare a fi ceea ce trebuie să faci”. Te căsătorești pentru că nu-ți poți imagina viața altfel, că nu vrei să fii fără el/ea.

Uneori principiul “La naiba, DA sau NU” poate să fie de diferite niveluri. S-ar putea să fie „La naiba, DA” pentru prietenia cu cineva (un nivel), dar nu și încântare pentru a face sex cu persoana respectivă (alt nivel la care răspunsul este NU). S-ar putea să-ți spui „La naiba, DA” când dai de inteligența cuiva, dar „La naiba, NU” când e vorba să petreci tot timpul cu ea/el.

Principiul „La naiba, DA sau NU” simplifică unele probleme pe care le poți avea în viața sentimentală pentru că atunci când îl aplici, poți avea cu adevărat numai două probleme.

Prima problemă este cea a persoanelor care nu simt niciodată “La naiba, DA”. Dacă nu simți decât ceva „călduț” pentru absolut toți cei pe care îi întâlnești, atunci fie ceva nu este în regulă cu tine, fie suferi de o lipsă de vulnerabilitate și te protejezi rămânând indiferent și lipsit de entuziasm.

Trebuie să ții cont că este treaba ta să cauți ceva interesant în lumea din jurul tău; nu este treaba lumii să ți se arate ea ție. A învăța să apreciezi oamenii pe care îi întâlnești este o abilitate pe care trebuie să o cultivi. Acest lucru nu înseamnă că trebuie să te îndrăgostești de toți cei care par a fi ca tine. Înseamnă doar că trebuie să îți asumi responsabilitatea abilității tale de a te conecta cu oamenii pe care îi întâlnești.

A doua problemă este cea a oamenilor care nu întâlnesc niciodată pe alții care simt un „La naiba, DA” pentru ei. Dacă toți oamenii pe care îi urmărești îți dau un răspuns ambiguu sau chiar respingeri directe, atunci este timpul să te concentrezi pe propria ta îmbunătățire.

Întreabă-te cu ce anume îi faci pe ceilalți să nu-și spună „La naiba, DA” legat de tine? Dacă găsești răspunsul, apucă-te de treabă! Fă din tine o persoană care îi va face pe ceilalți să-și spună „La naiba, DA”.

În concluzie, iubite cititorule, cu abordări de genul celor sugerate în cele de mai sus, poți obține multe picături de fericire și poți câștiga războiul fericirii pe termen lung.

Don’t worry, be happy!

Sursa: markmanson.net/fuck-yes

24 Oct

”În țara-n care m-am născut…”

„Copiii tăi au nevoie cel mai mult să-i iubești pentru ceea ce sunt, nu să-ți dedici tot timpul pentru a-i corecta.”

Bill Ayers

 

Parafraza din titlu ar putea continua cu descrierea modului în care “umblă câinii cu covrigii în coadă” sau dimpotrivă ar putea continua cu înșirarea deosebirilor față de realitățile vieții de pe alte meridiane. Dar cele ce urmează nu se referă la niciuna din aceste variante ci la amprenta pe care și-o pune cultura țării pe opțiunile educative ale părinților.

Organizația internațională Hofstede Insights, consideră că șase sunt dimensiunile care definesc cultura unei țări.

 Indicele distanţei faţă de putere (PDI): gradul în care oamenii din cultura respectivă percep inegalitatea socială, măsura în care se aşteaptă şi acceptă ca puterea să fie distribuită inegal.

Individualism vs. Colectivism (IDV) – se referă la măsura în care o cultură reflectă poziţia şi rolul individului sau a grupului, respectiv încurajează independenţa şi libertatea individului faţă de grupul căruia îi aparţine, raportate la interesele personale sau interesele celorlalţi (eu-eu, eu-noi).

Masculinitate vs. Feminitate (MAS) – preferinţa pentru competitivitate şi promovare (masculinitate) în detrimentul cooperării şi armoniei (feminitate) sau invers.

Indicele de evitare a incertitudinii (UAI) – este legat de uşurinţa şi felul în care cultura face faţă noului, schimbării, necunoscutului, incertitudinii şi modului de asumare a riscurilor.

Orientare pe termen lung vs. pe termen scurt (LTO) – este legată de perioada de timp pentru care oamenii îşi fac planuri şi aşteaptă rezultate şi măsura în care percep costul de oportunitate a prezentului faţă de viitor.

Indulgență vs. Restricție (IVR) – indulgența este specifică unei societăți care permite cu ușurință satisfacerea nevoilor umane de bază și naturale legate de bucuria de viață și de distracție. Restricția este specifică unei societăți care suprimă satisfacerea nevoilor și o reglementează prin intermediul unor norme sociale stricte.

Iată cum arată acești indici pentru țara noastră și pentru alte câteva țări:

România Ungaria South Africa

 

SUA Rusia Coreea de Sud Italia Olanda Mexic Chile
PDI 90 46 49 40 93 60 50 38 81 63
IDV 30 80 65 91 39 18 76 80 30 23
MAS 42 88 63 62 36 39 70 14 69 28
UAI 90 82 49 46 95 85 75 53 82 86
LTO 52 58 34 26 81 100 61 67 24 31
IVR 20 31 63 68 20 29 30 68 97 68

Încă de pe vremea Greciei antice se putea vorbi de diferențe notabile între populațiile anumitor zone ale ei. În secolul al V-lea, istoricul grec Tucidide a pus în contrast autocontrolul și stoicismul spartanilor cu indulgența și spiritul democratic al cetățenilor Atenei.

Educația în Sparta era condusă de stat și se concentra mai mult pe abilitățile și viața militară. Educația în Atena era privată și se concentra în principal pe filosofie, arte și științe.

Astăzi, comportamentele și caracteristicile unice par înrădăcinate în anumite culturi. Copiii din țări precum Coreea de Sud și Rusia sunt mai ascultători, rușii rareori zâmbesc în public, în timp ce copiii americani tind să fie mai auto-îngăduitori; italienii gesticulează mult când vorbesc iar copiii olandezi sunt mai maleabili și mai puțin agitați.

Psihologii Samuel Putnam, profesor la Bowdoin College din Maine, Massachusetts, și Masha A. Gartstein, profesor la Washington State University  au fost fascinați de aceste diferențe, de modul în care acestea se conturează și de modul în care sunt transmise de la o generație la alta și au scris cartea “Toddlers, Parents and Culture” (2018).

Cartea explorează modul în care valorile unei societăți influențează opțiunile educative ale părinților și modul în care aceste opțiuni, la rândul lor, influențează evoluția copiilor.

Deși cu siguranță contează și genetica, modul în care te comporți nu este determinat genetic.

În 2005 Robert McCrae, psiholog la National Institute of Aging (Institutul Național de Gerontologie), din Bethesda, Maryland, și colegii săi au reușit să documenteze diferențe pronunțate în personalitățile oamenilor care trăiesc în diferite părți ale lumii.

De exemplu, adulții din culturile europene au tendința de a fi mai expuși și mai deschiși la experiențe noi decât cei din culturile asiatice iar în Europa, oamenii din nordul ei sunt mai conștiincioși decât colegii lor din Europa de Sud.

Profesorii Putnam și Gartstein au lucrat cu colegi din 14 țări diferite pentru a efectua cercetarea la care se referă cartea lor. Scopul urmărit a fost explorarea modului în care valorile ample ale societății influențează felul în care părinții își cresc copiii. Au studiat apoi modul în care aceste diferite stiluri de parenting au modelat comportamentul și personalitatea copiilor.

Au făcut acest lucru în primul rând administrând chestionare părinților, cerându-le să descrie rutina zilnică, speranțele pe care și le pun în copiii lor și metodele de a-i disciplina pe aceștia. În final, i-au rugat pe părinți să detalieze comportamentele copiilor lor.

Cei doi profesori au ajuns la concluzia clară că valorile culturale sunt relativ durabile și par să aibă un efect asupra dezvoltării copiilor în timp.

Dintre aceste valori culturale mai largi, cea mai puternică amprentă pe educarea copiilor se pare că și-o pun individualismul vs. colectivism.

În unele societăți, cum ar fi cea americană și cea olandeză, oamenii sunt conduși în mare parte de activitățile care îi avantajează. Ei caută recunoașterea personală și metode prin care să își sporească propriul statut social sau financiar.

În societățile mai colectiviste, cum ar fi Coreea de Sud și Chile, o valoare ridicată este acordată bunăstării grupului mai mare, cel al familiei, al celor de la locul de muncă sau al țării lor.

Psihologii au constatat că modul în care părinții își disciplinează copiii este puternic influențat de aceste valori sociale și probabil servește la perpetuarea acestor valori de la o generație la alta.

De exemplu, în comparație cu părinții din culturile individualiste, părinții din societățile mai colectiviste sunt mult mai predispuși, atunci când își dojenesc copiii, să îi îndrume să „se gândească” la comportamentul lor nepotrivit și la modul în care ar putea avea un impact negativ asupra celor din jur.

Acest lucru pare să promoveze armonia grupului și să pregătească un copil să prospere într-o societate colectivistă. În același timp, dacă i se spune în permanență să se gândească la modul în care acțiunile sale îi influențează pe ceilalți, posibilitatea de a simți anxietate, vinovăție și rușine crește.

Ca o confirmare a acestui lucru cercetătorii, au constatat că într-adevăr copiii din culturile colectiviste tind să ajungă la niveluri mai ridicate de tristețe, frică și disconfort decât copiii care cresc în societăți individualiste.

Al doilea set de valori pe care l-au considerat important și l-au studiat profesorii Putnam și Gartstein a fost indulgența versus restricția.

Unele culturi, precum cele din SUA, Mexic și Chile, tind să permită și să promoveze autosatisfacerea. Altele – cum ar fi cele din Coreea de Sud, Belgia și Rusia – încurajează reținerea în fața tentațiilor.

În special, părinții din societățile indulgente tind să sublinieze importanța dezvoltării stimei de sine și a independenței. Copiii lor trebuie să se distreze singuri și să adoarmă singuri. Adesea, atunci când un copil se comportă greșit, părinții îi sugerează modalități prin care el sau ea poate să încerce să corecteze greșelile.

Copiii primesc astfel, de la acest tip de tratament, mesajul că ei sunt cei care controlează fericirea și că ar trebui să poată să-și remedieze propriile greșeli. În același timp, acești copii, este mai probabil să caute impulsiv recompense imediate – fie că este vorba de a mânca bomboane înainte de cină fie de a lua o jucărie de pe un raft la un magazin – înainte de a obține permisiunea.

În schimb, în societățile care acordă prioritate restricției/reținerii, părinții sunt mai predispuși să strige sau să înjure atunci când își disciplinează copiii lucru care i-ar putea face pe copii mai ascultători dar, de asemenea, i-ar putea determina să fie mai puțin optimiști și mai puțin susceptibili să se bucure de viață.

În general părinții doresc să își pregătească cât mai bine copiii pentru lumea în care probabil vor trăi însă ceea ce funcționează într-o cultură ar putea să nu funcționeze neapărat bine în alta.

Este însă de remarcat că pe măsură ce lumea noastră devine mai interconectată, această diversitate a abordărilor parentale se poate diminua.

De fapt, în ultimii 50 de ani majoritatea țărilor au devenit mai individualiste fenomen mai pronunțat în țările care au cunoscut cea mai mare dezvoltare economică.

Cu toate acestea, există încă o diferență uriașă între stilurile parentale și evoluția copilăriei în diferitele culturi.

Nutresc speranța că parentingul specific culturii de pe meleagurile noastre îi face fericiți pe copii și îi îndreaptă spre o viață de adult echilibrată, umplută cu multe picături de fericire.

Don’t worry, be happy!

Surse:

1.getpocket.com/explore/item/how-where-you-re-born-influences-the-person-you-become

2.www.hofstede-insights.com/product/compare-countries/

3.economie-si-afaceri-internationale.blogspot.com/2011/12/dimensiunile-culturale-hofstede.html

17 Oct

Permiteți copiilor să aibă eșecuri!

“Mare parte dintre lucrurile care alcătuiesc viața sunt bune și tot ele sunt cele mai puternice. Însă există și lucruri rele, pe care greșești dacă încerci să i le ascunzi copilului tău. Important este nu să îl ferești de realitate, ci să îl înveți că binele va triumfa întotdeauna în fața răului.” 

Walt Disney

 

De-alungul carierei mele s-a întâmplat în câteva rânduri să dau nota 1 (unu) pentru copiat la lucrări scrise. De fiecare dată însă, am făcut-o cu strângere de inimă pentru că observam lacrimi în ochii celor în cauză. Lacrimile erau semnele regretului pentru fapta reprobabilă.

Cu toate acestea au fost și cazuri când, deși copilul și-a recunoscut greșeala, au apărut părinții la școală cerând, uneori chiar cu vehemență, explicații pentru nota (de pedeapsă) acordată.

Argumentele lor erau de genul “greșeala nu e așa de mare” sau „dumneavoastră nu ați copiat niciodată când ați fost elev?” De asemenea foloseau în argumentație ideea că este posibil ca din cauza stresului creat copilul să se îmbolnăvească. Niciodată nu am cedat dar nici nu am avut autoritatea de a disciplina părinții elevului.

La exemplul de mai sus, se pot adăuga numeroasele altele de tipul mamei care “ajută” un pic prea mult copilul la „temele de compunere” sau tatăl care îi rezolvă problemele la matematică.

În vremurile actuale mulți părinți își cresc copiii, se poate spune fără a greși, într-un spirit de neajutorare și neputință ceea ce îi conduce către o vârstă adultă plină de anxietăți, lipsită de resursele emoționale de care ar avea nevoie pentru a face față inevitabilelor eșecuri care pot apărea într-o viață de om.

Psihologul clinician dr. Judith Locke, profesor la Universitatea de Tehnologie din Queensland, Australia, a scris printre multe altele și cartea The Bonsai Child, care reprezintă o examinare a conceptului de parentalitate excesivă de către profesioniștii în domeniu.

Parentalitatea excesivă este caracterizată în carte ca fiind „încercarea greșită a părinților de a îmbunătăți succesul personal și academic actual și viitor al copilului lor”.

În încercarea de a înțelege astfel de comportamente, au fost chestionați psihologi, consilieri și profesori în legătură cu cazuri de părinți excesiv de protectori. Ca urmare, studiul cuprinde o mulțime de exemple concrete în această direcție.

Unele dintre exemple sunt cele obișnuite: un copil nu are voie să meargă în tabără din cauza celor rele ce i se pot întâmpla acolo, altul nu este lăsat să meargă cu bicicleta din cauza pericolelor ce pot apărea, un părinte aduce farfurii separate la petreceri pentru un copil de 16 ani, deoarece este pretențios la mâncare. Aceste exemple nu sunt însă îngrijorătoare pentru că acei copii într-o zi își vor reveni din copilăriile lor hiperprotejate.

Devin însă îngrijorătoare exemplele de protecție excesivă care au potențialul de a distruge încrederea unui copil și de a submina educația spre independență.

Potrivit studiului doamnei dr. Judith Locke, părinții vinovați de acest tip de excese „consideră percepția copilului lor drept adevăr, indiferent de fapte” și sunt „gata să-și creadă copilul mai mult decât pe adulți negând posibilitatea vinovăției copilului lor”.

Părinții de acest fel sunt foarte receptivi la nevoile și problemele percepute ale copiilor lor și nu le oferă acestora șansa de a le rezolva. Acești părinți „se grăbesc la școală conform capriciului unui telefon de la copilul lor pentru a le aduce lucruri precum gustările uitate, temele uitate, uniformele uitate” și „cer medii mai bune la sfârșiturile de semestre ba unii amenință chiar cu mutarea copilului la o altă școală”. Aceștia sunt părinții care nu își vor lăsa copilul să învețe.

Profesorii nu predau doar cititul, scrisul, matematica, fizica ș.a.m.d. Ei îi învață pe copii să fie responsabili, organizați, manierați, reținuți și să aibă capacitatea de a previziona.

Este posibil ca aceste abilități să nu fie evaluate în urma testărilor standardizate, dar pe măsură ce copiii își planifică drumul către maturitate, ele sunt, de departe, cele mai importante abilități de viață  care li se predau.

Evident nu înseamnă că părinții trebuie să aibă încredere oarbă în profesorii copiilor lor; dar copiii fac greșeli și, atunci când le fac, este vital ca părinții să-și amintească că beneficiile educaționale ale recunoașterii erorilor sunt un dar și nu înseamnă o abandonare a datoriei.

Din cartea doamnei dr. Judith Locke rezultă că an de an, cei mai buni elevi, cei care sunt cei mai fericiți și plini de succes în viața lor, sunt elevii cărora li s-a permis să eșueze și s-au simțit responsabili pentru greșelile lor.

Acest gen de abordare a educației copiilor constituie o provocare ce are puterea de a-i transforma pe aceștia din copiii de astăzi în adulții de mâine, inventivi, competenți și încrezători.

Acest mod de educație poate aduce multe picături de fericire pentru toți cei implicați: copii, părinți, bunici și profesori.

Don’t worry, be happy!

Surse:

1.www.theatlantic.com/national/archive/2013/01/why-parents-need-to-let-their-children-fail/272603/

2.matricea.ro/educatia-copiilor-si-protejarea-excesiva-relatia-dintre-hiperprotectie-si-anxietate-unde-este-granita-dintre-grija-si-exces/

3.theparentswebsite.com.au/judith-locke-case-parents-influencing-class-placements/

10 Oct

”De ce să dați bani pe psihoterapie dacă puteți asculta ‘Valsul’ lui sir Anthony Hopkins?”

„Muzica, tu ești tovarășul meu de zi și de noapte, la durere și la fericire. Tu ești apă răcoritoare în pustiul vieții mele.”

Rabindranath Tagore

 

Titlul de mai sus este o parafrază a locuțiunii compozitorului american Michael Torke “De ce să-ți cheltui banii pe psihoterapie dacă poți asculta Misa în Si minor”, în care el face referire la lucrarea lui Johann Sebastian Bach considerată a fi o sinteză a întregii sale creaţii.

Evident Valsul  marelui actor britanic nu se compară cu ampla lucrare a lui Bach dar ascultarea sa (posibilă și aici) poate transmite o stare reconfortantă de liniște asociată cu romantism.

Probabil că marea majoritate a oamenilor îndrăgesc muzica, indiferent de genul ei, pentru că ea ne mângâie sufletele în moduri profunde la care cuvintele singure nu pot ajunge.

Ea ne stârnește imaginația, ne revigorează corpurile și ne transformă stările de spirit. Ne poate înălța sau ne poate copleși cu emoție. Ne poate entuziasma și ne poate calma.

În acest sens s-a exprimat și compozitorul și interpretul american Billy Joel când a spus „Cred că muzica în sine este vindecătoare. Este o expresie explozivă a umanității. Este ceva de care suntem cu toții atinși. Indiferent din ce cultură am fi, toată lumea iubește muzica”.

Fără nicio îndoială, într-adevăr muzica  poate vindeca. Persoanele cu leziuni ale creierului cum ar fi, de exemplu, consecințele unui accident vascular cerebral, au avut succes cu terapia prin muzică.

Grație neuroplasticității, terapia prin muzică poate activa creierul folosind noi circuite neuronale. De multe ori sunt ocolite zonele deteriorate, permițând oamenilor să recâștige posibilitățile de mișcare sau vorbirea.

În aceste cazuri, muzica oferă oamenilor noi șanse să se miște și să vorbească făcând schimbări în structura creierului.

(Neuroplasticitatea sau Plasticitatea creierului  constă în capacitatea sistemului nervos de a-și modifica structura și funcțiile de-a lungul vieții, pentru a se adapta la condițiile și stimulii la care suntem expuși. Neuroplasticitatea este o abilitate specifică mai ales cortexului, adică învelișului exterior al creierului. Neuroplasticitatea are loc: (1) în cadrul dezvoltării creierului în primii ani de viață, când au loc primele procesări ale informațiilor senzoriale și creierul se organizează; (2) ca mecanism adaptativ pentru a compensa pierderea unei funcții sau a maximiza funcțiile rămase după o traumă; (3) pe tot parcursul vieții, sub influența mediului extern, respectiv sub influența experiențelor și acțiunilor unei persoane precum și ori de câte ori aceasta învață ceva nou.)

Studiile au arătat, de asemenea, că terapia prin muzică poate reduce cortizolul, adică hormonul de stres. De asemenea ea poate crește dopamina care este hormonul plăcerii. Terapia prin muzică poate îmbunătăți rata inimii și a respirației și poate reduce anxietatea și durerea la pacienții cu cancer.

În domeniul psihologiei, muzica a fost folosită pentru a ajuta persoanele care suferă de depresie și tristețe. Totodată muzica poate fi vindecătoare  pentru copiii cu dizabilități de dezvoltare.

Există numeroase mărturii și dovezi privind virtuțile vindecătoare ale muzicii. Poate fi neașteptat dar acest context oferă prilejul omagierii celui care a fost marele nostru George Enescu, unul dintre muzicienii care a intuit virtuțile vindecătoare ale muzicii.

Sunt încărcate cu mare emoție mărturiile persoanelor vrăjite de noblețea maestrului. În însemnările unei profesoare, care îl văzuse la spitalul instalat în clădirea Școlii Centrale din București, în timpul primului război mondial, se arată:

„[…] Nu vom uita niciodată că, printre cei dintâi care au alergat la spitalul Crucii Roșii de la Școala centrală, […] a fost și George Enescu, care, cu o minunată simplicitate, cu bluza și cu șorțul de brancardier, ridica pe răniții ce se descărcau din automobilele ce soseau mereu, cărându-i în sala de operație și înapoi în sălile spitalului. Surprinderea mea a fost așa de mare, încât necrezându-mi ochilor, am întrebat și pe alții dacă acel pe care îl vedeau muncind așa era marele maestru. Și slujba aceasta umilă a făcut-o zilnic, luni de-a rândul […] Brancardierul se schimba apoi în neîntrecutul violonist care, în orele de după amiază, fermeca pe cei culcați între perne; iar alteori aceleași mâini binecuvântate […] bărbiereau pe bieții noștri răniți”.

În septembrie 1916, Crucea Roșie a României îl numește pe George Enescu președintele echipelor artistice organizate la inițiativa sa. Peste ani, compozitorul Mihail Jora, rănit în timpul războiului, urma să dezvăluie emoția trăită în toamna anului 1916, când maestrul Enescu i-a redat, în clipele acelea grele, dorința și voința de a trăi:

„ […] În clipa în care trupul meu însângerat era introdus în sala de concert, te-ai așezat la pian și într-o tăcere de mormânt ai executat cele dintâi măsuri ale Nopții mele de vară. Zguduit de o emoție neașteptată, am fost podidit de lacrimi, ce n-au încetat nici după ce ți-ai luat vioara și ai cântat cum știi tu să cânți Sonata Primăverii de Beethoven  și câteva bucăți de Kreisler. N-aș putea să-ți explic puterea de reacțiune pe care vraja cântecului dumitale a produs-o atunci în sufletul meu. Atât pot să-ți spun, că ziua aceea de 8 noiembrie 1916 a fost hotărâtoare pentru mine. Mi-ai redat în clipele acelea dorința și voința de a trăi, pe care le pierdusem. Ai dat putere organismului meu să lupte contra răului ce-l năpădise fără putință de scăpare și m-ai înviat din morți […]”.

În concluzie, iubite cititorule, indiferent ce preferințe ai avea, gen Jerusalema, gen Simfonia a V-a (a destinului) sau orice alt gen, ascultă cât mai multă muzică pentru că, așa cum spune Andrea Bocelli, Muzica mi-e medicament, o modalitate de a aduce lumină în viaţa mea. N-aş putea trăi fără muzică.”

Iată o sursă de picături de fericire care funcționează și acum în vremuri de pandemie și nu trebuie să o ratăm!

Don’t worry, be happy!

 

Surse:
1.en.wikipedia.org/wiki/Music_therapy
2.psychcentral.com/lib/music-therapy-may-aid-brain-damaged-patients/

3.www.festivalenescu.ro/stiri/enescu-si-puterea-vindecatoare-a-muzicii-sale/

4.www.youtube.com/watch?v=M57Fi19vcSI

5.www.romedic.ro/neuroplasticitatea-0P34202

03 Oct

Vă vine a crede? Bârfitul poate fi benefic!

Arată-mi pe cineva care nu bârfește niciodată, și îți voi dovedi că acel om nu este interesat de cei din jurul său.”

Barbara Walters

 

În general bârfitul este considerat ca fiind o manifestare umană deplorabilă. Filosoful Greciei antice Teofrast ne-a lăsat următoarea părere despre bârfit: “… este năravul care te îmboldește să îi defăimezi pe ceilalți… Bârfitorul vorbește de rău prietenii și rudele, și nu-i iartă nici pe cei morți. Această comportare o numește sinceritate, spirit democratic și libertate, și nu are o mai mare desfătare pe această lume. Această poftă de bârfire îi supără pe oameni și îi scoate din sărite.”

Afirmația peste milenii a actriței Ingrid Bergman: „Nu regret nimic. Nu mi-aș fi trăit viața așa cum am făcut-o dacă mi-aș fi făcut griji despre ce va spune lumea” vine să completeze imaginea despre cât de proastă părere are lumea în general despre bârfit.

O celebritate a mass-mediei americane, Ann Landers, a caracterizat-o ca fiind „demonul fără chip care rupe inimile și distruge carierele”.

Talmudul îl descrie ca pe o „limbă cu trei direcții” care ucide trei persoane: naratorul bârfei, ascultătorul și persoana care este bârfită.

Și Blaise Pascal a observat, în mod justificat că „dacă oamenii ar ști cu adevărat ce au spus alții despre ei, nu ar mai rămâne patru prieteni în lume”.

Oricât de convingătoare par toate cele de mai sus, există o mulțime semnificativă de cercetări care sugerează că totuși bârfele pot fi în fapt benefice.

Acest lucru pare a fi o veste bună pentru că s-ar putea spune că bârfele sunt omniprezente. Copiii au tendința să bârfească de la vârsta de 5 ani iar bârfele în general, așa cum le definesc majoritatea cercetătorilor, adică discuția dintre cel puțin doi oameni despre alții care sunt absenți,  reprezintă aproximativ două treimi din conversațiile care se poartă în mod obișnuit.

În ciuda reputației proaste a bârfelor, o parte surprinzător de mică dintre ele – de la 3 la 4% – este de fapt rău intenționată. Dar chiar și acest procent mic poate aduce oamenii împreună.

Cercetătorii de la University of Texas și de la University of Oklahoma au descoperit că, dacă două persoane împărtășesc sentimente negative față de o a treia persoană, este posibil să se simtă mai aproape una de cealaltă decât în cazul în care amândouă ar nutri sentimente pozitive față de aceasta. Altfel spus, bârfa aduce oamenii mai aproape.

Bârfa poate să ne facă oameni mai buni. O echipă de cercetători olandezi a semnalat faptul că auzirea bârfelor despre alții i-a făcut pe subiecții cercetării să devină mai reflexivi; bârfele pozitive au inspirat eforturi de auto-îmbunătățire, iar bârfele negative i-au făcut pe oameni mai mândri de ei înșiși.

Într-un alt studiu, participanții au afirmat că după ce au auzit o bârfă negativă, au avut șanse mai mari să afirme că au învățat o lecție din aceasta.

Bârfa negativă poate avea, de asemenea, un efect prosocial asupra celor care sunt bârfiți. Cercetătorii de la Stanford și UC Berkeley au descoperit că, oamenii care au fost excluși dintr-un grup din cauza reputației de a fi egoiști, și-au revizuit manierele încercând să recâștige aprobarea oamenilor de care se înstrăinaseră.

De departe, cea mai pozitivă evaluare a bârfelor, o avem de la antropologul și psihologul britanic, specialist în comportamentul primatelor, Robin Dunbar (Robin Ian MacDonald Dunbar este în prezent șeful grupului de cercetare în domeniul neuroștiințelor sociale și evolutive la Departamentul de Psihologie Experimentală de la Universitatea din Oxford).

După părerea sa, strămoșii noștri primați s-au angajat, pecetluind această angajare prin zgârieturi pe corpurile lor, să se îngrijească și să se apere reciproc în caz de atacuri ale prădătorilor. Dar pe măsură ce hominizii au devenit mai inteligenți și au socializat mai mult, grupurile lor au devenit prea mari pentru a se uni prin această modalitate. Acesta este momentul când a intervenit limbajul – și bârfele.

Dunbar susține că discuțiile inactive cu și despre ceilalți au dat oamenilor timpurii un sentiment de identitate comună și i-au ajutat să devină mai conștienți de mediul lor, ducând astfel la o funcționare complexă, superioară care a produs în cele din urmă astfel de glorii ale civilizației precum cei pomeniți, Pascal și Ann Landers.

În concluzie, iubite cititorule, nu mai pune la inimă bârfele care te au ca subiect, bucură-te că stârnești interesul celorlalți, adoptă atitudinea lui Ingrid Bergman și vei avea parte de multe picături de fericire.

Don’t worry, be happy!

 Surse:

1.getpocket.com/explore/item/gossiping-is-good

2.www.psychologicalscience.org/news/gossiping-is-good.html

26 Sep

“Există o fisură în toate, așa intră lumina”

„Viitorul este ceva pe care cei mai mulţi îl iubesc abia după ce a devenit trecut.”

William Somerset Maugham

 

De ce fiecare an, dar mai ales 2020, este resimțit ca fiind mai rău decât cei trecuți?

În anul 2020 multă lume a devenit dependentă de veștile proaste și nu se poate opri din verificarea știrilor despre pandemie, despre ciocniri cu organele de ordine, despre protestele ce au loc, despre teoriile conspirației sau despre politică.

La fiecare 10 minute apare o nouă postare de acest gen pe diversele rețele de pe Internet. Drept consecință, oamenii în cauză nu pot să se concentreze pe nimic altceva pentru că tot timpul le stă capul la verificarea ultimelor actualizări.

Această manifestare își are rădăcinile în dezvoltarea evolutivă a omenirii. Poveștile înfricoșătoare și știrile despre pericol stârnesc anxietatea. Ele pun creierul în alertă, fapt care pentru strămoșii noștri hominizi a fost un avantaj pentru că i-a protejat de prădători și dezastre naturale.

Acum însă ne fac să “scormonim” la nesfârșit rețelele sociale și de știri pentru a fi la curent cu cele mai recente amenințări. Pentru că dorim să ne simțim pregătiți, devenim dependenți de actualizări și lumea ne pare mult mai rea decât a fost vreodată până acum.

O mulțime de tragedii care se întâmplă în lumea actuală ne țin lipiți de ecranele noastre. Pandemia a ucis aproape 1 milion de oameni în întreaga lume până în ultimele zile ale lui septembrie – și acest număr continuă să crească. În lume au avut loc o serie de incendii de pădure, uragane în Atlantic, roiuri de lăcuste în Africa de Est și o explozie chimică masivă care a distrus portul Beirut, a ucis cel puțin 190 de oameni și a provocat daune de până la 15 miliarde de dolari. Protestele împotriva brutalității poliției au adus milioane de oameni pe străzile din întreaga lume.

De parcă toate acestea nu ar fi fost suficiente, 2020 este, de asemenea, un an electoral în mai multe țări, printre care și țara noastră și știm cât de generatoare de dezbinări sunt asemenea evenimente.

Strămoșii noștri s-ar putea să nu fie de acord că 2020 este cel mai prost an înregistrat vreodată. Sigur, se întâmplă lucruri înspăimântătoare, dar multe dintre aceste lucruri s-au întâmplat și în trecut, inclusiv pandemia de gripă din 1918, în timpul căreia au murit 50 de milioane de oameni.

În plus, credința că civilizația este în declin este o tradiție la fel de veche ca civilizația însăși. De exemplu, în secolul al V-lea î.e.n. vechii greci se plângeau că democrația lor nu era ca pe vremuri. În zilele noastre, acest gen de credință a căpătat denumirea de „declinism” (convingerea că o societate sau instituție tinde spre declin) sau „prejudecata declinului”.

Pandemia a întunecat mult imaginea despre prezent și viitor dar și înainte de dezlănțuirea ei majoritatea românilor credeau deja că țara mergea la vale. Astfel, conform unui sondaj INSCOP, realizat în perioada 5 – 13 martie 2019, 72,8% dintre români considerau că direcția în care se îndreaptă România este greșită.

În cultura occidentală, potrivit cercetărilor dr. Carey Morewedge, profesor de marketing la Boston University, oamenii au tendința de a interpreta evenimentele prezente în mod negativ și tind să prefere trecutul pentru că amintirile noastre autobiografice sunt părtinitoare în sens pozitiv. Când ne gândim la trecut, avem tendința să ne amintim experiențele pozitive. Această manifestare se numește uneori „retrospecție roz” sau „favorizarea nostalgiei”.

„Îmi place mult să merg la jocuri de baseball și dacă mă gândesc bine, nu-mi amintesc vremurile în care echipa mea a pierdut”, spune Morewedge. „Judecăm trecutul numai după cele mai mari succese ale sale în schimb judecăm prezentul pe tot ce avem la dispoziție”.

Chiar și istoricii sau alți cronicari ai vremurilor au căzut adesea în capcana venerării unor versiuni irealist pozitive ale trecutului. Este suficient, cred, să ne amintim de Epoca de aur pe care am traversat-o în urmă cu câteva decenii pe care și acum o mai regretă unii.

În lumea psihologilor este unanim acceptat faptul că „consumul” excesiv de știri provoacă stres. Potrivit unui sondaj din 2017 al Asociației Psihologice Americane, respondenții care au ținut pasul cu ciclul de știri au raportat pierderea somnului, stres, anxietate, oboseală și alte simptome negative de sănătate mintală.

Același sondaj a constatat că până la 20% dintre americani își monitorizează în permanență fluxurile de pe rețelele sociale pentru actualizări, iar unul din 10 verifică știrile în fiecare oră.

Deși se pare că știrile de astăzi sunt mai șocante ca niciodată, nu este nimic nou în ideea că “consumul” de mass-media afectează în mod negativ percepția noastră asupra lumii.

De exemplu, în 1968 a început o anchetă ambițioasă la Școala de Comunicare Annenberg de la Universitatea din Pennsylvania. Studiul, condus de decanul școlii, George Gerbner, a găsit o corelație directă între timpul petrecut la televizor și probabilitatea ca privitorul să perceapă lumea ca fiind mai înspăimântătoare sau periculoasă, fenomen pe care l-a numit „sindromul răului mondial”.

Gerber a descoperit că telespectatorii care urmăresc emisiuni de televiziune violente consideră că violența este ceva obișnuit în realitate. Această constatare a fost conformă cu „teoria cultivării”, care a emis ipoteza că, cu cât oamenii urmăresc mai mult emisiunile TV, cu atât mai mult încep să creadă că televizorul reflectă realitatea și nu stilizări ale ei menite a produce efect dramatic, cum este în realitate.

Cercetările moderne au continuat să consolideze aceste idei. Legat de contextul actual, dr. Mesfin Awoke Bekalu, cercetător la Harvard University, ne avertizează să nu confundăm efectele rețelelor sociale cu cercetările anterioare asupra „consumului” de televiziune.

Spre deosebire de vizionarea televiziunii, care este o activitate pasivă, angajarea pe social media necesită participare activă, ceea ce înseamnă că studierea efectelor sale este mult mai complicată.

În sens pozitiv, rețelele sociale pot oferi utilizatorilor săi sprijin emoțional și social, pe care unii utilizatori l-au găsit indispensabil în timpul pandemiei. Dar rețelele sociale ne pot determina, de asemenea, să experimentăm „efectul de deplasare”, un fenomen în care activitatea mintală ia locul unei nevoi fizice umane.

„Rețelele de socializare deplasează interacțiunile sociale din viața reală, cum ar fi interacțiunile sociale cu persoane sau comunicarea familială”, spune Bekalu. „Schimbă chiar și activitățile de promovare a sănătății, cum ar fi exercițiul fizic și somnul.”

“Consumul” de rețele sociale poate deveni un ciclu de dependență și poate expune la unele capcane psihologice. Oamenii cărora pur și simplu le este frică „să lipsească” din rețea pot ajunge la o formă de oboseală ce duce la „epuizare digitală”.

„Pentru tineri, comparația socială ascendentă poate deveni o problemă”, spune Bekalu. „Tinerii se angajează adesea să se compare cu ceilalți, ceea ce duce foarte des la sentimente de inadecvare și stima de sine scăzută”.

Dar mai important decât timpul petrecut pe rețelele sociale este modul în care utilizatorii își petrec acel timp. Angajarea activă în conversații pozitive cu prietenii și membrii familiei poate îmbunătăți starea psihologică generală a cuiva.

În schimb, „pândirea” sau căutarea actualizărilor postate de prieteni sau străini fără angajarea în conversații, tinde să aibă efecte psihologice negative.

„Trebuie să fim atenți la tipul de rețea socială în care ne aflăm, cu cine comunicăm și ce tipuri de conținut consumăm”, avertizează Bekalu. „Rețelele sociale ne pot face să percepem prezentul ca fiind mai rău decât trecutul, dar acest lucru nu este adevărat pentru toată lumea.”

Pentru a obține controlul asupra “favorizării nostalgiei”, să luăm o imagine mai realistă a istoriei și s-o comparăm cu prezentul. Pandemia este înspăimântătoare, dar cel puțin nu suntem niște țărani medievali care se confruntă cu ciuma bubonică la fiecare colț fără să știe ce se întâmplă.

Prezentul ne înfățișează o serie de progrese în plan social și științific, iar echipele de cercetare din întreaga lume lucrează la vaccinuri împotriva COVID-19, un demers care nu ar fi fost posibil acum o sută de ani.

Și dacă nu am reușit să Vă îndepărtez gândul că acest an este cel mai întunecat, meditați la laitmotivul “Există o fisură în toate lucrurile, Aşa poate pătrunde lumina” din cântecul  Imn (“Anthem”) al lui Leonard Cohen (a fost un celebru poet, cântăreț și romancier canadian).

Sper că lumina va pătrunde și prin întunecimea anului 2020 și Vă va aduce până la urmă multe picături de fericire!

Don’t worry, be happy!

 

Surse:

1.www.nationalgeographic.com/science/2020/09/why-2020-feels-like-the-worst-year-ever/?utm_source=pocket&utm_medium=email&utm_campaign=pockethits

2.www.youtube.com/watch?v=6wRYjtvIYK0)

19 Sep

Ce fel de viață își doresc oamenii?

„Toată lumea vrea să trăiască pe vârful unui munte, fără să știe că adevărata fericire este în felul în care urci pantele abrupte spre vârf.”

Gabriel Garcia Marquez

 

În psihologie, o viață bună a fost de obicei conceptualizată în termeni de stare de bine hedonică sau eudemonică (hedonism = “concepție etică potrivit căreia scopul vieții este plăcerea, eliberarea de suferință” sau „tendință exagerată de a căuta plăcerea”; eudemonism = „concepție sau doctrină morală care consideră că scopul conduitei umane este fericirea, obținută însă printr-o viață dominată de rațiune și nu de plăceri efemere”).

O viață hedonică este lipsită de durere și zi de zi este plină de plăcere, calm, siguranță și seninătate.

O viață eudemonică este una virtuoasă și în mod consecvent, plină de sens.

Oamenii care spun că au o viață fericită au tendința să aibă în vedere bogăția materială și relațională.

Oare o viață hedonică sau una eudemonică constituie singurele opțiuni pentru o viață bună? Răspunsul este negativ pentru că, mai nou, există în conceptul de viață bună și o a treia posibilitate.

Această a treia posibilitate a fost evidențiată recent de dr. Lorraine Besser, profesor la Departamentul de filosofie de la Middlebury College și dr. Shigehiro Oishi, psiholog, profesor la University of Virginia care au publicat (în iunie 2020) în revista  Philosophical Psychology  rezultatele a două studii care au vizat răspunsul la întrebarea “Ce fel de viață își doresc oamenii?”.

Concluzia cercetărilor celor doi profesori a fost că există și posibilitatea unei vieți bazate pe ceea ce ei au denumit „bogăție psihologică”.

Conform acestui punct de vedere, o viață bună este o viață interesantă, variată și surprinzătoare – chiar dacă unele dintre surprize nu sunt neapărat plăcute ceea ce nu anulează ideea că este mai valoroasă decât simpla fericire.

Lucrurile care fac ca o viață să fie “bogată psihologic” pot de fapt să o facă mai puțin fericită în sensul acceptat în mod obișnuit motiv pentru care este îndreptățită și întrebarea dacă “este aceasta o viață pe care majoritatea oamenilor și-ar dori-o?”

La primul din cele două studii ale echipei celor doi profesori au luat parte 3728 de persoane din 9 țări (SUA, Japonia, Coreea de Sud, India, Norvegia, Singapore, Portugalia, Germania și Angola).

Participanții au fost rugați să descrie, cu propriile lor cuvinte, viața ideală pe care ar dori să o ducă. Apoi, li s-a cerut să indice, pe o scară cu 7 niveluri (1 = nu, deloc; 7 = foarte mult) gradul în care viața ideală pe care tocmai o descriseseră a fost caracterizată prin 15 termeni: „stabilă”, „confortabilă”, „simplă”, „fericită”, „plăcută”, „plină de evenimente”, „dramatică” , „interesantă”, „plină de surprize”, „bogată psihologic”, „semnificativă”, „împlinită”, „virtuoasă”, „cu simțul scopului”, „implică devotament”.

Primii cinci termeni au fost destinați să surprindă caracteristicile unei vieți fericite, următorii cinci o viață bogată psihologic, iar ultimii cinci o viață semnificativă.

În cele din urmă, participanții au fost rugați să indice, dacă ar trebui să aleagă una singură, care dintre cele trei vieți, fericită, semnificativă (adică o viață plină de sens) sau bogată psihologic, ar dori să o aibă.

Conform acestui studiu intercultural cu 9 națiuni au ales viața bogată din punct de vedere psihologic aproximativ 7-17% dintre participanți.

În al doilea studiu, la care au participat 1611 americani și 680 coreeni, s-a pus întrebarea “ce regretă cel mai mult în viața lor?” urmată de întrebarea „dacă ar putea anula sau inversa evenimentul regretabil, viața lor ar fi fost mai fericită, mai semnificativă sau mai bogată din punct de vedere psihologic?”.

Aproximativ 28% dintre americani și 35% dintre coreeni au declarat că viața lor ar fi fost mai bogată din punct de vedere psihologic.

Împreună, cele două studii oferă o bază acceptabilă pentru atribuirea statutului de dimensiune a unei vieți bune, bogăției psihologice.

O viață bogată psihologic se caracterizează cel mai bine prin varietate, noutate și interes spre deosebire de viețile hedonică sau eudemonică care ambele pot fi monotone și repetitive.

O persoană cu o slujbă constantă, poate chiar plină de satisfacții, căsătorită, fericită, cu copii, poate avea o viață hedonică și, în multe privințe eudemonică, dar nu neapărat o viață bogată în experiențe diverse.

Există studii recente care arată că oamenilor le displace atât de mult starea de plictiseală încât unii, mai degrabă decât să stea degeaba, sunt dispuși să-și facă un șoc electric dureros.

În contrast, “bogăția psihologică” îndeplinește nevoia de experiențe complexe și variate, de genul celor care schimbă viziunea oamenilor asupra lumii și locul lor în ea.

Rezultatele studiilor menționate arată că o viață bogată din punct de vedere psihologic este legată de o viață fericită și o viață semnificativă, dar este distinctă de acestea.

Unele dovezi empirice susțin afirmația că „bogăția psihologică” este legată în mod unic de evenimente noi, complexe (uneori, negative) care schimbă perspectiva în moduri în care celelalte două nu o fac. În plus bogăția psihologică implică deschidere și curiozitate.

„Bogăția psihologică” poate implica, cum am menționat, aspecte negative, inclusiv riscul potențial sau pericolul. Devine astfel clar de ce în general oamenii nu apreciază mai mult o viață bogată psihologic decât o viață hedonică sau eudemonică.

Cu toate acestea studiile au pus în evidență și faptul că viețile ideale ale majorității oamenilor nu sunt doar fericite sau semnificative, ci și bogate psihologic. Persoanele cu vieți bogate din punct de vedere psihologic, spre deosebire de ceilalți, experimentează intens atât emoții pozitive, cât și negative.

Dorința unor oameni de a avea o viață bogată psihologic poate merge dincolo de evitarea plictiselii până la acceptarea neașteptatului și chiar a tragicului, caracteristici ce conferă acestui mod de viață o putere transformatoare pe care viața hedonică sau eudemonică nu le pot avea.

Indiferent către ce fel de viață năzuiești, iubite cititorule, sper că ai parte de multe picături de fericire!

Don’t worry, be happy!

Surse:

1.www.wsj.com/articles/a-good-life-doesnt-mean-an-easy-one-11598623184?st=9tejsi4zcspikue&mod=pespckt9

2.psiho-bucuresti.ro/care-sunt-indicatorii-bogatiei-psihologice/

3.link.springer.com/article/10.1007/s42761-020-00011-z?error=cookies_not_supported