16 Nov

Nu atenția și gloria trebuie să ne dirijeze viața!

„Astăzi toată lumea vrea să se acopere de glorie şi mulţi se acoperă de ridicol.”

Honoré de Balzac

 

Există un paradox care în momentul de față îi pune în încurcătură pe psihologi: în ultimii 50 de ani, în ciuda creșterii însemnate a nivelului de viață în lumea occidentală, fericirea a rămas la același nivel, iar bolile mintale, tulburările de anxietate, narcisismul și depresia au crescut.

Printre primele lucruri pe care le învață cei care studiază marketingul este faptul că frica se vinde. Dacă o persoană ajunge să se simtă inadecvată sau inferioară, ea se va strădui să cumpere ceva pentru a se simți mai bine. De aceea, un sistem capitalist creează în mod constant piețe pentru orice și promovează o societate în care oamenii se simt în mod constant inadecvați și inferiori.

Este amuzant faptul că multă lume care călătorește în lumea a treia susține că acolo oamenii sunt „mai fericiți”. Această observație este folosită uneori ca un fel de îndemn, pornind de la premisa că am putea fi cu toții la fel de fericiți dacă am ști cum să trăim cu mai puțin (sâc!).

Acest lucru este complet greșit. Oamenii săraci din societățile respective nu sunt mai fericiți ci sunt pur și simplu mai puțin anxioși și mai puțin stresați. În lumea lor nu le pasă de câți prieteni au sau dacă și-au cumpărat sau nu cel mai recent obiect la modă.

Ei sunt mult mai orientați spre familie și către comunitate. De asemenea, acceptă mai mult social și mai puțină anxietate socială pentru că așa trebuie să fie, așa supraviețuiesc. Toate acestea reprezintă exact acele aspecte la care sistemul nostru a renunțat pentru a-și câștiga abundența în lumea materială.

Romancierul, eseistul și jurnalistul britanic Alain de Botton a abordat acest subiect în cartea sa Status Anxiety (2004), apărută și în limba română la editura Vellant în acest an. “În secolele trecute”, spune el, „oamenii știau unde se încadrează în privința ordinii sociale. Dacă te-ai născut țăran, știai că ești țăran. Dacă te-ai născut lord, știai că ești un domn.”

Nu a existat nicio mobilitate sau oportunitate pentru a se putea schimba ceva și, astfel, nu a existat niciun stres privind viitorul. Nefiind responsabil pentru drepturile tale dobândite prin naștere, le-ai acceptat și ai mers mai departe.

Într-o societate meritocratică însă lucrurile stau altfel. Într-o meritocrație, faptul că ești sărac sau dacă dobândești succes și apoi îl pierzi, nu este un accident. Este mai rău. E vina ta. Tu ești cel care a pierdut totul.

Acest lucru îi determină pe oameni să trăiască agitați de o frică constantă față de inadecvare; toată agitația lumii este motivată de o anxietate privitoare la statutul de bază.

De Botton nu susține că societățile feudale sau societățile sărace erau cumva mai bune. El spune pur și simplu că, atunci când o societate trece de la feudal și nevoiaș la meritocratic și bogat, prețul pe care îl plătesc oamenii pentru a ajunge la acel nivel crescut de viață și mobilitate socială este o creștere a stresului și a anxietății.

La urma urmei, cu cât este mai mare oportunitatea, cu atât este mai mare anxietatea de a o nu risipi cumva. Astfel ne stresăm să avem note mai bune la facultate, să obținem un loc de muncă mai bun, să întâlnim oameni mai atrăgători, să avem hobby-uri mai cool, să facem mai mulți prieteni, să fim mai plăcuți și mai populari. Să ne mulțumim cu ceea ce avem, pare a nu mai fi suficient.

Astăzi trăim cu mai multe informații decât în orice alt moment din istoria umană. Potrivit Google, Internetul produce la fiecare doi ani la fel de multe informații ca în tot restul cumulat al întregii istorii umane. Și tot acest potop de informații este accesat instantaneu de toți. Este cu adevărat uimitor.

Dar atunci când combinăm un astfel de flux de informații cu un sistem capitalist, un efect secundar obținut este o populație căreia, într-o infinitate de moduri, nu îi este suficient de bine.

Încă de la începutul anilor 1900, a devenit populară sintagma „Ținem pasul cu Ioneștii”. Ea descrie efectul dăunător al consumerismului și mai pronunțat din zilele noastre. Vecinii și-au luat o mașină nouă, așa că acum simțim că și noi avem nevoie de o mașină nouă. Cumnatul a procurat bilete pentru întreg sezonul la meciurile echipei locale de fotbal (CFR Cluj), așa că și tu ai nevoie de bilete pentru tot sezonul. Colegul și-a rezervat loc pentru o călătorie în China, așa că acum și tu ar trebui să călătorești undeva într-un loc exotic.

Cei mai mulți dintre noi nu suntem suficient de sensibili pentru a simți aceste tipuri de invidie în mod conștient. Dar, din păcate, „Ținerea pasului cu Ioneștii” ne afectează pe toți, indiferent dacă ne dăm sau nu seama. În mod constant, ne comparăm în mod inconștient pe noi cu alții. Un rol important îl joacă aici și modul în care ne definim pe noi înșine, indiferent dacă vrem sau nu.

Așadar azi, grație și Internetului, este imposibil să nu observăm, în mod constant, că undeva, cineva face ceva mult mai “cool” decât noi. Nu se poate trece cu vederea că oarecum, ca o ironie amară, Internetul de asemenea are printre alte caracteristici și o anumită inadecvare și nesiguranță.

Cu toate acestea, pe Internet, apar mereu tot felul de persoane insistând și îndemnând la crearea unor cariere personalizate bazate pe dezvoltarea pasiunilor. După părerea lor, asemenea cariere ar trebui să însemne un brand personal, în afara oricărei grilei, care să realizeze ceva “nebun” și apoi totul să apară pe bloguri special create.

De fapt, nu este exclus ca unele dintre aceste persoane să nu câștige bani în modul recomandat. Strădania lor este de a se face și ei remarcați ca și cum ar spune: „Sunt special.”; „Sunt unic.”; „ Fac ceva diferit.”; „Uită-te la mine. Sunt diferit, nu?”

Nu este rău să fii deosebit dar nu acolo sunt nevoile noastre reale. Nu este o condiție necesară și suficientă pentru bunăstarea noastră generală.

Dacă toată lumea ar renunța la jobul tradițional și ar încerca să monetizeze, de exemplu un blog despre “tighelire”sau despre “cum se cresc iepurii de casă” sau despre o aplicație care contorizează zilnic te miri ce, economia reală ar ajunge la un blocaj.

Firescul lucrurilor înseamnă că unii oameni “sunt făcuți” să fie singuri și excentrici iar alții sunt “cablați” pentru rutină. Unii se bucură să-și asume riscuri altora le place stabilitatea.

Deși este din ce în ce mai greu de realizat, există ceva admirabil în ceea ce privește găsirea satisfacției și anume în plăcerile simple și cotidiene ale vieții. Dacă nu găsim plăcere în lucrurile  simple sau în lumea din care facem parte, atunci nu vom găsi plăcere nicăieri.

A fi special nu este atât de special în sens pozitiv. Dimpotrivă poate însemna în continuare frustrare și singurătate. Nu trebuie să ne vindem singuri de dragul atenției și gloriei false. Asta nu înseamnă că atenția și gloria ar fi greșite, dar nu ele ar trebui să ne dirijeze viața. În fond nu trebuie să dovedim nimănui nimic, nici chiar nouă înșine.

În schimb, dacă ne concentrăm pe simplitate, pe nuanță, dacă încetinim și “respirăm adânc” și nu uităm să zâmbim avem șanse la multe picături de fericire.

Don’t worry, be happy!

 

Sursa:

getpocket.com/explore/item/being-special-isn-t-so-special

09 Nov

Putem fi răbdători într-o lume plină de nerăbdare?

„Sunt două păcate principale din care toate celelalte păcate se nasc: Nerăbdarea şi Lenea.”

Franz Kafka

 

Probabil că nu există curs introductiv de psihologie care să nu pomenească de „cutia Skinner”. Este vorba despre o metodă de cercetare faimoasă din zilele de aur ale cercetării psihologice.

O asemenea cutie funcționează astfel: în ea este pus un șobolan sau un alt animal mic, care are “la dispoziție” o pârghie și un mic bol de alimentare. Șobolanul adulmecă prin cutie și întâmplător va împinge și pârghia. Asta va face să îi apară o „recompensă” (de exemplu zahăr) în bolul de alimentare.

Șobolanii își dau seama repede că împingând pârghia obțin o gustare delicioasă, așa că vor continua să o facă.

Dar apoi, la un moment dat, nu se mai dă șobolanului mâncarea delicioasă. Asta îl enervează și va lovi pârghia din nou și din nou, încercând frenetic să obțină tratamentul pe care îl cunoaște deja până când, după ce se va epuiza, va renunța și se va resemna.

Cutia Skinner a demonstrat ceva fundamental și pentru comportamentul uman: dacă ceva ne face să ne simțim bine, îl vom repeta din nou și din nou și, în cele din urmă, va crește în noi sentimentul că avem dreptul la acel lucru plăcut, că merităm să simțim respectiva plăcere. Merităm să fim răsplătiți. Iar atunci când recompensa ne este luată, suntem cuprinși de o criză de furie.

Astăzi, viața este plină de cutii Skinner: telefonul, televizorul, calculatorul ș.a. sunt cutii Skinner. În fiecare zi, din toate acestea primim mici pachete de plăcere, care ne sunt livrate printr-o apăsare de buton. Și cu cât aceste pachete de plăcere sunt mai multe, cu atât ne impacientăm mai mult atunci când recompensa dorită nu ne parvine.

Părinții își dojenesc mereu copiii încercând să exerseze răbdarea, îi fac să aștepte un pic mai mult, pentru a întârzia satisfacția și a se concentra pe consecințele pe termen lung ale răbdării, în loc de a urmări recompense pe termen scurt.

Cu toate acestea, ca adulți, glorificăm nerăbdarea. Afirmații de genul „Sunt atât de ocupat!”, „Nu am timp pentru asta!” au devenit un „laitmotiv”. Foarte mulți fac șapte lucruri în același timp și le fac pe toate prost. De ce? Pentru că nu pot aștepta! Nimic nu poate aștepta! Avem nevoie de rezultate, ACUM!

Mulți oameni confundă răbdarea cu abilitatea de a aștepta ceva. Răbdarea nu înseamnă doar așteptarea pur și simplu a unei recompense, ci atitudinea noastră față de așteptare.

De exemplu, s-ar putea să așteptăm pizza pe care am comandat-o acum o oră, dar putem face acest lucru într-unul din două moduri:

1.Răbdători – lucrând cu calm la un proiect, citind o carte etc. și salivându-ne când ne gândim la deliciul ce urmează;

2.Nerăbdători – umblând prin casă, sunând restaurantul (din nou!) și mestecându-ne gulerul tricoului pentru a ne calma senzația de foame.

Evident, prima opțiune este mai bună decât cealaltă pentru toată lumea: pentru noi, pentru persoana care ne va livra pizza și pentru tricoul care va scăpa cu gulerul întreg.

Dar dovezile sugerează că lucrurile se înrăutățesc și devenim din ce în ce mai nerăbdători.

Societatea modernă a devenit propria sa cutie Skinner. În loc de pârghii, apăsăm butoane – unele reale, altele virtuale, multe imaginare. Recompensele ce ni se oferă sunt opțiuni interminabile de divertisment, interacțiune socială, pornografie, livrări de produse în aceeași zi, noi seturi de mobilier … Și totul este literalmente la îndemâna noastră, 24/7.

În numele comodității, piața continuă să promită o lume în care nu mai trebuie să așteptăm, o lume în care orice ne dorim obținem repede. Aceste servicii și dispozitive acționează asupra noastră ca o cutie Skinner virtuală, făcându-ne mai puțin răbdători și mai irascibili atunci când lucrurile nu merg bine.

Avantajul comodității este de scurtă durată. Dezavantajul este constant și perpetuu și atunci când ne optimizăm viața pentru comoditate, ne setăm pe noi înșine pentru un sentiment aproape constant de iritare.

Ne irită viteza de încărcare a paginilor web dacă nu este sub 3 secunde, ne irită timpul de livrare a unor produse la domiciliu și să nu mai vorbim de furia rutieră care este în creștere etc., etc…

Comportamentul uman este determinat în principal de evitarea riscurilor. Și toate aceste experiențe cu doze mici de plăcere, sunt „livrate la cerere și la timp” (sau banii înapoi!) cu o regularitate de așa manieră încât am fost tentați să credem că au un risc zero și toate aduc recompense.

Fără să ne dăm seama, am fost îndreptați către un fel de eroare psihologică, crezând că tot ce este bine ar trebui să fie ușor și convenabil.

Între timp, experiențele cu adevărat valoroase în viață – cele care necesită cea mai mare răbdare – cu siguranță nu sunt garantate. Ele implică disconfort și risc. Deci, de ce să riscăm? Pentru că tocmai aceste disconforturi ne împing către adevăratele recompense din viață iar adevăratele recompense necesită paciență.

Se poate exersa paciența? Evident răspunsul este afirmativ. Liniștirea este cheia. Fizicianul, matematicianul și filosoful francez Blaise Pascal spunea: „Toate problemele umanității decurg din incapacitatea omului de a sta liniștit singur într-o cameră.”

Și pentru că îi dăm crezare, este important să ne dezvoltăm această capacitate de a sta liniștiți cu noi înșine și cu propriile noastre gânduri. În afară de reducerea stresului și a anxietății, găsirea momentelor de liniște în viața noastră crește creativitatea, ne face mai productivi și, de asemenea, ne ajută să rămânem cu picioarele pe pământ în privința emoțiilor noastre.

Și plimbările pot fi bune pentru dobândirea liniștii. O plimbare de 15 minute după-amiază, fără telefon și fără mesaje, ne oferă o liniștire semnificativă și clarificarea gândurilor.

Desigur, cea mai bună cale de a obține liniștirea este somnul. Cercetările arată că atunci când suntem nedormiți și epuizați, devenim nerăbdători și iritabili, luăm decizii proaste, devenim egoiști și convinși că suntem neîndreptățiți. Altfel spus, nesomnul ne apropie mai mult de șobolanii din cutiile Skinner decât de statutul de oameni raționali.

Pentru exersarea pacienței este necesară și dezvoltarea unei mai bune conștientizări de sine privind nerăbdarea noastră. Iată câteva modele de introspecție:

-Ești chiar supărat pe omul care întârzie cu pizza sau este ceva ce pornește de la faptul că simți că nu ai prea mult control în viața ta și dept urmare te afirmi doar în situațiile în care simți că ai controlul?

-Ești enervat pentru că partenerul/partenera nu curăță firimiturile de pe masă sau te simți puțin ignorat și încerci astfel să îți dai importanță?

-Crezi că sărmanul individ care se deplasează lent pe banda rapidă este un idiot fără creier sau ar putea fi faptul că îți urăști job-ul și naveta pe care o ai de făcut în fiecare zi și te răzbuni în gând pe șoferul din fața ta?

Cea mai mare parte a nerăbdării noastre este determinată de un simț al drepturilor adânc înrădăcinat. Nu putem însă ști ce se întâmplă cu alți oameni. Poate tipul cu pizza a avut un accident de mașină. Poate că partenerul/partenera nu a dormit noaptea trecută, deoarece este neliniștit(ă) din cauza unei probleme de serviciu. Poate șoferul lent din fața noastră este un veteran de 90 de ani din al doilea război mondial, care și-a riscat viața, a învins fascismul, a eliberat lagărele de concentrare și a salvat mii de oameni de la o crimă în masă înregimentată și sistematică.

În toate aceste cazuri manifestarea nerăbdării noastre este de-a dreptul penibilă și ar fi extrem de util să o evităm.

Manifestarea nerăbdării în așteptarea unor recompense nu face cinste omului rațional.

Adevăratele recompense în viață sunt cele care aduc vieții noastre cel mai mult sens, iar sensul poate fi găsit oriunde. Însă cel mai adesea ele se regăsesc în târâitul lent, metodic, spre o destinație mare pe termen lung – și cu cât este mai mare destinația, cu atât mai puțin observabile sunt sincopele de pe parcurs. Este vorba, în fond, de calea spre picături de fericire.

Don’t worry, be happy!

 

Surse:

  1. markmanson.net/how-to-be-patient?utm_source=pocket&utm_medium=email&utm_campaign=pockethits
  2. psychologies.ro/cuvant/skinner-burrhus-frederic
02 Nov

“Banii nu îmi pot cumpăra dragoste”

Ține ochii bine deschiși înainte de căsătorie și pe jumătate închiși după aceea.”

Benjamin Franklin

 

În titlul de mai sus, fanii Beatles vor recunoaște desigur titlul cântecului favoriților lor “Money can’t buy me love” (www.youtube.com/watch?v=srwxJUXPHvE).

Cele ce urmează, inspirate de o istorioară, apărută prima dată în luna octombrie pe site-ul Deep English, subliniază foarte bine ideea din celebrul cântec.

Ca orice tată iubitor, Mukesh Ambani și-a dorit ca nunta fiicei sale Isha să fie cea mai fericită zi din viața ei. Ca regulă generală, căsătoria este o treabă scumpă. Acest lucru nu l-a deranjat pe Mukesh. Fiind cel mai bogat bărbat din India, era hotărât ca fiica lui să aibă parte de o nuntă în stil mare.

Nunta lui Isha a fost într-adevăr ca un basm. A participat inclusiv Hilary Clinton și a cântat inclusiv Beyonce. Unirea lui Isha și soțul ei Anand Piramal a fost un show spectaculos de bogăție. S-a zvonit că ar fi costat uimitoarea sumă de 100 de milioane de dolari, mai mult decât prețul biletului prevăzut de Elon Musk pentru o călătorie în jurul Lunii (aproximativ 80 de milioane de dolari). Din cauza costului uriaș, unele voci i-au pus nunții eticheta de ceva de prost gust.

În ciuda faptului că o mare parte a populației trăiește în sărăcie, nunțile rămân o mare afacere în India și nu cred că greșesc prea mult dacă adaug că și în alte părți (nu spun unde).

Chiar dacă nunta unei fiice înseamnă pentru unele familii indiene o groază de bani, un fel de faliment, ele plătesc cu plăcere costul respectiv pentru că este vorba de “a ține pasul cu familia Jones” (în termenii noștri ar însemna “a ține pasul cu familia Ionescu”) și de a salva aparențele. Mulți au văzut nunta de lux a lui Isha și Anand ca pe ceva către care să aspire și nu ca o afișare vulgară a excesului.

Așa cum ziceam, nunțile elaborate nu sunt specifice Indiei. La o nuntă din Kazahstan, “tortul miresei” a produs uimire și a stârnit admirația oaspeților. El a avut diametrul de 3 metri, înălțimea de 4,2 metri (împreună cu căruciorul pe care era amplasat). Greutatea sa aproximativă a fost de 1500 kg. Tortul, reprezentând un castel, a avut chiar și piese în mișcare, inclusiv o trăsură trasă de cai, în miniatură, care a adus figurinele reprezentând mirii la ușa din față a castelului. El a costat 179.000 de dolari.

„Banii n-aduc fericirea”, iar acest lucru, conform unor cercetări este valabil mai ales în privința banilor cheltuiți pentru nunți. Planificarea unei nunți de vis poate fi un efort costisitor, dar se pare că cu cât nunta este mai puțin costisitoare, cu atât este mai probabil ca ea să ducă la o căsnicie durabilă.

Deși revistele speciale pentru mirese și companiile de diamante continuă să susțină ideea că nunțile trebuie să fie de basm, cercetătorii au ajuns la concluzia că pentru o căsnicie durabilă este benefic contrariul.

Profesorii de economie Andrew Francis-Tan și Hugo M Mialon au ajuns la această concluzie după ce au intervievat 3.000 de persoane căsătorite din SUA și au descoperit că există anumite caracteristici care măresc probabilitatea de divorț.

Potrivit studiului, suma pe care cuplurile o cheltuiesc pe un inel de logodnă și pe ceremoniile asociate este invers proporțională cu durata căsniciei.

Aceasta a fost o veste bună pentru Shreya, fiica omului de afaceri indian Ajay Munot. Când ea și-a anunțat nunta, tatăl a nesocotit tendința de a pregăti o ceremonie extravagantă.

Potrivit cotidianului indian Free Press Journal, Ajay Munot, un comerciant de țesături și de grâu, a construit o colonie pentru persoanele fără adăpost, în care fiecare locuință are între 12 și 20 mp, are două ferestre, două uși, un minim de mobilier, este zugrăvită și are asigurată alimentarea cu apă potabilă și electricitate.

Omul de afaceri indian, în loc să cheltuiască peste 93.000 de lire sterline pentru nunta fiicei sale, a donat 90 de asemenea locuințe unor persoane fără adăpost.

El a atașat trei reguli stricte cadoului său de nuntă mai puțin obișnuit. Oamenii cărora urma să li se dea locuințele trebuiau să fie săraci, să provină dintr-o mahala și să nu aibă vicii.

După nunta lor, modestă dar frumoasă, mireasa și mirele au înmânat cheile noilor case beneficiarilor. Fiica lui Ajay a declarat că acest cadou de nuntă al tatălui ei este un cadou de nuntă minunat și a făcut-o foarte fericită.

Marele gest al lui Ajay a făcut senzație în India și pare să fi dat un exemplu strălucitor. Alți tați sunt acum dornici să facă donații caritabile pe post de cadouri de nuntă.

Acest lucru este lăudabil pentru că dacă, așa cum cântau The Beatles, „Banii nu-mi pot cumpăra dragoste”, aceeași bani pot ajuta la schimbarea în bine a vieții unor oameni.

Se mai poate adăuga în concluzie că, dacă nu suntem adepții exceselor de genul celor de mai sus și nu suntem oamenii exagerărilor vulgare, ne-am asigurat pe termen mai lung câteva picături de fericire.

Don’t worry, be happy!

 

Surse:

1.deepenglish.com/

2.www.businesstelegraph.co.uk/wedding-excess-has-reached-giddy-new-heights/

3.www.alux.com/businessman-spent-daughters-marriage-budget/

4.boingboing.net/2018/01/18/this-is-what-a-wedding-cake-fo.html

5. www.insider.com/study-couples-who-spend-more-on-weddings-more-likely-to-get-divorced-2018-7

26 Oct

Pare paradoxal dar acceptarea emoțiilor negative ne poate face mai fericiți pe termen lung

“Nu-mi daţi sfaturi! Ştiu să greşesc şi singur!”

Immanuel Kant

 

Constatarea din titlu aparține psihologului Susan David, fondator și co-director al Institute of Coaching at McLean Hospital of Harvard University Medical School și este ideea de bază a celor prezentate în cele ce urmează.

Cei mai mulți dintre noi, poate am fost sau suntem uneori în situații când familia și prieteni bine intenționați ne-au adresat îndemnuri de genul „fruntea sus!” sau „privește partea bună a lucrurilor!”.

Acest soi de încurajări ne sunt adresate probabil datorită faptului că părem triști, supărați, anxioși, frustrați sau pentru că arătăm îngândurați, nesiguri și producem impresia că ne aflăm într-o stare care numai de fericire nu se poate numi.

Cu toate că am putea fi tentați să le spunem „terminați, lăsați-mă în pace!”, nu o facem pentru a nu încălca normele elementare ale politeții.

„A fi pozitiv a devenit o nouă formă de corectitudine morală”, spune psihologul Susan David. Nu cred că greșesc prea mult dacă adaug că a vorbi despre necesitatea imperioasă de a aborda totul cu o atitudine pozitivă a devenit un fel de “manifestare cool” în “lumea bună” și în ultima vreme se exagerează importanța ei.

“Suprimarea emoțiilor noastre dificile sau îndepărtarea de ele nu este sănătoasă și nu ne este de ajutor”, spune doamna psiholog David. „Ceea ce se întâmplă este că asta subminează capacitatea noastră de a ne descurca în lumea asta așa cum este ea în realitate, nu așa cum dorim noi să fie. Lumea reală este asociată cu niveluri mai mici de reziliență, niveluri mai mici de stare de bine și niveluri mai mari de depresie și anxietate. Și are impact și asupra relațiilor noastre și a capacității noastre de a ne atinge obiectivele.”

Având în vedere toate acestea, este normal să ne punem întrebarea Ce ar trebui să facem în schimb?”

Despre un prim pas pe care ar trebui să îl facem, doamna psiholog spune:

„În loc să o dați la o parte sau să forțați pozitivitatea, un mod critic de a trata o emoție dificilă este să o etichetezi eficient. În munca mea, oamenii folosesc des etichete alb-negru pentru a descrie cum se simt”, spune Susan David. „Stresat este una dintre cele mai frecvente. Dar există o diferență mare cât lumea între adevăratul stres copleșitor și stresul provocat de o deziluzie sau cel provocat de constatarea că sunteți într-o slujbă sau o relație greșită ș.a… Etichetarea mai exactă a emoțiilor, ne ajută să înțelegem cauza acestor emoții și activează ceea ce se numește „potențial de disponibilitate”, capacitatea noastră de a stabili obiective și de a face schimbări reale concrete.”

Ca un alt pas, după identificarea emoției, Susan David recomandă: „Observați emoția cu compasiune. Oamenii cred adesea despre compasiune că prezența ei înseamnă că ești slab sau leneș sau te minți… Compasiunea de fapt vă permite să creați un spațiu sigur în sinele vostru în care, după aceea, puteți să vă asumați mai multe riscuri. Puteți explora lumea și puteți fi mai eficienți, deoarece știți că și dacă lucrurile nu merg bine veți fi îngăduitor cu voi înșivă. Compasiunea este asociată cu un nivel mai mare de eficiență.”

În cele din urmă, „încercați să observați povestea emoțională așa cum este ea”, spune David. Creați un spațiu între voi și ceea ce simțiți acționând ca un observator exterior și numind toate dimensiunile experienței voastre. „În loc să spui pur și simplu “sunt trist”, sugerează Susan David, „spune ceva de genul „observ că mă simt trist, observ că mă simt compromis, observ faptul că sunt nevoit să părăsesc încăperea.” „Acest lucru vă permite să aduceți alte părți ale voastre – cum ar fi valorile și intențiile voastre – în prim plan.”

Procedând într-o astfel de manieră vă plasați în situația de a avea mai degrabă voi decât emoția lucrurile sub control. „Ceea ce este mai important nu este dacă aveți gânduri sau emoții negative, ci dacă sunteți dependenți de ele”, este de părere psihologul, „ceea ce se întâmplă atunci când aceste gânduri încep să vă conducă comportamentele și interacțiunile voastre”.

Iată deci că reușind să punem sub control stările ce însoțesc emoțiile negative, acceptându-le ca momente firești într-o viață de om și urmând pașii menționați, avem pe termen lung șanse la multe picături de fericire.

Don’t worry, be happy!

 

Sursa:

ideas.ted.com/why-we-should-say-no-to-positivity-and-yes-to-our-negative-emotions/

19 Oct

Când „sunteți” cu copilul „lăsați naibii” telefonul!

„Trăim într-o lume în care sunt foarte multe oportunităţi pentru copii. Pe vremea noastră nu erau tot soiul de aplicaţii iPhone, iPad. Nu am nimic împotriva acestor lucruri fiindcă este vorba despre evoluţie şi informare, dar orice lucru trebuie să fie făcut cu moderaţie.”

Nadia Comăneci

 

Smartphone-urile au fost implicate în așa multe întâmplări nefericite, accidente, tulburări de somn, pierderi de empatie, probleme de relație etc. încât pare mai ușor să enumărăm lucrurile pe care nu le deranjează decât răul pe care îl fac.

Cu toate acestea cercetările sugerează că o problemă-cheie rămâne subapreciată: impactul lor asupra dezvoltării copiilor. Atenție! Nu este vorba de ceea ce probabil suntem tentați să credem. Este vorba de faptul că mai mult decât obsesia copiilor mici pentru ecran, ar trebui să ne preocupe obsesia părinților pentru ecran.

Ca rezultat al dezvoltării tehnice, părinții de azi au mai mult timp pentru copiii lor decât au avut părinții din trecut. Cu toate acestea, din păcate, implicarea părinților în relația cu copiii este din ce în ce mai scăzută, ba chiar înlocuită. Părinții sunt prezenți fizic în viața copiilor lor, dar sunt mai puțin prezenți emoțional.

A considera că utilizarea ecranelor de către părinți este o problemă minoră comparativ cu riscurilor directe pe care ecranele le prezintă pentru copii este o eroare.

Este adevărat că multe tipuri de timp petrecut în fața ecranului (în special cele care implică imagini cu ritm rapid sau violente) dăunează creierelor tinere.

De asemenea este adevărat că preșcolarii de astăzi petrec mai mult de patru ore pe zi cu ochii pe un ecran și, din 1970, vârsta medie de debut a utilizării ecranului „obișnuit” a trecut de la 4 ani la doar patru luni.

Eroarea de care pomeneam se referă la puțina atenție care se acordă utilizării ecranului de către părinții înșiși. Ei suferă acum de ceea ce experta americană în tehnologie Linda Stone, a numit „atenție parțială continuă”.

Acest tip de atenție dăunează nu doar adulților, după cum a susținut Stone ci și copiilor lor. Acest stil de interacțiune părinți-copii, apărut ca rezultat al tehnologiei, întrerupe un vechi sistem emoțional de codare.

Experții în dezvoltarea copilului au denumiri diferite pentru sistemul de semnalizare binar între adult și copil, care construiește arhitectura de bază a creierului.

Jack P. Shonkoff, medic pediatru și director al Harvard’s Center on the Developing Child, îl numește stilul de comunicare „servește și returnează”; psihologii americani Kathy Hirsh-Pasek și Roberta Michnick Golinkoff îl descriu drept un „duet de conversație”.

Este vorba de modelele vocale pe care părinții de pretutindeni tind să le adopte în timpul dialogului cu sugarii și copiii mici modele marcate de un ton mai înalt, de o gramatică simplificată și de un entuziasm angajat, exagerat.

Cu toate că această discuție, pentru observatorii adulți, pare siropoasă bebelușii nu se mai satură de ea. Și nu numai atât. Un studiu a arătat că sugarii expuși la acest stil de vorbire interactiv, sensibil la 11 și la 14 luni, cunoșteau de două ori mai multe cuvinte la vârsta de 2 ani decât cei care nu au fost expuși la el.

Potrivit lui Hirsh-Pasek, tot mai multe studii confirmă importanța conversației. „Limba este cel mai bun predictor al viitoarelor rezultate școlare”, spune ea, „și cheia unei abilități lingvistice puternice o constituie acele dialoguri între copiii mici și adulți.”

Prin urmare, apare o problemă atunci când sistemul de codificare rezonant emoțional dintre adulți și copii, atât de esențial pentru învățarea timpurie este întrerupt – de un text, de exemplu, sau de un check-in rapid pe Facebook.

Problema este precizată de Hirsh-Pasek: „Copiii mici nu pot învăța atunci când întrerupem fluxul de conversații prin ridicarea telefoanelor noastre mobile sau când ne uităm la textul care strălucește pe ecranele noastre”.

O altă problemă rezultă foarte clar dintr-un studiu bazat pe înregistrările video ale interacțiunilor dintre 225 de mame și copiii lor de aproximativ 6 ani într-un cadru familiar în timp ce li se servea masa. Pe durata observării, un sfert dintre mame au folosit telefonul, ele fiind și cele care au inițiat substanțial mai puține interacțiuni verbale și non-verbale cu copilul lor.

Un alt experiment care pune de data aceasta în evidență impactul folosirii telefoanelor mobile de către părinți asupra dezvoltării cognitive a copiilor, a fost realizat în zona Philadelphia de Hirsh-Pasek, Golinkoff și Jessa Reed de la Temple University. Treizeci și opt de mame și copiii lor de 2 ani s-au aflat într-o încăpere cu scopul declarat că mămicile vor trebui să-și învețe copiii două cuvinte noi. Fiecare mămică a primit câte un telefon pentru ca cercetătorii să le poată contacta din altă cameră. Copiii mamelor care au fost întrerupte de un apel, nu au reușit să învețe cuvintele în schimb ceilalți da.

Adevărul este că niciodată nu a fost ușor să se pună în echilibru nevoile adulților și ale copiilor, cu atât mai puțin dorințele lor. Este naiv să ne imaginăm că ar exista situații în care copiii să fi constituit centrul de neclintit al atenției părinților. Părinții au lăsat întotdeauna copiii să se distreze câteodată sau pur și simplu să zăbovească în locurile de joacă. Se poate deci afirma că fiecare generație de adulți a mizat și pe menținerea copiilor cât mai ocupați.

Neatenția ocazională a părinților nu este catastrofală, dar lipsa de atenție cronică este o altă poveste. Adulții care se lasă distrași de telefonul inteligent devin iritabili atunci când sunt întrerupți din folosirea lui.

Unii dintre ei chiar consideră că un copil încearcă să fie manipulator atunci când, în realitate, el dorește doar atenție.

Separările scurte și deliberate dintre părinți și copii pot fi inofensive, chiar sănătoase atât pentru părinți cât și pentru copii (mai ales că aceștia din urmă pe măsură ce cresc necesită mai multă independență).

Dar acest tip de separare este diferit de neatenția care apare atunci când un părinte este cu un copil, dar prin neangajarea sa semnalează că un e-mail, de pildă, este mai valoros decât copilul.

O mamă care le spune copiilor să iasă și să se joace, un tată spunând că trebuie să se concentreze pe o corvoadă pentru următoarea jumătate de oră, constituie răspunsuri complet rezonabile la cerințele curente ale vieții de adult.

Ceea ce se întâmplă însă astăzi este amplificarea modului de îngrijire imprevizibil, guvernat de bip-uri și alte atenționări pe smartphone-uri. Este vorba de cel mai rău model imaginabil de părinți: întotdeauna prezenți fizic, blocând astfel autonomia copiilor, dar emoțional prezenți în mod inconsecvent.

O schimbare în bine a situației semnalate nu pare să se întrevadă. Este adevărat că de multe ori micuții fac multe pentru a obține atenția unui adult dar “Pentru un tango este nevoie de două persoane”, iar studiile din orfelinatele noastre, imediat după 1989, au arătat lumii că există limite la ceea ce poate face un creier de copil fără un „partener” dispus „să danseze”.

Existența unor manifestări parentale de genul celor dezaprobate aici își are explicația în situația actuală a adulților.

Mulți și-au construit viața de zi cu zi în jurul premisei mizerabile de a fi totum factum pentru toată lumea că ei muncind mereu sunt întotdeauna la dispoziția copiilor, a soțului/soției, a propriilor părinți și a oricărui altcineva care ar putea avea nevoie de ei, rămânând în același timp la curent cu noutățile.

În aceste condiții, este mai ușor să ne concentrăm anxietățile pe timpul de ecran al copiilor noștri decât să ne împachetăm propriile dispozitive. Psihologic vorbind, este vorba de deplasarea defensivă a eșecurilor proprii către alții care nu au nicio vină.

Când vine vorba de dezvoltarea copiilor, părinții ar trebui să se îngrijoreze mai puțin de timpul petrecut de copii în fața ecranului și mai mult de cel petrecut de ei înșiși în fața lui.

În orice caz, ceea ce rămâne valabil pentru toți părinții este îndemnul:  “Când ești cu copilul tău, închide telefonul acela blestemat!”

Această acțiune simplă va aduce, chiar dacă nu imediat, multe picături de fericire atât părintelui cât și puiuțului.

Don’t worry, be happy!

 

Sursa:

getpocket.com/explore/item/the-dangers-of-distracted-parenting

12 Oct

Luați în considerare practica susținută științific a “băii de pădure” și nu veți regreta!

„Un arbore mi-e mai drag decât un om, în pădure mă simt fericit – fericit în pădure unde fiecare copac grăieşte prin tine. Doamne ce minunăţie! În păduri, pe dealuri e linişte, linişte spre a te slăvi!”

Ludwig van Beethoven

 

Deși se apropie sezonul toamnă-iarnă poate nu ar trebui să evităm să ieșim în natură, pe cât posibil în zone împădurite, din cel puțin două motive: 

  1. Simplul fapt de a te afla într-o zonă împădurită îți îmbunătățește sistemul imunitar.

Dar mai întâi ar trebui să lămuresc ce se înțelege prin “baie de pădure”?

În 1982, Agenția Forestieră a guvernului japonez a lansat planul shinrin-yoku. În japoneză shinrin înseamnă pădure, iar yoku, deși are mai multe semnificații, aici se referă la o „scăldare, duș sau baie” – este cam echivalentul “băilor de mulțime” ale unor politicieni.

Programul a fost creat pentru a încuraja populația să iasă în natură, să-și “îmbăieze” literalmente mintea și corpul în spațiul verde și să profite de rețelele forestiere deținute public ca mijloc de promovare a sănătății.

Aproximativ 64% din teritoriul Japoniei este ocupat de pădure, așa că există o oportunitate amplă de a scăpa de peisajul metropolelor.

Din 2004 până în 2012, oficialii japonezi au cheltuit aproximativ 4 milioane de dolari studiind efectele fiziologice și psihologice ale „băilor de pădure”.

Qing Li, profesor la Nippon Medical School din Tokyo, a măsurat activitatea celulelor NK naturale umane din sistemul imunitar înainte și după expunerea la pădure. Într-un studiu din 2009, subiecții lui Li au arătat creșteri semnificative ale activității celulelor NK în săptămâna de după o vizită în pădure, iar efectele pozitive au durat o lună după fiecare weekend în pădure.

(Celulele NK sunt un tip de limfocite citotoxice care aparțin sistemului imun înnăscut. Ele acționează rapid impotriva celulelor infectate viral și a celor tumorale, acționand la aproximativ 3 zile de la infectare. Celulele NK, au capacitatea de a recunoaște rapid celulele anormale, în absența anticorpilor. Au fost numite natural killers (de aici NK) fiindcă nu au nevoie de o activare prealabilă pentru a elimina celulele anormale. Aceste celule oferă răspunsuri rapide la celulele infectate cu virus și la formarea tumorilor și sunt asociate cu sănătatea sistemului imunitar și prevenirea cancerului.)

Acest lucru se datorează diferitelor uleiuri esențiale, denumite în general fitoncide (substanțe volatile care se găsesc în lemn, plante și unele fructe și legume – ceapă, usturoi, hrean etc. – ele sunt emise de copaci și celelalte organisme pentru a se proteja de germeni și insecte.).

Aerul din pădure nu numai că este mai plăcut dar inhalarea de fitoncide pare să îmbunătățească de fapt funcția sistemului imunitar.

Pădurea Băile Felix, vara

Există și copaci care consolidează și spiritul. Un studiu asupra efectelor psihologice ale “băilor de pădure” a apelat la 498 de voluntari sănătoși.

După expunerea la copaci, subiecții au prezentat scoruri de ostilitate și depresie reduse în mod semnificativ, însoțite de vioiciune crescută. „În consecință”, au scris cercetătorii, „mediile forestiere pot fi privite ca peisaje terapeutice.”

  1. Solul are un microbiom care poate să amplifice efectele antidepresive.

(Celulele microbiene din corpul omului sunt de 10 ori mai multe decât celulele care compun organismul uman, iar numărul genelor microbiene îl depăşeşte de 150 de ori pe cel al genelor umane. Toate aceste fiinţe care trăiesc în corpul nostru şi pe suprafaţa sa formează un ecosistem care poartă numele de „microbiom” și trăiește în simbioză cu celulele umane.)

Așa cum s-a înțeles mai bine în ultimii zece ani de cercetare, sistemul nostru imunitar depinde de sănătatea microbiomului nostru intestinal care, la rândul său, depinde parțial de cât de mult din microbiomul lumii naturale lăsăm să se infiltreze în corpul nostru. Cum sistemul nostru imunitar este legat de creier, înseamnă că este probabil ca microbiomul din natură să joace un rol important și în sănătatea noastră mintală.

Expunerea la bacteriile din sol, pare a fi în mod special bună pentru sănătatea mintală și este investigată ca tratament pentru depresie. Cea mai comună asemenea bacterie din sol este Mycobacterium vaccae.

Există o serie de dovezi care indică faptul că milioanele de microbi din tractul nostru digestiv ne influențează sistemul imunitar, mirosul, starea de spirit și chiar atractivitatea noastră pentru țânțari și pentru alte persoane.

Mycobacterium vaccae extinde această idee și la microbiomul maldărului de resturi vegetale din curțile noastre.

Toate constatările menționate permit să tragem cel puțin concluzia că respiratul, jocul și săparea solului pot fi bune pentru sănătatea fiecăruia dintre noi spre deosebire de viața noastră modernă, sterilizată, din clădirile de birouri și locuințe, “sigilate” care probabil nu sunt la fel de bune.

Pădurea Băile Felix, toamna

Cercetătorii au descoperit deja dovezi clare că un sistem imunitar mai robust este legat de expunerea la microbi în aer liber la vârsta copilăriei.

De exemplu, copiii de la fermele bavareze care au petrecut ceva timp în grajduri de animale de familie și au băut lapte din fermă au avut de-a lungul vieții rate drastic mai mici de astm și alergii decât copiii care nu au făcut-o.

Chiar dacă noi, cei care nu am crescut la ferme, suntem probabil lipsiți de acest tip de protecție o compensație, cum ar fi petrecerea timpului într-o grădină, ar putea schimba lucrurile.

În orice caz, cercetările sunt promițătoare. Când un cercetător din domeniul neuroștiinței  de la University of Bristol a injectat șoareci cu Mycobacterium vaccae și i-a supus unei serii de teste de stres, animalele inoculate cu bacterii au prezentat un comportament mult mai puțin stresat decât cele netratate.

O altă cercetare a arătat că hrănirea șoarecilor cu sandvișuri cu unt de arahide conținând Mycobacterium vaccae le-a dat un impuls semnificativ creierului; ei au putut să străbată labirinturile folosite în acest gen de experiențe mult mai repede decât șoarecii netratați.

Cu cât aflăm mai multe despre beneficiile pentru sănătate ale expunerii în aer liber, cu atât mai mult se accentuează ideea de a ne petrece mai mult timp în natură, preferabil în pădure.

Ar mai fi de adăugat aici observația cercetătorilor care sunt de părere că și numai simpla privire a mării sau a copacilor poate avea beneficii pentru sănătate iar o stare bună de sănătate, indiferent pe ce cale se obține, este în mod cert o sursă de picături de fericire.

Don’t worry, be happy!

Surse:

1.getpocket.com/explore/item/just-being-outside-can-improve-your-psychological-health-and-maybe-your-physical-health-too

2.www.motherearthnews.com/natural-health/herbal-remedies/forest-bathing-ze0z1301zgar

05 Oct

Nu vă mai autojudecați, asta doar „toarnă gaz pe foc”!

„Trebuie să te iubești pe tine înainte să poți iubi pe altcineva. Când te accepți pe tine și te manifești așa cum ești, simpla ta prezență îi poate face pe ceilalți fericiți. Tu, ca oricare altă ființă din acest univers, merită dragostea și afecțiunea ta.” 

Buddha (Siddhartha Gautama)

 

Dacă ați fost vreodată “blocat” de un copilaș care plânge, știți că a striga la el nu face ca lucrurile să se îndrepte ci, din contră, ele doar se înrăutățesc.

Există două moduri abile de a proceda cu un copil care nu se mai oprește din plâns:

1.  Arată-i dragoste, mângâie-l, ia-l în brațe, leagănă-l.

2. Lasă-l să plângă; nu încerca să intervii și creează-i un spațiu sigur în care bebelușul să se epuizeze.

Am da dovadă de înțelepciune dacă ne-am trata pe noi înșine așa cum tratăm bebelușii care plâng. Când dăm de un necaz, nu ne atingem scopul, ne schimbăm un obicei bun cu unul rău, suntem prinși într-un ciclu de gândire negativ sau suntem blocați într-o stare de dispoziție proastă, suntem înclinați să țipăm (în gând) la noi înșine.

Ne mustrăm pentru nereușită și ne autojudecăm pentru că gândim și ne simțim negativ.

Asemănarea cu copiii care plâng constă în faptul că la fel ca la un bebeluș care plânge, automustrarea, bătutul din picior și autojudecarea nu fac ca lucrurile să fie mai bune ci aproape întotdeauna le înrăutățesc.

Mergând și mai departe cu comparația cu bebelușii, dacă pe ei îi iubim în mod sigur, întrebarea este dacă nutrim suficientă iubire și față de noi înșine.

Compasiunea de sine nu poate funcționa fără iubire de sine. Desigur aici nu este vorba de forme bolnăvicioase ale iubirii de sine ci de sentimentul care ar trebui să-l avem fiecare dintre noi pentru că nu ne putem aștepta ca alții să ne aprecieze atât timp cât noi înșine nu ne iubim.

De altfel există, conform psihologilor, câteva semnale de alarmă care arată că nu ne iubim suficient:

  • Nu îndrăznești să fii tu însuți ci încerci mereu să le faci pe plac celorlalți;
  • Ți-e teamă să-ți exprimi părerea deoarece este diferită de cea a celorlalți;
  • Ești excesiv de exigent cu tine însuți și te critici cu asprime;
  • Nu acorzi atenție corespunzătoare corpului tău și îmbrăcăminții tale;
  • Nu ai încredere în abilitățile tale și nu oferi motivații manifestărilor tale;
  • Nu ai suficientă încredere în tine;
  • Ești reticent în a fi complet deschis cu persoanele din viața ta.

Prezența oricăruia din aceste semnale trebuie să ne pună pe gânduri și să ne îndemne către schimbare. Fără o asemenea schimbare nu poate fi vorba nici de autocompasiune.

Cercetările arată că indivizii care reacționează la eșec cu compasiune de sine revin pe calea cea bună mult mai rapid decât cei care se autojudecă.

Acest lucru se datorează faptului că, dacă vă autojudecați pentru o nereușită, simțiți vinovăție sau rușine, de multe ori această vinovăție sau rușine este cea care conduce la amplificarea comportamentului nedorit.

Același lucru este valabil și în cazul stărilor cognitive și emoționale: rezistența la un gând sau sentiment nedorit de obicei întăresc acel sentiment, îl fac mai puternic.

Când ne aflăm într-o încurcătură sau ne împotmolim într-o rutină – lucruri pe care, fără îndoială, le facem, indiferent de cât de performanți suntem, pentru că “suntem oameni” – nu este cazul să mai “turnăm gaz pe foc”.

Ca în cazul unui bebeluș, trebuie să rezistăm la nevoia de a țipa la noi înșine și în schimb să încercăm să ne arătăm un pic de iubire.

Dacă acest lucru nu funcționează, nu ne rămâne altceva mai bun de făcut decât să trecem la varianta 2 adică “să mergem cu totul pe câmpul de luptă”. În loc să ne angajăm în situația de a ne spune povești despre noi, trebuie să încercăm să ne creăm “spațiul” pentru care sistemul nostru minte-corp să realizeze echivalentul plânsului bebelușului “până la epuizare”.

O parabolă budistă despre loviturile de săgeți spune că “atunci când te lovesc mai multe săgeți, prima doare dar, de cele mai multe ori, a doua, a treia și a patra săgeată sunt cele mai rele.” Prima săgeată ar reprezenta ceva negativ care ni s-a întâmplat. Săgețile ulterioare sunt reacțiile noastre la respectiva situație negativă și ele funcționează ca și când, “turnăm gaz peste foc”.

În acest context, scriitorul american Brad Stulberg, preocupat de problemele de sănătate și starea de bine a oamenilor, recomandă drept practică zilnică identificarea momentului când “săgețile ulterioare” (a doua, a treia…) ne lovesc, de exemplu sub formă de gândire negativă și să îl folosim ca pe un indiciu pentru a reveni în prezent iar acest lucru să îl facem cu autocompasiune.

Revenirea în actualitate poate fi realizată și cu o versiune a mantrei: „Asta se întâmplă chiar acum. E în regulă. Sunt om, ca toți oamenii. Ce acțiune pot întreprinde, dacă există vreuna?”

Mai este de subliniat că ar fi important să vedem acest tip de compasiune de sine ca pe o oricare altă abilitate și să nu ne așteptăm să funcționeze imediat. Trebuie să o dezvoltăm de-a lungul timpului prin practică consecventă. Reușita este echivalentă cu multe picături de fericire.

Don’t worry, be happy!

Surse:

1.getpocket.com/explore/item/stop-judging-yourself-the-link-between-self-compassion-and-peak-performance

2.dozadesanatate.ro/iubirea-de-sine-nu-te-iubesti-suficient/

28 Sep

„Fericirea este iubire. Punct!”

„Iubirea adevărată, mare, necondiționată, e taina tuturor fericirilor pământești și cerești. Numai iubirea apropie pe om de Dumnezeu.”

Liviu Rebreanu

 

Multe lucruri cum ar fi reușita în afaceri, performanțele sportive ș.a. oferă sentimente plăcute și multe satisfacții. Dar obiectivul nostru principal fiind o viață lungă, fericită și sănătoasă, el este mai degrabă atins dacă ne vom concentra mult mai mult pe iubire.

Tema iubirii este o temă abordată din vechime, are aproape vârsta omenirii. De ea s-au ocupat numeroși poeți și scriitori dar ea devine și un adevăr al științei moderne.

La Harvard University din SUA s-a desfășurat un studiu longitudinal, The Study of Adult Development (Studiul dezvoltării adulților), care a urmărit, timp de 75 de ani, două grupuri de bărbați pentru identificarea predictorilor psihosociali ai îmbătrânirii sănătoase.

Un grup format din 268 de absolvenți ai anilor 1939-1944 de la Harvard a fost cuprins în Studiul Grant iar un al doilea grup, format dintr-un număr de 456 bărbați, care au crescut în cartierele orașului Boston, a fost cuprins în Studiul Glueck.

Cercetătorii au fost interesați în special de variabilele psihosociale și biologice, procesele din viața anterioară, experiența copilăriei și a adultului care prezic calitatea relațiilor intime din viața târzie precum și în ce măsură căsătoria este legată de sănătatea și bunăstarea în viața târzie (la vârsta de 80 – 90 de ani).

Multe dintre concluziile studiului sunt cele așteptate: să nu bei prea mult; să nu fumezi; să faci mișcare des; să mănânci sănătos; să menții o greutate corporală sănătoasă; să înveți continuu. Dar, potrivit psihiatrului american George Vaillant, profesor la Școala Medicală Harvard și director de cercetare al Departamentului de Psihiatrie, care a direcționat studiul timp de peste trei decenii, cea mai importantă componentă pentru o viață lungă, fericită și sănătoasă este iubirea.

„Cei 75 de ani și 20 de milioane de dolari cheltuiți în Studiul Grant indică o concluzie simplă, formată din cinci cuvinte (“Happiness is love. Full stop.”)”, scrie Vaillant. „Fericirea este iubire. Punct.”

Să iubești nu este ușor iar motivul l-a explicat, la vremea lui, foarte frumos, compozitorul (textierul și interpretul) Florin Bogardo în cântecul “Iubirea cea mare”:

„…S-alunge iubirea cea mare
Chiar şi-o boare,
ar putea…
De-ajuns s-o găsesc-obosită,
Plictisită,
în clipa grea..”.

Din nefericire, societatea noastră de consum, hiperconectată și în funcțiune 24/7, contribuie din plin la a face ca iubirea să fie o provocare greu de susținut.

La toate acestea se adaugă și faptul că, mult prea des, unele mulțimi „pline de moralitate” exclud iubirea cu totul.

Distragerea atenției, starea de permanent ocupați și dorul neîncetat sunt, în multe privințe, antitezele iubirii. Deci este de la sine înțeles că iubirea necesită întreținere și atenție.

„…Iubirea se cere păzită
de oarba ispită, de fumul rebel;
păzită cu zel ,
cu săbii de-oţel
şi de Ea şi de El
La fel!…”

mai spunea Florin Bogardo.

Întreținerea iubirii înseamnă a arăta un interes și o preocupare autentică pentru cineva și nu este ceva pasager – exclude atracția pentru o următoare țintă a iubirii, mai nouă, mai luminoasă sau mai strălucitoare. Această întreținere este constantă și de neclintit.

Dacă devii captivat de grădinărit și timp de o lună îngrijești în mod regulat plantele tale, ele vor începe să crească. Dar dacă după acea perioadă de entuziasm devii mai puțin interesat, uzi plantele numai atunci când nu ai nimic mai bun de făcut, plantele tale se vor ofili și vor muri. Întreținerea de care este nevoie pentru ca iubirea să înflorească și să prospere este foarte asemănătoare.

Iubirea necesită totodată atenţie! Atenția este un văr apropiat al întreținerii. Este vorba să fii pe deplin prezent acolo unde te afli. Nu unde vrei să fii. Nu acolo unde crezi că trebuie să fii. Acolo unde ești.

Când participarea înseamnă cu adevărat prezența deplină, delimitarea dintre subiectul și obiectul iubirii deseori se desființează în favoarea unei senzații de unitate.

Devii una cu iubitul/iubita ta. Devii arta pe care o faci, pentru că și arta poate deveni obiectal iubirii. Devii pădurea prin care mergi, pentru că și natura poate deveni obiect al iubirii.

Dacă ceea ce este iubirea pare un pic tainic, ceea ce nu este iubirea este relativ simplu de arătat.

Iubirea nu este un fel de „banalitate” sau remediu rapid. Iubirea nu este butonul „like” de pe Facebook sau Twitter, sau numărul de conexiuni pe LinkedIn. Nu este ceva ce vă sustrage în permanență de la ceea ce faceți sau vă face să vă verificați tot timpul telefonul. Nu este ceva la promoție, nu înseamnă o afacere mare și nici măcar câștigarea unei medalii de aur.

Iubirea te face să te pierzi în procesul de a te îngriji și de a arăta atenție nedivizată unei persoane sau altceva, prin suișuri și coborâșuri. Este în mod egal ceva simplu dar și greu.

Este adevărat, cultivarea acestui tip de iubire poate fi în conflict cu cultura actuală, dar dacă există ceva pentru care merită să mergi împotriva curentului, apoi iubirea este sigur acel ceva.

Și, deși rezultatul iubirii este minunat, procesul de a-l alimenta nu este nevoie să fie eroic.

De exemplu, un lucru total lipsit de eroism ar fi să oprim toate electronicele din casă la 19 p.m. ca să fim pe deplin prezenți cu familiile noastre. Potențial pentru iubire – și viața bună pe care o naște – există peste tot. Trebuie doar să avem grijă și atenție pentru a ne deschide către el pentru a-l pune în valoare. Astfel, indirect, ne asigurăm noi surse de picături de fericire.

Don’t worry, be happy!

 

Surse:

  1. getpocket.com/explore/item/love-is-an-ongoing-practice
  2. www.adultdevelopmentstudy.org/grantandglueckstudy
  3. www.youtube.com/watch?v=WlqQkXmu9Eg
21 Sep

O “țâră” de nebunie nu strică!

Amestecă puţină nebunie în cuminţenie, cât mai este timp.”

Voltaire

 

Așa cum nu există doi indivizi cu amprente identice, așa și mintea fiecărui om este unică. Ceea ce poate fi totuși la fel este faptul că toți am putea afișa, la un moment dat, trăsături care s-ar putea potrivi cu definiția uneia sau mai multor tulburări mintale.

Nikola Tesla

În lumea geniilor artistice, științifice sau literare sunt cunoscute nenumărate manifestări de “ciudați”. De exemplu, Nikola Tesla, un important om de știință al sfârșitului de secol XIX și începutul secolului XX, care a făcut peste 200 de invenții în timpul vieții sale (inclusiv primul prototip al unui motor electric, prima telecomandă și a contribuit la inventarea fotografiei cu raze X), avea o fobie intensă la murdărie și o obsesie curioasă de a face totul în multipli de trei. El calcula totul în mediul său imediat, cum ar fi câți centimetri cubi de mâncare era pe punctul de a mânca sau câți metri are de parcurs până la toaletă. Ani de zile a locuit prin hoteluri fără să-și plătească vreodată facturile.

Despre scriitori se știe că au mai multe șanse să fie deprimați decât restul populației, oamenii de știință să fie schizofrenici iar artiștii vizuali să fie psihologic bipolari.

Filosoful roman Seneca zicea: „Nu există genii adevărate fără un strop de nebunie.” Noi, ceilalți, am înțeles că oamenii care sunt genii sunt adesea un pic nebuni. Acceptăm asta, chiar dacă nu știm exact de ce este așa.

Dar, în timp ce dereglările mintale îi pot împinge pe unii oameni la extremele maxime ale creativității sau descoperirii, pentru majoritatea oamenilor, ele distrug.

Persoanele cu asemenea dereglări au probleme cronice de sănătate fizică, au dificultăți în formarea și menținerea relațiilor, câștigă mai puțini bani și trăiesc o viață mai scurtă.

Din păcate, în opoziție cu geniile, există oameni cu probleme de sănătate mintală care fac lucruri îngrozitoare; gândiți-vă la atentatorii sinucigași, la liderii de cult nebuni sau la indivizii care produc atentate prin școli!

Sănătatea mintală este un subiect complicat și adevărul este că multe din ceea ce considerăm sănătos și nesănătos, normal și anormal, depind de cultura și timpul în care trăim.

Noțiunile de sănătate și boală se schimbă de la o generație la alta. Cu secole în urmă, când depresia era cunoscută sub numele de „melancolie”, se credea că ea ar fi cauzată de un dezechilibru al lichidelor corporale numite „umori”.

Vincent van Gogh

Tot așa, psihiatrii zilelor noastre nu au ajuns încă la o definiție clară a unor boli ca Tulburarea de hiperactivitate cu deficit de atentie (ADHD), schizofrenia și tulburarea bipolară.

Chiar și în citatul Seneca menționat mai sus, cuvântul latin pentru „nebunie” a fost folosit foarte diferit de ceea ce se consideră a însemna în prezent. Pentru romanii antichității, acesta însemna ceva mai mult ca inspirație sau iluminare și drept urmare însemna ceva către care se aspira.

Tulburările mintale sunt adesea dificil de definit și pentru faptul că multe dintre caracteristicile lor sunt, într-un sens, versiuni extreme ale unor trăsături văzute în general ca „normale”.

De exemplu, cu toții putem fi, din când în când, un pic obsesivi și să facem lucruri stupide pe care nu le-am face în mod normal. Poate că ne place ca ustensilele de bucătărie să fie aranjate doar într-un anume fel pentru că altfel începem să ne gândim că toată casa urmează să explodeze. Nu avem TOC (Tulburare obsesiv-compulsivă), dar avem o fixare specială asupra unor lucruri care trebuie să fie „în ordine”, pentru ca să ne simțim confortabil și în siguranță.

Este posibil ca foarte mulți oameni să aibă ceva asemănător în viața lor, întrebarea este doar în ce măsură?

Pentru marea majoritate dintre noi, este ușor să ne dăm seama când mințile noastre “au luat-o razna” un pic și putem reintra repede în realitate. În schimb, oamenii cu anumite tipuri de schizofrenie, au probleme să distingă „lumea reală” de imaginația lor.

Persoanele cu tulburări generale de anxietate sunt atât de depășite de anxietatea lor, încât nu pot duce o viață funcțională. În mod similar, oamenii cu TOC extrem se află în mod constant într-o stare în care nu au controlul propriilor lor minți sau acțiuni.

Însă ideea ar fi că, în felul nostru, suntem toți “un pic nebuni”. Facultățile noastre psihologice sunt ca și capacitatea atletică sau înălțimea. Cei mai mulți dintre noi se plasează, în ceea ce privește înălțimea, în jurul unei înălțimi medii stabile, dar există persoane la extreme – unii sunt pitici iar alții sunt uriași. Atât piticii cât și uriașii văd lumea mult diferit față de majoritatea din mijloc.

Și acele extreme, deși de obicei negative, sunt aceleași extreme care duc la explozii de creativitate și geniu. Și nu este vorba despre cum să scăpăm de ei, ci despre cum îi “gestionăm”.

În acest sens, este interesant de observat că, privind lucrurile din perspectiva evoluției umane, unele tendințe de boli mintale, în anumite situații, ar fi putut fi avantajoase în triburile în devenire ale strămoșilor noștri.

Un psihopat prezintă, în mod evident, un mare risc, în special pentru cei care se apropie de el dar calitățile sale psihopate l-ar putea face să fie un conducător iscusit, chiar dacă este unul nemilos.

Dacă s-a întâmplat ca un trib să aibă nevoie de un conducător iscusit și nemilos pentru a-l ghida printr-un mediu imprevizibil și instabil, psihopatul ar fi putut fi cea mai bună opțiune a membrilor tribului respectiv.

Societatea modernă nu este diferită. Pe de o parte, avem nevoie de foarte mulți oameni stabili, „plictisitori”, pentru a crea industrii stabile și “plictisitoare” (cum ar fi și companiile de apă și electricitate și industria alimentară), de care depindem în fiecare zi. Toate acestea creează coloana vertebrală a civilizației.

Ernest Hemingway

Pe de altă parte, la fel ca strămoșii noștri tribali, societatea modernă are nevoie și de indivizi imprevizibili și “ciudați” și asta pentru că umanitatea are nevoie și de surse de inovație.

Este evident că aceleași trăsături extreme care stânjenesc indivizii ar putea fi și ceea ce, pe de altă parte, oferă „tinctura de nebunie” pentru geniul și creativitatea lor.

Poate că anxietatea hipersensibilă care îi provoacă atacuri de panică fetei de la call center-ul nu știu cărei companii, este aceeași anxietate hipersensibilă care o va inspira să scrie un roman sau o poezie strălucitoare.

Poate că directorul general, al unei firme, considerat “psihopat” de angajați, este bun să ia decizii de afaceri tocmai pentru că este un “tâmpit psihopat”. El vede doar numerele, nu oamenii. Și, în mod ciudat, toți angajații beneficiază financiar de lipsa lui de empatie.

Poate că acel copil autist dintr-o oarecare clasă de matematică-fizică, va continua să producă progrese majore în fizica cuantică și să câștige premiul Nobel într-o zi.

Riscul inerent de a trăi la marginea efortului uman este ceea ce determină apariția ideilor noi și, în final, progresul. Avem nevoie de oameni care nu sunt doar suficient de creativi pentru a vedea lumea în moduri noi, dar și suficient de “nebuni” pentru a crede că ideile lor nu sunt nici delirante și nici nebune.

Ideea este că uneori un anumit grad de nebunie pare să fie benefic. Este doar o chestiune de a canaliza această nebunie în direcția corectă. Și întrucât toți suntem un pic nebuni, conștientizarea propriei noastre excentricități și tendințe are consecințe foarte reale pentru propriile noastre vieți.

Pornind de aici, în foarte multe cazuri, sănătatea mintală nu este o problemă de a „vindeca” sau „a repara” oamenii, ci de a recunoaște locul în care pot apărea punctele forte ale unui creier extrem și, în același timp, de a învăța să facă față slăbiciunilor sale.

Mulți oameni au un anumit grad de rușine în ceea ce privește modul de funcționare al creierului lor. Li se spune că sunt prea sensibili, sau sunt prea suspicioși și introspectivi, sau petrec prea mult timp devorând romane fanteziste și desenând imagini, sau sunt prea cusurgii și obsesivi în ceea ce privește aspectul lor, sau prea hiper… și maniacali, sau orice altceva.

Ca orice altă parte a corpului, mintea noastră este preambalată cu propriile sale avantaje și dezavantaje. Trebuie să le învățăm și să le folosim bine. Și calea de a face asta nu este prin conformism orb sau prin ascunderea “idiosincraziei” proprii ci prin acceptarea și apoi exprimarea lor.

Cu alte cuvinte, și o „țâră” de nebunie ne poate aduce multe picături de fericire.

Don’t worry, be happy!

 

Sursa:

getpocket.com/explore/item/the-surprising-benefits-of-being-slightly-crazy

14 Sep

Cum vă apreciați viața?

Oamenii înțelepți nu au nevoie de sfaturi, iar cei proști nu le urmează.”

Benjamin Franklin

 

Răspunsul la întrebarea din titlu implică o evaluare. Orice evaluare este sinonimă cu o măsurătoare iar măsurătoarea nu înseamnă altceva decât o comparare.

Este vorba despre a compara mărimea de evaluat cu o mărime luată ca termen de comparație numită unitate de măsură.

Fără să intru în amănunte reamintesc că măsurarea unei lungimi înseamnă a o compara cu 1 metru, că măsurarea unui interval de timp înseamnă a-l compara cu o secundă ș.a.m.d.

De fiecare dată, rezultatul măsurătorii este un număr care arată de câte ori unitatea de măsură se cuprinde în mărimea de măsurat.

Și ca să nu se creadă că toate acestea sunt valabile numai la Fizică, trebuie să observăm că în același mod, uitându-ne tot la niște numere, putem evalua cu ușurință o afacere: cifra de afaceri, profitul, costurile, fluctuația personalului etc.

Lucrurile acestea ar trebui să fie valabile și când ne apreciem viața numai că, în acest caz nu există valori universale stabilite prin convenții internaționale, așa cum este S.I. (Sistemul Internațional de mărimi și unități de măsură)  care să ne permită să ne evaluăm viața.

Ca urmare, fiecare persoană trebuie să-și creeze propriul sistem de măsurare pentru a stabili cum îi este viața.

Unii fac asta prin a privi cât de mult câștigă în comparație cu semenii lor. Alții privesc cât de departe au urcat pe scara companiei. Există și persoane care își apreciază viața folosind drept criteriu aspectul lor fizic.

În orice caz, nu banii ar trebui să fie unitatea de măsură pentru realizarea acestei evaluări.

Bloggerul Darius Foroux a studiat modul în care cei mai de succes gânditori ai timpului nostru își apreciază viața. Răspunsul este surprinzător. Rareori auziți că oamenii de succes își măsoară viața în funcție de mărimea contului lor bancar. Majoritatea dintre ei au în vedere următorii 3 factori:

  1. Energia
  2. Munca
  3. Relațiile sociale

Cele trei criterii sunt strâns legate. Când suntem plini de energie, avem o dispoziție bună iar când avem o dispoziție bună, lucrăm mai bine. Și când lucrăm mai bine, suntem mai mulțumiți de viața noastră, astfel încât putem oferi mai mult celor din jurul nostru iar asta ne îmbunătățește relațiile. Și așa cum am arătat în mai multe rânduri, secretul unei vieți bune îl constituie relațiile sociale bune.

În acest sens se pronunță și Clayton M. Christensen, profesor la Harvard Business School și autor al cărții How Will You Measure Your Life?: “Cel mai important factor al fericirii noastre pe termen lung sunt relațiile pe care le avem cu familia și prietenii apropiați.”

Atunci când vine vorba de relații, calitatea contează mai mult decât cantitatea. Deși este ușor să alegi oameni folosind social media, merită spus că nimănui nu-i pasă de câți prieteni online ai.

Relațiile reale, de calitate, au nevoie de mult timp pentru a crește și sunt necondiționate. Din păcate, majoritatea relațiilor nu satisfac aceste condiții.

De exemplu, cineva este iubit(ă) doar până când, își schimbă părerile sau câștigă câteva kilograme. În multe cazuri prieteniile se manifestă doar la zilele de naștere când este vorba de băut o “bere gratis”.

Aceste tipuri de relații “condiționate” sunt inutile. Prietenia și iubirea reală sunt mai puternice decât atât. Viața este bogată când ești înconjurat de oameni pe care îi iubești și te iubesc la rândul lor indiferent de situație.

  1. Evaluarea energiei

Energia ne-o putem măsura ușor fără să fie necesare aparate speciale (cum sunt contoarele pentru măsurarea energiei electrice). Tot ce trebuie să facem este să observăm cum ne simțim fizic.

Energie înaltă? Avem o dispoziție bună, ne simțim încrezători, așteptăm cu nerăbdare viitorul, suntem zâmbitori și ne bucurăm să facem ceea ce ne place.

Energie joasă? Dispoziție proastă, tristețe, frică de viitor, timiditate, evitarea contactului ocular, îngrijorare etc.

Ceea ce devine important este găsirea unor modalități de a ne crește energia. În acest scop ar trebui să ne întrebăm:

„Care activități îmi strică starea de spirit și fac să mi se scurgă energia degeaba?”

”Care activități fac să mă simt bine și îmi furnizează energie?”

În cartea sa The 80/20 Principle britanicul Richard John Koch aplică principiul lui Pareto (a se vedea  www.utildestiut.ro din 28.11.2014) la toate domeniile inclusiv la afaceri și nu în ultimul rând la fericire.

El vorbește despre cum 20% din activități duc la 80% din fericirea noastră.

Pornind de aici, înseamnă că trebuie să identificăm acele activități care ne măresc energia și cărora le datorăm starea noastră de bine.

Indiferent de ce vom constata, este bine de reamintit că, energia oricui se îmbunătățește prin exerciții fizice și alimentație sănătoasă.

  1. Evaluarea muncii

Dacă vine vorba de muncă atenția ar trebui să fie îndreptată către disponibilitatea și potențialul de învățare.

Acest lucru îl spune foarte clar și profesorul Christensen în cartea sa (menționată mai sus): „Pentru a găsi într-adevăr fericirea, trebuie să continuați să căutați oportunități pe care le considerați că sunt semnificative, în care veți putea învăța lucruri noi să reușiți și să vi se acorde din ce în ce mai multă responsabilitate.”

Succesul în carieră și viață este direct legat de cât de mult înveți și vei continua să înveți. Educația nu se termină niciodată.

În același timp, veniturile sunt legate direct de învățare. Cu cât înveți mai mult, cu atât câștigi mai mult. Desigur, există limite legate de această afirmație. De asemenea, degeaba înveți dacă cunoștințele nu sunt puse în practică.

Cu toții am auzit despre oameni deștepți care, dintr-un motiv sau altul, și-au pierdut potențialul de învățare. Pentru a avea succes, trebuie să acționezi întotdeauna folosind ceea ce știi. Fără acțiune, cunoașterea este inutilă.

Dar, în general, cu cât știi mai mult (din experiență sau din studiu), cu atât poți contribui mai bine la mersul companiei la care lucrezi, la sprijinirea colegilor, la atragerea clienților etc. Această contribuție se traduce prin venituri.

  1. Evaluarea relațiilor

La acest capitol al relațiilor interpersonale este clar că lucrurile stau cu atât mai bine cu cât contribuția noastră la viața altor oameni este mai mare.

Când ne evaluăm relațiile, există riscul de a face greșeala să urmărim ceea ce fac alții pentru noi dar modul cum te tratează alții depinde de ei iar de noi depinde doar modul nostru de reacție.

Prin urmare, în loc să privim cum ne tratează ceilalți, ar trebui să măsurăm cât timp și energie le punem noi la dispoziție. Acesta este singurul lucru pe care îl putem controla.

În mod sigur atunci când ne facem timp pentru oamenii care contează pentru noi, relațiile se îmbunătățesc.

În concluzie, din toate cele de mai sus cred că de reținut ar fi faptul că trebuie să ne concentrăm mereu pe ceea ce putem controla. Energia noastră, efortul nostru la muncă și ceea ce investim în relațiile noastre sunt toate lucruri pe care le putem controla și dacă o facem cum trebuie vom fi mulțumiți de viața noastră și vom fi posesori de multe picături de fericire.

Don’t worry, be happy!

 

Surse:

1.getpocket.com/explore/item/how-i-measure-my-life

2.dariusforoux.com/manage-energy/