„Orice faci prea mult îţi creează un obicei şi o dependenţă: mâncat, dragoste, băut, muncit, mers la meci şi orice alt lucru care generează emoţii şi este făcut în mod repetat.”

Pera Novacovici

 

Urmărirea continuă a succesului distrage atenția de la activitățile și relațiile profund obișnuite care fac ca viața să aibă frumusețea ei.

Povestea cuiva a cărui căutare nesfârșită a succesului îl lasă permanent nesatisfăcut și incapabil de fericire poate fi asemănată cu situația deprimantă a alcoolicilor.

Dependența fizică îi menține pe alcoolici dedicați viciului lor, chiar dacă le distruge fericirea. Mulți alcoolici știu că ar fi mai fericiți dacă renunță dar ei iau decizia de a continua cu băutura, alegând acea atracție intensă și ciudată față de alcool în locul unei “banale și simple fericiri”.

Deși nu este o dependență medicală clasică, pentru mulți oameni succesul are proprietăți de dependență. Într-o anumită măsură lauda stimulează neurotransmițătorul dopamină (compusul chimic din creier care afectează emoțiile, mișcările și senzațiile de plăcere), care este implicat în toate comportamentele de dependență. (Acesta este practic modul în care și rețelele sociale îi țin pe oameni legați: utilizatorii primesc o “lovitură” de dopamină din „like-urile” generate de o postare, făcându-i apoi să revină din nou și din nou, oră după oră.)

Succesul seamănă cu viciul prin efectul său asupra relațiilor umane. Oamenii își sacrifică legăturile cu ceilalți pentru adevărata lor dragoste – succesul.

Ei preferă să-și vadă de afaceri lucrând ore în șir și neglijând aniversări din familie sau alte evenimente. Unii renunță la căsătorie pentru cariera lor – ajung să fie „căsătoriți cu munca lor” – chiar dacă o viață de familie bună aduce mai multe satisfacții decât orice loc de muncă.

Mulți cercetători, printre care și psihologul clinician Barbara Killinger din Toronto, arată că, pentru a obține în continuare succese, oamenii își sacrifică de bună voie propria stare de bine prin suprasolicitare.

Aceștia preferă să fie speciali în loc să fie fericiți conform ideii că oricine poate face lucrurile necesare pentru a fi fericit – să meargă în vacanță cu familia, să se relaxeze cu prietenii – dar nu toată lumea poate realiza lucruri grozave.

Astfel aceste persoane “speciale” amână deliciile obișnuite de relaxare și timpul petrecut cu cei dragi până “după” un anume proiect. Dar, bineînțeles, acel “după” nu pare să sosească niciodată.

Dorința de succes poate fi inerentă naturii umane. Părintele psihologiei americane, William James, a remarcat odată: „Nu suntem doar animale sociabile, cărora ne place să fim la vederea semenilor noștri, dar avem o înclinație înnăscută de a ne face remarcați și de a fi observați favorabil de către cei de felul nostru”. De remarcat faptul că succesul ne face atrăgători pentru ceilalți (asta până ajungem să ne distrugem căsniciile).

Dar a fi special nu este ceva ușor de realizat. În afară de cazul unor vedete de pe la televiziuni și alte vedete accidentale, succesul este o muncă brutală și necesită sacrificii.

În anii 1980, medicul Robert Goldman a descoperit că peste jumătate dintre atleții aspiranți la titluri ar fi dispuși să ia un medicament care să-i omoare în cinci ani în schimbul câștigării competițiilor cum ar fi „decathlonul olimpic” la care s-au înscris astăzi.

Cercetările ulterioare au constatat că până la 14 la sută dintre performerii de elită ar accepta o afecțiune cardiovasculară fatală în schimbul unei medalii olimpice de aur.

Succesul necesită o muncă de Sisif și majoritatea oamenilor nu se simt niciodată „suficient de reușiți”. Perioada de vârf durează doar o zi sau două, iar apoi se trece la următorul obiectiv.

Psihologii numesc asta “bandă de alergat hedonică”, în care satisfacția dispare aproape imediat și trebuie să trecem la următoarea recompensă pentru a evita sentimentul de rămânere în urmă. Acesta este motivul pentru care atât de multe studii arată că oamenii de succes sunt aproape invariabil geloși pe cei care au mai mult succes.

Ei ar trebui să coboare de pe bandă dar renunțarea nu este ușoară când este vorba de dependență. Pentru persoanele dependente de substanțe, retragerea poate fi o experiență agonizantă, atât din punct de vedere fizic cât și psihologic. Anxietatea și depresia sunt foarte frecvente după ce se renunță la consumul de alcool.

Persoanele dependente de succes care renunță la obiceiurile lor experimentează și un fel de sevraj. Cercetările arată că depresia și anxietatea sunt frecvente în rândul sportivilor de elită după încheierea carierei. De exemplu, sportivii olimpici suferă de „melancolie post-olimpică”.

„Nefericit  este cel care depinde de succes pentru a fi fericit”, a scris Alex Dias Ribeiro, fost pilot de curse de Formula1din Brazilia. „Pentru o astfel de persoană, sfârșitul unei cariere de succes înseamnă “capătul liniei”. Destinul său este să moară de amărăciune sau să caute mai mult succes în alte cariere și să continue să trăiască din succes în succes până când va cădea mort. În acest caz, nu va exista viață de după succes.”

Arthur C. Brooks, profesor de practică a conducerii publice la Harvard Kennedy School, este de părere că “există multe lucruri pe care le puteți face pentru a vă readuce pe calea pe care să urmăriți fericirea în loc de succes, indiferent unde vă aflați în călătoria prin viața voastră.”

Pentru cei care se află în vârful carierei sau “dacă încercați să priviți succesul în oglinda retrovizoare” el sugerează luarea în considerare a trei pași.

Primul pas este recunoașterea faptului că, oricât de plin de succes ai fost, ești sau speri să fii în viața și munca ta, adevărata fericire nu o vei găsi pe “banda de alergare hedonică” din viața ta profesională.

O vei găsi în lucruri extrem de obișnuite ca de exemplu să te bucuri de o plimbare sau de o conversație cu cineva drag, în loc să prestezi ore suplimentare de muncă.

Acest lucru este extrem de dificil pentru mulți oameni. Pentru cei care și-au petrecut viața venerând munca grea și străduindu-se să îi depășească pe ceilalți se manifestă aproape ca o recunoaștere a înfrângerii.

O mare parte a modului în care oamenii măsoară succesul o constituie comparația socială dar cercetările arată clar că “goana” după succes elimină satisfacția vieții.

Al doilea pas înseamnă remedierea relațiilor pe care le-ați compromis în numele succesului. Evident acest lucru este complicat. „Îmi pare rău că am ales ședințele obositoare ale consiliului de administrație – pe care nici măcar nu mi le amintesc acum – în locul recitalurilor tale de balet” ar putea fi un exemplu de atitudine.

Mai eficient este pur și simplu să începi să te manifești în sensul remedierii relațiilor. În cadrul lor, acțiunile vorbesc mai tare decât cuvintele, mai ales dacă cuvintele tale au fost destul de goale în trecut.

Ultimul pas este de a găsi valorile corecte ale succesului. Dacă vă stabiliți ca valori ale succesului numai recompensele lumești de bani, putere și prestigiu, vă veți petrece viața alergând pe “banda de alergare hedonică” și comparându-vă cu ceilalți.

Ar fi mult mai importante valori cum sunt credința, familia și prietenia. Se poate include și munca – dar nu munca de dragul realizării exterioare. Mai degrabă, ar trebui să fie munca care îi servește pe ceilalți și oferă un sentiment de însemnătate personală.

Succesul în sine nu este un lucru rău la fel cum nici vinul nu este un lucru rău. Ambele pot aduce vieții distracție și dulceață. Dar ambele devin tiranice atunci când sunt un substitut al relațiilor și iubirii, relații și iubiri care ar trebui să fie în centrul vieții noastre și nu o completare.

Sper, iubite cititorule, că ai parte de multe picături de fericire pentru că plasezi în centrul existenței tale iubirea și nu succesul.

Don’t worry, be happy!

Sursa:

www.theatlantic.com/family/archive/2020/07/why-success-wont-make-you-happy/614731/

„Și optimistul, și pesimistul contribuie la societate. Optimistul a inventat avionul, pesimistul a inventat parașuta.”

George Bernard Shaw

Probabil că mulți dintre noi suntem preocupați de faptul că suntem optimiști sau pesimiști și asta mai ales acum în vremuri de pandemie.

Știrile și grijile care ne lovesc continuu s-ar putea să ne îndrepte către răspunsul că optimiștii vor încasa pe termen lung o lovitură? Este însă interesant că experții sunt de altă părere.

Dar înainte de a vedea părerea unora dintre ei, cum putem afla dacă suntem optimiști sau pesimiști?  Lucrurile sunt foarte simple. Alegeți una dintre variantele A sau B de mai jos:

A. Mă aștept să mi se întâmple mai multe lucruri bune decât lucruri rele.

B. Rar mă bazez pe lucruri bune care să mi se întâmple.

Persoanele care se identifică mai mult cu A, sunt optimiste iar cele care se identifică mai mult cu B sunt pesimiste.

Cu toate acestea lucrurile nu sunt chiar așa nete. Probabil că multă lume se încadrează între cele două variante.

În acest sens psihologul dr. William Chopik, profesor la Michigan State University  spune: „Există o mulțime de oameni care au dreptate să se simtă bine în mijloc, unde sunt optimiști cu privire la unele lucruri, pesimiști cu privire la alte lucruri”.

O parte din motivul pentru care cineva înclină mai mult către una sau cealaltă dintre variante este genetică. Un studiu realizat pe 500 de perechi de gemeni, a constatat că în proporție de aproximativ 25% optimismul este moștenit.

„Dar apoi restul este modelat de lucruri care ți se întâmplă de-a lungul vieții tale”, spune Chopik. „Cum te-au tratat părinții? Cum au decurs relațiile cu prietenii? Ești sau ai fost un student bun? Ai avut mult succes în viața de până acum?”

Un alt factor important este vârsta. Chopik este co-autor al unui studiu recent care a implicat aproape 75.000 de oameni, cu vârste cuprinse între 18 și 104 ani. Conform studiului, în general, optimismul crește de-a lungul perioadei de tânăr adult, se aplatizează între 55 și 70 de ani și apoi scade.

„Mai devreme în viață, când ești adolescent sau la facultate”, spune profesorul Chopik, „investești foarte mult în a face carieră și a avansa în viață”. După aceea, urmează grija pentru familie și preocupări legate de hobby-uri. Aceste activități stimulează optimismul în sensul că induc starea generată de faptul că viața merge bine. „Un alt lucru este că te perfecționezi în anumite direcții. Devii o persoană mai competentă și asta ți-ar putea de asemenea crește și optimismul.”

Apoi, când încep să apară sănătatea precară și alte limitări ale vârstei, optimismul devine constant și în cele din urmă începe să scadă.

Optimismul prezice oarecum fericirea. Optimismul de acum înseamnă că probabil te vei angaja în comportamente care vor crea fericirea mai târziu. Profesorul Chopik spune că „oamenii pot fi în prezent nemulțumiți, dar pot fi totuși optimiști în ceea ce privește viitorul, că vor veni în cele din urmă zile mai însorite”.

Deși am fi tentați să credem că pandemia și alte crize ar provoca o scădere a optimismului, cercetătorii au descoperit că evenimentele semnificative unice nu pot afecta foarte mult modul cum stăm din acest punct de vedere.

Nașterea unui copil, moartea unui partener, primul loc de muncă, un diagnostic de cancer – conform studiului lui Chopik „nu prezic cu adevărat că oamenii vor deveni mai mult sau mai puțin optimiști”, spune el.

S-ar putea ca totul să se rezume la modul de gândire. Când se întâmplă lucruri bune, optimiștii ar putea considera că este vorba de un credit pentru a face o treabă mai bună. Când se întâmplă lucruri rele, ei ar putea da vina pe întâmplare.

„Optimiștii s-au convins că până și cel mai rău lucru din viață are o parte bună”, spune Chopik. Pe de altă parte, psihologul Ted Schwaba, doctorand la University of California, co-autor al studiului menționat, spune că „toată lumea are zile în care se simte mai optimist sau mai pesimist”. Deși pandemia poate fi într-adevăr suficient de lungă și șocantă pentru a crea o schimbare de durată în modul de gândire totuși „oamenii ar putea să-și revină”.

Este important să fim optimiști? La prima vedere optimismul contează pentru că motivează, după cum arată dr. William Chopik: „Dacă cred că ceva va funcționa, încerc să o fac.” Dar pe de altă parte, pesimismul te protejează. „Puteți evita o mulțime de situații care nu vor merge bine”, deși veți pierde cele care ar putea să meargă bine.

Optimismul ca factor de motivație pare să ne afecteze fizic. Julia Boehm, doctor în psihologie și profesor la Chapman University spune că „Dacă obiectivul tău este să fii sănătos și ești optimist în ceea ce privește atingerea acestui obiectiv, s-ar putea să alegi comportamente care să fie în conformitate cu obiectivul tău”, spune ea. Altfel spus: „Bun venit merelor!, La revedere prăjelilor!”

Arătând spre două studii (care au implicat peste 100.000 de participanți), pe care ea și alți cercetători le-au efectuat, Boehm spune: „Persoanele care sunt mai optimiste au un risc redus de a suferi boli cardiovasculare. Este mai puțin probabil să aibă atacuri de cord, mai puțin probabil să aibă accidente vasculare cerebrale și mai puțin probabil să moară din cauze cardiovasculare.” Motivul principal: „Persoanele care sunt optimiste tind să se angajeze în comportamente mai sănătoase, cum ar fi consumul de fructe și legume, să facă exerciții fizice în mod regulat și să nu fumeze.”

Chiar dacă munca lui Boehm sugerează că optimismul conduce la beneficii, „este cu siguranță posibil ca angajarea în comportamente sănătoase să influențeze, la rândul ei, nivelul de optimism al unei persoane”, spune ea.

Optimismul este, de asemenea, legat de relațiile romantice fericite, care conduc la o probabilitate redusă de a deveni afectat cognitiv, la mai puține zile de boală și la niveluri mai scăzute de durere. Oamenii mai optimiști tind să lucreze mai mult, se așteaptă să se pensioneze mai târziu și să economisească mai mulți bani.

Conform psihologului Schwaba: „Este, practic, o trăsătură aproape în totalitate bună”.

Dr. Lindsay Brancato, psiholog clinician și psihanalist american, spune că în activitatea practică a domniei sale, a constatat că optimismul oamenilor a fost „puțin mai întărit” de pandemie.

Cu toate acestea, potrivit doamnei Brancato există o linie de echilibru. Deasupra ei puteți „accepta faptul că lucrurile pot merge prost și să vă puteți pregăti pentru lucrurile care merg prost, dar totuși aveți speranță”. Dar „dacă sunteți blocat în acel loc unde nu puteți vedea nicio speranță, cred că este timpul să căutați ajutor”.

Dar, chiar și fără ajutorul unui terapeut, puteți înfrunta ceea ce vă așteptați să fie cel mai rău, „creând spațiu între ideile conștiente și automate pe care le aveți, punându-vă întrebări și obținând o perspectivă”, spune ea.

„Activități precum așternerea gândurilor pe hârtie sau meditația vă pot ajuta să priviți în interior și să reflectați la un punct de vedere mai pozitiv. De asemenea, ar trebui să vă reamintiți că totul este temporar, că viața nu este doar bună sau numai rea; ea le integrează pe amândouă și pe de altă parte este capabilă să reziste furtunii.”

Boehm sugerează, de asemenea, încurajarea optimismului folosind întrebarea: „Care este cel mai bun rezultat posibil pentru mine în viitor?” Gândiți-vă la posibile provocări și modalitățile concrete de a le depăși. La sfârșitul zilei, exersați recunoștința întrebându-vă ce a mers bine în acea zi. Fiți amabil cu ceilalți. „Pentru că, chiar și atunci când suntem în mijlocul unei pandemii, așa cum este cea de acum și lucrurile par scăpate de sub control, există întotdeauna ceva bun”.

Cu toții am avut multe proiecte dragi pentru acest an care însă nu au ajuns să se desfășoare așa cum am fi vrut dar asta le va face mai dulci și aducătoare de picături de fericire atunci când va veni în cele din urmă vremea lor.

Don’t worry, be happy!

Sursa:

www.washingtonpost.com/lifestyle/wellness/is-the-glass-half-full-your-age-might-affect-your-optimism-but-the-pandemic-may-not/2020/08/14/ec8d52d4-d290-11ea-8d32-1ebf4e9d8e0d_story.html

“Lucrurile nu sunt bune sau rele în sine. Gândirea noastră le face să fie astfel.”

William Shakespeare

 

Problema pozitivității nelalocul ei, adică “să fii mereu vesel ca un cintezoi”, vorba uneia dintre cititoarele postărilor mele, mi se pare una mai specială așa că o reiau. Ca urmare am încercat să găsesc păreri autorizate legate de cât de “toxică” poate fi pozitivitatea nefondată și cum putem să o evităm.

În aceste zile, în mijlocul unei pandemii furioase și a unor probleme sociale răspândite peste tot în lume, s-ar părea că platitudinile liniștitoare ar fi de neevitat. Ele se regăsesc în formulări de genul: „Privește partea plină a paharului!”; “Totul va fi bine!”; “Ar putea fi mai rău!” sau sloganul nostru național „Mai rău să nu fie!”

Trebuie să subliniez că nu am nimic de reproșat  celor care se sprijină pe astfel de fraze și sunt convins de buna lor intenție. Însă, în același timp, sunt convins că, la rândul lor, experții nu doresc decât să ne atenționeze că nu trebuie să se exagereze  cu tendința „transmiterii de vibrații pozitive”. După părerea lor, prea multă pozitivitate forțată nu este doar inutilă ci este de-a dreptul  toxică.

„Deși cultivarea unei mentalități pozitive este un mecanism puternic de adaptare, “pozitivitatea toxică” provine din ideea că cea mai bună sau unica modalitate de a face față unei situații proaste este de a o pune într-o lumină pozitivă și de a nu stărui pe partea ei negativă”, a spus dr. Natalie Dattilo, psiholog, director al departamentului de psihiatrie la Brigham and Women’s Hospital din Boston. „Ea rezultă din tendința noastră de a subestima experiențele emoționale negative și de a supraestima cele pozitive.”

Spre exemplu, să presupunem că fiind o zi călduroasă de vară avem puse la rece câteva sticle de bere. Dacă bem una, ea ne va face sigur să ne simțim mai bine dar dacă exagerăm, lucrurile pot să iasă rău. Sau, dacă încercăm să “băgăm pe gâtul” cuiva o bere atunci când persoana respectivă nu are chef de ea, în mod sigur nu o va face să se simtă mai bine, cu toată căldura de afară.

Datele statistice indică faptul că, alături de alte probleme de sănătate mintală, anxietatea și depresia, au crescut la niveluri istorice în ultimele luni. Ținând cont de asta, adăugarea de pozitivitate toxică la acest amestec de probleme nu duce decât la agravarea creșterii valurilor de emoții negative, împiedicând oamenii să lucreze într-un mod sănătos la problemele grave pe care le au, spun specialiștii.

Doamna psiholog Stephanie Preston, profesor la University of Michigan, a constatat că în ultima vreme „De departe, cea mai frecventă [frază] este „Este bine”… „Va fi bine ”. „Astfel afirmați că într-adevăr nu există momentan o problemă care trebuie rezolvată. Sunteți genul de persoană care exclude posibilitatea pentru mai multă meditație.”

După părerea doamnei Preston, specializată în probleme de empatie, altruism și modul în care emoțiile afectează comportamentul, „Este un comportament atractiv al oamenilor, care îi face să pară mai bine adaptați și mai populari cu semenii lor, așa că există o mulțime de motive pentru care oamenii doresc să pară sau să fie pozitivi”.

Evident, aici nu este vorba de oamenii care sunt cu adevărat entuziaști și optimiști.

„Este o problemă când oamenii se forțează să pară sau să fie pozitivi în situații în care acest lucru nu este natural sau când există o problemă care trebuie să fie abordată dar acest lucru nu este posibil dacă nu faceți față faptului că există suferință sau nevoi” mai spune doamna psiholog.

Un bun exemplu în acest sens îl constituie emoțiile negative care decurg din starea actuală a țării și chiar a lumii, stare care include multe suferințe și nevoi.

Negarea, minimizarea sau invalidarea emoțiilor negative prin presiune externă sau prin propriile gânduri pot fi „contraproductive și dăunătoare”, este de părere doamna dr. Dattilo. „Privirea „jumătății pline a paharului” în fața unor situații dramatice cum ar fi prezența bolii, lipsa unei locuințe, nesiguranța alimentară, șomajul sau nedreptatea rasială este un privilegiu pe care nu îl avem toți”, spune ea. „Astfel, lansarea mesajelor de pozitivitate neagă un sentiment real de disperare și lipsă de speranță și servesc doar la înstrăinarea și izolarea celor care se luptă cu asemenea probleme”.

Interiorizarea unor astfel de mesaje este dăunătoare.

Cercetările au arătat că acceptarea emoțiilor negative, mai degrabă decât evitarea sau respingerea lor, poate fi de fapt mai benefică pe termen lung pentru sănătatea mintală a unei persoane.

Un studiu din 2018 a testat legătura dintre acceptarea emoțională și sănătatea psihologică la peste 1.300 de adulți și a constatat că persoanele care evită în mod obișnuit să recunoască emoțiile dificile pot ajunge să se simtă mai rău.

„Oamenii care tind să nu-și judece sentimentele, nu gândesc despre emoțiile lor ca fiind bune sau rele, nu încearcă să evite sau să pună distanță între ei și emoțiile lor, acești oameni au tendința de a avea în general o sănătate mintală mai bună”, spune psihologul dr. Brett Ford, profesor la University of Toronto, autorul principal al studiului.

Dorința disperată de a fi fericiți, îi poate lăsa pe oameni să experimenteze ceea ce Ford numește o „meta-emoție” sau „o emoție despre o emoție”. “Acea meta-emoție este adesea dezamăgitoare,” a spus ea, „pentru că nu ești atât de fericit pe cât vrei să fii.”

Potrivit specialiștilor există o serie de moduri de a aborda sentimentele negative, fără a cădea în pozitivitate toxică.

Dr. Jaime Zuckerman, psiholog clinician în Philadelphia, recomandă tehnici de mindfulness, adică conștientizarea moment cu moment a gândurilor, emoțiilor, senzațiilor corporale și a mediului înconjurător asociată cu acceptarea gândurilor și emoțiilor, fără a le judeca, fără a le denumi „bune” sau „rele”. Aceste tehnici permit oamenilor să conviețuiască cu emoțiile lor.

„Nu este nevoie să te grăbești să faci ceva pentru a ieși din momentul prezent”, spune Zuckerman. „De fapt, cu cât faci asta mai mult, cu atât vei simți mai mult disconfort și anxietate. Este OK să nu te simți bine și este OK să nu știi ce să faci cu tine în acel moment.”

De asemenea ea a încurajat oamenii să-și stabilească obiective personale concentrate pe comportamente în loc să fie concentrate pe sentimente.

Dr. Zuckerman a avertizat privitor la posibilitatea resimțirii unei presiuni pentru a aborda unele sarcini, precum alegerea unui nou hobby sau învățarea unei limbi străine, activități mult promovate pe social media de când bântuie pandemia. În același timp unii oameni s-au grăbit să reformuleze carantina provocată de coronavirus ca pe o experiență pozitivă.

“A te aștepta ca aceste vremuri de pandemie să te facă mai bun și să te schimbi înseamnă pozitivitate toxică”, a spus ea, remarcând totodată că: “Nu este nimic greșit în a încerca să profiți cât mai mult din acest moment dar să faci tot ce este mai bun din el este diferit de pozitivitatea toxică. A profita din plin este să accepți situația așa cum este ea și să faci tot ce este posibil cu ea, în timp ce pozitivitatea toxică este evitarea faptului că ne aflăm într-o situație cu adevărat proastă.”

Cred că toate argumentele înșirate sunt suficiente ca să ne străduim să scăpăm de „pozitivitatea toxică” și să abordăm cu realism problemele cu care ne confruntăm, evitând astfel mari dezamăgiri și câștigând, de ce nu, picături de fericire!

Don’t worry, be happy!

 

Surse:

1.www.washingtonpost.com/lifestyle/wellness/toxic-positivity-mental-health-covid/2020/08/19/5dff8d16-e0c8-11ea-8181-606e603bb1c4_story.html?utm_source=pocket&utm_medium=email&utm_campaign=pockethits

2.petrebarlea.com/pozitivitatea-toxica/

“Păstrează-ți emoțiile pentru lucrurile care le merită.”

Titu Maiorescu

 

Ce anume determină felul în care iubim, trăim, ne creștem copiii și poate și cum conducem mașina? Răspunsul la această întrebare ni-l oferă doamna dr. Susan David, psiholog la Facultatea de Medicină Harvard, autoare a nenumărate articole și cărți. Bestseller-ul domniei sale “Agilitatea emoțională” a apărut și în limba română la mai multe edituri.

Felul în care relaționăm cu interiorul nostru determină totul. Din păcate, percepția standard a emoțiilor drept bune sau rele, pozitive sau negative, e rigidă iar rigiditatea în fața complexității e toxică. Avem nevoie de mai multă agilitate emoțională pentru a rezista și prospera cu adevărat.

Încercarea la nivel personal de a ne convinge că nu facem nimic greșit are o mare putere distructivă. De exemplu este posibil să avem episoade extrem de dureroase în viață când către exterior arborăm zâmbete și bravăm OK-ul stării de bine. Refuzul acceptării deplinei apăsări a durerii pare a fi o expresie a culturii care prețuiește asiduu pozitivitatea și în care lumea nu vrea să știe de existența durerii.

În urmă cu ceva vreme, când am intrat în contact cu unele teorii despre gândirea pozitivă, nu mă puteam obișnui cu gândul că întotdeauna trebuie să gândești pozitiv. Îmi puneam întrebarea cum poți fi pozitiv când de exemplu pierzi o persoană care îți este foarte dragă? Ce ar însemna într-un asemenea caz atitudinea pozitivă? Nu cumva trebuie să fii prefăcut și să mimezi starea de bine? În acest din urmă caz, te rupi de eu-l tău sau pentru ca acest lucru să nu se întâmple ajungi în situația de a te izola de lumea înconjurătoare, situație care amplifică durerea.

Soluția corectă, după părerea doamnei dr. David, este ca întotdeauna să ne prezentăm autentic inclusiv în fața suferințelor și durerilor. Este într-un fel drumul către ceea ce psihologii numesc agilitate emoțională.

Frumusețea vieții e inseparabilă de fragilitatea sa. Suntem tineri până nu mai suntem. Suntem sănătoși, până când un diagnostic ne îngenunchează. Singura certitudine e incertitudinea iar aceasta din urmă ne poate conduce la depresie.

Cu aproximativ 2 ani înainte de apariția pandemiei de COVID-19  Organizația Mondială a Sănătății arăta că depresia era singura cauză principală a incapacității la nivel global, depășind cancerul și bolile cardiace.

Tendința oamenilor e să se blocheze tot mai mult în reacții rigide față de emoțiile lor. În acest context, pe de o parte, ne-am putea gândi obsesiv la sentimentele noastre, împotmoliți în mințile noastre, deciși să avem dreptate iar pe de altă parte, ne-am putea reprima emoțiile, înlăturându-le și îngăduindu-le doar pe cele considerate justificate.

Legat de asta, doamna dr. Susan David arată că „În urma unui sondaj pe care l-am realizat cu peste 70.000 de oameni, am ajuns la concluzia că o treime dintre noi, fie ne facem procese de conștiință fiindcă avem așa-zise „emoții nepotrivite”, precum tristețea, furia sau chiar durerea, fie încercăm efectiv să înlăturăm aceste sentimente. Facem asta nu doar cu noi înșine, ci și cu cei pe care-i iubim, cu copiii noștri. Neintenționat, îi putem face să se jeneze să mai aibă emoții percepute negativ, sărim cu soluții și ratăm ocazia să-i ajutăm să perceapă aceste emoții drept inerent valoroase.”

După părerea domniei sale „Emoțiile normale, firești, sunt percepute acum drept bune sau rele, iar a fi pozitiv a devenit o nouă formă de corectitudine morală. Bolnavilor de cancer li se spune automat să rămână, pur și simplu, pozitivi, femeilor să nu mai fie nervoase și lista continuă. E o tiranie. E o tiranie a pozitivității. Și e cumplit. Inuman. Și ineficace. Și ne-o facem cu mâna noastră și le facem asta și altora. Dacă e ceva ce au în comun gândirea obsesivă, refularea și falsa pozitivitate, atunci e asta: toate sunt reacții rigide… dar negarea rigidă nu funcționează. Nu e durabil la nivelul individului, al familiei, al societății.”

Studiile asupra reprimării emoțiilor arată că dacă sunt înăbușite sau ignorate, ele devin mai puternice. Ți se poate părea că ai controlul asupra emoțiilor nedorite când le ignori dar de fapt, ele te controlează pe tine. Durerea internă iese întotdeauna la suprafață și drept urmare, toată lumea are de suferit: noi, copiii noștri, colegii noștri, comunitățile noastre.

Reprimând emoții normale pentru a adopta o pozitivitate falsă, ne pierdem abilitatea de a dezvolta priceperea să facem față lumii așa cum e, nu așa cum am vrea noi să fie.

Nu există oameni care nu se stresează niciodată, care nu suferă niciodată din dragoste sau nu resimt niciodată dezamăgirea care vine la pachet cu eșecul. Emoțiile dificile sunt înscrise în contractul nostru cu viața. Nu poți să ai o carieră cu rost sau să crești o familie sau să lași o lume mai bună în urmă fără stres și disconfort. Disconfortul e taxa de intrare într-o viață cu rost.

Dr. Susan David și-a pus întrebarea “Cum începem să desființăm rigiditatea și să adoptăm agilitatea emoțională?”

Studiile arată că acceptarea completă a tuturor emoțiilor noastre, până și a celor complicate, dificile, este baza tenacității, a prosperității și a fericirii adevărate, autentice.

Dar agilitatea emoțională nu e doar acceptarea emoțiilor. Doamna dr. David spune că, de asemenea, contează precizia: “În cercetările mele am descoperit că cuvintele sunt esențiale. Adesea, descriem sentimentele în grabă cu denumiri la îndemână. „Sunt stresat” e cea pe care o aud cel mai des. Dar e o diferență ca de la cer la pământ între stres și dezamăgire sau stres și bine-cunoscuta groază de a avea cariera nepotrivită. Când ne numim emoțiile cu precizie, suntem mai capabili să discernem cauza exactă a sentimentelor noastre… se activează potențialul de disponibilitate, cum îl numesc oamenii de știință și ne permite să luăm măsuri concrete.”

Emoțiile noastre se manifestă față de lucrurile de care ne pasă. Nu simțim emoții puternice față de ceva ce nu înseamnă nimic în universul nostru. Când suntem deschiși față de emoțiile dificile, suntem capabili să dăm naștere unor răspunsuri aliniate valorilor.

Ne putem recunoaște și valorifica emoțiile fără să fie nevoie să ascultăm de ele. De exemplu, este posibil să ne înfuriem când auzim  anumite știri dar asta nu înseamnă că vom și întreprinde ceva concret legat de ele.

Noi stăpânim emoțiile, nu ele pe noi. Cum se manifestă asta în practică? Doamna dr. Susan David ne povățuiește: „Când simți o emoție puternică, dificilă, nu te grăbi către soluții emoționale. Învață-i contururile, fii prezent în jurnalul inimii. Ce încearcă emoția să-ți transmită? Și încearcă să nu zici „sunt”, ca în „sunt nervos” sau „sunt trist”. Când spui „sunt”, sună ca și cum tu ai fi emoția în vreme ce tu ești tu, iar emoția e o sursă de date. În schimb, încearcă să observi sentimentul așa cum e: „Observ că mă simt trist.” sau „Observ că mă simt nervos”. Astea sunt aptitudini esențiale pentru noi, pentru familiile și comunitățile noastre. Și sunt vitale și la locul de muncă.”

Diversitatea nu înseamnă doar oameni ci și ce e în interiorul lor, inclusiv diversitatea emoțiilor. Cele mai agile și rezistente persoane sunt formate pe deschiderea către emoțiile umane firești. Asta e ceea ce ne permite să zicem: „Ce-mi transmite emoția?”, „Ce acțiune mă apropie de valorile mele?” „Care mă îndepărtează de valorile mele?”. Agilitatea emoțională e capacitatea de a-ți întâmpina emoțiile cu curiozitate și compasiune și mai ales e curajul de a lua măsuri aliniate valorilor tale.

„Percepându-te”, spune doamna Susan David, „ești capabil și să-i vezi pe alții, singura cale durabilă de urmat într-o lume fragilă și frumoasă.”

Acest sfat și toate celelalte sper să-ți folosească, iubite cititorule, ajutându-te să ai parte de nenumărate picături de fericire!

Don’t worry, be happy! 

Sursa:

www.ted.com/talks/susan_david_the_gift_and_power_of_emotional_courage/transcript#t-18301

 „Oamenii nu mai au timp să învețe nimic. Ei cumpără lucruri gata făcute, din magazine. Dar nu există magazine din care oamenii să cumpere prieteni și, prin urmare, oamenii nu mai au prieteni.”

“Micul Prinț” – Antoine de Saint-Exupéry

 

Răspunsul la întrebarea din titlu l-am obținut urmărind conferința TED a lui Robert J. Waldinger, psihiatru american și profesor la Harvard Medical School. El a devenit  celebru după ce și-a prezentat descoperirile făcute în cadrul cercetării “Studiul Harvard al Dezvoltării Adulților”  privitoare la fericire.

[Conferințele TED (Technology, Entertainment, Design – Tehnologie, Divertisment și Design) sunt o serie de conferințe globale susținute de Fundația Sapling, o asociație americană non-profit,  organizate pentru a răspândi “ideile care merită promovate”. 

Există și conferințe TEDx, evenimente independente similare TED, care pot fi organizate de oricine care obține o licență liberă de la TED, dându-și acordul să urmeze anumite principii. Evenimentele TEDx sunt non-profit, dar pot avea o taxă de intrare sau sponsorizare comercială pentru a acoperi costurile. În mod similar, speakerii (vorbitorii) nu sunt plătiți.

În România s-au organizat de-alungul anilor multe evenimente TEDx, în diferite localități ale țării, unul din cele mai active centre fiind TEDx Cluj-Napoca.]

“Studiul Harvard al Dezvoltării Adulților” este unic, în parte datorită longevității sale și, în parte datorită statutului social ridicat al unora dintre participanții la studiu devenind astfel probabil cel mai lung studiu despre viața adulților efectuat vreodată.

Studiile longitudinale de acest gen sunt rare pentru că mulți participanți se retrag pe parcurs, se termină fondurile alocate, cercetătorii își pierd interesul sau mor și nimeni nu preia ștafeta.

Studiul Harvard a supraviețuit printr-o combinație între noroc și tenacitatea câtorva generații de cercetători. Profesorul Waldinger este al patrulea director al studiului.

Acest studiu longitudinal al fericirii adulților funcționează continuu din 1938 an din care, până în zilele noastre, au fost urmărite viețile a două grupuri de bărbați.

Primul grup a fost alcătuit din studenți, la vremea respectivă, aflați în anul doi la Harvard. Toți au absolvit în timpul celui de-al II-lea Război Mondial și apoi majoritatea s-au dus la război.

Al doilea grup urmărit a fost format din băieți din cartierele cele mai sărace din Boston, aleși special pentru studiu pentru că făceau parte din familiile cele mai problematice și dezavantajate din Bostonul acelor ani. Majoritatea locuiau înghesuiți și în condiții precare, mulți fără apă curentă, rece sau caldă.

La începutul studiului, toți acești adolescenți au fost intervievați și examinați medical. Cercetătorii au fost la ei acasă și le-au intervievat părinții.

Adolescenții au crescut și au devenit  adulți, având parte de tot felul de vieți:  muncitori, avocați, zidari, doctori, unul – John F. Kennedy – chiar președinte al Statelor Unite. Unii au devenit alcoolici, câțiva au făcut schizofrenie. Unii au urcat pe scara socială de jos până sus de tot, iar alții au parcurs drumul în direcție opusă.

În total la studiu au participat 724 de bărbați americani. Cam 60 din cei cu care s-a început studiul sunt încă în viață, având acum peste 90 de ani. Ei continuă să fie studiați fiind evaluați cel puțin o dată la doi ani prin chestionare, informații de la medicii lor, analize de sânge, scanări ale creierului și interviuri la domiciliu.

Au fost adunate informații despre sănătatea lor mintală și fizică, evoluția în carieră, experiența în calitate de pensionari și calitatea vieții conjugale. Scopul studiului a fost identificarea predictorilor îmbătrânirii sănătoase.

Ce a rezultat din zecile de mii de pagini de informații care au fost culese despre aceste vieți?

Învățămintele nu-s despre bogăție, faimă sau muncă din greu. Cel mai clar mesaj al acestui studiu, lung de peste 80 de ani, este acesta:  relațiile bune ne mențin mai fericiți și mai sănătoși.

În ceea ce privește relațiile bune se poate vorbi de trei mari lecții care se desprind din “Studiul Harvard al Dezvoltării Adulților”.

Prima este că legăturile sociale ne fac bine și că singurătatea ucide. Se pare că oamenii cu relații mai bune cu familia, prietenii și comunitatea, sunt mai fericiți, mai sănătoși și trăiesc mai mult decât cei cu relații mai slabe.

Experiența singurătății se pare că e toxică. Oamenii care sunt mai izolați de ceilalți sunt mai puțin fericiți, sănătatea lor decade mai devreme la mijlocul vieții, capacitatea cerebrală le scade mai curând și trăiesc vieți mai scurte decât oamenii ce nu sunt singuri.

Să nu uităm însă că poți fi singur chiar aflându-te într-o mulțime și că poți fi singur și într-o căsnicie.

Prin urmare a doua mare lecție care rezultă e că nu contează doar numărul de prieteni sau dacă ești sau nu într-o relație stabilă ci contează calitatea relațiilor tale apropiate.

A trăi în conflict e foarte dăunător sănătății noastre. De exemplu, căsniciile cu conflicte mari, fără prea multă afecțiune, se dovedesc a dăuna mult sănătății, mai mult chiar decât divorțul. A trăi în relații bune și calde este protectiv.

În acest context, cercetătorii au mai constatat că nu nivelul de colesterol la vârsta de 50 de ani e acela care a prezis cum urmau să îmbătrânească subiecții ci nivelul de mulțumire în relațiile lor.

Oamenii cei mai satisfăcuți cu relațiile lor la vârsta de 50 de ani, au fost cei mai sănătoși la vârsta de 80 de ani.

Relațiile bune și apropiate par să ne protejeze de unele dintre greutățile bătrâneții. Cele mai fericite cupluri – atât bărbații cât și femeile – au declarat la 80–90 de ani că în zilele în care durerile fizice erau mai mari, dispoziția lor rămânea la fel de bună. În schimb cei aflați în relații nefericite, în zilele în care aveau dureri fizice mai mari, acestea erau amplificate de suferința emoțională.

A treia mare lecție despre relații și sănătatea noastră e că relațiile bune nu ne protejează doar corpul, ne protejează și creierul.

Faptul de a te afla într-o relație unită și stabilă cu cineva, la 80–90 de ani, îți oferă protecție. Oamenii aflați în astfel de relații, care simt că se pot baza cu adevărat pe celălalt la nevoie, au memoria bună un timp mai îndelungat.

Oamenii aflați în relații în care simt că nu pot conta pe celălalt, vor resimți mai devreme un declin al memoriei. Relațiile bune nu înseamnă calm permanent. Unele cupluri octogenare se pot ciondăni cât e ziua de lungă dar câtă vreme simt că la greu se pot baza cu adevărat pe celălalt acele certuri nu le afectează memoria.

Însă toate aceste lucruri nu sunt noutăți. Faptul că relațiile bune și apropiate sunt bune pentru sănătatea și bunăstarea noastră  este o înțelepciune veche de când lumea.

Atunci de ce e atât de greu de înțeles și este atât de ușor ignorat?

Probabil ce ne-ar plăcea cu adevărat este o soluție rapidă sub forma unei pastile care să ne facă viața mai bună și s-o mențină așa.

Relațiile sunt mult mai complicate și efortul de a le întreține uneori chiar și prin îngrijirea de rude și prieteni nu e atrăgător sau fascinant. În plus durează toată viața, nu se termină niciodată.

Subiecții incluși în studiu care au fost cei mai fericiți la pensie au fost cei care au prețuit relațiile cu familia, cu prietenii, cu comunitatea.

Dar ce înseamnă să prețuiești relațiile?

Posibilitățile sunt practic nelimitate. Ar putea fi ceva simplu, de exemplu în loc de televizor să stai cu cineva sau să revigorezi o relație amorțită făcând ceva nou împreună – plimbări lungi sau ieșiri la un local – reluarea legăturii cu ruda aceea cu care n-ai mai vorbit de ani întregi – pentru că prea obișnuitele învrăjbiri familiale au un efect groaznic asupra celor care stau supărați.

Viața bună se construiește cu relații bune și sper, iubite cititorule (să nu-l uităm pe Miron Costin!), că ale tale sunt de această natură și ca urmare ai parte de multe picături de fericire!

Don’t worry, be happy!   

 

Surse:

1.Robert Waldinger – Conferință TED – Noiembrie 2015

2.ro.wikipedia.org/wiki/TED_(conferin%C8%9B%C4%83)

3.en.wikipedia.org/wiki/Grant_Study

„Dacă există în lume o forţă, care poate să depăşească frica pe deplin, să nimicească orice pericol, să rămână nepăsătoare la orice pagubă până şi faţă de moarte, această forţă este iubirea.”

Rabindranath Tagore

 

Trăim vremuri de frică. Pandemia de COVID-19 ne amenință viața, sănătatea și economia în moduri în care omenirea nu le-a experimentat niciodată. Nu avem idee ce va aduce viitorul.

Și înainte de pandemie, sondajele Gallup au constatat că frica de viitor era ridicată și în creștere așa că acum, cu atât mai mult, nu este neobișnuit să trăim “cu frica în sân”.

Temerile oamenilor variază foarte mult. Pe lângă pandemie aceste temeri vizează liderii, în care au tot mai puțină încredere, problemele de mediu și grija pentru viitorul familiilor lor.

Desigur, un prim mod de a face față temerilor este de a depune eforturi pentru a elimina amenințările care le-au provocat. Dar, în timp ce progresul social și economic este important și posibil, vor exista întotdeauna amenințări cu care ne vom confrunta și lucruri de care să ne temem.

De aceea este normal să fim tot mai interesați de modul în care am putea combate frica.

Se pare că modalitatea ne-a fost sugerată de mai bine de 2500 de ani de filosoful chinez Lao Tzu care în cartea sa de bază Tao Te Ching a scris: „Prin iubire, nimeni nu are de ce să se teamă”. Altfel spus modalitatea de a învinge frica se află în noi înșine; nu este nici calmul și nici curajul ci este folosirea iubirii, emoție ce este contrarie fricii.

Argumentul Iubirea neutralizează frica este unul foarte puternic. Chiar dacă a fost necesar să treacă un număr de aproximativ 2500 de ani, astăzi avem la dispoziție dovezi neurobiologice care relevă faptul că Lao Tzu a avut dreptate.

Frica este o emoție primară procesată în amigdala cerebrală, parte a sistemului limbic al creierului, responsabil pentru procesarea emoțiilor, inclusiv pentru detectarea fricii și pregătirea corpului pentru un răspuns de urgență.

Când organismul nostru percepe o amenințare, amigdala trage alarma, eliberând o mulțime de substanțe chimice în organism. Sistemul nostru este “inundat” de hormoni de stres precum adrenalina și cortizolul, pregătindu-ne pentru răspunsul „luptă sau fugi”.

Acest lucru este în mare măsură involuntar și, deși este necesar pentru supraviețuire, este neplăcut (cu excepția unor circumstanțe controlate, cum ar fi “plimbarea” într-un roller coaster).

Pe de altă parte, dispunem de un modulator natural al amigdalei hiperactive: oxitocina. Numită uneori „hormonul iubirii” ea este un aminoacid produs de hipotalamus, care joacă un rol important în multe dintre funcțiile fiziologice, inclusiv inducerea travaliului și lactația.

În același timp, oxitocina întărește legătura parentală, relațiile de cuplu și îmbunătățește empatia. Ea este adesea produsă în creier ca răspuns la contactul ocular și la atingere în special între cei care se îndrăgesc.

Sentimentul pe care îl creează este intens plăcut; într-adevăr, viața ar fi insuportabilă fără ea. Există dovezi că creșterea depresiei în timpul pandemiei poate fi și rezultatul unui deficit de oxitocină.

De asemenea, s-a constatat că oxitocina reduce anxietatea și stresul prin inhibarea răspunsului amigdalei la stimuli externi.

Dacă ai un contact afectuos cu ceilalți, lumea din afară îți va părea mai puțin înfricoșătoare și amenințătoare iar iubirea perfectă alungă frica.

Problema noastră actuală de teamă, lăsând pandemia deoparte, nu se datorează proliferării amenințărilor.

Așa cum a arătat psihologul Steven Pinker, profesor la Harvard University, în ciuda tuturor problemelor cu care ne confruntăm, lumea secolului XXI este mai sigură pentru marea noastră majoritate decât lumea epocilor anterioare.

Adevărata problemă este că avem prea puțină iubire în viața noastră pentru a ne proteja de temerile noastre.

Tot mai mulți oameni trăiesc singuri, rămân necăsătoriți, nu participă la grupuri sociale, au mai puțini prieteni. Se poate vorbi de o adevărată „epidemie de singurătate” și asta face ca temerile vieții să fie mai greu de înfruntat.

Este de amintit că studiile arată că adolescenții de astăzi și adulții tineri se bucură de mai puțină dragoste romantică decât în trecut. Tinerii de azi se bucură mai puțin de întâlnirile romantice și nu se grăbesc să se căsătorească.

Toate lucrurile negative menționate sunt înrăutățite de pandemia de COVID-19 prin limitarea contactelor cu cei din jur. Matematica aici este simplă: mai multă izolare plus o doză de ostilitate este echivalentă cu mai puțină iubire; mai puțină iubire înseamnă mai multă frică.

Pentru a reduce frica, trebuie să aducem mai multă iubire în viețile noastre. Pentru cei care nu sunt siguri cum să înceapă, sociologul Arthur C. Brooks profesor la Harvard University recomandă câteva demersuri:

1.Mărturisește-ți frica cuiva în care ai încredere!

Mulți oameni își suportă temerile cu stoicism, nu le împărtășesc niciodată deschis cu ceilalți.

Frica ascunsă se exprimă adesea indirect și în moduri neproductive, cum ar fi ostilitatea sau nepăsarea. A mărturisi frica este un act de vulnerabilitate dar acest demers stimulează dragostea pe care o râvnești și o meriți de la cei cărora le permiți să-ți aducă mângâiere.

2.Fă-ți iubirea fățișă!

Azi, spune-i cuiva că o/îl iubești. Nu persoanei căreia în mod normal ai vrea să-i spui ci mai degrabă unui prieten sau membru al familiei acesteia.

Ideea aici este să rupi o barieră de exprimare pentru tine, dar într-un mod relativ sigur. Cu cât spui mai mult „te iubesc”, cu atât va fi mai puțin ciudat sau înfricoșător.

Este vorba de un mic act de curaj care înseamnă un început de apropiere și o creștere a forței tale, de care este posibil să ai nevoie pentru următorul pas.

3.Asumă-ți un risc!

Mărturisește-ți dragostea sau admirația pentru cineva care nu știe că ai aceste sentimente.

Acest lucru necesită curaj deosebit în cazul iubirii romantice, deoarece riscul de respingere personală este relativ ridicat – și dacă nu ai practică este mai greu să te confrunți cu acest tip de respingere.

Este o confruntare directă a fricii cu iubirea. Dar chiar și a spune cuiva că doriți să fiți prieteni sau a spune unui coleg de serviciu că îl admirați, poate să pară riscant deoarece sentimentul ar putea fi neîmpărtășit.

Fă-o oricum! Dacă dorești, dă vina pe coronavirus: spune-i că te-a înnebunit puțin carantina.

4.Iubește-ți dușmanii!

Acesta este poate cel mai greu de urmat sfat în climatul nostru ideologic polarizat. Însă dacă îl urmezi poate rezulta o răsplată enormă pentru tine precum și o doză mai mare de civilizație în lumea în care sălășluim.

Încearcă timp de o săptămână să nu ataci pe nimeni, personal sau pe social media, pentru diferențe de opinie. Dezacordurile nu strică, dar încearcă să porți acele conversații cu înțelegere și bunătate.

S-ar putea ca această recomandare să contravină culturii de astăzi. Atunci când cineva greșește instinctul tău poate să te îndemne la ură. Însă ține cont că nu trebuie să insulți pe nimeni și că nu ar fi normal să-i poți obliga pe ceilalți să facă ce dorești tu.

Mai mult decât atât, antagonismul, care înseamnă ceva opus iubirii, nu va face decât să îți adâncească temerile.

 

Lucrurile sugerate de ideile de mai sus nu sunt ușor de aplicat. A arăta iubire în fața fricii nu este o reacție firească. Teama provoacă instinctiv reacția “luptă sau fugi” și nu tandrețe și afecțiune.

Trebuie însă să ne amintim că instinctului nu-i pasă dacă suntem fericiți. De aceea trebuie să ne încălcăm instinctele dacă dorim să ne construim o viață mai bună, care să conțină mai puțină frică.

Așadar ridicați-vă împotriva amigdalei voastre cerebrale, înfruntați frica, iubiți cu curaj și veți avea parte de multe picături de fericire!

Don’t worry, be happy!

 

Surse:

1.www.theatlantic.com/family/archive/2020/07/how-fight-fear-love/614227/

2.www.realitatea.net/stiri/actual/ce-este-amigdala-cerebrala-i-cum-te-ajuta-in-situatii-limita_5dcc9283406af85273d825fe

“Poți îndura nenorocirile care vin din afară, sunt niște accidente. Dar să suferi din vina ta, asta este cupa cea mai amară întinsă de viață.”

Oscar Wilde

 

A devenit o practică consumarea la nesfârșit a știrilor sumbre și alarmante.  Așa că mulți dintre noi seara, înainte de culcare, se uită la smartphone pentru a verifica încă o dată știrile.

Ce află toți acești oameni? Numărul infecțiilor cu noul coronavirus a crescut, copiii poate că nu se pot întoarce la școală, economia este în cădere liberă.

Acest scenariu se repetă seară de seară, ore în șir, cu parcurgerea știrilor fără sfârșit despre lucruri triste ceea ce duce la un fel de “scufundare într-un bazin de disperare”.

Acest comportament își are originea în instinctivul „grăbește-te și apoi așteaptă” de a căuta informații despre pandemie, chiar dacă aceste informații sunt contradictorii sau incomplete.

Acum oamenii caută orice fel de informații pentru a se simți mai puțin amenințați și într-o situație mai puțin haotică.

Potrivit lui Mary McNaughton-Cassill, psiholog, profesor la Universitatea Texas  din San Antonio, “foamea” de informații în perioadele de criză este înrădăcinată în biologia noastră. „Suntem hipervigilenți față de provocările sau amenințările care au evoluat încă de pe atunci când lumea era destul de simplă și singurul lucru pe care trebuia să-l verifici era chiar în jurul tău”, spune doamna psiholog. „Individul aflat în natură, dacă a găsit vreun semn de ceva periculos, a dorit să-l observe, să și-l amintească și să îl evite în viitor. Acest tip de tendință încă funcționează.”

Cu COVID-19, o mare parte a problemei este că știrile acoperă un dezastru continuu și nu un eveniment unic. Spre deosebire de un uragan sau un act de terorism, pandemia nu are limite și pare inepuizabilă.

Adevărul este că au existat întotdeauna pandemii, revolte și dezastre, dar nu știam decât  de acelea care într-un fel sau altul ne priveau direct. Tehnologia și mass-media zilelor noastre ne fac să fim permanent în contact cu toate nenorocirile.

Asaltul recent al poveștilor despre „dictaturi”  legate de pandemia coronavirusului, combinat cu ordonanțele privitoare la izolarea la domiciliu, au stimulat înclinația noastră să ne ocupăm de vești proaste. Însă această înclinație, devenită obicei, ne erodează sănătatea mintală, spun specialiștii.

Psihologul clinician dr. Amelia Aldao, specializată în probleme de anxietate ne avertizează că “scormonitul” după știri sumbre ne prinde într-un „ciclu vicios al negativității” care ne alimentează anxietatea.

„Mintea noastră este “cablată” să urmărească amenințările”, spune ea. „Cu cât petrecem mai mult timp “browserind”, cu atât găsim mai multe pericole, cu atât vom fi mai absorbiți de ele, cu atât vom fi mai anxioși.

Acest conținut sumbru poate arunca un filtru întunecat asupra modului cum vezi lumea…Te uiți în jurul tău și totul pare mohorât, totul te neliniștește. Așa că te întorci să cauți mai multe informații.”

Doamna dr. Aldao care este și director al Together CBT, o clinică din New York specializată în terapia cognitivă comportamentală, a colaborat cu pacienții săi pentru a minimiza acest obicei.

Printre recomandările domniei sale privind cum se poate tempera tentația de a căuta lucrurile sumbre sunt și următoarele:

1.Setați un cronometru!

“Lucrez mai ales cu clienții care experimentează anxietate și o parte din ceea ce am făcut cu ei săptămâni întregi, luni întregi, este de fapt stabilirea limitelor temporale la cât de mult browseresc. Literalmente le spun: „Configurați un cronometru!”  Vreți să știți ce se întâmplă în lume, așa că soluția nu este să nu mai mergeți niciodată online, ci este să stabiliți niște limite.”

2.Rămâneți la curent!

„Deschide telefonul, intră pe Internet, fără să uiți de ce ești acolo, ce cauți, ce informații încerci să găsești. Apoi periodic verifică-te punându-ți întrebarea: am găsit ceea ce căutam, de ceea ce aveam nevoie?”

3.Schimbă „ciclurile vicioase” cu „cicluri virtuoase”!

Lucrurile cu care ar trebui să petrecem mai mult timp pe net, folosindu-l doar pentru a construi emoții pozitive în viața noastră, ar putea fi conectarea cu prietenii, distribuirea unor lucruri amuzante celor interesați, găsirea unor rețete ș.a.m.d.

Ne poate fi de mare folos recomandarea poetului (și matematician, filosof și astronom) persan Omar Khayyam care răzbate către noi peste secole: „Nu planta copacul tristeții în inima ta. Recitește în fiecare dimineață cartea bucuriei.”

Trebuie să ne autoprotejăm față de asaltul veștilor proaste stabilind limite, făcând pauze, odihnindu-ne și rezervându-ne timp pentru deconectare. Toate acestea ne pot feri de amăreală și ne pot aduce multe picături de fericire, lucru pe care, iubite cititorule (să nu-l uităm pe Miron Costin!), ți-l doresc din toată inima!

Don’t worry, be happy!

Surse:

1.www.npr.org/2020/07/19/892728595/your-doomscrolling-breeds-anxiety-here-s-how-to-stop-the-cycle?utm_source=pocket&utm_medium=email&utm_campaign=pockethits

2.www.ctvnews.ca/sci-tech/how-to-know-if-you-re-doomscrolling-and-why-you-should-stop-1.4980970

“Nu-i nimeni vinovat de neîmplinirile noastre. Limitele interioare sunt mai dureroase decât orice limită exterioară.”

Constantin Noica

 

M-am tot întrebat în ultima vreme care ar fi explicația pentru atât de multe atitudini rebele față de măsurile de protecție împotriva noului coronavirus luate de oficialități? Spre surprinderea mea, am aflat că psihologii au de multă vreme răspuns la această întrebare.

Momentul în care luăm orice decizie începem să justificăm înțelepciunea alegerii noastre și găsim motive pentru a respinge alternativa.

Mecanismul motivațional care stă la baza reticenței de a admite posibilitatea propriilor greșeli sau de a accepta descoperirile științifice – chiar și atunci când aceste descoperiri ne pot salva viața – este cunoscut sub denumirea de disonanță cognitivă.

În timpul pandemiei acesta este mecanismul care se manifestă în rândul multor persoane care refuză să poarte măști sau să practice distanțarea socială.

Ființele umane în mod profund nu doresc să se răzgândească. Ca urmare, atunci când unele fapte se potrivesc cu convingerile lor preexistente, unii oameni ar pune mai curând în pericol propria sănătate și a tuturor celorlalți decât să accepte informații noi sau să admită că au greșit.

Disonanța cognitivă, a fost introdusă de psihologul american Leon Festinger în anii ’50 și descrie disconfortul pe care oamenii îl simt atunci când două cogniții, sau o cunoaștere și un comportament, se contrazic.

Eu fumez este disonant cu cunoașterea faptului că Fumatul mă poate ucide. Pentru a reduce această disonanță, fumătorul trebuie fie să renunțe la fumat, fie să-l justifice („Mă păstrează subțire, iar supraponderabilitatea este un risc pentru sănătate”).

În esență în teoria lui Festinger este vorba despre modul în care oamenii se străduiesc să dea un sens ideilor contradictorii și duc vieți care, cel puțin în propriile lor minți, sunt coerente și semnificative.

Psihologul Elliot Aronson, care l-a avut ca mentor pe Leon Festinger, a demonstrat la mijlocul anilor ’50, rolul puternic, dar deloc evident, pe care îl joacă disonanța cognitivă atunci când este implicat conceptul sinelui.

Disonanța este cea mai dureroasă atunci când evidențele lovesc chiar în miezul modului în care ne vedem pe noi înșine – când ne amenință credința că suntem amabili, etici, competenți sau deștepți.

În momentul în care luăm orice decizie – voi cumpăra această mașină; voi vota pentru acest candidat; cred că COVID-19 este o farsă – vom începe să justificăm înțelepciunea alegerii noastre și vom găsi motive pentru a respinge alternativa (să reducem disonanța).

În scurtă vreme, orice ambivalență pe care am fi simțit-o la momentul deciziei inițiale dispare. Deoarece oamenii justifică fiecare pas făcut după decizia inițială, le este mai greu să admită că au greșit la început și asta mai ales atunci când rezultatul final se dovedește anapoda, dăunător sau autodistructiv.

Teoria disonanței cognitive a inspirat peste 3.000 de experimente care au modificat felul în care psihologii înțeleg modul în care funcționează mintea umană. În cele din urmă termenul de disonanță cognitivă a încetat să mai fie rezervat specialiștilor și a intrat în uzul aproape curent însă puțină lume apreciază pe deplin puterea motivațională enormă a mecanismului – și lungimea drumului pe care îl parcurg oamenii pentru a reduce disconfortul acestuia.

De exemplu, atunci când oamenii simt o legătură puternică cu un partid politic, lider, ideologie sau credință, este mai probabil să le lase pe toate acestea să gândească pentru ei și să denatureze sau să ignore dovezile care contestă acele loialități.

Psihologul Lee Ross, profesor la Stanford University, în experimentele de laborator menite să găsească modalități de a reduce conflictul amar dintre israelieni și palestinieni, a luat propunerile de pace create de negociatorii israelieni, le-a etichetat drept propuneri palestiniene și le-a cerut cetățenilor israelieni să le judece. „Israelienilor le-a plăcut propunerea palestiniană atribuită israelienilor mai mult decât le-a plăcut propunerea israeliană atribuită palestinienilor”, a declarat el.

Din cauza polarizării în plan politic se pot întâlni oameni care văd acum deciziile de viață și de moarte legate de COVID-19 ca alegeri politice, mai degrabă decât medicale.

S-a ajuns în situația în care oamenii trebuie să aleagă pe cine să creadă în timp ce iau decizii cu privire la modul de a trăi: oamenii de știință și experții în sănătate publică, ale căror sfaturi se vor schimba în mod necesar pe măsură ce vor afla mai multe despre virus, tratament și riscuri sau pe unii politicieni?

“Cogniția” că vreau să mă întorc la muncă sau vreau să merg la barul meu preferat pentru a-mi petrece timpul cu prietenii este disonantă cu orice informație care sugerează că aceste acțiuni ar putea fi periculoase – dacă nu pentru persoanele în sine, pentru alții cu care interacționează.

Cum se poate rezolva această disonanță? Oamenii ar putea evita mulțimile, petrecerile și barurile și să poarte o mască sau s-ar putea reîntoarce la obișnuințele lor anterioare. Dar pentru a-și păstra convingerea că sunt deștepți și competenți și că nu ar face niciodată nimic nechibzuit pentru a-și risca viața, vor avea nevoie de unele justificări: Argumentul că măștile le afectează respirația, neagă faptul că pandemia este gravă sau îi face să protesteze în numele ideii că „libertatea” de a face ceea ce își doresc este primordială. Au apărut chiar declarații precum „Ne îngrădiți libertățile și călcați în picioare drepturile noastre constituționale prin aceste ordine ale dictaturii comuniste” sau „Măștile ucid literalmente oameni”.

Astăzi, pe măsură ce ne confruntăm cu numeroasele necunoscute ale coronavirusului, cu toții ne confruntăm cu decizii disperat de dificile. Când este sigur să mă întorc la serviciu? Când îmi pot redeschide afacerea? Când mă pot întâlni cu prietenii și colaboratorii? Când pot să plec în concediu în Grecia? Ce nivel de risc sunt pregătit să tolerez?

Modul în care răspundem la aceste întrebări are implicații importante pentru sănătatea noastră ca persoane și pentru sănătatea comunităților noastre. Și mai important și mult mai puțin evident este faptul că, din cauza motivației inconștiente de a reduce disonanța, modul în care răspundem la aceste întrebări are repercusiuni asupra modului în care ne comportăm după luarea deciziei noastre inițiale. Vom fi flexibili sau vom continua să reducem disonanța insistând că primele noastre decizii au fost corecte?

Deși este dificil nu este imposibil să ne răzgândim. Provocarea este de a găsi o modalitate de a conviețui cu incertitudinea, de a lua cele mai informate decizii pe care le putem și de a le modifica atunci când nu sunt atestate științific – așa cum fac deja cercetătorii. A admite că am greșit necesită o anumită autoreflecție – ceea ce implică să trăim o vreme cu disonanța în loc să sărim imediat la o autojustificare.

Un exemplu util de păstrare separată a două cogniții disonante fără încercarea de a reduce disonanța îl găsim în „soluția Shimon Peres”.

Fostul prim ministru și președinte al Israelului, a fost supărat de dezastruoasa vizită oficială a prietenului său Ronald Reagan la un cimitir din Bitburg, Germania, unde au fost înmormântați membri ai SS Waffen. Când a fost întrebat cum se simte în legătură cu decizia lui Reagan de a merge acolo, Peres ar fi putut reduce disonanța într-unul din cele mai comune două moduri: renunțând la prietenia respectivă sau minimizând seriozitatea acțiunii prietenului. “Când un prieten face o greșeală”, a spus el, “prietenul rămâne prieten, iar greșeala rămâne o greșeală.” Din mesajul lui Peres rezultă importanța de a rămâne cu disonanța și de a evita unele reacții pripite.

Acest COVID-19 urât și misterios ne va cere tuturor să ne răzgândim, pe măsură ce oamenii de știință învață mai multe și este posibil să fim nevoiți să renunțăm la unele practici și credințe despre el de care acum ne simțim siguri. Alternativa ar fi să ținem zeloși (“ca orbul de bâtă”) de ideea care o neagă și susține că măsurile de protecție sunt inutile, să ignorăm eroarea și eventual să așteptăm „miracolul” dispariției virusului. Alegerea ne aparține!

Sper iubite cititorule că te bucuri de multe picături de fericire pentru că nu ai parte de prea multe disonanțe cognitive iar cu cele pe care nu le poți ocoli ai învățat să conviețuiești!

Don’t worry, be happy!

 

Surse:

1.www.theatlantic.com/ideas/archive/2020/07/role-cognitive-dissonance-pandemic/614074/

2.psihoteca.ro/teoria-disonantei-cognitive/

“Teribilismul este o ieftină sete de admiraţie, care poate costa mult.”

Ștefan Mîrzac

 

Ideea de a scrie cele ce urmează mi-a fost dată de următoarea declarație a unei “vedete”, declarație care, ca să mă exprim elegant, denotă teribilismul:  ”O să cred în virusul vedetă, când morții vor fi adunați cu buldozerele”.

Mi-am pus întrebarea dacă individul în cauză, făcând această declarație lipsită de omenie, a ținut cont de posibilitatea ca printre morții adunați cu buldozerele să se găsească și persoane dragi lui? Personajul mai spunea că el refuză să mai poarte mască. Din păcate sunt multe persoane care refuză să respecte regulile prevenirii răspândirii noului coronavirus. Cred că este vorba de teribiliști și rebeliști.

Conform dexonline.ro: “TERIBILÍST, -Ă, teribiliști, -ste, adj., s. m. și f. (Persoană) care vrea să pară extraordinară, teribilă, grozavă; (om) excentric, extravagant.” iar „REBELIST sm  ~iști, Răzvrătit.”

Primele forme de teribilism și răzvrătire se manifestă în adolescența timpurie (la 9-13 ani) când este în primul rând un proces prin care tânărul respinge vechea identitate „a copilului” pe care el sau ea dorește acum să o șteargă pentru a deschide calea către o redefinire mai matură.

Întrucât părinții sunt exagerat de protectori față de ei și doresc întotdeauna să fie cu ochii pe tot ceea ce fac sau unde vor merge, cu ce fel de prieten să fie, cu ce haine să se sau să nu se îmbrace etc. unii copii consideră că această protecție este “oribilă” și că pot decide singuri și în consecință se răzvrătesc.

Dar teribiliști și rebeliști există la orice vârstă. Unei persoane rebele îi place să conteste autoritatea și să încalce regulile din când în când. Oriunde există o autoritate, cineva acționează probabil rebel față de ea.

Probabil că majoritatea dintre noi avem în anturajul nostru persoane teribiliste. De fapt toți avem în noi un pic din personalitatea teribilistului. Este vorba de  acea parte din noi care dorește (și uneori o face) să meargă împotriva curentului și să încalce regulile stabilite.

Însă personalitățile rebele ignoră aproape întotdeauna justificarea regulilor, chiar dacă pentru ele consecințele sunt probabil dureroase sau le pot dezavantaja. Uneori fac acest lucru ca un mod de a afirma un sentiment de putere și control asupra altora sau de a încerca să compenseze slăbiciunea interioară reală sau imaginată.

Adevărații rebeli nu sunt pur și simplu împotriva regulilor sau a ceea ce spun alții doar de dragul de a fi diferiți; de exemplu, vor protesta împotriva războaielor, deoarece cred cu convingere într-o cauză anume. Cu alte cuvinte, există un substrat pentru aparenta nebunie a rebelului.

După părerea doamnei dr. Nicola Davies, psiholog, rebelii adulți pot fi ca niște copii încăpățânați – niciun fel de mustrări sau pedepse nu le va diminua caracterul teribilist și rebel, în schimb este probabil să le intensifice comportamentul sfidător.

Ei preferă să fie independenți și nu le place să li se spună ce să facă; mai degrabă ar da ordine. Pentru ei nu este necesar ca o situație să fie „greșită” sau „plictisitoare” pentru a alege o altă opțiune sau punct de vedere; o fac pentru că așa le place, chiar dacă situația respectivă pare „perfectă” pentru alții.

Rebelilor adulți nu le place că oamenii se înclină atât de ușor la autoritate sau acceptă status quo-ul fără a-l pune la îndoială.

Doamna dr. Nicola Davies arată care sunt particularitățile pozitive și negative ale rebelilor. Iată cele pozitive:

• sunt în general bine intenționați și inteligenți, pe lângă faptul că sunt persoane foarte pasionate și pline de compasiune;
• au un potențial mare de a explora și a conduce pe alții;
• sunt gânditori originali și arată curaj în fața unei opoziții copleșitoare;
• dispun de un entuziasm admirabil.

Rebelii contestă în mod obișnuit autoritatea oriunde există, ceea ce poate avea o serie de consecințe negative:

• poate agrava relațiile cu colegii de muncă;
• creativitatea lor poate fi jenantă pentru alții, cum ar fi atunci când vine vorba de apărarea sau prezentarea unor idei neconvenționale (de exemplu, purtarea de haine sau coafuri extravagante numai pentru a ieși în evidență);
• este ostil în relațiile cu persoanele care acceptă status quo-ul;
• in extremis, personalitățile rebele pot fi lipsite de diplomație și perturbatoare.

Atunci când la locul de muncă, acasă sau în cercul nostru social avem de-a face cu persoane rebele trebuie să înțelegem că acești oameni – ca toată lumea – au o istorie lungă care le-a modelat personalitățile; răzvrătirea lor nu este impulsivă și nici nu este concepută pentru a le face altora greutăți sau doar pentru că este ceva distractiv pentru ei.

Mulți, dacă nu chiar toți, sunt conduși psihologic de un fals sentiment de superioritate și de un sentiment rănit de neputință izvorât din experiențele copilăriei timpurii. Răzvrătirea lor poate fi văzută ca un mecanism compensator.

În condiții normale (în absența pandemiei) este util să avem rebeliști printre noi deoarece foarte puțini oameni au puterea și curajul de a se opune deciziei majorității. Ei cred neînfricat în alegerile lor și acestea ar putea fi benefice.

În aceste “vremuri de pandemie” însă manifestările lor pot fi dăunătoare deoarece teribiliștii și rebeliștii sunt  persoane care încalcă în mod flagrant regulile și normele sociale, acționează excentric sau ciudat, și de multe ori nu le pasă ce cred oamenii despre ei.

Uneori ei sunt personaje cunoscute de opinia publică și reușesc să atragă pe mulți alții alături de ei în ceea ce privește răzvrătirea. Acest lucru ne costă scump pe toți: în aceste zile asistăm la o creștere alarmantă a numărului de infectări cu COVID-19 și decese produse de el cauza principală fiind nerespectarea regulilor de protecție.

Rațiunea purtării măștii este în primul rând grija față de semenii noștri. Momentan sunt încă foarte multe lucruri care nu se cunosc despre SARS-CoV-2 și în acest context este mai bine să fim prevăzători.

Dacă suntem purtători asimptomatici ai virusului fără să știm, folosind masca evităm să-l transmitem altcuiva. Chiar dacă posibilitatea ca un individ purtător al virusului, care însă nu prezintă simptome ale contaminării, să-l transmită cuiva este de unu la un milion, merită “sacrificiul” de a purta masca.

În acest context, refuzul este echivalent cu declarația că „nu-mi pasă de nimeni”. Acest gen de manifestare nu este nicidecum semn de răzvrătire ci este semn de egoism și lipsă de grijă față de cei din jur.

Sper iubite cititorule că beneficiezi de picături de fericire prin propriul comportament echilibrat cât și al celor din jurul tău!

Don’t worry, be happy!

 

Sursa:

healthpsychologyconsultancy.wordpress.com/2013/04/20/the-rebel-personality/

“Odată ce auziți detaliile victoriei, este greu să o distingeți de o înfrângere.”

Jean-Paul Sartre

 

Mi-am pus întrebarea din titlu ori de câte ori am auzit din diferite surse declarații de genul: „… vom fi învingători în bătălia cu noul coronavirus…”  sau am văzut în mass-media titluri cum ar fi:  Țara care a învins coronavirusul (titlul unui articol despre Coreea de Sud când nu a mai apărut niciun nou caz și aveau 247 de decese); Slovenia, prima ţară din UE care spune că a învins epidemia COVID-19 (titlul unui articol despre Slovenia care la un moment dat raporta 1.464 de contaminări cu noul coronavirus şi 103 morţi);  Noua Zeelandă a reușit să învingă coronavirusul într-o lună (articol din 1 mai, dată la care erau 6766 cazuri, 93 decese și 5739 vindecări) ș.a.m.d.

Formulările care includ biruit/învins/câștigat în bătălia cu COVID-19,  nu mi se par deloc potrivite.

Nu mă îndoiesc de faptul că toată lumea știe ce înseamnă a fi învingător. Cea mai simplă definiție ne-o oferă dexonline.ro: “ÎNVINGĂTÓR ~oáre (~óri, ~oáre) m. și f. Persoană care a obținut o victorie sau un succes.”

Victorie înseamnă deci un succes într-o competiție sau o luptă. Ea este obținută asupra unui adversar sau în confruntarea cu probleme dificile.

Termenul victorie (din latinescul victoria) s-a folosit inițial referitor la război și denotă succesul obținut după operațiuni militare în general, într-o luptă personală sau, prin extensie, în orice competiție.

În ceea ce privește emoția umană, victoria este însoțită de sentimente puternice de extaz iar în ceea ce privește comportamentul uman prezintă adesea manifestări care sunt asociate cu excesul de endorfină: ceremonii, dansuri, cântece și strigăte de victorie.

De exemplu, Republica și Imperiul Roman au sărbătorit victoriile cu ceremonii triumfale și cu monumente, arcade și coloane (de ex. columna lui Traian) dedicate victoriilor.

Oamenii își arată bucuria pentru victorie folosind gesturi deja binecunoscute așa cum este arătarea semnului universal care este vechiul semn „V” în două variante: unul cu palma orientată spre exterior și altul cu palma spre interior.

Ar fi bine ca jinduind după victorii să ne dorim în primul rând să ne învingem pe noi înșine așa cum recomanda cândva Harry S. Truman (a fost al 33-lea președinte al Statelor Unite ale Americii):“Citind viețile oamenilor mari, am descoperit că prima victorie pe care au câștigat-o a fost asupra lor înșiși… autodisciplina la toți a venit pe primul loc.”

În sprijinul acestei idei poate fi citat și Buddha: “Decât să câștigi o mie de bătălii cel mai bine este să te cucerești pe tine însuți. Atunci victoria este a ta. Nu poate fi luată de la tine, nici de îngeri sau de demoni, nici de rai sau de iad.”

Victoria reală constă în a ajunge la “linia de sosire” fără regrete, deoarece știi că ai mers până la capăt. …

Mi se pare foarte important de subliniat că victoriile reale sunt cele care protejează viața umană, nu cele care rezultă din distrugerea ei sau “ies din cenușa sa”.

Pornind de aici rezultă și răspunsul la întrebarea din titlu: În confruntarea cu noul coronavirus victorioși pot fi indivizii însă națiunile/țările NU.

Orice persoană care va supraviețui acestui virus va putea declara că prin imunitatea pe care o are și prin modul în care s-a autoprotejat a ieșit victorios în lupta cu COVID-19.

În ceea ce privește țările, nu se poate vorbi de victorii la nivel de țară atât timp cât există pierderi de vieți omenești. Chiar și un singur deces cauzat de noul coronavirus infirmă statutul de învingători. Nu mi s-ar părea moral să existe manifestări de euforie atunci când sunt familii (chiar și dacă numai una) care își plâng morții.

În sprijinul acestei idei poate veni și următorul exercițiu de imaginație: să presupunem că din cauza acestui virus a murit o singură persoană care însă face parte din categoria acelora pentru care se organizează funeralii naționale. S-ar mai considera că în lupta cu virusul am ieșit victorioși?

Au existat, la un moment dat, atât la noi cât și în alte părți, declarații în care se spunea că, procentul  deceselor cauzate de COVID-19 este mic, de exemplu, de “doar” 2 % din totalul infectaților. Folosirea în acest fel a unui procent globalizator mi se pare că nu are nimic comun cu umanismul și cu compasiunea de care ar trebui să dăm dovadă.

(De altfel, și în domeniul militar, legat de confruntările armate, se dau asemenea comunicate: „În luptele purtate cu inamicul trupele noastre, suferind pierderi puține, de “doar n” militari, au ieșit victorioase.“)

În acest context, să mai facem un exercițiu simplu de imaginație: întocmiți o listă cu 100 de persoane la care țineți foarte mult (rude, prieteni, colegi etc.) și apoi alegeți dintre ele 2 care trebuie să moară! Ce părere aveți? Puteți face o asemenea alegere?

Și atunci este firesc să ne întrebăm cum pot privi familiile care au suferit, suferă sau vor suferi pierderi cauzate de COVID-19 declarațiile de care vorbeam?

Cred că citatul din Sartre pe care l-am folosit drept motto, se potrivește perfect la situația în care va fi omenirea în momentul când se va declara sfârșitul pandemiei, căci va veni și ziua aceea.

În ceea ce te privește, iubite cititorule, sper din toată inima ca la momentul respectiv, alături de toți cei dragi ție, să ai parte de multe, multe picături de fericire datorită faptului că ați ieșit victorioși din confruntarea cu acest virus nenorocit!

Don’t worry, be happy!