„Oamenii trebuie să simtă că lumea naturală este importantă şi valoroasă şi frumoasă şi minunată şi este uimire şi plăcere.”

David Attenborough

 

Probabil că nu este greșită afirmația că „foamea” de timp ne „devorează” pe toți; nu avem timp suficient pentru proiectele noastre, nu avem timp suficient pentru cei dragi și nu avem timp suficient nici pentru a ne odihni.

Pornind de aici, îndemnul de a ne trece pe lista de lucruri de făcut „cultivarea uimirii/minunării”, ne poate pune pe gânduri.

Deși unii gânditori aruncă uimirea în zona fricii existențiale și a fiorilor, noile cercetări efectuate de psihologi de la Stanford University și de la University of Minnesota arată că trăirea sentimentului de uimire are o serie de beneficii:

• poate îmbunătăți starea de spirit și te poate face mai mulțumit de viața ta;
• poate fi bună pentru sănătate;
• te poate ajuta să gândești mai critic;
• poate diminua materialismul;
• te face să te simți mai mic și mai umil;
• te poate face să simți că ai mai mult timp;
• te poate face mai generos și mai cooperant;
• te poate face să te simți mai conectat la alți oameni și la umanitate.

Dar ce înțelegem aici prin uimire? Uimirea este ceva care te umple de admirație. Este o experiență care te lasă cu gura căscată. Este adesea ceva atât de puternic și extraordinar încât cuvintele nu pot descrie în mod adecvat sentimentul. Te oprește în loc.

Trăirea uimirii este adesea legată de imensitatea unor dimensiuni. Ar putea fi o dimensiune fizică, cum ar fi înălțimea unui munte sau întinderea oceanului sau poate fi o vastitate emoțională provocată de muzică, artă, dragoste sau o experiență spirituală. Ar putea fi chiar o idee atât de complexă încât să nu se încadreze în înțelegerea noastră de zi cu zi a lumii.

Deși uimirea a jucat un rol semnificativ în istoriile religiei, artei și altor activități, cercetătorii din domeniul emoțiilor i-au acordat o atenție redusă.

Abia de vreo 15 ani, oamenii de știință au început să studieze uimirea, această emoție complexă și misterioasă, pe care o simțim când vedem Crucea de pe Caraiman, când facem drumeții printre falnice conifere sau când urmărim “cu sufletul la gură” un concert, piesă de teatru sau balet.

Provocând „pielea de găină” și „gura căscată”, trăirile sentimentului de uimire sunt ele însele remarcabile dar un număr tot mai mare de cercetări sprijină constatările celor de la Stanford University și University of Minnesota sugerând că trăirea uimirii poate duce la multe beneficii.

Ultimul studiu, condus de dr. Melanie Rudd, profesor la University of Houston, a analizat în ce măsură trăirea sentimentului de uimire ar putea crește sentimentul de disponibilitate a timpului.

Trebuie avut în vedere faptul că, din punctul de vedere al cercetării, problemele legate de studiul uimirii sunt multiple. Un obstacol experimental evident este dimensiunea. În laborator nu se poate reconstitui exact, de exemplu Marele Canion, sursă sigură a uimirii.

Există, de asemenea, problema perenă a corelației și a cauzalității; având în vedere că uimirea este adesea trăită atunci când presiunile legate de timp sunt minime (este mai probabil să se întâmple în timpul unei drumeții prin munți decât când ne aflăm într-un blocaj de trafic în drum spre birou) măsurarea faptului dacă percepția crescută a timpului apare din cauza uimirii sau dacă uimirea a fost efectiv produsă din cauza unei mai mari disponibilități de timp.

Cu toate acestea, cercetătorii au stabilit în mod cert că persoanele care experimentează uimirea simt că au mai mult timp în viața lor.

De asemenea, ei au descoperit că aceleași persoane  care trăiesc sentimentul de uimire sunt mai predispuse să se ofere voluntar pentru a-i ajuta pe alții. A da o mână de ajutor este ceva care, evident, necesită timp, dar atunci când simțim că avem mai mult, probabil că suntem mai generoși.

Cercetătorii cred că percepțiile despre a avea mai mult timp în viața noastră sunt declanșate de o conștientizare sporită a momentului provocat de uimire.

Mulți dintre noi ne simțim adesea atât de ocupați încât rareori ne oprim de pildă să mirosim o floare. În schimb, jonglăm cu multiple responsabilități, gândindu-ne mereu la următorul lucru pe care trebuie să-l facem și asta ne face să simțim că ne aflăm în criză de timp.

Când ieșim din tiparele noastre de zi cu zi și experimentăm uimire, în mod natural încetinim și observăm ce se întâmplă în acel moment. Această observare sau putere sporită de atenție ne face să simțim că mai multe lucruri se pot încadra într-o perioadă mai mică de timp, ceea ce ne conduce la a ne simți mai bogați în ceea ce privește timpul de care dispunem.

Mai mult ca sigur că majoritatea dintre noi ar fi interesați de un tonic de stare de bine care să ofere mai puțină iritabilitate, un sentiment al disponibilității de mai mult timp și ca o consecință o generozitate crescută de a consacra din timpul nostru și altora. Devine astfel firească întrebarea: Ce se poate face pentru a cultiva uimirea în viața de zi cu zi?

În viețile noastre prea aglomerate, căutarea trăirilor sentimentului de uimire poate fi una dintre priorități căreia să nu-i subestimăm puterea.

În acest sens, psihologul Dacher Keltner, profesor la University of California, Berkeley spune că „O rețetă simplă poate avea efecte transformatoare: căutați mai multe experiențe zilnice de uimire”.

Cercetările sugerează că folosirea timpului pentru a experimenta uimirea – fie prin interacțiunea cu natura, fie bucurându-vă de artă sau muzică extraordinară, fie chiar înțelegând videoclipuri uluitoare de pe YouTube, retrăirea unei amintiri, citirea unei povești sau chiar vizionarea unui anumit tip de reclamă – pot fi căi spre îmbunătățirea vieții și a relațiilor noastre.

În timp ce încă nu s-a confirmat modul în care uimirea ne extinde sentimentul de a avea mai mult timp și generozitatea în privința folosirii sale, experimentarea uimirii ne face să ne simțim cu adevărat vii.

Einstein a spus odată: „Lucrul cel mai frumos pe care îl putem întâlni este misterul. La baza artei şi ştiinţei adevărate se află emoţia primară. Cel care nu ştie acest lucru şi nu poate fi curios sau nu poate simţi uimire este ca şi mort, asemenea unei lumânări stinse.”

Cercetarea uimirii, în vârstă de numai 15 ani, se află literalmente în stadiul de “adolescență”. Aceasta înseamnă că multe dintre descoperirile menționate se bazează pe studii relativ puține și ceea ce oamenii de știință nu știu încă despre uimire eclipsează ceea ce știu. Dar cu un interes tot mai mare în rândul psihologilor și al publicului, viitorul acestei cercetări pare luminos – poate chiar uimitor și aducător de multe picături de fericire.

Don’t worry, be happy!

 

Surse:
1.deepenglish.com/lessons/only-24-hours-in-a-day/?utm_source=feedburner&utm_medium=email&utm_campaign=Feed%3A+DeepEnglish+%28Deep+English+Listening+Fluency+Lessons%29

2.iliealin.ro/uimirea-o-emotie-necesara-vietii/

3.www.scientificamerican.com/article/how-awe-stops-the-clock/
4.greatergood.berkeley.edu/article/item/eight_reasons_why_awe_makes_your_life_better

5.greatergood.berkeley.edu/article/item/why_do_we_feel_awe

„Fericirea este o recompensă dată celui care n-a căutat-o.”

Anton Pavlovici Cehov

 

Deși Oscar Wilde zicea că “Cu libertate, cărți, flori și luna, cine n-ar fi fericit?”, cercetările psihologice mai recente arată că, cu cât ne străduim mai mult să fim fericiți, cu atât sunt mai puține șanse să atingem acest obiectiv.

Pentru mulți căutarea fericirii este unicul țel, însă nedefinit, și devine o călătorie neîncetată în care cu cât investești mai mult cu atât te alegi cu mai puțin. Iar dacă dai la un moment de fericire efortul de a te menține pe acea “linie de plutire” este atât de mare încât este greu de a permanentiza momentul respectiv.

Nu este exclus că această strădanie poate funcționa pentru unii dar cercetările științifice sugerează că pentru mulți oameni poate să ducă, de exemplu, la sentimente de stres, singurătate și eșec personal.

Având în vedere acest lucru, fericirea poate fi văzută cel mai bine ca un fel de animal temător pe care cu cât te străduiești mai mult să-l prinzi, cu atât mai mult fuge de tine.

Constatările oamenilor de știință ajută la explicarea stresului și dezamăgirii pe care le simt unii în timpul unor evenimente speciale, cum ar fi ziua lor de naștere, Crăciunul sau Revelionul. Aceste constatări pot avea, de asemenea, consecințe profunde pentru bunăstarea fiecăruia dintre noi prin oferirea unor îndrumări utile pentru stabilirea obiectivelor mai generale de urmărit în viață.

În ultimele decenii „Oriunde te uiți, vezi cărți despre felul în care fericirea este bună pentru tine și cum ar trebui să te faci mai fericit, aproape ca datorie”, spune Iris Mauss, psiholog la University of California, Berkeley care, printre primii, a explorat ideea științific. Multe dintre aceste cărți prezintă fericirea ca fiind condiția sine qua non a existenței. Pornind de la ele „Oamenii ar putea stabili standarde foarte înalte pentru propria lor fericire…ar putea crede că ar trebui să fie fericiți tot timpul, sau extrem de fericiți, iar acest lucru îi poate determina să se simtă dezamăgiți de ei înșiși, că nu ajung acolo…ceea ce ar putea avea asupra lor efecte autodistrugătoare.”

În acest context este firesc să ne întrebăm dacă acest gen de cărți ne ajută sau ne obstrucționează și la fel de firesc este să ne punem uneori și întrebarea: De fapt, cât de fericit(ă) sunt?

Este evident că prima întrebare este retorică în schimb a doua întrebare a devenit un subiect de cercetare profundă pentru Iris Mauss în colaborare cu Maya Tamir (Hebrew University of Jerusalem), Nicole Savino (University of Denver) și Craig Anderson (University of California, Berkeley).

Ei și-au publicat rezultatele în 25 aprilie 2011 în publicația Emotion a asociației American Psychological sub titlul “Căutarea fericirii îi poate face pe oameni fericiți? Efectele paradoxale ale prețuirii fericirii.”

Studiile întreprinse de grupul de psihologi au arătat că prețuirea exagerată a fericirii ar putea fi autodistructivă. În general, participanții la studii care au prețuit mai mult fericirea au avut tendința de a fi mai puțin mulțumiți, au raportat o stare de bine psihologică mai scăzută și niveluri mai ridicate de simptome ale depresiei. Acest lucru a fost valabil mai ales în situații favorabile când oamenii ar fi trebuit să aibă toate motivele pentru a fi fericiți.

Concluzia clară a fost că, în mod paradoxal, prețuirea (în mod exagerat) fericirii poate determina oamenii să fie mai puțin fericiți chiar atunci când fericirea este la îndemâna lor.

Studiile grupului de psihologi au inclus și un chestionar detaliat care a solicitat participanților să evalueze declarații cum ar fi:

– Cât de fericit sunt la un moment dat spune multe despre cât de utilă este viața mea;

– Pentru a avea o viață semnificativă, trebuie să mă simt fericit în cele mai multe situații;

– Apreciez lucrurile din viață numai în măsura în care acestea îmi influențează fericirea personală.

Una din constatările cercetătorilor a fost și aceea că dorința de a fi fericit nu te va face neapărat să te simți mai rău atunci când circumstanțele tale sunt în realitate dure – dar poate înăbuși sentimentele de mulțumire care ar putea apărea în mod natural atunci când vremurile sunt bune.

De exemplu poate vi s-a întâmplat să așteptați cu nerăbdare un eveniment (petrecere, nuntă, călătorie exotică) care însă când s-a produs a fost dezamăgitor; pe de altă parte este posibil ca evenimente, față de care așteptările au fost mult mai mici, să vă ofere mult mai multă satisfacție.

Iris Mauss a evidențiat și faptul că urmărirea “cu orice preț” a fericirii poate amplifica, de asemenea, sentimentele de singurătate și decuplare, poate pentru că te determină să îți concentrezi atenția asupra ta și asupra propriilor sentimente, mai degrabă decât să apreciezi oamenii din jurul tău. „Concentrarea pe sine ar putea să mă facă să interacționez mai puțin cu alte persoane și aș putea judeca mai negativ alte persoane dacă le percep ca fiind în calea fericirii mele”, spune Mauss.

Sam Maglio, profesor la Departmentul de Management al University of Toronto Scarborough, pe baza unor studii întreprinse împreună cu Aekyoung Kim de la Rutgers University a formulat ideea că “…fericirea este un scop nebulos și mișcător – este foarte dificil să simți că ai atins fericirea maximă și chiar dacă te simți mulțumit, vrei să prelungești acel sentiment. Rezultatul este că rămâi întotdeauna cu mai multe de făcut…Fericirea se transformă din ceva plăcut de care mă pot bucura chiar acum, în ceva împovărător la care trebuie să lucrez mereu și iar și iar.” Asta ne poate conduce la senzația că timpul ne scapă printre degete.

Maglio susține că toate aceste descoperiri nu sunt un motiv pentru a evita deciziile mari de viață care chiar ar putea îmbunătăți propria stare de bine. Uneori, chiar trebuie să ne concentrăm asupra fericirii noastre imediate.

Mai este de subliniat faptul că rețelele sociale ne fac să fim conștienți în mod deosebit de viețile altor persoane și asta poate constitui un potențial de creștere a dorinței noastre de a trăi o viață mai fericită și mai interesantă. Maglio crede însă că am fi mai fericiți dacă nu ne-am uita la alții pentru a stabili propriile standarde privind o viață bună și semnificativă.

Pentru a oferi soluții, psihologul Iris Mauss subliniază că o mulțime de cercetări au descoperit că oamenii care au o atitudine mai “tolerantă” față de sentimentele negative în loc să încerce în mod constant să lupte cu ele considerându-le dușmane ale propriei stări de bine – ajung de fapt să fie mai mulțumiți de viața lor pe termen lung.

„Când te străduiești să fii fericit, poți deveni foarte critic și să nu accepți lucruri negative în viața ta … aproape că ajungi să te învinuiești singur pentru sentimentul că ești incompatibil cu fericirea”, spune psihologul.

Din aceste motive sfatul ei este să se adopte o atitudine mai stoică față de urcușurile și coborâșurile vieții, în care să se accepte sentimentele rele ca evenimente trecătoare, în loc să se încerce eliminarea lor completă.

În final, țineți cont că picături de fericire veți obține dacă încercați să nu vă mai tot întrebați cât de fericit(ă) sunteți și dacă  încercați să nu uitați că fericirea este ca un animal timid pe care atunci când încetați să-l urmăriți, s-ar putea să descoperiți că apare în mod natural din proprie voință. Țineți cont și de îndemnul marelui povestitor Hans Christian Andersen : “Să fii de folos în lume este singura cale spre fericire.”

Don’t worry, be happy!

 

Surse:

1.getpocket.com/explore/item/why-the-quickest-route-to-happiness-may-be-to-do-nothing

2.magazine-archive.du.edu/academics-research/seeking-happiness-could-make-individuals-depressed-2/

“Chiar și cel mai mic neadevăr îl strică pe om, la fel cum o picătură de otravă poate strica un lac întreg.”

Mahatma Gandhi

 

La ora actuală spațiul public este asaltat de numeroase teorii ale conspirației. Este vorba de tot felul de explicații alternative, față de versiunile oficiale, ale unor fenomene și manifestări, cum este de exemplu și pandemia de COVID-19.

Cu oarecare îngăduință se poate spune că este vorba de niște explicații care au o anumită coerență, dar sunt improbabile și nu sunt susținute de dovezi empirice.

Se pot da numeroase exemple de asemenea teorii: “COVID-19 nu există”, „Un vaccin coronavirus va fi folosit pentru a injecta microcipuri în corpul nostru pentru a ne urmări”, „Cineva profită de pe urma acestei pandemii”, „Există o organizație ocultă mondială de sataniști care mănâncă bebeluși” ș.a.m.d.

Întrebarea e de ce există un număr mare de oameni, în multe cazuri apropiați nouă, care ajung să le creadă?

Înainte de toate este util să vedem care este profilul persoanelor care cred în teorii conspiraționiste, profil elaborat de Radu Umbreş, licenţiat în sociologie al Universităţii din Bucureşti, master în sociologie al Universităţii din Oxford şi doctor în antropologie socială al University College London.

-„Ei nu sunt nici proști, nici răi. Sunt anumite mecanisme atât sociale cât și mintale care îi fac predispuși la a crede în asemenea teorii.”

-„Sunt niște oameni care sunt deseori marginalizați în societate. Nu se simt incluși. Poate au poziții politice extreme. Sunt de asemenea oameni care se simt cumva mai jos în societate, că au statut mai scăzut. Nu sunt neapărat oameni care să nu fie educați. Oamenii care au studii până la liceu sunt cei care cred cel mai puțin în teoriile conspirației.”

-„Sunt oameni care deseori cred că au dreptate, sunt foarte convinși de părerile lor și nu sunt dispuși să învețe de la ceilalți. Se simt într-un fel superiori. Sunt oameni care nu sunt deschiși neapărat către dialog. Sunt oameni care au o părere foarte bună despre ei. În același timp se simt și singuri. Sunt oameni care au o foarte mare încredere în propriile intuiții.”

-„Oamenii în vârstă tind mai repede să creadă în teoriile conspirației, s-ar putea datorită faptului că au fost expuși la perioada comunistă, în care au existat teorii ale conspirației, pentru că versiunile oficiale nu erau crezute deoarece totul era propagandă.”

Să reluăm întrebarea: Cum vorbim cu oamenii despre teoriile conspirației fără “a strica sărbătorile” sau relațiile?

Tot Radu Umbreș ne spune: “Soluția este comunicarea cu bune intenții și informativă. Făcându-i proști, ciudați, nu vom reuși să-i convingem. Dimpotrivă. Toți avem frici, semne de întrebare. Trebuie să intrăm în conversație și să aflăm răspunsuri. Ei au nevoie de niște răspunsuri mai bune decât cele pe care le oferă teoriile conspirației”.

1.Păstrați-vă calmul!

Deși este important să ne confruntăm cu neadevărurile, nu este niciodată util să ajungem la discuții prea “aprinse”.

O primă regulă ar trebui să aibă ca punct de plecare ideea că păstrarea unor relații interumane normale este mai importantă decât impunerea unui punct de vedere. Prin urmare să nu “stricăm sărbătorile” pentru că o conversație furioasă și aprinsă îi va face pe toți să se simtă mizerabil iar pe “conspiraționiști” îi va face să-și consolideze convingerile.

Dr. Jovan Byford, psiholog la Open University din Regatul Unit observă că teoriile conspirației au adesea o puternică dimensiune emoțională. „Nu sunt doar bune și rele”, spune el, „ci susținute de sentimente de ranchiună, furie și indignare față de modul în care funcționează lumea”.

Și trebuie să reamintim că, în anul recent încheiat, acestea au prosperat, mulți căutând explicații “formidabile” pentru pandemie, politica americană, diversele evenimente mondiale ș.a.

Îndemnul la calm, pe parcursul discuției cu un susținător al unor teorii de acest fel, se bazează pe certitudinea că interlocutorul este adesea la fel de pasionat ca și tine de propriile sale credințe și le va apăra “până în pânzele albe”.

2.Nu fiți disprețuitori!

Conversațiile pe tema teoriilor conspiraționiste trebuie abordate mai degrabă cu empatie și răbdare decât cu ridiculizare. În acest sens, o regulă de aur ar fi aceea că niciodată să nu rușinezi public pe cineva pentru opiniile sau faptele sale.

(Și acum îmi stăruie în minte penibilul unei scene la care am asistat pe vremea când eram elev: într-o după amiază de sâmbătă, diriginta noastră ne-a organizat un “ceai dansant” pentru „sudare de colectiv”; la un moment dat a apărut directoarea școlii care a început să țipe la dirigintă reproșându-i că și-a permis să organizeze întrunirea; noi, copiii, am încercat un sentiment de compasiune față de dirigintă și de ură față de directoare.)

„Dacă decideți să discutați despre teoriile conspirației, nu fiți disprețuitor față de credințele celeilalte persoane”, spune Jovan Byford. „Stabiliți un teren comun”.

Trebuie să avem în vedere că oamenii cred adesea în teorii ale conspirației, deoarece, în adâncul ființei lor, sunt îngrijorați sau anxioși. În contextul anului mizerabil 2020 pe care l-am încheiat, acest gen de manifestare poate fi cumva înțeles.

3.Încurajați gândirea critică!

Oamenii care cred în teoriile conspirației spun adesea că și-au făcut “propria cercetare”.

Problema este că această cercetare s-a rezumat la vizionarea unor videoclipuri de pe YouTube, citirea mesajelor unor persoane pe conturile de Facebook și Twitter.

Legat de acest aspect psihologul Jovan Byford spune: „Mulți oameni care cred în teoriile conspirației se consideră sceptici în problemele de sănătate și cercetători autodidacti în probleme complexe”, spune el. „Prezentați acest lucru ca pe un lucru pe care, în principiu, îl apreciați și îl împărtășiți. Scopul tău nu este să-i faci mai puțin curioși sau sceptici, ci să schimbi obiectul curiozității și scepticismului lor”.

În acest context trebuie să avem în vedere faptul că doar pentru că un expert crede ceva, nu face ca acel ceva să fie adevărat. Deci scepticismul este normal să fie aplicat nu numai prezentărilor oficiale ci și părerilor “experților”.

4.Puneți întrebări!

Verificarea faptelor este importantă, dar de multe ori nu este abordarea corectă atunci când cineva crede cu pasiune în conspirații. Întrebările sunt mult mai eficiente decât afirmațiile, spun specialiștii.

„Concentrarea pe tacticile și tehnicile folosite de oamenii care promovează dezinformarea este o modalitate mai eficientă de abordare a acestor conversații decât încercarea de a ‘demonta informațiile’”, spune dr. Claire Wardle, expert american în social media.

“Gândiți-vă la întrebări generale care îi încurajează pe oameni să se gândească la ceea ce cred” spune ea. De exemplu: „Nu sunt cumva unele dintre credințele lor contradictorii? Detaliile teoriei pe care o descriu au mult sens? S-au gândit la contra-dovezi?”

Punând întrebări și făcând oamenii să-și dea seama de unele hibe, îi determinați în cele din urmă să se îndoiască de propria lor încredere și să îi faceți deschiși să audă și puncte de vedere alternative.

5.Nu vă așteptați la rezultate imediate!

Nu sperați ca o conversație cu cei care au căzut adânc în “capcana conspirației” să se încheie cu rezultate pozitive. Ieșirea din această capcană poate fi un proces foarte lung.

„Fii realist cu privire la ceea ce poți realiza”, avertizează psihologul Jovan Byford. “Teoriile conspirației inspiră celor care cred în ele un sentiment de superioritate. Este un important generator de stimă de sine – care îi va face rezistenți la schimbare”.

Pentru Claire Wardle, nu este vorba doar de orgolii rănite. În anul care a trecut pentru mulți teoriile conspirației au fost o sursă de confort. „Recunoașteți că toată lumea a avut viața întoarsă pe dos și caută explicații”, spune ea. “Teoriile conspirației tind să fie povești simple, puternice, care explică lumea. Realitatea este complexă și dezordonată, ceea ce este mai greu de procesat pentru creierul nostru”.

Dar experții sunt de acord că, chiar dacă nu vedeți rezultate imediate, nu renunțați. Poate nici nu vă dați seama ce importantă sursă de picături de fericire este scoaterea cuiva din capcana teoriilor conspiraționiste.

Don’t worry, be happy!

 

Surse:

1. www.bbc.com/news/blogs-trending-55350794?utm_source=pocket&utm_medium=email&utm_campaign=pockethits
2. www.digi24.ro/stiri/actualitate/social/de-ce-cred-oamenii-in-teoriile-conspiratiei-antropologul-radu-umbres-nu-sunt-oameni-needucati-se-simt-exclusi-din-societate-1342495

„Fericirea la oamenii inteligenți este cel mai rar lucru pe care îl știu.”

Ernest Hemingway

 

Psihologii au o idee destul de clară despre ceea ce, de obicei, face ca un om să fie fericit.

Dansul, de exemplu, face parte din categoria manifestărilor care ne fac fericiți. Nu există nici o parte a lumii în care ritmurile să fie ignorate și știm că nu ne putem abține de la a bate tactul la melodiile care ne plac. Regiunile subcorticale ale creierului nostru ne fac să trecem la starea de „Fericiți”, atunci când se întâmplă toate aceste lucruri.

O altă sursă de bucurie și fericire este a fi în mijlocul naturii. Un concept dezvoltat în 1972 și devenit științific în 1984, cu denumirea de „ipoteză a biofiliei” leagă dorința umană de a fi în natură de trăsături genetice nespecificate. „Practic, ideea este că biologic suntem încă vânători și culegători și avem nevoie, la un anumit nivel pe care nu îl înțelegem pe deplin, de implicare directă în natură”, a declarat scriitorul american Richard Louv, un fervent promotor al teoriei. „Trebuie să vedem forme naturale la orizont. Și când nu obținem acest lucru, nu ne descurcăm atât de bine” spune el.

O altă sursă care îi face pe majoritatea oamenilor să se simtă mulțumiți și fericiți este contactul frecvent cu cei mai buni prieteni lucru foarte bine cunoscut  pe care nu este cazul să-l mai demonstrăm.

Într-o lucrare din 2016 publicată în British Journal of Psychology, psihologii Norman Li, profesor la Singapore Management University și Satoshi Kanazawa, conferențiar la London School of Economics, arată că oamenii foarte inteligenți au o satisfacție mai scăzută a vieții atunci când socializează mai frecvent cu prietenii. Este vorba de persoane foarte inteligente, tipologia cărora este repezentată de personaje din literatură cum ar fi Sherlock Holmes, eroul cărților lui Sir Arthur Conan Doyle sau Newt Scamander, din Harry Potter. Asemenea persoane par a fi mai fericite dacă sunt lăsate singure.

Cercetătorii au ajuns la această concluzie, după ce au analizat răspunsurile la un sondaj la care au participat 15.197 de persoane cu vârste cuprinse între 18 și 28 de ani.

Datele respective au făcut parte din National Longitudinal Study of Adolescent Health (Studiul Longitudinal Național al Sănătății Adolescenților) – un studiu menit să măsoare satisfacția vieții, inteligența și sănătatea.

Analiza datelor a arătat că a fi în preajma unor mulțimi dense de oameni duce de obicei la nefericire, în timp ce socializarea cu prietenii duce de obicei la fericire – cu excepția cazului în care persoana în cauză este extrem de inteligentă.

Autorii explică aceste descoperiri cu așa numita „teoria fericirii savanei”, observând cât de diferită este lumea noastră de cea a strămoșilor noștri, din epoca Pleistocenului, care au trăit în savane.

“Teoria fericirii savanei” are la bază ideea că satisfacția vieții nu este determinată doar de ceea ce se întâmplă în prezent, ci este influențată și de modul în care strămoșii noștri au reacționat la vremea respectivă la un anume eveniment.

Psihologia evolutivă susține că, la fel ca orice alt organ, creierul uman a fost conceput și adaptat condițiilor unui mediu ancestral. Prin urmare, susțin cercetătorii, creierul nostru ar putea avea probleme în înțelegerea și gestionarea unor situații unice din prezent.

Cei doi factori care diferă cel mai mult între viața ancestrală și cea contemporană sunt densitatea populației și frecvența socializării oamenilor cu prietenii.

Astăzi, majoritatea dintre noi suntem în preajma mult mai multor oameni decât strămoșii noștri dar petrecem mai puțin timp cu prietenii decât strămoșii. Acest lucru nu este însă valabil întocmai și pentru indivizii  excepțional de inteligenți dintre noi despre care autorii susțin că sunt afectați mai puțin de “teoria fericirii savanei” decât restul populației.

„În general, indivizii mai inteligenți sunt mai predispuși să aibă preferințe și valori „neobișnuite” pe care strămoșii noștri nu le aveau”, este de părere Satoshi Kanazawa. „Este extrem de natural ca specii precum oamenii să caute și să dorească prieteni și, ca urmare, este mai probabil ca indivizii mai inteligenți să se manifeste invers adică să caute mai puțin prieteniile”.

Rezultatele sondajului menționat au arătat, de asemenea, că persoanele mai inteligente au mai puține șanse să simtă că au avut beneficii de pe urma prietenilor, chiar dacă ei au socializat de fapt mai mult decât oamenii mai puțin inteligenți.

Se crede că inteligența a evoluat ca un mecanism psihologic pentru soluționarea problemelor inedite – genul de provocări care nu erau o parte obișnuită a vieții.

Pentru strămoșii noștri, contactul frecvent cu prietenii și aliații a fost o necesitate care le-a permis să supraviețuiască. Însă, indivizii extrem de inteligenți au fost capabili să-și rezolve problemele mai degrabă fără ajutorul altei persoane ceea ce a condus la diminuarea importanței prietenilor.

Este interesant că oamenii extrem de inteligenți, deoarece nu au neapărat aceleași preferințe ca și strămoșii lor se simt mai bine în mediul urban, afirmă cei doi cercetători.

Din punct de vedere istoric, tendința oamenilor a fost de a face parte din grupuri de aproximativ 150 de persoane: dimensiunea tipică a unui sat neolitic era de 150, unitățile militare romane erau de obicei formate din 120 de oameni, iar dimensiunea medie a companiei unei armate din cel de-al doilea război mondial era de 180 de militari.

În contrast cu această tendință, se pare că aglomerările umane provoacă izolare și depresie, deoarece nu favorizează relațiile strânse. În schimb asupra oamenilor mai inteligenți zonele aglomerate, alienante, au un efect mai puțin negativ.

Legat de acest aspect, este extrem de interesantă părerea lui Satoshi Kanazawa  care spune: „În general, orășenii au o inteligență medie mai mare decât locuitorii zonelor rurale, posibil pentru că indivizii mai inteligenți sunt mai capabili să trăiască într-un cadru „nenatural” cu densitate mare a populației”.

Cu siguranță, asta nu înseamnă că, dacă îți place să fii în preajma prietenilor tăi, nu ești inteligent. Dar totodată poate însemna că vreo persoană pe care o cunoașteți și care își petrece o mare parte din timp singură este deosebit de inteligentă prin urmare nu vă faceți griji în privința ei, nu este o persoană singuratică tristă ci probabil că așa îi place.

În concluzie, contați pe picături de fericire fie că preferați singurătatea, asta însemnând că beneficiați de o inteligență deosebită fie că preferați compania prietenilor.

Don’t worry, be happy!

Surse:

1.getpocket.com/explore/item/evolution-made-really-smart-people-long-to-be-loners

2.ro.2catsaudioproductions.com/1740-the-savannah-happiness-theory.html

3.onlinelibrary.wiley.com/doi/abs/10.1111/bjop.12181

 

Vă doresc ca anul 2021 să Vă aducă mult mai multe picături de fericire decât cel la sfârșitul căruia am ajuns!

 LA MULȚI ANI!

 

 

VĂ DORESC SĂRBĂTORI BINECUVÂNTATE  ȘI LA MULȚI ANI!

“Procrastinarea este arta de a ține pasul cu ziua de ieri.”

Don Marquis

 

Napoleon Hill, celebrul autor american de cărți de literatură motivațională, pare să completeze definiția ironică a filosofului Don Marquis astfel:  “Procrastinarea este prostul obicei de a amâna până poimâine ceea ce ar fi trebuit să fie făcut alaltăieri.”

Profesorul Piers Steel de la Haskayne School of Business, University of Calgary, a efectuat ample cercetări în acest domeniu și a scris cartea The Procrastination Equation. El a ajuns la concluzia că 95% dintre noi procrastinează la un moment dat.

Psihologul dr. Joseph Ferrari, profesor la DePaul University din Chicago, a constatat că 20% din populația lumii sunt “procrastinatori” cronici, complicându-și viața și probabil scurtând-o, cu amânările lor neîncetate și evitarea unor lucruri. „Procrastinatorii” sunt mai puțin bogați, mai puțin sănătoși și mai puțin fericiți decât cei care nu procrastinează.

Etimologic, cuvântul „procrastinare” este derivat din verbul latin “procrastinare” care înseamnă „a amâna până mâine” dar poate fi “văzut” în legătură și cu „akrasia”, un cuvânt din greaca veche care înseamnă “a face ceva care este contrar rațiunii noastre”.

Procrastinarea are numeroase neajunsuri. Obiceiul “procrastinatorilor” îi deranjează pe ceilalți ajungând să îi enerveze și pe cei dragi.

Într-o societate care consideră că acțiunea rapidă este lăudabilă, persoanele care amână deciziile riscă să ajungă să se simtă delincvenți. În același timp conștiința de sine îi face pe cei în cauză să se simtă detestabili. Când procrastinează ei sunt conștienți nu numai de faptul că evită o anume sarcină ci și de faptul că evitarea în sine este probabil o idee proastă. Și totuși, o fac.

„Acesta este motivul pentru care spunem că amânarea este în esență irațională”, a spus dr. Fuschia Sirois, profesor de psihologie la University of Sheffield, Anglia. „Nu are sens să faci ceva ce știi că va avea consecințe negative. Oamenii se angajează în acest ciclu irațional de amânare cronică din cauza incapacității de a gestiona stările negative din jurul unei sarcini.”

De-a lungul timpului, amânarea cronică are nu numai costuri de productivitate ci și efecte distructive măsurabile asupra sănătății noastre mintale și fizice, inclusiv stres cronic, suferință psihologică generală și satisfacție scăzută a vieții, simptome ale depresiei și anxietății, sănătate șubredă, boli cronice și chiar hipertensiune arterială și boala cardiovasculară.

Totuși “procrastinatorii” ar trebui să se simtă oarecum ușurați de faptul că oamenii de știință au găsit explicații pentru acest comportament, nu învinovățesc nicidecum persoanele în cauză și oferă strategii de control al acestuia.

Procrastinarea nu este un defect de caracter sau un blestem misterios asupra abilității de a gestiona timpul, ci un mod de a face față emoțiilor provocatoare și stărilor negative – plictiseală, anxietate, nesiguranță, frustrare, resentimente, îndoială de sine – induse de anumite sarcini.

În acest sens s-a exprimat și dr. Timothy Pychyl, profesor de psihologie și membru al Grupului de Cercetare a Procrastinării de la Carleton University  din Ottawa: „Procrastinarea este o problemă de reglare a emoțiilor, nu o problemă de gestionare a timpului”.

Într-un studiu din 2013, dr. Pychyl și dr. Sirois au descoperit că procrastinarea poate fi înțeleasă ca „supremația reparării dispoziției pe termen scurt … asupra urmăririi pe termen lung a acțiunilor intenționate”. “Amânarea înseamnă pur și simplu, a fi mai concentrat pe urgența imediată a gestionării stărilor negative decât a continua cu sarcina”, este de părere dr. Sirois.

Natura particulară a aversiunii noastre depinde de sarcina sau situația dată. S-ar putea datora unui lucru inerent neplăcut în legătură cu sarcina în sine, cum ar fi de exemplu necesitatea de a curăța o baie murdară sau organizarea unei foi de calcul lungi și plictisitoare la birou.

Dar aversiunea ar putea rezulta și din sentimente mai profunde legate de sarcină, cum ar fi îndoiala de sine, stima de sine scăzută, anxietatea sau nesiguranța.

În momentele de amânare ne reamintim toate asocierile negative cu sarcina, iar acele sentimente vor fi în continuare acolo ori de câte ori ne vom întoarce la ea, însoțite de stresul și anxietatea crescute, sentimentele de scădere a stimei de sine și autoblamarea.

“Gândurile pe care le avem despre amânare, de obicei ne exacerbează suferința și stresul, ceea ce contribuie la amânarea ulterioară”, a spus dr. Sirois.

Dar ceea ce face să fie deosebit de vicios ciclul este ușurarea momentană pe care o simțim când amânăm ceva. În prezentul imediat, amânarea unei sarcini oferă ușurare – un fel de răsplată – și știm din comportamentul de bază că, atunci când suntem recompensați pentru ceva, avem tendința de a o face din nou. Tocmai de aceea amânarea tinde să nu fie un comportament unic, ci un ciclu, unul care devine cu ușurință un obicei cronic.

Ceea ce este foarte ciudat este faptul că amânăm pentru a evita sentimentele negative dar ajungem să ne simțim și mai rău.

Procrastinarea este un exemplu perfect al tendinței actuale puternice de a acorda prioritate nevoilor pe termen scurt înaintea celor pe termen lung. „Într-adevăr nu am fost concepuți să gândim la viitorul îndepărtat, pentru că trebuie să ne concentrăm pe asigurarea noastră aici și acum”, a spus psihologul dr. Hal Hershfield, profesor la University of California, Los Angeles.

Cercetările doctorului Hershfield au arătat că, la nivel neuronal, percepem „sinele nostru viitor” mai mult ca pentru cineva străin decât ca parte a noastră. Când amânăm, părți din creierul nostru cred de fapt că sarcinile pe care le amânăm – și sentimentele negative însoțitoare – sunt problema altcuiva.

Parcă pentru a înrăutăți lucrurile, în mijlocul stresului, suntem chiar mai puțin capabili să luăm decizii gândite, orientate spre viitor. Când se confruntă cu o sarcină care ne face să ne simțim anxioși sau nesiguri, amigdala – „detectorul de amenințări” al creierului – percepe acea sarcină ca o amenințare autentică, pentru stima de sine sau bunăstarea noastră. Chiar dacă din punct de vedere intelectual recunoaștem că amânarea sarcinii ne va crea mai mult stres în viitor, creierul nostru este încă conectat pentru a fi mai preocupați de eliminarea amenințării prezente. Cercetătorii numesc acest lucru „deturnarea amigdalei”.

Trebuie să conștientizăm faptul că, la baza ei, amânarea se referă la emoții, nu la productivitate. Ca urmare, soluția nu va fi căutarea unei aplicații de gestionare a timpului sau învățarea de noi strategii de autocontrol. Soluția are legătură cu gestionarea emoțiilor noastre într-un mod nou.

„Creierul nostru caută întotdeauna recompense relative. Dacă avem un circuit obișnuit de obiceiuri în jurul amânării, dar nu am găsit o recompensă mai bună, creierul nostru va continua să refacă mereu circuitul până când îi vom oferi ceva mai bun de făcut ”, a spus psihiatrul și neurologul american dr. Judson Brewer, director al Research and Innovation at Brown University’s Mindfulness Center.

Pentru a recabla orice obicei, trebuie să oferim creierului ceea ce dr. Brewer a numit “Bigger Better Offer” („Oferta mai mare mai bună”) sau „B.B.O.”

În cazul amânării, trebuie să găsim o recompensă mai bună decât evitarea – una care ne poate ameliora sentimentele dificile din momentul prezent fără a provoca rău sinelui nostru viitor.

Dificultatea în a sparge dependența de amânare este că există un număr infinit de posibile acțiuni de substituție care ar fi în continuare tot forme de amânare, este de părere dr. Brewer. De aceea, soluția trebuie să fie internă și să nu depindă de nimic altceva decât de noi înșine.

O opțiune este să te ierți pe tine însuți în momentele în care amâni. Într-un studiu din 2010, cercetătorii au ajuns la concluzia că iertarea de sine a susținut productivitatea, „permițând individului să treacă peste comportamentul său inadaptativ și să se concentreze asupra viitorului fără a fi povara actelor din trecut”.

O altă tactică este practicarea autocompasiunii ceea ce înseamnă să ne tratăm cu bunătate și înțelegere în fața greșelilor și eșecurilor noastre. Mai multe studii arată că autocompasiunea diminuează suferința psihologică, despre care știm acum că este principalul vinovat al amânării, stimulează activ motivația, sporește sentimentele de autoapreciere și încurajează emoții pozitive precum optimismul, înțelepciunea, curiozitatea și inițiativa personală. Compasiunea de sine nu necesită nimic extern – doar un angajament de a face față provocărilor cu o mai mare acceptare și amabilitate și mai puțină ruminație și regret.

Poate fi mai ușor de spus decât de făcut, dar încercați să reformulați sarcinile luând în considerare un aspect pozitiv al acestora. Poate vă amintiți de o perioadă când ați făcut ceva similar și s-a dovedit a fi O.K. Sau poate vă gândiți la rezultatul benefic al finalizării sarcinii. Ce ar putea spune șeful sau partenerul atunci când le arătați lucrarea terminată?

În concluzie, dacă punem întrebarea în mod hamletian „A amâna sau a nu amâna?” lipsa amânării este în mod sigur aducătoare de picături de fericire.

Don’t worry, be happy!

 

Surse:

1.www.nytimes.com/2019/03/25/smarter-living/why-you-procrastinate-it-has-nothing-to-do-with-self-control.html

2.www.bbc.com/news/health-45295392?utm_source=pocket&utm_medium=email&utm_campaign=pockethits

„Unica mediocritate injustificabilă e mediocritatea iluziilor.”

Octavian Paler

 

Din numeroasele teorii ale conspirației singura informație demnă de reținut este aceea că există peste 7,2 miliarde de oameni pe această planetă și doar aproximativ 1.000 dintre aceștia au o influență majoră la nivel mondial la un moment dat.

Noi, majoritatea de aproximativ 7.199.999.000, trebuie să ne împăcăm cu sfera limitată a vieții noastre și cu faptul că marea majoritate a ceea ce facem nu va conta probabil mult după ce am murit.

Nu este un lucru prea vesel la care să te gândești sau să accepți, nu-i așa? Această distribuție a posibilităților umane este foarte bine reprezentată de curba cunoscută sub denumirea de “clopotul lui Gauss” folosită în statistică.

Curba este destul de simplă. Să considerăm un grup numeros de oameni, cum ar fi să zicem, oameni care joacă fotbal cel puțin o dată pe săptămână. În imaginea prezentată (cifrele nu au nicio relevanță) axa orizontală reprezintă cât de buni sunt la fotbal, abilitățile cresc de la stânga spre dreapta. Pe verticală este reprezentat numărul de indivizi corespunzător abilităților fotbalistice.

Se observă că la capetele extreme ale curbei, zona de sub ea este foarte redusă ceea ce înseamnă că sunt doar câțiva oameni care sunt foarte, foarte buni la fotbal și numai câțiva oameni care sunt foarte, foarte slabi. Marea majoritate se află în zona de mijloc care reprezintă mediocritatea.

Prin urmare, nu trebuie să ne mirăm că există în lume un număr foarte, foarte mic de miliardari care sunt genii tehnice, inventatori și antreprenori. Ei posedă flote de mașini și iahturi, donează milioane de dolari unor organizații caritabile. Când nu călătoresc prin lume sau nu vin cu cea mai recentă inovație tehnologică pentru a salva planeta își petrec timpul ajutându-i pe cei slabi, neajutorați și doborâți.

Acest gen, rarisim, de personaj a fost materializat și într-un număr de producții cinematografice (Batman, Superman…). Eroii de poveste cinematografică reprezintă mai degrabă o ficțiune decât o copie a vreunei ființe umane în carne și oase.

Vorbim de o fațetă interesantă a naturii umane conform cu care se pare că avem nevoie de acest tip de eroi fictivi care întruchipează perfecțiunea și tot ceea ce am dori să fim noi înșine.

În lumea reală de azi a lui „faceți mai mult, cumpărați mai mult, distrați-vă mai mult” lucrurile nici pe departe nu stau așa.

Totul în viață este un compromis. Unii dintre noi se nasc cu aptitudini ridicate pentru studiul academic, alții se nasc cu mari abilități fizice sau artistice ș.a.m.d. Parafrazându-l pe Napoleon (”Fiecare soldat poartă în raniță un baston de mareșal”) „fiecare din noi se naște cu abilități deosebite” dar poate nu ajunge niciodată să și le valorifice. În mod cert însă ceea ce ajungem să realizăm în viață depinde în cele din urmă de practica și efortul nostru.

Probabil că toți avem propriile noastre puncte forte și puncte slabe dar majoritatea dintre noi suntem destul de comuni la majoritatea lucrurilor pe care le facem.

Chiar dacă cineva este cu adevărat excepțional într-un domeniu – să zicem la matematică – sunt șanse ca el/ea să fie la un nivel mediu sau chiar mai jos la majoritatea celorlalte lucruri. Așa este viața.

Pentru a deveni cu adevărat grozav la ceva, trebuie să îi dedici timp și energie. Și pentru că toți avem timp și energie limitate, puțini dintre noi devin vreodată cu adevărat excepționali la mai mult de un lucru.

Putem spune, fără teama de a greși, că statistic este improbabil să existe vreo persoană extraordinară în toate domeniile vieții sale. Oamenii de afaceri străluciți sunt adesea nenorociți în viața lor personală. Sportivii extraordinari sunt adesea superficiali și la fel de muți ca o statuie. Majoritatea vedetelor sunt, probabil, la fel de neștiutoare în ale vieții ca și oamenii care le urmăresc și uneori le copiază fiecare mișcare.

Suntem cu toții, în cea mai mare parte, oameni destul de obișnuiți. Marea majoritate dintre noi nu va fi niciodată cu adevărat excepțională la nimic și așa este normal.

În consecință, se poate afirma că mediocritatea, ca obiectiv, este de condamnat dar mediocritatea, ca rezultat, este OK.

Puțini dintre noi acceptă asta pentru că apar probleme atunci când ne așteptăm să fim extraordinari. „Dumnezeule, ce rost are să trăiești” dacă nu poți să fii extraordinar.

Pentru fiecare Picasso sau DaVinci au existat aproximativ un miliard de mâzgălitori de vopsele și pentru fiecare Tolstoi există o mulțime de scriitori pe care nimeni nu îi citește.

În zilele noastre așteptările privind atingerea nivelului excepțional au fost amplificate de natura tehnologiei. Având Internetul, Google, Facebook, YouTube și accesul la sute de canale de televiziune avem acces la mai multe informații decât în oricare alt moment din istorie.

Posibilitățile umane sunt însă limitate. Nu există nicio modalitate de a procesa valurile de informație care curg prin Internet la un moment dat. Ca urmare, singurele care ne atrag atenția în procent de 99.99% sunt informațiile excepționale.

Permanent  suntem inundați de ceea ce este cu adevărat extraordinar: cel mai bun dintre cei mai buni; cel mai rău dintre cei răi; cele mai importante fapte; cele mai amuzante glume; cele mai supărătoare știri; cele mai înfricoșătoare amenințări.

Viața noastră este plină de informații care vin de la extremele curbei lui Gauss, deoarece în mass-media asta este ceea ce reține atenția (și aduce bani). Cu toate acestea, marea majoritate a vieții omenești continuă să fie cantonată la mijloc.

Acest flux de informații extreme ne-a făcut să începem să credem că „excepționalul” înseamnă noua normalitate. Dar pentru că majoritatea suntem rareori excepționali, ne simțim nesiguri și ne dorim cu disperare să ne simțim „excepționali” tot timpul.

Ca urmare, pentru compensare trebuie să facem ceva: unii pregătesc scheme de îmbogățire rapidă, alții colindă lumea strângând fonduri pentru a salva bebelușii înfometați din Africa. Mulți o fac excelând în școală și câștigând fiecare premiu dar sunt și din aceia care o fac trăgând cu arme în tot ce mișcă într-o școală. În același timp tot mai mulți doresc să-și manifeste statutul de “excepționali” dezvoltând și propagând teorii conspiraționiste.

Se poate spune că în cultura noastră de astăzi ne domină “tirania excepționalului”, sentimentul că trebuie să dovedim întotdeauna, indiferent  în ce mod, că suntem speciali, unici, excepționali.

Astăzi pare să fie o parte acceptată a culturii noastre să credem că suntem cu toții destinați să facem ceva cu adevărat extraordinar. O spun vedetele. O spun magnații din afaceri și politicienii. Fiecare dintre noi poate fi extraordinar. Toți merităm măreția.

Este însă hilar că aceste afirmații includ o contradicție – la urma urmei, dacă toată lumea ar fi extraordinară, atunci prin definiție, nimeni nu ar fi extraordinar.

A fi „mediu” a devenit noul standard al eșecului. Cel mai rău lucru ce ți se poate întâmpla este să te situezi în mijlocul curbei lui Gauss.

Problema este că, statistic vorbind, aproape toți suntem la mijlocul curbei aproape tot timpul, în aproape tot ceea ce facem. Sigur, ai putea fi un jucător de fotbal de clasă mondială dar nu este exclus că acasă ești un tată mizerabil.

Nimeni nu poate rămâne excepțional foarte mult timp. Cu toate acestea mulți oameni se tem să accepte mediocritatea, deoarece cred că dacă o acceptă, nu vor realiza nimic și viața lor nu contează.

Acest tip de gândire este periculos. Odată ce accepți premisa că viața merită trăită doar dacă este cu adevărat remarcabilă și extraordinară, atunci accepți practic faptul că majoritatea populației este groaznică și nu are valoare. Este o credință complet greșită.

Oamenii care devin cu adevărat excepționali la ceva nu fac acest lucru, deoarece cred că sunt excepționali. Dimpotrivă, devin uimitori pentru că sunt obsedați de îmbunătățire. Și această obsesie pentru îmbunătățire provine din credința infailibilă că, de fapt, nu sunt deloc atât de grozavi, că sunt mediocri și că pot fi mult mai buni.

Antidotul pentru goana după a fi excepțional este acceptarea unor adevăruri simple ale vieții: „ești de fapt destul de banal  în marea schemă a lucrurilor” și „marea majoritate a vieții tale va fi mediocră”.

Acest lucru este greu de acceptat la început deși conduce la eliminarea presiunii constante produsă de strădania de a fi mereu uimitor. Stresul și anxietatea de a te simți inadecvat se vor disipa. Acceptarea propriei tale existențe lumești te va ajuta să realizezi ceea ce dorești cu adevărat fără așteptări înalte.

Vei avea o apreciere crescândă pentru experiențele de bază ale vieții. Vei învăța să apreciezi prin intermediul unor mijloace noi, mai sănătoase plăcerile unei simple prietenii, plăcerea de a crea ceva, de a ajuta o persoană care are nevoie, de a citi o carte bună, de a râde cu cineva.

Sper din toată inima, iubite cititorule, că beneficiezi de nenumărate picături de fericire și dacă nu ai devenit un Einstein în fizică, Hemingway în literatură…

Don’t worry, be happy!

 

Sursa:

getpocket.com/explore/item/in-defense-of-being-average

“Întotdeauna există ceva pentru care să fii recunoscător.”

Charles Dickens

 

Revenind acasă, după ce o bună parte din shopping ai petrecut-o căutând “surprize” pentru cei mici, constați că alegerile tale nu se potrivesc cu așteptările lor și ei nu numai că sunt nemulțumiți dar le și refuză. Ce părinți/bunici nu au avut o astfel de experiență cu copiii/nepoțeii lor?

În asemenea momente ne gândim că oare nici când vor fi mai mari acești “omuleți” nu vor ști sau nu vor dori să fie recunoscători pentru cele bune din viața lor?

Unii părinți încearcă să insufle sentimentul de recunoștință copiilor dar alții au abandonat acest obiectiv și nici nu se așteaptă la recunoștință din partea copiilor. Ei s-au obișnut să nu primească nici o recunoaștere și astfel societatea a ajuns să fie “dominată de o lipsă de respect”.

Lipsa de recunoștință este frustrantă din cel puțin trei motive: (1) atunci când facem lucruri pentru copiii noștri, în mod normal ne așteptăm ca ei să fie bucuroși și să-și exprime într-un fel mulțumirea și suntem dezamăgiți când nu fac acest lucru; (2) atunci când nu sunt recunoscători, ci din contră își manifestă nemulțumirea, ne pun atât pe noi, cât și pe ei într-o dispoziție proastă (deoarece nemulțumirea face întotdeauna ca o persoană să se simtă mai rău, nu mai bine) și (3) a fi nerecunoscător și a te plânge este un comportament egocentric, care nu ține seama de nimeni – este opusul bunătății.

Bunătatea înseamnă să te gândești la ceilalți și să acționezi în moduri care contribuie la fericirea lor; a te plânge cu siguranță nu duce la asta. În mod normal ar trebui ca bunătatea, prin exersarea recunoștinței, să fie parte a culturii familiilor.

Este adevărat că fiecare generație pare să se plângă de copiii “din zilele noastre” care își cer mult mai mult drepturile și sunt mult mai nerecunoscători decât generațiile trecute. De data aceasta, s-ar putea însă să fie adevărat.

În cultura stăpânită de egoism a zilelor noastre, care adesea răsplătește fanfaronada și aroganța în detrimentul bunătății și umilinței, se poate observa eliminarea recunoștinței din viața de zi cu zi.

După părerea psihologului dr. Richard Weissbourd profesor la Harvard Graduate School of Education, lucrurile au evoluat în acest sens pentru că părinții s-au hrănit cu mitul că, dacă îi fac pe copii să se simtă fericiți – îi laudă permanent, le satisfac toate dorințele – caracterul lor se va dezvolta în direcția bună.

“Dar ceea ce vedem în multe cazuri este contrariul: atunci când părinții își organizează viața în jurul copiilor lor, acei copii așteaptă ca și toți ceilalți să se comporte la fel și asta duce la a pretinde drepturi”, spune el. Iar când copiii sunt crescuți în spiritul că au numai drepturi în fond ei sunt lăsați să nu se simtă recunoscători pentru nimic.

Un număr tot mai mare de cercetări indică numeroasele beneficii psihologice și sociale ale exprimării cu regularitate a recunoștinței.

Vestea bună pentru părinți este că aceleași cercetări sugerează că niciodată nu este prea târziu a face copiii să învețe bucuriile subtile ale aprecierii binelui din viața lor. Recunoștința poate fi cultivată la orice vârstă, indiferent că este o stare de spirit, o emoție socială sau o trăsătură de personalitate.

Cercetătorii au constatat că persoanele care au disponibilitatea de a-și exprima recunoștința sunt mult mai mulțumite pentru o varietate mai mare de lucruri din viața lor, cum ar fi prietenii, sănătatea, natura, locul de muncă – și toate acestea îi fac să simtă mai mult sentimentul de recunoștință. Pentru ei, recunoștința nu este numai un simplu “mulțumesc”. Este o mentalitate, este o modalitate de a vedea lumea.

“Recunoștința este, de asemenea, o emoție spirituală, indiferent dacă este implicit sau explicit exprimată”, spune dr. David Rosmarin, profesor la Harvard Medical School. Aproape orice religie din lume include recunoștința ca parte a sistemului ei de valori, spune el, citând practici familiare, cum ar fi rugăciunile de mulțumire sau binecuvântările alimentelor.

Într-un studiu condus de dr. Rosmarin, publicat în 2011 în Journal of Positive Psychology, cercetătorii au analizat online mai mult de 400 de adulți, evaluând recunoștința lor religioasă și generală, angajamentul religios și bunăstarea lor mintală și fizică. Cercetătorii au descoperit, în concordanță cu studiile anterioare, că recunoștința generală a fost asociată cu mai puțină anxietate, mai puțină depresie și o mai bună stare generală.

Majoritatea studiilor privind beneficiile recunoștinței s-au concentrat asupra adulților, dar cercetătorii își îndreaptă acum atenția asupra modului în care recunoștința poate îmbunătăți și viața copiilor.

Gratitudinea inițiază ceea ce specialiștii numesc o “spirală ascendentă a emoțiilor pozitive”. Adolescenții care înregistrează o rată mai mare de recunoștință tind să fie mai fericiți și mai angajați în școală decât cei mai puțin recunoscători și să dea și să primească mai mult sprijin social de la familie și prieteni. De asemenea, aceștia tind să experimenteze mai puține simptome depresive și mai puțină anxietate și sunt mai puțin susceptibili de a prezenta comportamente antisociale, cum ar fi agresiunea.

În calitate de părinți, ar trebui să facem tot ce ne stă în putință să-i învățăm pe copiii noștri să își exprime recunoștința. Experții avertizează însă că eforturile se pot întoarce împotriva intențiilor noastre cele mai bune și în fapt, pot deveni o barieră pentru “a trăi” cu adevărat recunoștința. Copiii trebuie să învețe cum să “gândească” cu recunostință, spun ei, și nu doar să o exprime formal.

Un bun punct de plecare este simpla forță a exemplului cum ar fi exprimarea zilnică a mulțumirilor sau recunoștinței între părinți.

De asemenea, este important ca adulții să-i învețe pe copii să recunoască cercul mai mare de oameni de care beneficiază viața lor, cum ar fi secretarul școlii sau portarul, spune dr. Weissbourd.

“Într-o societate care a devenit atât de împărțită și orientată spre sine”, spune el, “recunoștința este o legătură comună și oferă una dintre cele mai bune căi de a ne conecta unul cu celălalt”.

Recunoștința depinde, la rândul ei, de alte două virtuți: o atitudine pozitivă (a vedea binele) și tăria (a face față adversității).

Nu ne vom simți recunoscători decât dacă avem o mentalitate care să recunoască lucrurile pozitive din viața noastră pentru care ar trebui să fim recunoscători. Când ajungem totuși într-o “pasă proastă”, într-o zonă negativă a existenței, ar trebui să rememorăm lucrurile pozitive care ni s-au întâmplat. Este potrivită aici și ideea de a vizualiza mintal o imagine, din viața de până acum, ce ne este foarte dragă. Toată lumea poate “pregăti” asemenea imagini din trecutul mai îndepărtat sau mai apropiat. Ne putem învăța și copiii să facă la fel.

Forța morală, duritatea interioară care ne permite să suportăm durerea și suferința, necesită o viziune realistă asupra vieții. Mulți copii/tineri cred că viața ar trebui să fie ușoară – fără frustrări, dezamăgiri și supărări – și sunt nemulțumiți când nu este așa. Virtutea forței morale începe cu înțelegerea și acceptarea unui adevăr de bază: viața este dificilă. Cu ajutorul nostru, copiii pot învăța să fie recunoscători chiar și pentru provocările vieții – și oportunitățile pe care le oferă acestea pentru a crește în înțelepciune și tărie de caracter.

Ce alte căi de exprimare a recunoștinței s-ar putea folosi? De exemplu, în cadrul familiei, se poate face o listă a lucrurilor pentru care considerați că este normal să vă exprimați recunoștința. Dacă faceți acest lucru la cină, v-ați putea gândi la toată lumea cine a contribuit prin toate fazele de muncă la obținerea bucatelor pe care le mâncați – începând cu fermierii, șoferii de camioane, personalul magazinelor alimentare și până la bucătar.

De asemenea puteți face o listă care să înceapă cu cuvintele „Sunt recunoscător. . . ” și să continue cu trei coloane. Prima coloană „Oameni”; sub aceasta enumerați toți oamenii cărora le ești recunoscător. În a doua coloană, „Lucruri”, enumerați toate lucrurile materiale pentru care ești recunoscător. În a treia coloană, „Altele”,  enumerați orice altceva pentru care sunteți recunoscător (libertate, educație, prietenie, dragoste, pace, inteligență, abilități, sănătate, talente, experiențe speciale, frumusețe și bunătate).

La rândul meu, iubite cititorule, îmi exprim recunoștința pentru că ai citit aceste rânduri și îți doresc să ai nenumărate imagini cu picăturile de fericire din viața de până acum și de acum înainte!

Don’t worry, be happy!

Surse:

1.time.com/5233398/raise-grateful-children/

2.www.wsj.com/articles/how-to-raise-more-grateful-children-1519398748?mod=djcm_OBV1_092216&reflink=nonOS_pocket

“Cei mai buni ani din viață sunt cei în care decizi că problemele tale îți aparțin. Nu dai vina pe mama ta, pe ecologiști sau pe președinte. Îți dai seama că îți poți controla propriul destin.”

Albert Ellis

 

Și totuși, probabil fără să ne dăm seama, gândurile și comportamentul nostru ne pot asigura fericirea sau nefericirea altfel spus, prin conduita noastră, alegem mereu una dintre cele două stări.

Multă lume este convinsă de existența unui paradox al fericirii: cu cât o urmărești mai mult, cu atât devine mai greu de atins. Puțini sunt cei care se consideră fericiți.

Cei mai mulți cred că fericirea nu există. Alții sunt convinși că există, dar ei n-au găsit rețeta potrivită. După ei, dacă ar avea doar ceva mai mulți bani, o slujbă ceva mai bună sau partenerul potrivit, fericirea ar apărea în mod magic, ca și cum ar fi întotdeauna după colț, așteptându-i cu nerăbdare.

În general însă pentru majoritatea oamenilor ideea de bază ar fi că fericirea depinde de circumstanțele în care ne aflăm, mai degrabă decât de modul în care percepem aceste circumstanțe și răspundem la ele.

Altfel spus fericirea și opusul ei, nefericirea, sunt de fapt creații ale circumstanțelor în care trăim.

Oricât ne-am strădui, nu vom putea da o definiție, universal valabilă,  pentru fericire și prin urmare nici o rețetă pentru obținerea ei. Însă putem da o asemenea definiție pentru opusul fericirii respectiv pentru nefericire.

Să pornim de la ideea că pentru orice lucru se poate mult mai ușor spune ce nu este acel lucru decât ce este prin urmare în cazul de față este mult mai ușor să definim ce nu este fericirea, adică nefericirea.

În acest context un foarte bun suport ni-l oferă psihoterapeutul dr. Joel F. Wade care a abordat într-un mod extrem de original problema rețetei fericirii. El a compus o listă în trei pași despre cum să fii nefericit:

1.Fii cât se poate de preocupat de propria-ți persoană. Asigură-te că fiecare situație de la locul de muncă sau acasă este în primul rând legată de gândurile și sentimentele tale sau de starea ta de bine. Vorbește despre tine, gândește-te la tine și asigură-te că obiectivul fiecărei acțiuni pe care o întreprinzi este de a-ți asigura un beneficiu personal.

2.Privește-te ca pe o victimă. Imaginează-ți lumea ca fiind potrivnică ție și privește-i pe ceilalți ca surse ale problemelor tale. Consideră că toată lumea vrea să te exploateze, să profite de pe urma ta. Dă vina pe ei pentru frustrările și eșecurile tale și spune-ți că ești neajutorat în condițiile vieții tale.

3.Petrece cât mai mult timp ruminând. Revezi mintal, din nou și din nou, evenimentele negative din trecut, în timp ce te gândești cu ură la oameni și lucruri care te scot din sărite.

Respectând acești pași poți fi, garantat, o persoană cât se poate de nefericită și descurajată. În schimb, după părerea dr. Joel F. Wade, pornind de aici, dacă faci exact opusul celor trei pași, te poți îndrepta către o  direcție mai pozitivă și mai fericită.

În spiritul acestei abordări primul lucru pe care îl poți face este să te lași absorbit de relațiile de familie, de muncă, de prieteni și de alte probleme externe. Mută-ți focalizarea către exterior și devino absorbit de ceea ce faci. Reamintește-ți mereu ce încerci să realizezi iar dacă nu ai  încă obiective personale, stabilește-ți imediat asemenea obiective.

Al doilea lucru pe care îl poți face este să te privești ca pe deținătorul controlului asupra destinului tău. (Revezi și cuvintele psihologului Albert Ellis din motto-ul acestui  articol!). Cu toții trecem prin diverse complicații și eșecuri, dar lucrurile tind să se îndrepte spre bine doar atunci când îți iei în stăpânire propria-ți situație. Abia atunci poți să mergi normal mai departe.

În cele din urmă, ceea ce poți să faci este să te axezi pe lucrurile pozitive din viața ta de până acum și să dai uitării cele negative. Acest demers este unul dificil în multe cazuri, dar nu uita că prin fiecare nor își poate crea drum o rază de lumină. Acceptă faptul că trecutul este trecut și iartă-i pe toți acei oameni care ți-au făcut rău, nu de dragul lor ci de dragul stării tale de bine. Încearcă să-ți imaginezi cum s-ar putea îmbunătăți lucrurile.

În toate cele de mai sus ideea principală este că de multe ori prin propriul nostru mod de a ne raporta la o anume situație facem din ea o situație o problemă.

Fericirea și nefericirea nu sunt decât stări de spirit pe care le generăm prin răspunsul nostru la lumea din jurul nostru. Nu trebuie să uităm nici măcar o clipă că pentru fiecare dintre noi orice moment al zilei poate însemna o alegere care să ne conducă sau nu spre picături de fericire.

Don’t worry, be happy!

Surse:

1. deepenglish.com/lessons/happiness-or-misery/
2. adevarul.ro/life-style/stil-de-viata/ce-fericirea-10-definitii-originale-1_54b09c14448e03c0fd767be2/index.html

“Dragostea a murit în clipa când rămâi singur în doi.”

Tudor Muşatescu

 

Oare așa să fie, cum spune Tudor Mușatescu? Răspunsul este NU.

Când este vorba de căsnicii care și după trecerea câtorva decenii sunt înflăcărate și iubitoare lumea spune frecvent „Sunt atât de norocoși!”

După opinia doamnei dr. Carol Bruess, profesor de Comunicare și Jurnalism la University of St. Thomas, Minnesota, nu norocul este cheia unei căsnicii bune ci efortul depus pentru a o menține ca atare.

Un astfel de efort este printre cele mai pline de satisfacții eforturi pe care le facem, pentru a crea o relație plină de prietenie, adorare reciprocă și un respect neîncetat pentru talentele și ciudățeniile partenerului nostru.

Din capul locului trebuie spus că nu e nevoie să fii expert în relații pentru a ști când ceva nu este în regulă în căsnicie. Dacă în cadrul ei umorul nu mai vine cu ușurință; idiosincraziile partenerului nu mai sunt îndrăgite sau relația nu mai este una în care nevoile tale emoționale sunt îndeplinite, s-ar părea că te afli într-o relație/căsnicie în care și-a făcut loc „singurătatea în doi”.

Sună oximoronic, nu? Să fii singur/singură într-o  relație/căsătorie?

Din păcate existența unor asemenea căsnicii este reală și destul de obișnuită. Unele persoane care au experimentat-o afirmă că este mai rea singurătatea într-o căsnicie decât singurătatea la propriu. Potrivit unor sondaje, aproximativ 40% dintre oameni au avut parte de durerea de a fi singuri în relație.

Dacă nu există două căsnicii fericite identice în schimb toate căsniciile în care s-a manifestat singurătatea au ceva în comun: măcar unul dintre  soți se simte abandonat emoțional.

Abandonul emoțional poate fi confuz, vag și greu de identificat, deoarece persoana alături de care îți petreci viața stă în fiecare seară lângă tine în pat, creșteți împreună copiii ș.a.m.d. Ar putea fi chiar persoana cu care încă mai faci sex. Dar în momente de sinceritate recunoști că este, de asemenea, persoana alături de care simți că ceva nu funcționează, că ceva lipsește.

Singurătatea într-o căsnicie nu înseamnă că îți excluzi perechea fizic din propria-ți viață, ci înseamnă doar o excludere emoțională din propriile gânduri.

Deși vorbiți unul cu altul, nu vă comunicați speranțele, temerile și visurile. De asemenea, este posibil să nu vă certați sau să țipați și să nu arătați semne evidente de dizarmonie. Nu vă mai “luptați” deloc, pentru că ați descoperit că este mai ușor să nu o faceți.

Singurătatea într-o căsnicie nu înseamnă, că nu ești un părinte atent și iubitor. Multe cupluri care ajung în această situație reacționează de fapt transferând cea mai mare parte a energiilor către copiii lor.

Să fie foarte clar: singurătatea într-o căsnicie nu înseamnă că partenerii nu se iubesc. Poate însemna că distanța emoțională dintre ei a crescut până la punctul în care iubirii dintre ei îi lipsește o intimitate esențială – o tandrețe în cuvinte, acțiuni și gânduri.

Vestea bună este că persistă sentimentul posibilității, care poate oferi speranță, chiar dacă acest lucru este privit cu neîncredere și teamă.

Care ar fi originea speranței? Răspunsul ni-l oferă dr. Carol Bruess care este de părere că majoritatea relațiilor, în care s-a instalat singurătatea, pot fi revigorate. Totul necesită răbdare și efort.

Partenerii pot fi readuși la o stare, plină de energie pozitivă și intimitate reînnoită, ca și aceea de la începuturi.

Cu puțin efort și câteva modificări de comportament se poate reveni la o realitate zilnică mai bună, una care arată cam așa: o relație în care partenerii își cunosc reciproc grijile actuale; o relație în care ei pot râde împreună de absurditățile și supărările zilnice ale vieții; o relație în care amândoi doresc să creeze și să anticipe cu bucurie o seară în care copiii sunt în altă parte și ei vor petrece în doi momente de bucurie.

Momentul deciziei de a se redobândi conexiunea între parteneri trebuie să fie însoțit de hotărârea partenerilor de a fi răbdători.

Asemănător cu efortul de a reveni la forma fizică normală, după o vătămare sau boală când nu te repezi să alergi 10 km imediat după o pauză de trei ani de la exerciții, refacerea “mușchilor relației”, după ce au ajuns să se atrofieze, va lua ceva timp și cu siguranță necesită puțin efort.

Dar cuvântul cheie este cuvântul puțin. “Memoria musculară” este ceva foarte puternic și asta este valabil și pentru „mușchii de intimitate”.

Iată trei recomandări ale doamnei profesor Carol Bruess pentru “refacerea mușchilor de relație-conexiune”:

1.Pune întrebări!

Singurătatea în căsnicie este resimțită probabil de ambii parteneri și implică lipsă de speranță și neajutorare inclusiv în privința primilor pași ce ar trebui făcuți.

„Începeți cu voi înșivă!” spune Carol Bruess. “Luați pur și simplu inițiativa de a adresa partenerului cel puțin o întrebare pe zi despre ceva care nu are legătură cu gestionarea vieții voastre. Întrebări precum – Ai plătit factura la electricitate? – sau  – Poți aduce copiii mâine acasă de la școală? –. Întreabă-ți partenerul ce îngrijorări are sau ce îi creează entuziasm sau poate stres. Poți întreba și ce așteptări de la viitor are. În orice caz ascultă apoi cu atenție răspunsul.”

Începeți cu puțin și nu vă mirați dacă partenerul este suspicios la început. Restabilirea conexiunii emoționale este un schimb de energie – o schimbare în dorința de a ști ce gândește și simte cealaltă persoană când vă împărtășește propriile gânduri și sentimente.

Fixați-vă ca un obiectiv să vă implicați partenerul în mai multe asemenea conversații în fiecare zi. Cel mai probabil, va începe să răspundă, punându-vă întrebări similare. S-ar putea să nu se întâmple imediat, dar aveți încredere că se va întâmpla în timp. Noi, oamenii, suntem destul de previzibili; tindem să înapoiem ceea ce am primit.

2.Pătrunde în lumea celuilalt!

Mai precis, intră în lumea gândurilor sale. Acest lucru se va întâmpla în mod firesc punând întrebări. Dar, de asemenea, este important să depui un efort pentru a privi zilnic prin perspectiva partenerului tău – un exercițiu pe care nu-l poți omite în timp ce te străduiești să reconstruiești o legătură emoțională.

Ce presupune acest lucru? Carol Bruess explică: „Închide ochii și timp de doar un minut imaginează-ți cum este lumea partenerului tău în prezent – din punctul lui de vedere. Oare ce simte/experimentează acum? De ce s-ar putea să aibă nevoie acum? Care este realitatea sa actuală? Care ar putea fi provocările sale? Unde găsește bucurie? De ce ar putea fi îngrijorat?”

Nici măcar nu trebuie să vorbești cu partenerul tău despre ceea ce vezi cu ochii minții tale – cel puțin nu imediat sau chiar niciodată. Angajându-te în această scurtă activitate, vei avea mai multă empatie și răbdare pe măsură ce navighezi în viața de zi cu zi a partenerului tău. Această empatie crescută poate fi rădăcina unei conexiuni emoționale reînnoite.

3.Creează ritualuri de conectare!

Doamna profesor Bruess recomandă: „Pornește cu pași mici. Alege să creați împreună momente minuscule de experiențe partajate intenționat. Dacă partenerul tău este cel care pregătește de obicei cina, încearcă să i te alături în bucătărie și întreabă cum poți ajuta în seara asta. Asemenea gesturi de legătură sunt lucrurile puternice ale căsniciilor înfloritoare.”

Este un fel de terapie care constituie o oportunitate caldă, sigură și primitoare de a învăța pur și simplu noi moduri pozitive de a fi împreună, bazându-vă pe ceea ce ați creat deja împreună.

Dacă aveți copii, fă apel la dorința partenerului tău de a crește tineri sănătoși și fericiți și reamintește-i că cel mai important lucru pe care îl puteți face pentru copiii voștri este să aveți o relație sănătoasă.

Sper iubite cititorule că ai o relație/căsnicie înfloritoare care îți oferă numeroase picături de fericire și chiar dacă ai citit acest articol, nu ai nevoie de povețele din cadrul lui.

Don’t worry, be happy!

 

Sursa:

ideas.ted.com/are-you-lonely-in-your-partnership-or-marriage/