28 Aug

Copilăria este viață, nu pregătire pentru viață!

“Toți oamenii mari au fost mai întâi copii, dar puțini dintre ei își mai aduc aminte.”

                                                                Antoine de Saint-Exupéry

Tuturor părinților le-ar plăcea să creadă că au copii remarcabili ca rezultat al faptului că ei înșiși sunt părinți remarcabili.

În acest context, părinții veterani cred că au învățat câteva lucruri și, prin urmare, sunt capabili de a ajuta următoarele generații de părinți să facă lucrurile mai bine.

Dacă ar fi însă să dăm crezare rezultatelor unor studii efectuate de sociologi, lucrurile nu stau deloc așa: copiii remarcabili sunt cum sunt nu datorită unor părinți remarcabili.

Ei, sociologii, opinează că genele au o influență enormă, colegii și cultura au o influență enormă dar familia și stilurile părintești, în afara unor situații extreme, cum ar fi abuzul sau neglijarea, au foarte puțină influență pe termen lung asupra personalității sau succesului în viață al unei persoane.happy-parents-and-happy-children-4-728

Acest lucru nu înseamnă a spune părinților că ei nu sunt importanți. Părinții furnizează genele, cu excepția cazurilor de adopție (sau recăsătorire), ei controlează, într-o anumită măsură, proporțiile în care copiii sunt expuși influențelor colegilor și mediului.

Și, un detaliu deloc minor, ei asigură, în mod crucial, calitatea vieții unui copil.

(Legat de acest aspect, este necesar să facem o paranteză pe care o consacrăm echilibrului „pe muchie de cuțit” dintre asigurarea calității vieții copilului și evitarea exceselor. Probabil nu vă este străină sintagma „E grea meseria de parinte.” Care sunt subtraturile ei? Unul din ele este și faptul că părintele se află într-o permanentă echilibristică între tendința de a-i oferi copilului momente de bucurie cât mai multe și dorința de a-l învăța că nimic în viață nu se obține ușor. Sunt cele două tendințe contradictorii? De foarte multe ori, da. Gândiți-vă doar la situația simplă când copilul se „dă cu fundul de pământ”, în fața unui stand cu jucării, pentru că își dorește una din ele. Lipsa echilibrului unor părinți a creat „beizadelele” care gonesc cu super-automobile pe șoselele patriei în disprețul tuturor regulilor: de circulație, de bun simț etc.)

Un alt lucru important de precizat este că o enormă parte din soarta unui copil este determinată de noroc, de eventuale accidente la naștere, de situația socio-economică și de geografie.

Pot fi considerați ca fiind norocoși copiii care s-au născut din părinți stabili, cu locuri de muncă bune și o casă într-un cartier sigur. Copiii norocoși s-au născut sănătoși, nu au fost răniți și nu au suferit boli grave. Părinții lor nu au divorțat, nu au fost concediați și nu se confruntă cu o criză gravă de sănătate. Copiii norocoși frecventează școli bune alături de alți copii norocoși.

În cazul în care oricare dintre aceste lucruri este altfel, statutul de părinte înseamnă o mare provocare, indiferent de stilul propriu al părintelui.

De exemplu, e greu de dat povețe mamei singure care își ia două job-uri sau familiilor care depun eforturi deosebite pentru a-și crește copiii cu dizabilități mentale sau cu dizabilități fizice grave.

Pentru că vorbim de sfaturi, credem că sfaturile corecte pentru părinți, dacă situația concretă o permite, ar începe cam așa: Ai un copil sănătos, trăiești într-o zonă bună (cu o rată scăzută a criminalității și școli bune), câștigi o sumă decentă de bani și, din punct de vedere social, ești un privilegiat. De aici încolo totul se bazează pe “ale vieții valuri”.

Dar, de fapt, toate acestea sunt observații și nu sfaturi. Sfatul propriu-zis este: Nu uitați, copilăria este viață, nu pregătire pentru viață!happy-child

Multe cărți din literatura de specialitate nu fac altceva decât amplifică îngrijorările părinților determinându-i pe cei foarte îngrijorați să cheltuie bani pe produse și servicii care ușurează temporar neliniștile lor.

Tema principală de îngrijorare este pregătirea copilului pentru succesul în viață.

Conform unor părinți și unor cărți, copilul trebuie îndrumat cu atenție pentru a fi expus la cantitatea și intensitatea corectă de stimulare, trebuie provocat dar niciodată descurajat, trebuie ajutat să socializeze fără să-și piardă individualitatea, trebuie îndrumat să-și însușească competențele adecvate și trimis la cursurile și școlile corecte.

Toate aceste misiuni, în viziunea lor, maximizează șansele copilului de a avea succes atunci când va fi adult.

Am cunoscut părinți care gestionau timpul copilului lor, de clasa a IV-a, conform unui program săptămânal în care, fiecare zi era împărțită pe ore și intervale de timp precise: deșteptare, mâncare, școală, lecții de pian și tenis, pregătirea lecțiilor, vizionare de filme educative (plictisitoare pentru el), culcare.

Îngrijorările și măsurile de acest gen au ca bază un mod ciudat de a privi lucrurile: părinții ca manageri de proiecte iar copiii ca proiecte cu obiective, termene și rezultate.

Ideea de bază în acest mod de a vedea lucrurile este că părinții pot și trebuie să gestioneze dezvoltarea copilului lor, modelarea, conducerea, și maximizarea rezultatelor lui.

Dar, nimic nu este mai adecvat, decât acest tip de iluzie a controlului, în a-i face pe părinți să devină mizerabili. Acest stil, cu așteptările sale, produce atât părinților cât și copiilor anxietate și nefericire.

Stilul managerial al unora dintre părinți, pălește însă ca importanță în fața altor parametri cum ar fi: cine sunt ei, câți bani pot face și unde locuiesc.

Pornind de la acești parametri, este puțin probabil ca managementul părintesc să afecteze, în mod substanțial, succesul copilului când acesta va fi adult.

Reușita ca adult, mai degrabă, are de a face cu genele lui, cu prietenii lui, cu norocul și circumstanțele pozitive din viața lui.

Abordând această viziune, părinții se pot relaxa. Nu de ei depinde succesul viitorului adult.

Alternativa la gestionarea copilul ca un proiect nu este însă renunțarea. Nu este nici lipsa de interes, sau neglijarea.

Alternativa la vizualizarea copilăriei drept o pregătire, este vizualizarea ei ca viață care trebuie savurată în toate momentele ei și de care copilul trebuie să se bucure.

Viața este o succesiune de momente, unele frumoase altele urâte.

Este uimitor cât de multe dintre cele frumoase le pierdem. Ele trec în iureș pe lângă noi sau sunt perturbate pentru că mințile noastre sunt în altă parte, anticipând viitorul sau sălășluind în trecut.

Momentele la care ne referim sunt: primele gesturi, bucuria primilor pași, a primelor cuvinte, hârjoana cu părinții ș.a.

De asemenea, a visa cu ochii deschiși și timpul „pierdut” astfel nu trebuie să fie încadrate la categoria instrumente ce nu ajută dezvoltarea ci constituie pur și simplu tot momente de viață.

În acest context, piesa de bază a sfaturilor de dat părinților novici, pe care am menționat-o mai sus, ar trebui completată cu următoarele: fiți conștienți de acest gen de momente, și niciodată nu le deconectați!Un fel de citat

Dacă vă confruntați cu o alegere – un moment sau o corvoadă, un moment sau mersul la culcare, un moment sau obligații de serviciu, un moment sau „blestematul” de iPhone – alegeți întotdeauna momentul.

Momentele par abundente, uneori prea abundente, mai ales în anii de început. Dar, copilăria nu este liniară; după un timp ea pare să accelereze, să se desfășoare tot mai repede și mai repede, iar atunci când părinții încep să o savureze, să se bucure de momentele ei constată că, de fapt, ea a luat sfârșit: copiii ies în lume și își văd de propria viață.

Însă, dacă viața lor înseamnă reușită toți, părinți și copii, se bucură de cel puțin o picătură de fericire.

Don’t worry, be happy!

Surse:

1. www.vox.com/2015/8/11/9127769/parenting-advice-worthless

2. www.vox.com/2015/3/31/8320233/time-spent-with-kids

21 Aug

Vă cunoașteți grupa de sânge?

"Nu este uimitor? La aproape o sută de ani de la acordarea Premiului Nobel pentru această descoperire (a grupelor de sânge - n.n.), noi încă nu știm exact ce sunt acestea."

                       Ajit Varki, profesor la Universitatea San Diego, California

De când se cunosc grupele de sânge?

Pentru o mare parte a istoriei medicinii, transfuzia de sânge a fost un vis febril.

Medicii Renașterii au crezut că aceasta ar putea fi un tratament pentru tot felul de boli, inclusiv pentru demență.

În anii 1600, câțiva medici au testat ideea dar cu rezultate dezastruoase. Un medic francez a injectat sânge de vițel într-un pacient suferind de demență. Omul a început imediat să transpire, să vomite, să producă urină de culoarea funinginei și a murit.

Astfel de rezultate au dat transfuziei o reputație proastă pentru vreo 150 de ani.

În secolul al 19-lea doar câțiva medici au îndrăznit să încerce procedura. Unul dintre ei a fost un medic britanic pe nume James Blundell.

El a fost convins că dezastrele anterioare au avut drept cauză folosirea pentru transfuzii a sângelui animal și nu a celui uman.

Pentru a transfera sânge de la un donator la un pacient, Blundell a creat un sistem de pâlnii, seringi și tuburi.

După testarea sistemului pe câini, Blundell a fost chemat la patul unui om care era pe moarte din cauza sângerării. Mai mulți donatori i-au asigurat medicului cam 420 de grame de sânge, pe care le-a injectat în brațul bărbatului. Pacientul a început să se simtă mai bine dar, după două zile, a murit.

Blundell a mai efectuat, în cariera lui, zece transfuzii dar au supraviețuit doar patru pacienți.

Și alți medici au experimentat transfuzia de sânge, dar ratele lor de succes au fost la fel de sumbre.

Convingerea lui Blundell că oamenii ar trebui să primească numai sânge uman a fost corectă dar el nu știa că sângele trebuia să provină de la anumiți donatori.

Karl Landsteiner

Karl Landsteiner

Primul care a descoperit grupele de sânge a fost medicul austriac Karl Landsteiner, în anul 1900. (Pentru cercetările sale, în 1930, i s-a decernat Premiul Nobel pentru Fiziologie și  Medicină.)

Motivul pentru care transfuziile de la începutul secolului al 19-lea nu au reușit erau aglutinările de sânge. Ele au fost observate de oamenii de știință când au amestecat sânge de la diferite persoane dar, pentru că sângele, în general, provenea de la pacienți bolnavi, aglutinarea a fost considerată patologică și nu merita să fie investigată.

Nimeni, până la Karl Landsteiner, nu și-a pus întrebarea dacă “și sângele oamenilor sănătoși prezintă fenomenul de aglutinare?” Medicul austriac a verificat și a obținut un rezultat afirmativ.

Pentru a studia aglutinarea, el a colectat sânge de la colaboratorii săi, inclusiv de la el însuși. A separat fiecare probă de sânge în celule roșii și plasmă, iar apoi a făcut combinații între plasma unor persoane cu celulele roșii ale altora.

Landsteiner a constatat că aglutinarea a avut loc numai în cazul anumitor amestecuri.

Folosind toate combinațiile posibile, el a sortat subiecții săi în trei grupuri cărora le-a atribuit denumiri arbitrare A, B și C. (Mai târziu C a fost redenumit 0 – zero – iar câțiva ani mai târziu, alți cercetători au descoperit grupul AB.)

Landsteiner a descoperit că la amestecarea sângelui provenind de la persoane diferite sunt valabile anumite reguli.

Plasma sângelui unei persoane de grupă A cu celulele roșii, provenind de la o altă persoană, dar tot din grupa A, dau un amestec fără aglutinare. Aceeași regulă este valabilă și pentru grupa B.

În schimb, prin amestecarea plasmei de la grupa A cu celule roșii de la B (și invers), se produce aglutinarea.

Cu sângele de grupa 0 (zero) lucrurile s-au prezentat diferit. Când Landsteiner a amestecat celule roșii, fie de la grupa A fie de la B cu plasma de la 0, s-a produs aglutinarea. Dar, când a amestecat plasmă provenind de la A sau B cu celule roșii provenind de la grupa 0, DonatorUniversalfenomenul nu s-a produs.

De ce au un potențial periculos transfuziile de sânge?

În cazul în care pentru o transfuzie către un pacient având grupa A de sânge s-ar folosi accidental sânge din grupa B, în corpul lui ar apărea, prin aglutinare, mici cheaguri care ar perturba circulația sanguină și ar avea ca rezultat o sângerare masivă, sufocarea și moartea.

Dacă s-ar folosi însă sânge din grupa A sau 0, totul ar fi bine.

Generațiile de oameni de știință, care i-au urmat lui Karl Landsteiner, au descoperit că celulele roșii din sângele fiecărei grupe au pe suprafața lor niște molecule.

La grupa A moleculele acestea sunt dispuse pe două nivele, cum ar fi două “etaje ale unei case”. Primul nivel este numit antigen H. Deasupra lui, pe nivelul al doilea, se află antigenul A. Grupa B diferă de A prin faptul că “al doilea etaj al casei”, antigenul B, are o altă formă. La grupa 0 “al doilea etaj” lipsește, există doar antigenul H.Antigene

Sistemul imunitar al fiecărei persoane este familiarizat cu propria grupă de sânge.

Dacă o persoană primește o transfuzie cu un tip greșit de sânge, sistemul ei imunitar răspunde cu un atac furios, ca și cum sângele primit ar fi un invadator. Excepție de la această regulă este sângele de grupa 0. Acesta are doar antigene H, care sunt prezente și în celelalte tipuri de sânge. Asta face ca oamenii cu sânge de grupa 0 să fie donatori universali de sânge iar sângele lor să fie deosebit de valoros pentru centrele de sânge.

Descoperirea lui Landsteiner a deschis drumul spre transfuziile de sânge sigure efectuate pe scară largă, și chiar și astăzi băncile de sânge utilizează proba sa, proba aglutinării, ca test rapid și de încredere pentru stabilirea grupelor de sânge.

Ați auzit de dieta după grupa de sânge?

Răspunzând la o întrebare veche, Landsteiner a generat altele noi.

De ce există grupe de sânge? De ce se formează pe celulele roșii din sânge “casele” moleculare? De ce aceste “case” diferă de la o grupă la alta?

Răspunsuri științifice solide la aceste întrebări au fost greu de găsit. În schimb, unele explicații neștiințifice au câștigat o popularitate imensă.

În 1996 Peter D’Adamo, medic naturist, a publicat cartea “Eat Right 4 Your Type” (“Alimentația adecvată a celor 4 grupe sanguine”) în care a susținut că, în vederea armonizării cu moștenirea noastră evolutivă, trebuie să mâncăm în funcție de grupa noastră de sânge.

Potrivit lui D’Adamo, sângele de grupa 0 a luat naștere în strămoșii noștri vânători-culegători din Africa, cel de grupa A în zorii agriculturii, iar cel de grupa B s-a dezvoltat cu 10.000-15.000 de ani în urmă, în locuitorii zonelor muntoase din Himalaya. Tipul AB, după părerea lui, este un amestec modern de A și B.

Ca urmare, grupa noastră de sânge determină ce alimente ar trebui să mâncăm. De exemplu, persoanele având grupa A, cu baza în agricultură, ar trebui să fie vegetariene. Persoanele având sânge de grupa 0, provenind de la anticii vânători, ar trebui să aibă o dietă bogată în carne și să evite cerealele și produsele lactate.

D’Adamo își recomandă dieta ca o modalitate de a reduce infecțiile, de a pierde din greutate, de a lupta împotriva cancerului și diabetului, precum și de a încetini procesul de îmbătrânire.

Cartea lui a devenit extrem de populară, a fost tradusă în 60 de limbi (inclusiv în limba română) și s-a vândut în cca. 7 milioane de exemplare.

Dă rezultate dieta conform grupei sanguine ?

Cel mai clar răspuns la această întrebare este faptul că în “Eat Right 4 Your Type” D’Adamo scrie că se află în al optulea an, al unui deceniu de studiu al dietei conform grupei sanguine în cazul femeilor cu cancer. Însă, până acum, la optsprezece ani de la apariția cărții, încă nu au apărut datele acestui studiu.

În schimb, cercetători de la Crucea Roșie din Belgia au căutat prin literatura de specialitate experimente care măsoară beneficiile dietei bazate pe grupele de sânge.

După examinarea a peste 1.000 de studii, Emmy De Buck, în numele grupului a declarat: “Nu există nici o dovadă directă care să justifice efectele asupra sănătății ale dietei după grupele de sânge AB0”.

Un alt grup de cercetători a declarat categoric, în Transfusion Medicine Reviews, că “Promovarea acestor diete este o greșeală”.

La rândul lui, nutriționistul Ahmed El-Sohemy, de la Universitatea din Toronto, este de părere că nu există niciun motiv să se creadă că grupele de sânge au ceva de a face cu succesul dietei.

Ahmed El-Sohemy

Ahmed El-Sohemy

El-Sohemy, expert într-un domeniu emergent din știința ce leagă nutriția de genetică, se bazează pe un studiu, făcut împreună cu colegii săi, pe un grup de 1.500 de voluntari.

Pentru a urmări legătura dintre alimentele pe care subiecții le mănâncă și sănătatea lor, grupul de cercetători i-a grupat după dieta lor.

Unii au mâncat dieta pe bază de carne, recomandată de D’Adamo pentru tipul 0, alții au mâncat o dietă în cea mai mare parte vegetariană, cum se recomandă pentru tipul A, și așa mai departe.

El-Sohemy a constatat, la încheierea studiului, că dieta sanguină nu produce rezultatele promise. ”Nici una dintre lucrurile din carte nu este susținută de știință”, a declarat el.

Trebuie totuși precizat că o parte din aceste diete ar putea face ceva bun pentru oameni. De exemplu, oamenii fixați pe dieta pentru tipul A, au prezentat scăderi la indicele de masă corporală, talie și la tensiunea arterială. Subiecților cu dieta pentru tipul 0 le-au scăzut trigliceridele. La dieta de tip B, bogată în produse lactate, nu s-au pus în evidență beneficii.

Altfel spus, o persoană cu sânge de grupa 0, poate utiliza în continuare așa-numita dietă de tip 0, în egală măsură cu cineva cu sânge de grupa A sau B, pentru că oricine de pe o dietă de tip 0 taie o mulțime de glucide, cu beneficiile care rezultă din acest lucru. În egală măsură, dieta pentru grupa A, probabil din cauza beneficiilor unei diete vegetariene, poate fi savurată de către oricine.

Ar mai fi multe întrebări legate de sângele nostru dar, fie că au primit fie că încă nu au primit răspunsuri, și multe încă nu au primit, le vom pune, poate, cu o altă ocazie.

Dacă totuși ați primit vreun răspuns la întrebările pe care vi le puneți credem că ați primit o picătură de fericire.

Don’t worry, be happy!

Surse:

Adaptare după articolul “Why do we have blood types?”/ Author: Carl Zimmer/http://mosaicscience.com/story/why-do-we-have-blood-types

14 Aug

V-ar speria o întâlnire cu un extraterestru?

“La steaua care-a răsărit | E-o cale-atât de lungă, |      Că mii de ani i-au trebuit | Luminii să ne-ajungă. ...”

                                                                                    Mihai Eminescu

Credem că speranțele omenirii legate de întâlnirea cu reprezentanții “altor lumi” ar trebui să fie marcate de circumspecție. Să analizăm însă care ar fi probabilitatea ca o asemenea întâlnire să poată avea loc.

Având ca termen de referință tehnologia de care dispune omenirea la ora actuală,

Traiectoriile vehiculelor spațiale ce se pot lansa de pe Terra

Traiectoriile vehiculelor spațiale ce se pot lansa de pe Terra

probabilitatea “să dăm mâna” cu un extraterestru este, din capul locului, exclusă.

La ora actuală, viteza vehiculelor cosmice proiectate de om oferă, cel mult, posibilitatea unor misiuni spațiale de anvergura celei anunțate recent de NASA, în termenii următori: “În anul 2018, o nouă misiune NASA – Solar Probe Plus – va fi lansată. Nava spațială este proiectată să se … deplaseze cu o viteză orbitală amețitoare de 720.000 de kilometri pe oră.”

Ce reprezintă această viteză, din punctul de vedere al posibilităților de a cerceta alte planete, de a stabili contacte fizice cu alte ființe?

Acești 200 km/s (720.000 km/h = 200 km/s), cât înseamnă viteza “amețitoare” pe care o va atinge vehiculul proiectat pentru 2018, este de 1500 de ori mai mică decât binecunoscuta viteză de 300.000 km/s cu care se deplasează lumina în vid.

Cea mai apropiată planetă de Pământ, din afara sistemului nostru solar, planeta Alpha Centauri Bb, se află în sistemul stelar Alpha Centauri, la o distanță aproximativă de 4,3 ani-lumină (adică lumina ar avea nevoie de 4,3 ani ca să o parcurgă).

Nava proiectată de NASA pentru 2018 ar putea parcurge această distanță în 6.450 de ani. (Nu putem să nu-l admirăm, și de data aceasta, pe marele nostru poet care așternea pe hârtie, în 1886 versurile poeziei “La Steaua”.)

Credem că nu este  cazul să mai căutăm argumente pentru a justifica ideea imposibilității ca un pământean, în căutare de alte civilizații, să ajungă acolo, pe cea mai apropiată planetă, sau pe alte planete aflate și mai departe.

Mai rămâne totuși o variantă care ar putea facilita întâlnirea cu “aliens” și anume varianta ca aceștia să fie ființe mult, mult mai evoluate tehnologic ca noi și să dispună de nave care se pot deplasa cu viteze apropiate de viteza  luminii sau să dispună de alte tehnologii, care să le permită înghițirea cu repeziciune a imensităților spațiale ale Universului. Numai în acest caz, asemenea ființe ar putea să ne apară în cale aici, pe Pământ.

Ar trebui să ne temem de ele? Din nou ar trebui să fim circumspecți. Inteligența și înzestrările tehnice nu includ întotdeauna și bunătatea, chiar dacă am fi tentați să credem că este așa.

Pământenii înșiși oferă destule exemple, care dovedesc asta și nu vom aminti aici decât cruzimea conchistadorilor lui Hernan Cortes, “aducători de civilizație din Spania europeană”, care, în perioada 1519-1521 au măcelărit mii de azteci și au dărâmat imperiul lui Montezuma.

Dacă memoria colectivă a omenirii nu ar stoca acest gen de informații, probabil că nu am cunoaște teama de venirea pe Terra a unor reprezentanți ai altor lumi. Ba mai mult, ne-am bucura pentru speranța impulsului uriaș ce l-ar putea transmite dezvoltării pământene, ei dispunând de o știință și tehnologie mult mai avansate decât ale noastre.

Credem că acest ultim gând precum și nepotolita curiozitate a ființei umane întrețin sforțările care se fac în direcția identificării vieții în “alte lumi”.

Telescoapele SETI

Telescoapele SETI

Chiar dacă astronomii au visat de secole la găsirea de viață extraterestră, această posibilitate a fost considerată de multă lume, așa cum considerăm și noi, exagerată – de domeniul “science fiction”.

Și totuși, în ultimii ani, în mod aproape surprinzător, mulți oameni de știință, dar nu numai ei, au început să ia căutarea vieții pe alte planete mult, mult mai în serios.

Un vârf de lance, pentru cercetările din acest domeniu, îl constituie Institutul SETI (Search for Extra-Terrestrial Intelligence) care a luat ființă în 1984 și care și-a asumat misiunea de a “explora, înțelege și explica originea și natura vieții din univers și de a aplica cunoștințele dobândite pentru a inspira și ghida generațiile actuale și viitoare.”

Miliardarul rus Yuri Milner a anunţat recent (în prezenţa celui mai faimos fizician în viaţă, Stephen Hawking) demararea unui proiect de căutare a semnalelor radio emise de entităţi extraterestre, denumit Breakthrough Listen. Suma pe care acesta a alocat-o proiectului, 100 de milioane de dolari pentru 10 ani, reprezintă cea mai mare sumă alocată vreodată pentru acest demers. Prin comparaţie, pentru SETI sunt alocate mai puţin de 2 milioane de dolari anual.

Rămânem la părerea că marile investiții în acest domeniu, în mod evident cele menționate nu sunt singurele, nu pot avea ca rezultat întâlnirea cu niște extratereștri generoși care să ne ajute să rezolvăm toate marile probleme ale omenirii.

La ce ne poate ajuta atunci simpla identificare a existenței vieții în lumi care sunt intangibile pentru noi? Chiar dacă vom descoperi urme de viață într-un ungher al Universului nu se întâmplă altceva decât se confirmă o concluzie la care se poate ajunge pe cale logică.

E de domeniul absurdului să credem că suntem singuri în Univers. Prin ce ne-am  merita privilegiul de a exista?  E posibil ca din cele aproximativ 6000 de stele care se văd cu ochiul liber pe bolta cerească (din cele două emisfere, nordică și sudică) numai Soarele să fie steaua care să asigure viața pe o planetă a ei? Și nu numai atât; câte stele, pe care nu le vedem cu ochiul liber, există în Galaxia noastră sau în celelalte miliarde de galaxii existente în Univers?

Toate aceste întrebări retorice nu sunt altceva decât argumente, credem noi suficient de logice, pentru demonstrația că nu suntem singuri. Prin urmare, banii cheltuiți pentru găsirea unor dovezi, reprezintă o irosire de resurse în condițiile în care Pământul, căminul nostru, este de multe ori neglijat.

Carl Sagan

Carl Sagan

Dar mult mai frumos a exprimat acest gând faimosul astrobiolog american Carl Sagan (unul din cele trei centre de cercetare care alcătuiesc Institutul SETI este CARL SAGAN CENTER) în cartea sa ”Un palid punct albastru – o viziune a viitorului omenirii în spaţiu”.

Cartea a fost inspirată de fotografia făcută Pământului de Sonda Voyager 1 în 1990 şi a fost publicată în 1994. Precizăm că, în ziua de 14 februarie 1990, după ce și-a îndeplinit obiectivele primare, NASA i-a comandat lui Voyager 1 (la cererea lui Carl Sagan), să își întoarcă, pentru un scurt timp, camera înspre sistemul nostru solar.

Între această dată și 6 iunie, același an, Voyager a trimis o imagine în care Pământul apărea ca “un palid punct albastru, suspendat într-o rază de soare…”.

Carl Sagan e de părere că această poză este unul dintre cele mai importante repere ce trebuie luate în considerare atunci când încercăm să ne raportăm la locul nostru în Univers și referitor la asta scrie:

“Consideraţi din nou acel punct. El e casa noastră. Acolo suntem noi. El înseamnă „aici”, el înseamnă „acasă”, el înseamnă „noi”. Pe el şi-au trăit viaţa toţi cei pe care îi iubiţi, toţi cei pe care îi cunoaşteţi, toţi cei despre care aţi auzit vreodată, orice fiinţe umane care au existat vreodată.

Pământul, văzut de Voyager 1, de la o distanţă de 5,9 miliarde km - palidul punct albastru

Pământul, văzut de Voyager 1, de la o distanţă de 5,9 miliarde km – palidul punct albastru

Agregatul bucuriei şi suferinţei noastre, mii de religii încrezătoare, ideologii şi doctrine economice, fiecare vânător şi devastator, fiecare erou şi laş, fiecare creator şi distrugător de civilizaţie, fiecare rege şi ţăran, fiecare cuplu de tineri îndrăgostiţi, fiecare mamă şi tată, copil plin de speranţe, inventator şi explorator, fiecare profesor de morală, fiecare politician corupt, fiecare „superstar”, fiecare „conducător suprem”, fiecare sfânt sau păcătos din istoria speciei noastre a trăit acolo: pe un fir de praf suspendat într-o rază de soare.

Pământul este o etapă foarte mică într-o arenă cosmică vastă. Gândiţi-vă la valurile de sânge vărsat de toţi acei generali şi împăraţi astfel că, în glorie şi triumf, ei ar putea deveni maeştri efemeri ai unei fracţiuni dintr-un punct.

Gândiţi-vă la cruzimile nemărginite abătute de locuitorii unui colţ al acestui pixel pe abia perceptibilii locuitori ai vreunui alt colţ, cât de dese sunt neînţelegerile lor, cât de mult râvnesc să se ucidă unii pe alţii, cât de pătimaşă este ura lor!

Atitudinea noastră, autoimportanţa noastră imaginară, iluzia că avem o poziţie privilegiată în Univers, sunt contestate de acest punct de palidă lumină. Planeta noastră este un punct însingurat în marele întuneric cosmic învăluitor.

În obscuritatea noastră, în toată această imensitate, nu există nicio sugestie că ajutorul va veni din altă parte pentru a ne salva de noi înşine. Pământul este singurul univers cunoscut până acum ca adăpost al vieţii. Nu există alt loc, cel puţin în viitorul apropiat, către care ar putea migra specia noastră. Locuri de vizitat, da. A ne stabili în altă parte, încă nu.

Ne place sau nu, pentru moment, Pământul e locul unde ne afirmăm. Poate că nimic nu ilustrează mai bine deșertăciunea trufiei omului decât această imagine îndepărtată a micuței noastre lumi. Ea subliniază responsabilitatea noastră de a fi mai îngăduitori unul cu celălalt și de a proteja și prețui “palidul punct albastru”, singura casă pe care am cunoscut-o vreodată.”

Nu-i așa că acest text al lui Carl Sagan, ne oferă o picătură de fericire?

Don’t worry, be happy!

Surse:

1. independentul.tripod.com/astronomie3.html

2. www.scientia.ro/stiri-stiinta/86-terra/6665-breakthrough-listen-un-nou-proiect-bine-finantat-100-milioane-pentru-cautarea-extraterestrilor.html

3. www.vox.com/2015/8/6/9108003/nasa-alien-space

4. www.scientia.ro/homo-humanus/citate-recenzii-note-de-lectura/1849-recenzie-un-palid-punct-albastru-o-viziune-a-viitorului-omenirii-in-spatiu-1994-carl-sagan.html

5. www.vopus.org/ro/gnoza-gnosticism/intelepciunea-gnostica/carl-sagan—palidul-punct-albastru.html

07 Aug

Rozul e pentru fetițe, albastrul pentru băieței!?

“De cele mai multe ori nu vedem mai întâi şi definim apoi, ci întâi definim şi apoi vedem. Din marea, înfloritoarea şi zgomotoasa confuzie a lumii exterioare, alegem ceea ce cultura a definit deja în numele nostru şi avem tendinţa de a percepe ceea ce am ales sub forma pe care am primit-o ca stereotip de la cultura noastră.”

                                                      Walter Lippmann – scriitor american

Cele ce urmează au la bază un eveniment fericit petrecut în familia noastră în urmă cu câteva luni: venirea pe lume a unui nou membru al familiei.

Pentru cele mai multe familii și nici a noastră nu face excepție, aflarea sexului copilului mai devreme este “crucial”, deoarece toată lumea ar vrea să știe, printre altele, ce culoare de haine și jucării trebuie să pregătească – roz sau albastru?CameraRoz

În multe cazuri, în timpul preparativelor pentru primirea noului membru de familie, se zugrăvește și viitoarea cameră a acestuia și se schimbă și perdelele pentru a fi în acord cu sexul copilului.

Apoi, aproape imediat după naștere, fiecare bebeluș este echipat cu “uniforma” lui sau a ei (costumaș albastru respectiv roz), astfel încât să nu mai fie loc pentru nici o confuzie.

Majoritatea dintre noi, părem convinși că rozul este o culoare în mod intrinsec feminină, care ne face să ne gândim la delicatețe, flori, mirosuri dulci, în timp ce albastrul este tipic bărbătesc, fiind asociat cu lucruri mai dure….box…. fotbal.. automobile. CameraAlbastra

În cazul familiei noastre, indeciziile au fost alimentate și de o pățanie pe care ne-a relatat-o medicul nostru de familie: unei viitoare mămici, la controalele de rutină cu aparatură de ultimă generației, i s-a spus că puiuțul care urma să se nască va fi fetiță. S-au făcut cumpărăturile de rigoare, inclusiv pătuțul și așternuturile, de culoare roz. Dar, lovitură de teatru, puiuțul venit pe lume, a fost băiețel. Bucuria a fost la fel de mare numai că s-a iscat o problemă: tot ceea ce s-a cumpărat dinainte era “nepotrivit”.

Pe unele meleaguri medicii se feresc să facă previziuni privind sexul fătului deoarece se cunosc cazuri când, în situații ca și cea prezentată, ei au fost dați în judecată.

Ne-am pus câteva întrebări: Oare chiar așa importantă este această problemă a culorilor? Are ea vreun temei?

Dacă unui băiețel i se asociază îmbrăcăminte sau alte obiecte de culoare roșie sau roz Timmydevine mai puțin drăgălaș? E adevărat că se poate ivi problema ca, în timpul plimbărilor, unele persoane întâlnite, bazându-se pe același stereotip, să spună,  “Ce fetiță drăguță!” Dar are asta vreo importanță?

Oricum, interesul nostru pentru originile acestui stereotip a fost stârnit. Din capul locului suntem siguri că stereotipurile și prejudecățile, cu cât sunt mai vechi cu atât sunt mai greu de “spart” iar ideea cu sexul slab (dar frumos), respectiv aceea că gingășia femeilor este opusă durității bărbaților nu e luată tocmai din aer, ea datează de pe vremea vânătorilor-culegători; poate fi argumentată chiar și biologic.

Istoria ne spune că, încă pe vremea traiului în caverne, femeile erau casnice, rămâneau cu copiii, în timp ce bărbații, mult mai puternici, goneau și vânau gazelele.

În toată istoria, care a urmat, a existat o “lume a bărbaților” și o “lume a femeilor,” și cele două nu prea interferau.

Valorile familiei au rămas tributare acestei constrângeri generate de distincția între “lumea bărbatului” și “lumea femeii”.

Revoluția industrială, prin plecarea de acasă a bărbaților (mersul la fabrică a însemnat altceva decât lucrul pe lângă casă, în mici manufacturi sau pe terenul agricol), a adâncit “prăpastia”.

Prejudecata privind existența celor două lumi continuă să aibă adepți și în zilele noastre.

Multe femei (casnicele) aleargă toată ziua prin casă ca să întrețină gospodăria iar alergatul lor, nici chiar în condițiile tehnologiei de azi, nu este chiar echivalent cu relaxarea. În același timp, un tată contemporan, chiar dacă ar ști cum să schimbe scutece și cum să pregătească feluri de mâncare, dacă le face, este considerat a fi “sub papuc” sau “progresist”.

Pornind de aici, poate ar fi de înțeles ca și culorile potrivite celor două lumi să difere dar…

Credem că se pot găsi argumente suficiente ca să combatem prejudecata cu privire la “sexul slab”.

Într-o vreme, în secolul al XIX-lea, simpla menționare a numelui bandei The Forty

Florrie Holmes, one of the Forty Thieves, who was once arrested for collecting bets for Bert McDonald while sitting in his Sunbeam beneath the railway arches at Waterloo, and was the girlfriend he left behind when he fled to the USA. BOOK: Gangs of London by Brian McDonald

Elephants (Cei patruzeci de elefanți), stârnea fiori de groază printre proprietarii de magazine din Londra. O simplă privire a unui membru al bandei îi făcea pe angajații și clienții unui magazin să o ia la fugă. Aceste manifestări nu erau provocate de o bandă tipică de bărbați mizerabili. Banda era formată din tinere femei iar temutul lor lider era Annie Diamond, cu vârsta de 20 de ani. Banda The Forty Elephants a săvârșit unele dintre cele mai mari crime și furturi din magazine pe care Marea Britanie le-a văzut vreodată. Multă lume a afirmat că au fost mai dure și mai rapide decât cei mai puternici tâlhari de sex masculin din acele vremuri.

The Forty Elephants nu sunt singurul grup de oameni care au întors cu 180 de grade stereotipurile de sex.

În India de Nord-Est, există un trib de orientare matriarhală numit Garos. În mod tradițional, în această societate, femeia este cea care propune bărbatului căsătoria, dar se așteaptă ca mirele, înainte de a accepta propunerea, să fugă. Familia miresei trebuie să-l “captureze” și să-l aducă înapoi în satul potențialei sale mirese. După aceea el are totuși posibilitatea de a accepta sau respinge propunerea.

Ca să “spargem” definitiv stereotipul femeie (slabă dar frumoasă și gingașă) – bărbat (puternic) menționăm numele unor femei mai mult decât puternice, care au condus sau conduc, milioane de bărbați: Indira Ghandi, Golda Meir, Margaret Teacher (“doamna de fier”) Angela Merkel.

Stereotipul de care am vorbit, a creat la rândul lui altele cum ar fi și acela al purtatului hainelor de anumite culori, albastrul fiind considerat o culoare bărbătească în timp ce rozul este mai mult feminin.

Numai că, în contrast cu ideea că un stereotip este cu atât mai greu de combătut cu cât este mai vechi, credem că vă vom uimi cu informația că stereotipul cum că rozul e pentru fetițe este de dată relativ recentă, el funcționează doar de vreo 75 de ani.

Până la începutul secolului XX, oamenilor nu le păsa ce culoare au scutecele copiilor lor, pentru că lăsaseră în urmă capriciosul secol al XIX-lea în timpul căruia culoarea materialului, de sub fundicul copilului ș.a.m.d. erau ultimele lucruri la care se gândeau. Omenirea suporta vremuri grele în care rata mortalității infantile era incredibil de mare pentru că războaiele civile, holera și haitele de câini rătăcitori devorau copiii.

Problemele legate de sex au fost “abordate și rezolvate cu entuziasm” abia prin 1910, când   s-a decis atribuirea de culori pentru fiecare “echipă”: albastru pentru fete și roz pentru băieți. Atenție, nu este greșeală de tipar! Un editorial din 1918 din “Earnshaw’s” – rubrica “Infants”  chiar afirma că ”rozul, o culoare mai hotărâtă și mai puternică … este mai potrivită pentru un băiat, în timp ce albastrul, o culoare mai delicată și plină de grație, este mai frumoasă pentru o fată”.

Dar părerile au început să se schimbe și, prin 1927, au apărut dezacorduri cu privire la culoarea pe care ar trebui să o poarte fiecare sex. Revista “Time” a publicat rezultatul unui sondaj, realizat prin magazinele cu articole pentru copii, privind culoarea pentru care se pledează.

În final, în 1940 agențiile de publicitate au definitivat culorile și au “decretat” că rozul este pentru fete.

Dacă reușiți să ieșiți de sub presiunea de a fi “bărbătesc” sau “feminin”, adică v-ați eliberat din chingile unor stereotipuri, înseamnă că nu vă dă târcoale stresul cu care ele sunt asociate și dispuneți de o picătură de fericire în plus.

Don’t worry, be happy!

Surse:

1. www.cracked.com/article_19780_5-gender-stereotypes-that-used-to-be-exact-opposite.html

2. en.wikipedia.org/wiki/Forty_Elephants

3. en.wikipedia.org/wiki/Garo_people