26 Feb

Nu suntem așa deschiși la minte cum credem că suntem!

“Merită să păstrezi o minte deschisă, dar nu atât de deschisă încât să îţi cadă creierul afară.”

                                                                                                   Carl Sagan

Tuturor ne place să credem că suntem deschiși la minte dar, din păcate, chiar și cei mai “deschiși” și “informați”, dintre noi, sunt mult mai închiși la minte decât ne-ar plăcea să admitem.

A fi cu adevărat “deschis la minte” înseamnă recunoașterea posibilității că unele dintre ideile noastre ar putea fi greșite, înseamnă totodată existența disponibilității de a analiza orice idee nouă.HowOpenMindedAreYou

Mulți dintre noi ne închidem mintea față de o mulțime de lucruri și asta nu este rău, atunci când este vorba de lucruri dovedite a fi false. La această situație însă pot ajunge doar cei deschiși la minte care, totodată, își păstrează gândirea critică.

Din păcate, suntem îndreptățiți, din nou, să ne amintim că “teoria ca teoria dar practica ne omoară”.

Nimeni nu vrea să audă că nu are dreptate. Ar fi bine dacă conduita noastră ar fi de așa manieră încât, atunci când cineva ne contestă argumentat, să luăm în considerare argumentele și să le evaluăm. Dar nu se întâmplă așa. Atunci când ni se aduc contraargumente, ele nu fac altceva decât să întărească părerile noastre preexistente.

Politica, teren de manifestare a lipsei de deschidere din mințile oamenilor

Manifestările absenței deschiderii din mințile noastre ies cel mai pregnant în evidență în perioada sezoanelor electorale care, de obicei, scot cei mai rău chiar și din cei mai buni dintre noi.

Primul asemenea sezon a fost, pentru noi, în anul 1990 când procentul de participare la vot a fost de 86,19%. Atunci, comportamentul electoratului român a produs o adâncă nedumerire în cercurile occidentale: un procent de 85,07% dintre votanți au optat pentru revenirea la regimul pe care îl răsturnaseră prin jertfă de sânge, doar în urmă cu câteva luni, în decembrie 1989.

Nu s-a acordat atunci aproape nicio atenție ofertelor care, în mod aproape cert, ar fi însemnat îndepărtarea de comunism.

Mințile oamenilor nu au fost deloc deschise la un alt gen de lume, total opus comunismului, propus de pildă de candidatul Ion Rațiu, care a obținut un procent de 4,29% din voturi.

În timpul confruntărilor electorale obișnuite toate dezbaterile devin certuri lipsite de rațiune între oameni care nu fac altceva decât să își consolideze propriile opinii.

Contestările consolidează ideile preexistente și nu stimulează deschiderea minților

Prejudecățile ne blochează capacitatea de a prelua și alte argumente și împiedică deschiderea minților noastre la idei noi.

Simplist vorbind, lucrurile se petrec ca și cum dezideratele convingerilor mele nu numai că nu mă lasă să mă gândesc critic la dezideratele oponentului în idei dar, chiar îmi provoacă gânduri de genul “cât de drepte și corecte sunt valorile pe care le susțin eu și cât de prost ești tu”.

Dacă ni se arată ceva care subminează convingerile noastre, devenim confuzi, poate chiar supărați dar, rareori ne răzgândim.

Ce s-ar putea face pentru ca lucrurile să nu se întâmple așa?

Prea multe recomandări nu prea există. Cel mai bun lucru ar fi să acceptăm posibilitatea că ne putem înșela și să ne stimulăm disponibilitatea de a reevalua lucrurile.

Ne concentrăm pe ce ne aduce în mod direct beneficii

Este interesant să observăm, și probabil nu este o surpriză, că acordăm mai multă atenție la problemele care ne afectează în mod direct și acordăm doar o atenție secundară celor care nu fac acest lucru.

Altfel spus, este mai puțin probabil să fim mai aproape cu mintea de o problemă care nu are impact direct asupra noastră.

Pentru exemplificare să avem în vedere programul “Prima Casă”.

Fiecare partid are, probabil, o poziție cu privire la acest program de ajutorare a familiilor tinere.

Dacă tocmai aveți, printre rude, tineri creditați conform acestui program, probabil veți urmări care dintre partide v-ar aduce beneficiul cel mai mare.

Poate că sunteți chiar în situația de a întemeia o familie și atunci ajutorarea tinerelor familii este probabil platforma care vă interesează cel mai mult și partidul care oferă un program de care să beneficiați direct va fi cel pe care îl preferați, lăsând la o parte alte probleme.

Desigur, de cealaltă parte, există un alt alegător care, nu are o asemenea situație în familie, fie că toți membrii ei au locuințe și și-au achitat creditele fie au avut suficienți bani pentru a-și plăti integral locuința. În acest caz, programul “Prima Casă” nu prezintă niciun interes.

Mai rău, deoarece banii pentru acest program trebuie să vină de undeva, lucru ce poate afecta la un moment dat propriile venituri, este posibil ca unii alegători să fie interesați chiar de renunțarea la acest program.

În orice caz, aceasta este o problemă complicată, cu o mulțime de variabile și este greu de cuprins simultan ambele puncte de vedere.

Cei mai mulți dintre noi nu pot vedea acest gen de probleme, dincolo de beneficii.

Trebuie să recunoaștem că, atunci când e vorba de problemele care ne afectează în mod direct, este dificil să ne scoatem din ecuație și să ne gândim la un bine mai general.

“Pune-te în locul celuilalt”, este probabil, singura abordare care poate ajuta la schimbarea opiniilor noastre.

Nimeni nu studiază opiniile opuse

Am spus înainte că, dacă dorim să avem mintea deschisă, trebuie să cunoaștem punctele de vedere opuse, să medităm asupra fiecărui argument și apoi să ne formăm propria opinie.OpenYourMindBeforeYourMouth

Dacă suntem însă realiști, trebuie să recunoaștem că, de fapt, cei mai mulți dintre noi nu fac asta niciodată. Puțină lume se deranjează să mediteze la opiniile unor adversari.

Nu este exclus că, deoarece ne place să urmărim dezbaterile politice de la televizor, avem convingerea că suntem atenți și la punctele de vedere opuse. Însă, popularitatea acestui gen de dezbateri are mai mult de a face cu un spectacol decât cu producerea unei deschideri față de punctele de vedere ale oponenților. Multe dezbateri televizate fac rating pentru că oamenilor li se par distractive și nicidecum pentru că oferă oportunitatea de a analiza puncte de vedere opuse.

Puțini oameni ajung să conchidă, după ce au studiat punctele de vedere opuse: “uite, am citit acea părere opusă cu mintea deschisă și, iată cu ce nu sunt de acord, aici e ceea ce mi-a furnizat unele idei noi iar aici este partea despre care aș dori să aflu mai multe.”

Cei mai mulți dintre noi pornim de la premiza că punctele de vedere opuse sunt false sau că facem ceva masochist prin analizarea opiniei unei alte persoane. De fapt, folosim opiniile adversarilor drept combustibil care alimentează focul opiniei noastre preexistente.

Cu toate acestea, cea mai bună soluție pentru această problemă este ca mai întâi să ascultăm (și să și auzim) punctele de vedere opuse.

În același timp, credem că, putem citi sau viziona tot ce vrem dar, cea mai bună șansă de a auzi ceea ce cealaltă parte zice este conversația.

Oricum, în orice confruntare de opinii, trebuie să ne alocăm timp pentru a medita la ideile oponenților.

Scriind aceste rânduri, ne vin în minte propriile închistări în unele situații stupide și ni se face rușine pentru distorsiunile respective.

Sperăm că Dumneavoastră nu aveți a vă reproșa așa ceva și, prin urmare, beneficiați de o picătură de fericire.

Don’t worry, be happy!

Surse:

1. ro.wikipedia.org/wiki/Candida%C8%9Bi_la_pre%C8%99edin%C8%9Bia_Rom%C3%A2niei

2. lifehacker.com/were-not-as-open-minded-as-we-think-you-are-1759787196?utm_source=pocket&utm_medium=email&utm_campaign=pockethits

19 Feb

Lăsați copiii creativi să-și urmeze pasiunile proprii!

“Secretul creativității stă în a ști cum să-ți ascunzi sursele.”

                                                              Albert Einstein

De multe ori prezența unor copilași este însoțită de meditații de genul: Cum e posibil ca din atâția copii, în marea lor majoritate drăgălași, rezultă așa mulți adulți mizerabili?

În mod asemănător, suntem contrariați când aflăm de copii care, citesc la vârsta de 2 ani, interpretează Bach la 4 ani, jonglează cu calculele la 6 ani și vorbesc fluent limbi străine la 8 ani. Dintr-un număr mare de asemenea copii, ce par supradotați, despre care te aștepți să se realizeze ca mari savanți, artiști de top, oameni cu succese răsunătoare, rezultă doar un procent infim de adulți cu o carieră strălucitoare.CreativeChildren

Marea majoritate a micilor genii, devin niște persoane adulte mediocre și nicidecum aureolate.

Părăsind tărâmul pur teoretic al meditațiilor prezentăm, pentru argumentare, o statistică legată de cel mai prestigios premiu național american, pentru elevii de liceu dotați științific, botezat “Super Cupa Științei” (Super Bowl Of Science) care este decernat printr-un concurs de căutare a talentelor (Westinghouse Science Talent Search).

De la începuturi, în 1942, până în 1994, în urma concursurilor, au fost recunoscuți ca finaliști mai mult de 2000 de adolescenți precoce. Dintre aceștia, doar 1 % au ajuns să urmeze Academia Națională de Științe, și doar opt au câștigat premii Nobel.

Putem deci afirma că, rareori, “copiii minune” devin, ca adulți, genii care schimbă lumea.

O primă explicație, pentru această realitate, poate fi aceea că, poate, le lipsesc aptitudinile sociale și emoționale care să îi ajute dar, această explicație nu este suficientă.

Ceea ce se pare că îi trage cel mai mult înapoi pe supradotați este că ei nu învață să fie originali. Ei tot timpul se străduiesc să câștige aprobarea și admirația părinților și profesorilor lor.

Când ajung însă să performeze la Ateneul Român sau să devină campioni de șah, de talia lui Gari Kasparov, ceva neașteptat se întâmplă: fac totul perfect, dar nu fac nimic nou (nu sunt creativi).

Talentații învață să cânte magnific Mozart, dar rareori compun lucrări proprii originale.

Ei își concentrează energia pe consumarea cunoștințelor și deprinderilor existente și nu pe descoperirea unor noi perspective.

Ei merg, mai degrabă, pe căile deja “bătătorite” decât să găsească altele, ale lor proprii.

Cercetările sugerează că cei mai mulți copii creativi sunt susceptibili mai degrabă de a deveni “animăluțe de companie” ale profesorilor lor, și păstrează ideile proprii, originale, numai pentru ei.

În limbajul profesorului de la Yale, William Deresiewicz (în lucrarea Excellent Sheep: The Miseducation of the American Elite and the Way to a Meaningful Life), “ei devin excelente oi”.

Este adevărat, la maturitate, mulți copii geniali devin experți în domeniile lor și lideri ai organizațiilor din care fac parte însă “doar o fracțiune din copiii talentati ajung, în cele din urmă, să devină adulți creatori revoluționari. Cei care o fac trebuie să facă o tranziție dureroasă, la un adult care reface în cele din urmă un domeniu” conform psihologului Ellen Winner, de la Boston College.

Acel salt însă, cele mai multe “genii”, nu îl fac niciodată. Ele aplică abilitățile lor extraordinare strălucind la locurile lor de muncă, fără a face valuri. Ei devin medici care își vindecă pacienții, fără a revoluționa sistemul medical aflat în colaps, sau avocați care își apără clienții de tarifele abuzive, dar nu încearcă să transforme ei înșiși legile.

Atunci, cum se crește și stimulează un copil creativ?

Un studiu a comparat familiile copiilor care au fost apreciați ca fiind situați printre cei 5 % cei mai creativi din sistemul lor școlar cu familiile copiilor care nu au fost neobișnuit de creativi.

Părinții copiilor obișnuiți au folosit în medie șase reguli, privind programele specifice pentru efectuarea temelor și alte activități.

Părinții copiilor extrem de creativi au impus, în medie, mai puțin de o regulă.

Misiunea de a crește un copil creativ este dificilă pentru că creativitatea este greu de alimentat, dar ușor de blocat.

Un grup de psihologi i-au comparat pe cei mai creativi arhitecti din America cu un grup de colegi de înaltă calificare, dar neoriginali. Ei au constatat că părinții arhitecților creativi: “Au pus accentul pe dezvoltarea propriului cod etic al copiilor.”

Da, părinții și-au încurajat copiii să urmărească excelența și succesul – în același timp i-au încurajat să găsească “bucurie în lucru.” Copiii lor au avut libertatea să-și pună în ordine propriile valori și să-și descopere propriile interese. Asta i-a configurat să înflorească ca adulți creativi.

Când psihologul Benjamin Bloom a condus un studiu despre anii de început ai unor muzicieni, artiști, atleți și oameni de știință, el a aflat că părinții acestora nu au avut intenția să crească copii, viitoare superstar-uri. Ei nu au fost “sergenți de companie” sau “conducători de sclavi” pentru copiii lor. Ei doar au răspuns la motivația intrinsecă a copiilor lor. Atunci când copiii au arătat interes și entuziasm într-o abilitate, ei i-au sprijinit.

Pianiștii de top nu au avut profesori de elită din momentul în care au început să umble; primele lecții au venit de la instructori care s-a întâmplat să locuiască în apropiere și au făcut ca învățarea să devină distractivă. Mozart a arătat interes pentru muzică înainte de a lua lecții, nu invers.

Nici sportivii de elită nu au început mai bine decât colegii lor. Când echipa dr. Bloom a intervievat jucătorii de tenis care au ajuns între primii 10 din lume au aflat că aceștia, parafrazându-l pe vestitul actor de comedie Jerry Seinfeld, “nu au început să facă flotări din stadiul de făt”. Majoritatea “stelelor” din tenis și-au amintit un singur amănunt despre primii lor antrenori: “Au făcut ca tenisul să fie plăcut”.

Aceste exemple dovedesc că nu sunt suficient de temeinice unele mituri privind drumul spre genialitate printre care și cel privind miile de ore necesare pentru exersare.

Sunt necesare aceste ore de exersare dar nu trebuie pierdute din vedere și alte amănunte.

De pildă, este posibil ca exersarea să pună în umbră căile de îmbunătățire ale zonei de studiu. Cercetările arată că cu cât exersăm mai mult, cu atât mai mult ne afundăm într-un sistem de gândire specific. Din acest motiv, de exemplu, jucătorii de bridge experți se adaptează mai greu, decât începătorii, situațiilor noi care apar când se schimbă unele reguli de joc sau contabilii experți se obișnuiesc mai greu, decât începătorii, cu aplicarea legilor fiscale noi.

Mai apare o întrebare: ce îi motivează pe oameni să exerseze, o anume abilitate, mii de ore?

Răspunsul cel mai plauzibil este: pasiunea – descoperită prin curiozitate naturală sau cultivată prin experiențe plăcute timpurii, cu o anumită sau mai multe activități.

În același timp, dovezile arată că contribuțiile creative depind nu doar de profunzimea cunoștințelor și experiențelor persoanei ci și de vastitatea lor.

În modă (fashion), colecțiile cele mai originale provin de la creatori care-și petrec cel mai mult timp lucrând în străinătate.

În știință, câștigarea unui Premiu Nobel de către un savant se datorește mai puțin genialității minții sale și mai mult interesului pentru mai multe lucruri.Albert-Einstein-violin-1929

Legat de acest fapt, este interesant de menționat că, oamenii de știință, câștigători ai premiului Nobel, au șanse mari de a performa și în artă. Nimeni nu îi forțează să se implice în asemenea hobby-uri artistice iar implicarea este o consecință a curiozității lor. Și, uneori, această curiozitate le stimulează inclusiv “flash-uri” de înțelegere.

De exemplu, Albert Einstein spunea: “Teoria relativității mi-a fost relevată de intuiție, iar forța motrice din spatele acestei intuiții este muzica”. Mama lui l-a înscris la lecții de vioară începând de la vârsta de 5 ani, dar dragostea pentru muzică a înflorit numai ca adolescent, când nu mai lua lecții dar, a dat peste sonatele lui Mozart. “Dragostea este un profesor mai bun decât sentimentul de datorie”, spunea el.

Credem că am enumerat suficiente argumente în favoarea ideii că nu se pot “programa” copiii pentru a deveni creativi, pentru a deveni genii.

Încercarea de a-i programa pentru un anumit tip de succes va conduce în cel mai bun caz la obținerea unui “robot” ambițios.

Dacă ne dorim un copil care să producă idei originale lumii, trebuie să-l lăsăm să-și urmeze pasiunile proprii și nu pe ale noastre.

Oricum, dacă avem un copil sănătos, fie că el s-a plasat, fie că nu, pe drumul spre genialitate, suntem, garantat, posesori de o imensă fericire (nu numai picături).

Don’t worry, be happy!

Surse:

1. www.nytimes.com/2016/01/31/opinion/sunday/how-to-raise-a-creative-child-step-one-back-off.html?utm_source=pocket&utm_medium=email&utm_campaign=pockethits&_r=0

2. en.wikipedia.org/wiki/Intel_Science_Talent_Search

12 Feb

Putem stopa procrastinarea?!

„Dacă creierul ar fi suficient de simplu ca să-l înţelegem, am fi atât de simpli, încât nu l-am înţelege.”

                                                                                            Emerson M. Pugh

Am pomenit în mai multe rânduri, pe blogul nostru, despre amânare fără să furnizăm însă vreo explicație a acestui comportament uman, aproape general.

Căutând o asemenea explicație, am aflat că ea ne poate fi oferită de modul cum funcționează creierul fiecăruia dintre noi.Paleocortex

Neocortexul, care constituie la om cea mai mare parte a scoarței cerebrale și paleocortexul (sistemul limbic), o altă structură importantă a creierului, stau la baza modului în care ne planificăm și ne realizăm activitățile. Cele două părți ale creierului ajung însă, uneori, în conflict.

Să ne gândim la toate lucrurile pe care le-am amânat dar nu ne-am luat definitiv gândul de la ele. Ne mai gândim la ele, pentru că nu este vorba de lucruri despre care credem că nu sunt importante sau că am dori să le ignorăm, să le facem să dispară. Pur și simplu le amânăm. Cum se explică acest proces?

Trebuie să spunem de la bun început că nu este chiar asa rău cum suntem tentați să credem: în realitate recurgem la amânări probabil mult mai puțin.

Există o mulțime de lucruri care, planificate sau nu, trebuiau să se realizeze și care aproape întotdeauna se și realizează: mâncatul atunci când simțim foame, băutul atunci când ne este sete, mersul la culcare, atunci când suntem obosiți. Nimeni nu trebuie să ne cicălească pentru ca să mâncăm, să bem sau să ne odihnim.

Toate aceste activități sunt bune pentru noi, atât în prezent cât și pe termen lung și, totodată, este absolut necesar ca ele să se realizeze cu o anumită periodicitate. Prin urmare, sunt multe activități umane care nu sunt expuse riscului de amânare.

Care sunt atunci activitățile expuse acestui risc?

Factorul care pare să separe activitățile, pe care le efectuăm cu ușurință și la timp, de cele pe care le punem în mod curent deoparte este:  cât de bine ne fac ele să ne simțim.

Cu alte cuvinte, se pare că nu avem nici o problemă în a face lucruri care sunt în interesul nostru pe termen lung, atât timp cât ne simțim bine în prezent, aici și acum. E suficient ca o singură dată acele activități să impună un efort suplimentar, sau neplăceri, că totul se schimbă.

Lucrurile se întâmplă ca și cum creierul nostru este mai interesat de faptul că ceva ne face să ne simțim bine în prezent decât de faptul că altceva va fi bun pentru noi mai târziu.

În acest moment al explicațiilor intervin cele două componente ale scoarței cerebrale, menționate mai sus.

Simplificând puțin lucrurile, putem să spunem că există o parte a creierului având, pe lângă altele, și rolul de a cântări cu mai multă precizie avantajele unui anumit comportament în raport cu costurile sale. Această parte este neocortexul și el, în mod frecvent, ajunge la concluzii de genul: beneficiile realizării unui anumit demers sunt mai mari decât costurile sale.

Dar, există și paleocortexul, parte a creierului, care se preocupă doar de ceea ce se petrece în prezent.Procrastinarea

Ca urmare, dacă o anumită acțiune sau comportament pare să atragă mai degrabă complicații decât beneficii, paleocortexul nu este interesat de el.

De obicei, cele două sisteme sunt în acord unul cu celălalt numai atunci când ceva care este bun, pe termen lung, este de asemenea bun și în prezent. În această categorie se încadrează și mâncatul pentru că pare ceva bun pentru ambele sisteme.

Când cele două sisteme nu sunt de acord, neocortexul joacă rolul “îngerului de pe umăr” (care îți șoptește la ureche “Această activitate, e bună pentru tine!”) în timp ce paleocortexul joacă rolul “diavolului cu tentații” (“Relaxează-te amice, lasă activitatea asta pentru altă dată pentru că înseamnă prea multă muncă!”).

Când o activitate de viitor este în curs de planificare, paleocortexul este interesat mai puțin și lasă problema la nivelul neocortexului. Când vine însă rândul efectuării concrete a acelei activități, paleocortexul devine brusc foarte interesat și, frecvent, în dezacord cu neocortexul.

Interacțiunea și concurența ocazională între aceste două sisteme explică de ce atunci când ne planificăm în mod serios să întreprindem ceva benefic în viitor, când îi vine rândul respectivei activități, la fel de serios, o punem deoparte.

Când e vorba de planificare, neocortexul înregistrează calm că beneficiile depășesc costurile, în timp ce paleocortexul “trage un pui de somn”. Când vine însă momentul efectiv al executării, paleocortexul “țipă” atât de tare în legătură cu costurile prea mari încât neocortexul are puține șanse de a-l depăși (adică de a aplica cele planificate).

Se poate ajuta neocortexul să învingă paleocortexul “recalcitrant”, pentru a rupe ciclul amânărilor?

Răspunsul este da, dacă aplicăm unele strategii ca și cele de mai jos:

– Dacă întârziați mereu cu plata facturilor de utilități, puteți folosi un sistem de debitare automată a facturilor, oferit de bănci. La fel se poate proceda și atunci când vine vorba de economisire pentru pensie. Cele mai multe activități repetitive, trebuie supuse unor asemenea automatizări.

– Deoarece, în ceea ce privește prezentul, paleocortexul este foarte activ faceți ca activitatea dorită să fie atractivă aici și acum în detrimentul activităților tentante, dar nedorite. De exemplu, pentru a spori șansele de practicare a unei activități sportive în aer liber, faceți-o cu muzică, alăturați-vă unui grup cu care să vă antrenați împreună sau, practicați un sport de echipă. În acest fel activitatea cu beneficii (mișcarea în aer liber) devine un element secundar față de ceva distractiv (muzica, socializarea).

Puteți încerca, de asemenea, să faceți un “contract” cu un prieten sau membru de familie, care să vă forțeze să “plătiți o penalizare”, de fiecare dată când nu reușiți să vă realizați o anumită activitate planificată.

Credem că picătura de fericire, ce poate vă este oferită de citirea acestor rânduri, se datorește sentimentului de ușurare resimțit la aflarea faptului că, nu noi suntem cei cărora trebuie să li se reproșeze procrastinarea ci paleocortexului.

Don’t worry, be happy!

Surse:

1. www.physioanatomy.com/romanian/medicina/sistemul-nervos/structura-scoartei-cerebrale/

2. www.fastcompany.com/3055984/how-to-be-a-success-at-everything/how-to-finally-stop-procrastinating-for-real-this-time?utm_source=pocket&utm_medium=email&utm_campaign=pockethits

05 Feb

Este irațională frica de radiații?

„Există puţin adevăr în fiecare exagerare şi puţină exagerare în fiecare adevăr.”

                                                                                          Leonard Barnes

Radioactivitatea stârnește temeri primare la multe persoane, dar Geoff Watts, jurnalist la BBC (inițial a petrecut 5 ani în domeniul cercetărilor biomedicale), susține că un sentiment nejustificat al riscurilor poate provoca, de asemenea, daune.

Cele ce urmează constituie o adaptare după textul “Is your fear of radiation irrational?”, publicat de jurnalist pe www.mosaicscience.com.

  

În Alpii austrieci, în localitatea balneo-climaterică Bad Gastein, la 2 Km în inima muntelui Radhausberg, unde temperatura este de aproximativ 40 °C și umiditatea de 100 %, există o bază de tratament, Gasteiner Heilstollen, foarte căutată.

Bad Gastein

Bad Gastein

Conform managerului general al bazei, Christoph Köstinger, de profesie fizician, cam 9000 de pacienți, fac o “terapie completă spa”, de o sesiune pe zi, timp de 2-4 săptămâni, iar mai multe mii fac sesiuni mai scurte.

Aici “terapie” înseamnă a respira, timp de 30 de minute, într-o atmosferă bogată în radon.

Ați citit bine… atmosferă bogată în radon, gazul acela despre care la orele de fizică ați aflat că este radioactiv și emite radiații ionizante, numite “particule alfa”.

Viziunea noastră privind radiațiile, riscurile și beneficiile lor, este complexă și încărcată de negativism.

Suntem cu toții conștienți de efectele unei arme nucleare, scenariul Armaghedon privind o iarnă nucleară, tipurile de cancer și malformații congenitale cauzate de dozele mari de radiații și altele asemenea.

Explicația fricii de radiații este simplă. Amenințările invizibile sunt întotdeauna mai descurajante iar radiațiile fac parte din această categorie pentru că nu se pot nici vedea nici controla.

Însă, teama justificată de nivele ridicate și necontrolate de radiații a subminat și eventuala noastră dorință de a vedea că riscurile pe care le implică nivelurile scăzute și gestionabile sunt acceptabile.

Din cauza unor asemenea temeri exagerate, nu prea se ține cont de eventualul efect benefic al acestor radiații de care, printre alții, medicii de la Gasteiner Heilstollen sunt convinși.

Ei arată că numeroase studii clinice atestă popularitatea tratamentului și că pacienții lor devin capabili să reducă sau chiar să abandoneze terapiile cu medicamente, folosite înainte de terapie, pentru ameliorarea unor suferințe, cum ar fi artrita reumatoidă, astmul, sinuzita sau psoriazis.

Este chiar uimitor entuziasmul cu care unii oameni caută să folosească aceeași forță a naturii, pe care cei mai mulți alții cred că trebuie să o evite cu orice preț. De exemplu, unul dintre pacienții de la Gasteiner Heilstollen a revenit aici a 70-a oară.

Abordarea managerului general Köstinger, privind riscurile la care se expun pacienții bazei, este pragmatică.

El pune în balanță riscul expunerii la radiațiile în doze mici și ceea ce el descrie ca fiind “efectul dovedit științific” al tratamentului.

“Avem un risc ipotetic [de radiații]”, spune el, “dar chiar și în cel mai rău caz, acesta este minim în comparație cu riscurile tratamentului medicamentos pe care pacienții noștri sunt de obicei în măsură să nu îl mai utilizeze. Dacă există un risc, putem trăi cu el. Dacă cunoștințele științifice sugerează că există un prag, este, de asemenea, OK.”

Pentru a aprecia nivelul la care să fixăm “butonul nostru de alarmă” privind radioactivitatea, reamintim evenimentele din Japonia, din 2011.

Fukushima, 17 martie 2011

Fukushima, 17 martie 2011

Cutremurul cu magnitudinea 9 și tsunami-ul produs de el, care a lovit ulterior țara, la 11 martie, au constituit un dezastru.

Au murit 20.000 de oameni și mai mult de 500 de kilometri pătrați de teren au fost inundați. Multe familii au pierdut case, afaceri și mijloace de subzistență.

Nu a durat mult ca mass-media să descopere că, una dintre “victimele” tsunami-ului, plasată în “pole-position”, a fost centrala nucleară Fukushima deși, din cele 20.000 de decese, niciunul nu a fost cauzat de radiațiile provenite de la uzina deteriorată. Unele s-au datorat cutremurului, altele au fost cauzate de înec.

În secțiunea privind consecințele tragediei de la Fukushima asupra sănătății, raportul Comitetului științific al ONU cu privire la efectele radiațiilor atomice spune: “Nu au fost observate decese legate de radiații sau boli acute în rândul lucrătorilor și a publicului larg expuși la radiațiile din accident.”

Raportul arată, în continuare, că doza de radiații ajunsă la public, a fost în general scăzută sau foarte scăzută. “Nu este de așteptat o incidență crescută a efectelor radiațiilor asupra sănătății persoanelor expuse sau a descendenților acestora.”

Acest lucru nu înseamnă minimalizarea impactului accidentului. Trei dintre reactoarele centralei nucleare au suferit daune la nucleele lor, și o cantitate mare de material radioactiv a fost eliberat în mediul înconjurător.

12 muncitori au primit doze de radiații care au mărit riscul ca ei să dezvolte un cancer al glandei tiroide. Alți 160 de muncitori au primit doze de radiații suficiente pentru a crește riscul lor față de alte tipuri de cancer.

“Cu toate acestea,”, arată raportul, “orice incidență crescută a cancerului în acest grup este de așteptat să fie imperceptibilă, din cauza dificultății de a confirma o astfel de incidență mică, față de fluctuațiile statistice normale ale incidenței cancerului.”

Pe scurt, în timp ce un eveniment natural terifiant a ucis multe mii de oameni, în centrul atenției în Japonia, și peste tot în lume, a fost o componentă a tragediei care nu a ucis pe nimeni la momentul respectiv.

Expunerea la radiații poate scurta viața unora dintre cei implicați direct, dar efectele sale sunt susceptibile de a fi atât de mici încât, niciodată nu vom ști sigur dacă acestea sunt legate de accident sau nu.

Când vine vorba de dezastru, cel nuclear este în avantaj în raport cu natura.

La Cernobîl, desigur, a fost mult mai rău, dar asta și pentru că au fost îndeplinite toate condițiile ca lucrurile să meargă rău: un reactor prost conceput, funcționând în condiții slabe de securitate, într-o societate birocratică și secretoasă.

La 26 aprilie 1986, chiar în timpul unui control experimental, de mântuială, al siguranței, unul dintre reactoarele supraîncălzite a luat foc, a explodat și a lansat o mare cantitate de material radioactiv în atmosferă.

116.000 de persoane au fost evacuate dar alți 270.000 au continuat să locuiască într-o zonă descrisă ca fiind “extrem de contaminată”.

Doza pe care au primit-o 134 dintre lucrătorii care au participat la curățarea inițială a locului dezastrului, a fost suficientă pentru a provoca boala acută de radiații care a dus la decesul a 28 dintre ei.

Neîncrederea în informațiile oficiale și zvonurile care circulau au creat o frică disproporționată.

De pildă, unul din zvonurile, care circula în perioada imediat următoare accidentului, afirma că 15.000 de victime nucleare au fost îngropate într-o groapă comună.

Zvonurile de acest fel nu au dispărut nici în perioada care a urmat.

Realitatea a fost poate mai puțin catastrofală.

Organizația Mondială a Sănătății a constituit un grup de experți pentru a examina urmările dezastrului și pentru a calcula consecințele sale asupra sănătății viitoare.

Referitor la oamenii care au fost expuși într-un fel sau altul la radiații, raportul întocmit de grupul de experți a concluzionat că, decesele provocate de cancer nu vor crește cu mai mult de 4 la sută.

“A avut loc cu siguranță o creștere a cancerului tiroidian.”, spune James Smith, profesor de Științele Mediului de la Universitatea Portsmouth și coordonator a trei proiecte comunitare multinaționale, privind consecințele accidentului asupra mediului.

El adaugă: “Sovieticii nu au luat suficiente măsuri pentru a opri oamenii de la consumul alimentelor contaminate și de la băutul laptelui contaminat, lucru care a afectat în mod deosebit copiii.”

Altfel spus, nu toate decesele au fost inevitabile.

Comparativ cu alte forme de energie, oare energia nucleară este cea mai periculoasă?

O analiză comparativă a deceselor pe unitatea de energie produsă, a fost realizată în anul 2002, de Agenția Internațională pentru Energie, pentru mai multe surse de energie (cărbune, biomasă, eoliană și nucleară).

Cifrele au inclus consecințele pentru sănătate generate de fiecare etapă a producerii energiei, de la extracția materiilor prime necesare pentru producerea și până la folosirea ei.

Cărbunele s-a situat pe primul loc în timp ce energia nucleară a apărut ca fiind cea mai puțin dăunătoare sănătății.

Când te gândești la producerea de energie pe bază de cărbune, de la pericolele mineritului la poluarea atmosferei, această ordine nu este deloc surprinzătoare.

Dar, în timp ce, în unele zile, deasupra mai multor orașe mari din Asia se poate observa o obscuritate sufocantă, decesele legate de industria cărbunelui nu mobilizează frica sau indignarea în aceeași măsură ca un accident nuclear.

Oare ce doză de radiație absoarbe un pacient al galeriilor Gastein care respiră radon?

După părerea domnului Köstinger, foarte puțină: în timpul unui program de tratament de trei săptămâni, pacienții primesc o doză de aproximativ 1,8 mSv (milisievert) sau, aproximativ trei sferturi din radiația de fond corespunzătoare unui an întreg. (Sievertul este o unitate de măsură derivată a sistemului SI, folosită în măsurarea diferitelor doze echivalente de radiații absorbite de organism.)

Radiația de fond, pe care toți o încasăm, include radiația cosmică provenită din afara Pământului și radiațiile provenite chiar de pe Pământ, de la substanțele natural radioactive (de exemplu uraniul, toriul, radonul ș.a.) și alte surse.

În total, doza medie globală de radiații absorbite, la nivelul unui an, este de 2,4 mSv. Pentru a avea o perspectivă asupra acestei valori, precizăm că ea este echivalentă cu radiația absorbită prin 120 de radiografii pulmonare cu raze X.

O mare parte din ceea ce știm despre efectele radiațiilor asupra omului, și implicit frica de ele, provin de la doze cu mult mai mari de radiații, de nivelul radiațiilor nucleare produse de bombele aruncate în 1945 asupra orașelor japoneze Hiroshima și Nagasaki.

Dezbaterile controversate privind efectele radiațiilor nu au lămurit încă, în mod clar, dacă există un prag sub care dispare riscul pentru om și care este acesta.

Majoritatea autorităților de reglementare a radiațiilor stabilesc limitele de siguranță la valori mici.

În Marea Britanie, de pildă, limita superioară de expunere, pentru un individ, este de 1 mSv pe an – mai puțin de jumătate din doza medie anuală de fond.

Politicile și deciziile care devin obsedate de reducerea la minimum a riscului de radiații pot însă, într-o viziune mai largă, să se dovedească a fi contraproductive.

Rezultatul fricii nejustificate de radiații a condus la rețineri în a exploata energia nucleară. Chiar dacă entuziasmul pentru producerea de energie fără emisii de carbon a început să crească, utilizarea energiei nucleare, care este fără emisii de carbon, întâi s-a poticnit, apoi a început să scadă.

Un alt rezultat este și impactul psihologic asupra oamenilor.

De data aceasta este mai greu să ne pronunțăm în legătură cu picătura de fericire mereu promisă dar…

Don’t worry, be happy!