27 Aug

Pledoarie pentru simplitate

“Tot ce este obișnuit este simplu, dar nu tot ce este simplu este obișnuit. Simplitatea este unul din principalele caractere ale frumuseții; ea este esențială sublimului.”

Denis Diderot

Întotdeauna am fost și rămânem adepții simplității manifestată prin lipsa de: formalitate, complicații, artificialitate, afectare, prefăcătorie. Ne place simplitatea în ținută dovedită prin absența podoabelor inutile și căutate și a rafinamentului artificial. Apreciem însușirea unei persoane de a se purta natural, liber, firesc, care găsește soluții simple pentru problemele din viața de zi cu zi și folosește un limbaj concis și direct în comunicare.

În favoarea acestui mod de a vedea lucrurile putem invoca tema simplității așa cum a fost ea abordată în științele naturii pentru care a jucat și joacă un rol de seamă.LeonardoDaVinci

Istoria științei a fost dominată multă vreme de convingerea că întotdeauna teoriile cele mai simple despre natură sunt și cele corecte.

În secolul al XIV-lea, călugărul franciscan englez William de Ockham, unul dintre cei mai importanți gânditori ai Evului Mediu, a lansat un instrument ipotetic, denumit “briciul lui Ockam” (sau “briciul lui Occam”), care recomanda ca întotdeauna căutarea de soluții să o vizeze pe cea mai economică sau, altfel spus, cea mai simplă explicație este de obicei cea mai bună.

“Briciul lui Occam” a fost adesea declarat ca fiind un fel de ordin de a nu face mai multe presupuneri decât sunt absolut necesare.

În lucrarea sa “Summa Logicae” (1323) William de Ockam sublinia: “Este inutil de a face cu mai mult ceea ce se poate face cu mai puțin.”

Isaac Newton a reluat, mai mult sau mai puțin, ideea lui Ockham ca primă regulă a raționamentului filosofic din marea sa operă “Principia Mathematica” (1687):

“Noi nu trebuie să admitem mai multe cauze ale fenomenelor naturale, decât acelea care sunt atât adevărate cât și suficiente pentru a explica aparițiile lor.”

Altfel spus, “De ce să facem lucrurile mai complicate decât au ele nevoie să fie?”

Nu câștigăm nimic din complicarea unei explicații de vreme ce ea nu crește corespunzător și puterea sa explicativă.

Dar, “briciul lui Occam” este adesea fetișizat și folosit în mod eronat în cercetarea științifică, ca un fel de “far de ghidaj”.

În acest sens, este invocat adesea modul în care l-a folosit și Newton care spunea: “Natura nu face nimic în zadar, căci ce este în zadar va servi mai puțin.”

Într-un limbaj mai simplu asta înseamnă că, dintre toate, teoria cea mai simplă nu numai că este mai convenabilă și, mult mai probabil, cea mai corectă dar este și mai aproape de modul în care funcționează cu adevărat natura însăși.

Dar, nu există absolut nici un motiv să se creadă că este așa. Este ceea ce a lăsat să se înțeleagă Francis Crick (bio- și neuro-fizician britanic, laureat al premiului Nobel) când a avertizat că “briciul lui Occam” (pe care l-a echivalat cu susținerea “simplității și eleganței”), s-ar putea să nu fie potrivit pentru biologie, unde lucrurile sunt foarte complexe.

Deși este adevărat că teoriile “simple, elegante” s-au dovedit uneori a fi greșite (un exemplu clasic fiind “teorema celor patru culori” din matematică a lui Alfred Kempe demonstrată în mod greșit în1879), este de asemenea adevărat că teoriile mai simple, dar mai puțin precise, pot fi mai utile decât cele complicate pentru a clarifica scheletul unei explicații.

Cu toate acestea, cele mai grave utilizări improprii, sunt axate pe ideea că “briciul” poate adjudeca între teoriile rivale.

Un exemplu potrivit îl oferă dezbaterea privind viziunea antică a universului geocentric, în care soarele și planetele se mișcă în jurul Pământului, aflat în centru, și viziunea Epicicliheliocentrică a lui Nicolaus Copernic, cu Soarele în centru și Pământul și celelalte planete mișcându-se în jurul lui.

Cu scopul de a face teoria geocentrică credibilă, filozofii antici au adăugat orbitelor planetare circulare mișcări circulare mai mici, numite “epicicli”. Aceștia reprezentau, în viziunea lor, modul în care apare uneori mișcarea planetelor, care par să execute niște bucle retrograde pe traiectoria lor văzută de pe Pământ.

S-a susținut de multe ori, încă în secolul al XVI-lea, că acest model ptolemeic (al lui Ptolemeu) al universului a devenit atât de încărcat cu acești “epicicli” că a ajuns pe punctul de a se prăbuși.

A urmat apoi astronomul Nicolaus Copernic, cu universul său heliocentric, și nu au mai fost necesari “epiciclii”. Cele două teorii au explicat aceleași observații astronomice, dar a lui Copernic părea mai simplă, și astfel “briciul lui Occam” îl considera preferabil.

Acest lucru este însă greșit din mai multe motive. În primul rând, Copernic deși a respins “epiciclii ptolemeici” a recurs și el la “doar” 34 de “epicicli” (conform micului său tratat “Commentariolus”, publicat în jurul anului 1514) pentru a explica mișcările de pe firmament.

Așa că, motivele pentru care a fost preferată teoria lui Copernic nu sunt foarte clare: ea nu este mai simplă.

Dacă “briciul lui Occam” nu favorizează teoria lui Copernic față de cea a lui Ptolemeu, ce spune el pentru modelul cosmologic, care a înlocuit teoria lui Copernic: orbitele eliptice planetare ale astronomului german Johannes Kepler din secolul al XVII-lea?

Folosind orbitele eliptice, Kepler a scăpat de toți acești “epicicli” inutili. Cu toate acestea, modelul său nu a fost considerat ca fiind o teorie mai simplă.

În biologie, teoria evoluționistă a lui Darwin a constituit o simplificare față de teoriile pe care le-a înlocuit.

Pe de altă parte, astăzi, ideea că “ipoteza lui Dumnezeu” simplifică sau nu problemele rămâne controversată. Faptul că universul nostru etalează constante fizice, cum ar fi tăria forțelor fundamentale, care par a fi ciudat de fin reglate pentru a permite ca viața să existe, este una dintre cele mai profunde puzzle-uri în cosmologie.

Un alt exemplu popular avansat în favoarea “briciului lui Occam” este înlocuirea teoria flogisticului din chimie – ideea că o substanță numită phlogiston se eliberează atunci când lucrurile ard în aer – cu teoria oxidării a chimistului Antoine Lavoisier în secolul al XVIII-lea.

După cum a susținut istoricul științelor și filosoful american Hasok Chang, conform standardelor vremurilor sale, “conceptul vechi de phlogiston nu a fost nici mai greșit și nici mai puțin productiv decât conceptul Lavoisier despre oxigen și oxidare”.Floare

Chiar dacă momentele din istoria științei prezentate nu se potrivesc perfect cu ideile noastre despre simplitate, rămânem la părerea că simplitatea este o conduită corectă care și în afara limbajului pe care îl folosim poate fi un obiectiv util de atins. Credem că și asta ne poate aduce mai aproape de o picătură de fericire.

Don’t worry, be happy! 

Surse:

  1. www.theatlantic.com/science/archive/2016/08/occams-razor/495332/
  2. ro.wikipedia.org/wiki/William_Ockham
  3. ro.wikipedia.org/wiki/Briciul_lui_Occam

4. themcclungs.net/physics/download/H/Astronomy/Commentariolus%20Text.pdf

20 Aug

Intelectualii înțeleg greșit lumea?

“Adevăratul intelectual este un om senin, nepărtinitor, tolerant, un om dispus să discute, să polemizeze urban, de la egal la egal, un om care se ține strâns de principiile logicii și ale adevărului și care nu ține să aibă dreptate în afara lor.”
                                                                                        Ileana Vulpescu

Dând de articolul jurnalistului și istoricului american Michael Lind despre intelectualii americani “Intellectuals are Freaks”, în revista “The Smart Set”, am simțit nevoia să facem unele comparații.

Chiar de la început el afirmă că “Majoritatea lor (a intelectualilor – n.n.) înțeleg lumea greșit”.

Deși suntem conștienți că, în majoritatea stuațiilor, realitățile noastre se deosebesc profund de cele americane, ne punem totuși întrebarea dacă și la noi intelectualii sunt ciudați și înțeleg lumea greșit?neagu-djuvara

Însă, mai întâi, ar trebui să aprofundăm puțin temenul de “intelectual”.

Intelectualii reprezintă o categorie socială care include academicieni, jurnaliști de opinie și tot felul de experți… în orice caz oameni care citesc mult.

Ultima precizare este necesară pentru că, se pare că în conștiința publică, s-a cristalizat ideea că orice absolvent de facultate, este un intelectual. Ori, sunt cunoscute numeroase cazuri de persoane care, poate că sunt buni specialiști într-un anume domeniu dar, nu au mai pus mâna pe o carte din studenție.

Termenii “intelectual” și “intelectualitate” au apărut în secolul al XIX-lea.

Înainte de revoluția industrială, puțini oameni, din civilizațiile mai avansate, plăteau pentru a citi, scrie, și a dezbate idei.

În cea mai mare parte aceștia erau fie clerici, precum preoții creștini medievali, fie călugări sau scribi, precum mandarinii confucianiști, care lucrau pentru regi și aristocrati sau, eventual, profesori ai căror elevi erau, în majoritate, tineri din clasele sociale superioare, ca în orașele-state din Grecia antică.

Înlocuirea civilizației agrare cu capitalismul industrial a creat două noi cămine pentru gânditori, ambele finanțate, direct sau indirect, de către elita capitalistă nou îmbogățită.

Unul a fost sectorul nonprofit, universitățile și grupurile nonprofit, fondate în principal din banii unor magnați și altul, format dintr-o lume boemă, populată în mare măsură de către descendenții celor bogați, care în timp ce își petreceau vremea cu tocarea averilor moștenite în familiile lor burgheze, se ocupau, printre altele, și de arte, filosofie și politică.

Fie că e vorba de profesori, boemi cu spirit liber sau experți în politică, intelectualii erei industriale erau diferiți de masa oamenilor printre care trăiau așa cum și clericii, cărturarii, mandarinii și filozofii ambulanți din vechime, erau diferiți de țăranii sau majoritățile sclave din societățile lor.

De aici putem începe comparațiile dintre intelectualii americani și cei ai României.

Michael Lind arată că “Doar aproximativ 30 % din adulții americani au o diplomă de licență de patru ani.” La noi, 14,4 % din populație este absolventă de studii superioare (conform recensământului din 2011).

Este evident că arealul din care provin oamenii de știință, scriitorii și experții de tot felul este unul foarte mic. Dacă jurnalistul american nu este mulțumit, noi ce mai putem zice?

Apoi, după Michael Lind, și locația este pmportantă. “În S.U.A., opțiunile geografice pentru intelectuali, tind către câteva orașe scumpe, cum ar fi Washington DC sau New York iar dintre diferitele categorii de intelectuali americani, profesorii sunt cei mai răspândiți în teritoriu, având în vedere numărul și distribuția geografică a universităților de pe întreg continentul american.”

Credem că la noi aceste aspecte sunt cu totul nesemnificative.AndreiPlesu

O altă ciudățenie a intelectualilor americani, care nu se regăsește și la români, este că ei, “în contrast cu americanul mediu, care trăiește la aproximativ 18 mile de mama lui”, este puțin probabil să trăiască și să lucreze în locurile în care se nasc.

În ceea ce ne privește, ne vin în minte momentele de repartizare ale profesorilor, în urma concursurilor pentru obținerea de posturi, când apropierea de locul natal este unul din criteriile mult folosite de candidați.

La americani “ca și educația în colegiu, mobilitatea geografică în serviciul ambițiilor personale de carieră este comună numai unei elite sociale și economice extrem de atipice.”

Un alt aspect relevant în stilul de viață al intelectualilor americani care, zicem noi nu se regăsește și la intelectualii noștri este că “numărul de persoane singure sau cupluri căsătorite fără copii pare să fie mult mai mare decât în restul populației… în același timp, majoritatea populației a cărei educație se termină cu liceul se bazează, pentru sprijin economic și de îngrijire a copiilor, pe rețele familiale extinse.”

După Michael Lind, intelectualii americani, ca urmare a faptului că sunt atipici, ajung la judecăți denaturate care “dau apă la moară populiștilor paranoici”.

De exemplu un grup de intelectuali a declarat că nu se consideră “patrioți americani” ci mai degrabă “cetățeni ai lumii”.

“Populiștii paranoici, ar vedea, fără îndoială, în acest lucru,” spune Lind, “o confirmare a fricii lor că intelectualii fac parte dintr-o conspirație mondială condusă de ONU”…“Eu o văd mai degrabă ca pe o deformare profesională. Științele umaniste, prin natura lor, sunt fără margini… multe cadre universitare de success, în cursul carierei lor, au studiat, au predat, și au trăit în diferite țări,. Așa că, este firesc pentru mediul academic, să vadă lumea fără frontiere drept ideal moral și politic.”

În ceea ce privește viziunea intelectualilor americani cu privire la reforma socială considerăm, de data aceasta contrar părerii jurnalistului Michael Lind, că este corectă și se regăsește și la intelectualii români.

Și pentru unii și pentru alții, rețeta implicită contra inegalităților și a altor probleme sociale trebuie să fie O mai bună educație!gabriel-liiceanu

Pentru a evita ca intelectualii să devină ciudați, Michael Lind propune o soluție: “Dar, s-ar putea să nu fie chiar rău dacă fiecare intelectual ar trebui să petreacă un an sau doi lucrând într-un centru comercial (mall), hotel, spital sau depozit, drept condiție de avansare în carieră. Intelectualitatea noastră ar putea învăța astfel nemijlocit câteva lecții care nu pot fi obținute numai din cărți și seminarii.”

Intelectualii noștri nu sunt ciudați, cunosc foarte bine viața reală și nu credem că ar fi necesare asemenea măsuri.

S-ar putea ca aprecierile noastre, din aceste rânduri, să nu fie corecte dar, pentru cei care le consideră totuși corecte, constatarea că la ceva   i-am întrecut, în sens pozitiv, pe americani, constituie o picătură de fericire.

Don’t worry, be happy!

Surse:

  1. thesmartset.com/intellectuals-are-freaks/?utm_source=pocket&utm_medium=email&utm_campaign=pockethits
  2. ro.wikipedia.org/wiki/Intelectual

3. www.gandul.info/stiri/recensamant-date-finale-cati-romani-au-studii-superioare-11084135

13 Aug

Putem fi persoane charismatice?

„Carisma este abilitatea de a transmite entuziasmul.”

                                                                            Ralph Archbold

Charisma este mai ușor de recunoscut decât de definit. Ziarele și revistele identifică în mod constant lideri charismatici – John F Kennedy, Martin Luther King Jr., Barack Obama ș.a. – dar rareori descriu exact ce este charisma.

Adesea întrebarea “dacă este necesară charisma pentru un lider?” devine subiect de dezbateri, și rafturi întregi de cărți de autoeducație optimistă promit să ofere “secretele” charismei.

Multă lume susține că nu se pot “debloca” sau “descoperi” deloc aceste secrete, pentru că ea, charisma, este înnăscută și prezentă în cele mai rare cazuri, numai la anumiți indivizi.

Așa că, ne întrebăm, din nou, ce este charisma?

Originile charismei se găsesc în scrisorile apostolului Pavel, care datează aproximativ din anii 50 ai erei noastre. Acolo se află prima utilizare scrisă a cuvântului “charisma”, care derivă din grecescul “charis” (har).

Pentru apostolul Pavel, charisma însemna “darul milosteniei lui Dumnezeu” sau “darul spiritual”.

În scrisorile sale către tinerele comunități creștine, răspândite prin imperiul roman, el a scris despre “charismele” sau “darurile spirituale” disponibile pentru fiecare membru al comunității.

Tot el a identificat nouă charisme, inclusiv profeția, vindecarea, vorbitul în mai multe limbi, interpretarea unui discurs, ș.a. – adică o gamă de daruri atât supranaturale cât și pragmatice.

Pentru apostolul Pavel, charisma era o noțiune mistică: acest dar se pogora pe câte un individ, fără a fi nevoie de mijlocirea vreunei autorități sau instituții bisericești. Charismele integrate individului aveau menirea de a servi comunitatea, și nu de a-l promova ca lider.

Cu toate acestea în secolul al patrulea, biserica a suprimat în mare măsură noțiunea de charismă, așa cum o vedea apostolul Pavel. În locul ei a fost plasată o ierarhie a conducerii Bisericii, cu episcopi la partea de sus, interpretând legile religioase fixe înscrise în Biblia nou autorizată.

Charisma, din viziunea apostolului Pavel a supraviețuit numai în avanposturile eretice, reprezentate de profeți care își revendicau inspirația directă fără medierile episcopilor sau scripturilor. Astfel de erezii au fost însă reprimate cu forța de către Biserică.

A urmat o lungă perioadă în care “charisma”, a rămas în mare măsură, într-o stare latentă.

Ea a renăscut abia în secolul 20, în scrierile sociologului german Max Weber. Sensul contemporan al “charismei” îl datorăm acestui sociolog, care a preluat charisma din zona religioasă a apostolului Pavel și a plasat-o în zona de autoritate a sociologiei și leadership-ului.

Pentru Weber, au existat trei tipuri de autoritate: rațional-legală, tradițională și charismatică. Weber a văzut forma charismatică de autoritate ca revoluționară, chiar dacă instabilă, dar un antidot la “cușca de fier” de raționalizare existentă în lumea contemporană lui.Andreea_Esca

El a considerat că liderul charismatic era ceva eroic, care “electrizează” fanii cu fapte mari sau cu o “retorică” regăsită în discursuri inspirate.

Weber a definit charisma ca fiind “o anumită calitate a unei personalități individuale în virtutea căreia ea este considerată extraordinară și tratată ca și cum ar fi înzestrată cu puteri sau calități excepționale supranaturale, supraomenești, sau cel puțin specifice”.

El a înregistrat conducătorii charismatici din istorie, în persoana marilor lideri militari sau religioși și, de asemenea, a sperat că leadership-ul charismatic va continua să apară, chiar și în birocrațiile extrem de reglementate ale lumii moderne.

Weber a murit în 1920, și nu a trăit să vadă ideile sale aplicate în politica și cultura contemporană. Din fericire pentru el, nu a apucat să asiste la promovarea primilor lideri politici, care au fost descriși ca fiind charismatici, Mussolini și Hitler.

Pentru mulți intelectuali europeni, acești lideri au creat sentimentul că autoritatea charismatică are o dimensiune sinistră. Aceeași față întunecată a leadership-ului charismatic au prezentat-o și liderii unor culte, din anii 1960, cum ar fi Charles Manson, care i-au fermecat pe adepți cu vorbele.

Prin traducerea lucrărilor lui Weber cuvântul “charismă” a devenit popular în întreaga lume vorbitoare de limba engleză a anilor 1950.

Primii politicieni pe care mass-media i-a identificat ca fiind charismatici în sens pozitiv au fost JFK și fratele său, Robert F. Kennedy.

După 1960, “charisma” a trecut și în zona utilizării de masă așa că a fost aplicată și pentru alte persoane decât liderii politici: cunoscutul boxer Muhammad Ali, de pildă, a fost probabil cel mai charismatic dintre toți.

“Charisma”, ca idee, se întinde deci pe 2000 de ani. Există o legătură între charisma contemporană – considerată ca o formă specială de autoritate – și charisma religioasă a timpurilor apostolului Pavel?

După unii, se pare că până în zilele noastre charisma a rămas un factor necunoscut, un “dosar X” adică, nimeni nu știe de ce, unii oameni, rareori, sunt binecuvântați cu charisma.

Cu toate acestea, charisma este folosită tot mai mult pentru a descrie orice fel de persoane: politicieni, oameni de artă, lideri de afaceri, conducători de instituții ș.a. Condiția este ca persoanele respective să aibă darul să atragă pe alții.

Este de dorit ca politicienii contemporani să fie charismatici? Când încercăm un răspuns la această întrebare ne raliem la părerea biografului politic David Barnett care a numit charisma drept “una dintre cele mai periculoase concepte pe care o puteți găsi într-o democrație “.

Știm din propria noastră istorie contemporană că anumiți lideri charismatici au avut un rol unificator pentru poporul nostru. Momentele pe care le trăim ne duc cu gândul la regele și regina noastră.

În același timp, mulți lideri charismatici, pot ajunge să aibă un rol dezbinator și dăunător pentru soarta unui partid (sau unei națiuni). Nu vom cita asemenea lideri de la noi pentru că sunt prea mulți și prea bine cunoscuți.

În Australia, Paul Keating a fost un prim-ministru charismatic, vizionar, dar, în același timp, un lider producător de schisme care, cu aroganța lui, a îndepărtat o mare parte a membrilor Partidului Muncii.

Succesorul său, John Howard, era universal privit ca fiind fără charismă, dar banalitatea sa s-a dovedit a fi cel mai mare avantaj al său: stilul său de conducere a fost mai degrabă liniștitor decât amenințător.

În același timp, în Italia, Silvio Berlusconi a fost un lider populist al cărui mandat ca prim-ministru a fost dăunător pentru democrația italiană.

Putem, în concluzie, considera charisma drept un cadou misterios?

Actorul Victor Rebengiuc ofera autografe, cu ocazia lansarii volumului "Victor Rebengiuc - omul si actorul" de Simona Chitan si Mihaela Michailov, la Editura Kretzulescu din Bucuresti, marti, 26 februarie 2008. DRAGOS SAVU / MEDIAFAX FOTO

Aici împărtășim părerea autoarei cărții “The Charisma Myth”, Olivia Fox Cabane (Director of Innovative Leadership for Stanford’s StartX program), care afirmă că putem deveni mai charismatici, că putem învăța charisma.

După părerea ei comportamentul charismatic se poate descompune în trei factori primi:

  • prezența – să fii 100% conectat la persoana sau publicul pe care le ai în față;
  • putere – să fii perceput ca fiind capabil să influențezi lumea din jurul tău (generic, sau în relație cu persoana din fața ta);
  • căldură – oamenii trebuie să simtă că iți pasă de ei și că te preocupă binele lor.

Dând atenție acestor factori ai Oliviei Fox Cabane credem că putem deveni mai charismatici și astfel să acumulăm o picătură de fericire.

Don’t worry, be happy!

 

Surse:

  1. aeon.co/ideas/charisma-is-a-mysterious-and-dangerous-gift?utm_source=pocket&utm_medium=email&utm_campaign=pockethits
  2. www.financiarul.ro/2012/06/18/5-calitati-ale-persoanelor-carismatice-tu-cate-ai-dintre-acestea/
  3. www.paulolteanu.ro/2013/01/ce-e-carisma-si-cum-sa-fii-carismatic/

4. foxcabane.com/book/

06 Aug

Să ne mai facem iluzii?

“Noi, oamenii, sîntem secretori de iluzii.
Iluziile ne ţin de altfel în viaţă.
Ne iluzionăm că nu vom muri, deşi moartea e o fatalitate pe Pămînt.”                                                                                                         Ion Cristoiu (www.cristoiublog.ro/)

Trăim zile în care vrând-nevrând iluziile unor oameni ne devin cunoscute pentru că fac prima pagină a mass-mediei.

Mii de refugiați pornesc să traverseze mări cu bărcile mânați fiind de iluzia că, în mod necesar, în altă parte, de exemplu în Europa, viața este mai bună.BarcaCuImigranti

În același timp, din păcate tot mai mulți, se dedau la acte de terorism și suicid cu iluzia, care li s-a inoculat, că vor fi răsplătiți în viața de apoi.

Pentru mulți dintre primii iluziile se termină probabil în taberele de refugiați și momentul deziluzionării devine un moment al regretelor.

Nu este exclus ca și în propriul nostru cerc de cunoștințe să existe persoane care, cu iluzia unui trai mai bun, să fi plecat peste mări și țări.

Pentru unii iluzia s-a transformat în realitate dar sunt și cazuri când, pe alții, deziluzia i-a făcut să verse lacrimi sau chiar i-a adus înapoi în țară.

Și atunci, să ne mai facem iluzii?

Ale vieții valuri se sparg necontenit de țărmurile existenței noastre astfel că avem nevoie de o doză sănătoasă de realism dar și de iluzii.

Vestitul matematician și filozof Blaise Pascal (1623 – 1662), în lucrarea filosofică „Les pensées” vorbește de un pariu prin care, pe baza teoriei probabilităților, încearcă să ne explice că, deși nu știe dacă dumnezeu există sau nu, cel mai mare câștig îl avem dacă credem în el.

Iată pariul lui Pascal:

„Dacă crezi în Dumnezeu şi el există, te duci în Rai.
Dacă crezi în Dumnezeu, dar el nu există, nu pierzi nimic.
Dacă nu crezi în Dumnezeu, dar el există, te duci în Iad.
Dacă nu crezi în Dumnezeu şi chiar nu există, într-adevăr ai avut dreptate, dar eşti tot în situaţia celui care a crezut.
În concluzie: mai bine crezi şi rişti să câştigi totul decât să nu crezi şi să rişti să pierzi totul.”

Abstracție făcând de rămășagul lui Pascal, credem că prin ochii unui sceptic lumea pare să fie un loc mai întunecat. O lume fără credința în Dumnezeu ar fi fără speranță și absurdă.

În mod frecvent, iluziile noastre sunt cele care ne împiedică să ne scufundăm în nefericire sau disperare.

După cum zicea același Blaise Pascal „Iluziile ne ajută să credem că lumea este un loc luminos.” Ele ne dau speranță și ne ajută să vedem paharul întotdeauna “pe jumătate plin”.

Așa că, dacă oamenii pun de multe ori baza pe “povești” pentru a-și crea o situație mai favorabilă, ei nu trebuie contraziși în mod automat. Ei doresc doar să-și facă din lumea lor un loc mai luminos.

Acest lucru poate explica de ce au prosperat filmele cu final fericit  (cu “happy end”) de la Hollywood.

Oamenilor le place să-și imagineze sau cel puțin se agață de iluzia că există întotdeauna un final frumos pentru problemele lor. În caz contrar, s-ar scufunda în frustrare și chiar depresie. Astfel de filme ne permit să ne imaginăm că Dumnezeu are o țintă pozitivă și pentru viața noastră.CarteaIluziiPierdute

Un alt motiv pentru care ne agățăm de iluzii este că ele ne ajută la protejarea integrității și relațiilor noastre și, prin urmare, ne fac viața mai confortabilă.

Psihologul australian Dorothy Rowe, în cartea sa “Why We Lie ” (De ce mințim), arată că spunem minciuni pentru că ne temem să nu fim antipatizați.

“Noi nu vrem să fim antipatizați, deoarece starea de a fi antipatizați erodează personalitatea noastră.”  Ea afirmă că “a fi antipatizat este atât de înfricoșător .. și când cauți motivele din spatele motivelor, ceea ce rezultă este o minciună, folosită în scopul de a vă proteja și a vă asigura că oamenii vă plac.”

Cu toate acestea, trebuie să ne întrebăm dacă, agățându-ne de iluziile noastre câștigăm sau pierdem mai mult? În ce stadiu iluziile devin distructive și contra-productive? Cu alte cuvinte, în ce stadiu “pariul” lui Pascal compromite siguranța și bunăstarea noastră?

Mai mult ca sigur că, o viață clădită pe iluzii poate duce la consecințe nedorite și nebănuite.

Uneori, iluziile pot deveni chiar mai distructive decât “realitatea dură a vieții” și atunci este de preferat să recunoaștem propriile adevăruri, indiferent cât de dureroase și întristătoare ar putea fi acestea “.

Acest lucru ne poate ajuta să ne ocupăm cu orice cu ce viața “dă în noi”.

Prin conștiință de sine și onestitate, suntem capabili de a face față realităților autentice.

Dar, să ne obișnuim cu ideea că iluziile pot fi de ajutor. Ele pot contribui la îmbunătățirea vieții și pot să ne ajute să ne imaginăm în mod constant un loc mai bun și o lume mai luminoasă.

În cazul în care, după cum spune Pascal “suntem prinși între neant, din care am țâșnit, și infinit, care este infinit mai mare decât ne putem imagina”, iluziile ne ajută să supraviețuim.

Trebuie să fim însă atenți ce fel de iluzii ne alegem, astfel încât să nu ajungem să fim copleșiți, dezarmați sau minimalizați.

Autoamăgirea este un mecanism periculos și trebuie să fie tratată cu prudență.

În timp ce “omenirea nu poate suporta prea multă realitate” nu putem fi nici inundați de iluzii.

Atunci când visurile și așteptările noastre devin nerealiste și în special atunci când acestea au parazitat complet drumul prin realitatea trăită, iluziile sunt contra-productive.

Prin urmare, singurul mod de a combate dramele este învățarea abordării oneste a vieții.

Atenție însă la cuvintele lui Pascal: “omul este doar o trestie, cea mai slabă din natură, dar o trestie care gândește. Nu este nevoie ca întreg Universul să se înarmeze ca să o zdrobească.”

Chiar dacă, cu timpul, iluziile se pierd, ele ne pot feri de amenințarea din cuvintele lui Pascal și ne pot netezi drumul spre o viață conținând picături de fericire.

Don’t worry, be happy!

 

Surse:

  1. www.englishworks.com.au/importance-illusions-jassie-cassidy/

2. religiepepaine.wordpress.com/2012/04/24/pariul-lui-pascal-full-options/