26 Nov

De ce puii de om sunt cei mai neajutorați pui?

“Nu există investiţie mai bună pentru vreo comunitate decât de a pune lapte în bebeluşi.”

Winston Churchill

Noi oamenii suntem cele mai inteligente ființe de pe Terra. Spunem povești, creăm o artă magnifică și o tehnologie uluitoare, construim orașe și explorăm spațiul cosmic.

Nu existăm de atât de multă vreme ca multe alte specii dar, în multe privințe, am realizat mai mult decât oricare dintre ele.

Rulăm studii științifice asupra lor și ne gândim la re-crearea unora dintre cele care au dispărut.

Inteligența noastră este însă însoțită de o curiozitate: nou-născuții noștri sunt printre cei mai neajutorați, dintre toți care există.

Un pui de girafă poate sta în picioare la o oră de la naștere, și poate fugi din calea potențialelor animale de pradă în prima zi de viață.

Un pui de maimuță o poate înțelege pe mama sa și se menține atârnat de ea pentru protecție și hrană.bebelus

Un sugar uman nu-și poate ține nici măcar propriul căpșor.

Celeste Kidd, de la Universitatea din Rochester, specializată pe dezvoltarea cognitivă, și-a concentrat atenția, în principal, asupra procesului învățării și luării deciziilor la copii.

De-alungul anilor de observare a copiilor de vârstă mică, ea a fost impresionată de nivelul de sofisticare al acestora, în general.

În schimb, la sugari a observat gradul lor, de-a dreptul năucitor, de neputință: “Cum de pot fi atât de neajutorați o vreme ca, destul de curând după aceea, să devină atât de strălucitori?”

Celeste Kidd a adresat această întrebare și colegului ei Steven Piantadosi. Ce ar putea justifica, gradul de neajutorare al sugarilor umani?

Chiar și alți copii de primate, cum ar fi copiii de cimpanzei, care sunt apropiați în termeni evolutivi de cei umani, se agață singuri de mamele lor.urangutan

Apare o contradicție: oamenii se nasc, de departe cei mai neajutorați dintre toate primatele dar apoi, destul de timpuriu, devin mult mai inteligenți decât oricare alt reprezentant al primatelor.

“Acest lucru reprezintă o contradicție sau mai degrabă o cauzalitate?” s-au întrebat Kidd și Piantadosi.

În lucrarea lor, publicată în numărul din iunie al Proceedings of the National Academy of Sciences, cei doi oameni de știință susțin acest argument al cauzalității.

Oamenii devin atât de inteligenți tocmai pentru că bebelușii lor sunt atât de incredibil de neajutorați; una o implică pe cealaltă.

Teoria este uimitoare, dar nu este cu totul nouă. Cercetătorii au cântărit particularitățile nașterii la oameni și semnificația ei evolutivă în timp.

Oamenii fac parte din subgrupa de mamifere, numite vivipare, care nasc pui vii.

Acest lucru înseamnă că fătul trebuie să crească în interiorul corpului mamei ca să ajungă la o stare suficient de matură ca să se nască, dar nu poate fi atât de mare încât să nu poată ieși.

Acest lucru conduce la un compromis: în general cu cât un animal este mai inteligent, cu atât mai mare este capul său, dar anatomia corpului mamei impune o limită superioară pentru cât de mare poate fi capul ca să nu se blocheze la naștere.

Ca urmare, capul – implicit creierul – trebuie să se oprească din maturizare, el continuând apoi să crească, mult timp după naștere.

Cu cât mai inteligent va fi în cele din urmă un animal, cu atât relativ mai imatur este la naștere creierul său.

Cercetătorii au cunoscut de mult timp acest compromis, precum și legătura dintre dimensiunea creierului și densitatea neuronală și inteligență.

Ceea ce este nou în teoria lui Kidd și Piantadosi este faptul că neputința crescută a nou-născuților are drept consecință o inteligență crescută la părinți și asta înseamnă, în ultimă instanță, o dinamică impetuoasă de selecție.

De-a lungul timpului, copiii neajutorați generează părinți mai inteligenți, care fac bebeluși și mai neajutorați, care fac ca părinții lor să fie și mai inteligenți, și așa mai departe.

În timpul investigației lor, Kidd și Piantadosi au mai stabilit ceva care a consolidat teoria lor.

Este vorba de o altă variabilă, cu o corelație chiar mai mare cu inteligența decât mărimea creierului și anume, timpul de înțărcare, adică timpul necesar ca nou-născuții să treacă de la neputința absolută la un punct de relativă auto-suficiență.

De exemplu, urangutanii înțarcă puii după mai mult timp decât babuinii și puii lor sunt mai deștepți.

Puii babuinilor, la rândul lor, sunt înțărcați după mai mult timp decât puii lemurilor și sunt mai inteligenți decât aceștia.

Kidd subliniază, în mod repetat că, ipoteza lor completează dar nu se substituie teoriilor anterioare și indică în același timp și o modalitate interesantă de a o testa, prin observarea gemenilor.

În primul rând, este de menționat că, de obicei, ei nu se nasc la termen.

În al doilea rând, ei necesită o perioadă de timp mai lungă până la înțărcare.

Toate acestea înseamnă că gemenii sunt mai inteligenți decât non-gemenii? Și în continuare, o mamă, provenită la rândul ei din gemeni, dă naștere la copii mai inteligenți?

Sunt întrebări pe care și le-au pus cei doi oameni de știință. “Este o idee foarte bună, să se urmărească dacă la familiile de gemeni, se ajunge la inteligență mai mare”, este de părere Celeste Kidd.

În final ajungem la părerea că, cititorii acestor rânduri, care fac parte din familii de gemeni, au toate motivele să se bucure de o picătură de fericire.

O asemenea picătură de fericire  savurăm însă și noi ceilalți, pentru că, avem o explicație la întrebarea: „De ce puii de om sunt mai neajutorați decât toți ceilalți pui de mamifere?” pe care ne-am pus-o, de multe ori, în calitate de părinți, dar mai ales în cea de bunici.

Don’t worry, be happy!

Surse:
www.newyorker.com/science/maria-konnikova/why-are-babies-so-dumb-if-humans-are-so-smart?utm_source=pocket&utm_medium=email&utm_campaign=pockethits

19 Nov

Este necesar să fim necesari!

„Un om care iubeşte umanitatea se face folositor nu atât prin actele sale cât prin exemplul pe care-l dă.”

André Gide

dalai-lama

Dalai Lama

Rândurile care urmează reproduc în mare parte articolul, relativ recent, din The New York Times, “Behind Our Anxiety, the Fear of Being Unneeded” scris de DALAI LAMA și ARTHUR C. BROOKS. (Al 14-lea Dalai Lama, Tenzin Gyatso, este liderul spiritual al Tibetului și laureat al Premiului Nobel pentru pace iar Arthur C. Brooks este președinte al American Enterprise Institute, renumit scriitor și lider de opinie.)

Credem că așa cum ne-a folosit nouă acest text, el poate fi util și unor cititori ai blogului nostru.

În cuprinsul său am regăsit multe dintre gândurile și, de ce să nu recunoaștem, propriile frământări.

Cum ar putea șomerii depăși sentimentul inutilității provocat de lipsa de job-uri?

De multe ori am auzit pe unii spunând că abia așteaptă pensionarea. Oare statutul de pensionar nu aduce cu sine același sentiment al inutilității?

Persoanele în vârstă mai pot să se facă utile celor din jurul lor?

Și iată părerile celor două personalități:

“În multe privințe, nu a existat niciodată un moment mai potrivit, ca acum, să existăm. Violența acoperă ca o plagă unele colțuri ale lumii, și încă mulți, ba chiar prea mulți, oameni trăiesc între ghearele unor regimuri tiranice.

Și, cu toate că majoritatea confesiunilor din lume îndeamnă la dragoste, compasiune și toleranță, se comit violențe de neconceput în numele religiei.

Cu toate acestea, mai puțini dintre noi sunt săraci, mai puțini sunt flămânzi, mai puțini copii mor și mai mulți bărbați și mai multe femei, ca oricând înainte, știu să citească.

În multe țări, recunoașterea drepturilor femeilor și minorităților a devenit acum normă.

Desigur, mai sunt încă multe de făcut dar există speranță și există un progres.

Cu atât mai ciudat este să vezi, la unele dintre cele mai bogate națiuni ale lumii, furie și o mare nemulțumire.

În Statele Unite ale Americii, Marea Britanie și pe continentul european, oamenii sunt zguduiți de frustrare politică și anxietate din cauza viitorului.

Refugiați și migranți fac gălăgie pentru șansa de a trăi în aceste țări sigure, prospere, dar cei care trăiesc deja în aceste țări ale “făgăduinței” privesc cu mare neliniște propriul viitor, care le pare lipsit de speranță.

arthur-c-brooks

Arthur C. Brooks

De ce?

Într-un experiment șocant, cercetătorii au descoperit că persoanele în vârstă care nu se simt utile pentru alții au fost de aproape trei ori mai susceptibile de a muri prematur decât cei care s-au simțit utili.

Acest lucru vorbește despre un adevăr uman mai larg: Noi toți avem nevoie să fim utili.

A fi “util” nu implică o mândrie egoistă (gen: atât de util sunt încât ceilalți nu se descurcă fără mine – n.n.) sau goana după stima altora.

Mai degrabă, constă din foamea umană naturală de a-i servi pe semenii noștri bărbați și femei așa cum înțelepții budiști din secolul al XIII-lea ne-au învățat: “Dacă aprindem un foc pentru alții, el va lumina, de asemenea și propriul nostru drum.”

În principiu, toate religiile majore ale lumii ne învață că munca sârguincioasă în slujba altora este trăsătura noastră caracteristică cea mai înaltă și, prin urmare, se află în centrul unei vieți fericite.

Sondaje și studii științifice confirmă corectitudinea convingerilor noastre.

Americanii care acordă prioritate facerii de bine pentru alții sunt, după cât se pare, aproape de două ori mai susceptibili de a spune despre viața lor că sunt foarte fericiți.

În Germania, oamenii care caută să servească societății sunt de cinci ori mai plauzibili să spună că sunt foarte fericiți decât cei care nu consideră acest serviciu la fel de important.

Altruismul și bucuria sunt legate între ele. Cu cât suntem mai mult una cu restul omenirii, cu atât mai bine ne simțim.

Acest lucru ajută să explicăm de ce durerea și indignarea bântuie prin țări prospere.

Problema nu este o lipsă de bogății materiale. Problema este numărul tot mai mare de oameni care simt că nu mai sunt utili, nu mai sunt necesari, nu mai sunt una cu societățile lor” (șomeri, bătrâni, membrii familiilor dezorganizate – n.n.).

“În America de azi, comparativ cu cea de acum 50 de ani, de trei ori mai mulți bărbați, cu vârsta potrivită pentru muncă, sunt complet în afara forței de muncă.

Acest model se regăsește în toată lumea dezvoltată – și consecințele nu sunt doar economice.

Senzația de a fi de prisos este o lovitură pentru spiritul uman. Aceasta duce la izolare socială și durere emoțională și creează condițiile pentru ca emoțiile negative să prindă rădăcini.

Ce putem face pentru a ajuta? Primul răspuns nu este sistematic. Este personal.

Toată lumea are ceva valoros ce poate fi partajat.

Noi ar trebui să începem în fiecare zi să ne întrebăm în mod conștient: “Ce pot face astăzi pentru a aprecia darurile pe care alții mi le oferă?”

Trebuie să ne asigurăm că frăția globală și identificarea cu alții nu sunt doar idei abstracte, pe care noi le susținem, ci angajamente personale pe care le punem în practică cu grijă.

Fiecare dintre noi are îndatorirea de a face din acest lucru un obicei. Dar cei în poziții de răspundere au o oportunitate deosebită de a extinde includerea și de a construi societăți care au nevoie cu adevărat de toată lumea.

Liderii trebuie să recunoască faptul că o societate plină de compasiune trebuie să creeze o multitudine de oportunități de muncă semnificativă, astfel încât oricine este capabil să contribuie, să poată face acest lucru.

O societate plină de compasiune trebuie să ofere copiilor o educație și formare, care îmbogățesc viața lor, ambele cu o mai mare înțelegere etică și cu abilități practice care pot duce la securitate economică și pace interioară.

O societate plină de compasiune trebuie să protejeze persoanele vulnerabile asigurând în același timp că aceste politici nu prind oamenii în capcana mizeriei și dependenței.

Construirea unei astfel de societăți nu este o sarcină ușoară. Nici o ideologie sau partid politic nu deține toate răspunsurile.

O gândire nechibzuită contribuie la excluderea socială, astfel încât pentru învingerea ei va fi nevoie de soluții inovatoare venite din toate părțile.

Într-adevăr, ceea ce ne unește pe noi doi (cei doi autori – n.n.) în prietenie și colaborare nu este împărtășirea aceleiași politici sau aceleiași religii.

Este ceva mai simplu: credința în compasiune, în demnitatea umană, în utilitatea intrinsecă a oricărei persoane de a contribui în mod pozitiv pentru o lume mai bună și mai plină de înțelegere.

Problemele cu care ne confruntăm sunt dincolo de categoriile convenționale; prin urmare sunt necesare dialogul și prietenia dintre noi.

Mulți sunt confuzi și speriați să vadă furia și frustrarea bântuind, ca incendiile de pădure, peste societățile care se bucură de siguranță istorică și prosperitate.

Dar refuzul lor de a fi satisfăcuți cu securitatea fizică și materială dezvăluie de fapt ceva frumos: o foame umană universală de a fi necesar.

Să lucrăm împreună pentru a construi o societate care hrănește această foame.”

Așadar, ne putem face necesari oricând și la orice vârstă. Și dacă reușim acest lucru, în mod cert ne vom îmbogăți cu cel puțin o picătură de fericire.

Don’t worry, be happy!

Sursă: www.nytimes.com/2016/11/04/opinion/dalai-lama-behind-our-anxiety-the-fear-of-being-unneeded.html?utm_source=pocket&utm_medium=email&utm_campaign=pockethits&_r=0

12 Nov

Creierul nostru este pe “pilot automat” mai mult decât am crede

“Înainte de a deschide gura, asigură-te că e conectată la creier.”

(Proverb italian)

Miercuri este o zi de cotitură, partea săptămânii când trecem dealul și începe alunecarea spre week-end.

Este posibil ca în această zi de mijloc de săptămână să ne simțim un pic mai bine decât în “neplăcutele” zile de luni și marți.

În conformitate cu Gallup-Healthways Well-Being Index  (Indexul Stării de Bine Gallup-Healthways), cea mai rea zi a săptămânii pare a fi marți, dar și ea numai cu puțin mai rea decât celelalte, deoarece de fapt toate zilele săptămânii sunt evaluate aproximativ la fel în comparație cu zilele de weekend.

Revenind la ziua de miercuri, există un motiv pentru care ea s-ar putea să nu prezinte un avantaj față de ziua de luni, zi față de care mulți dintre noi avem resentimente (Mai țineți minte simpaticele texte ale lui Viorel Cacoveanu din cartea „O dimineață de luni”?).

Pe lângă faptul că ea ne lansează într-o nouă săptămână de lucru, care poate pentru unii nu este prea atractivă, ziua de luni reprezintă un nou început.seinfeld

Și, după cum se pare, există indicii subtile în comportamentele noastre de luni care sugerează că luarea unor decizii se amorsează mai bine în creierul nostru în zilele de luni decât de obicei.

O echipă de cercetători de la Universitatea din Pennsylvania au arătat că, pe Google, căutările după cuvântul “dietă”, săli de sport, precum și angajamentele formale de a urmări anumite obiective au loc mai ales în zilele de luni. (S-au descoperit efecte similare și pentru alte “momente de referință”, cum ar fi ziua de Anul Nou, începutul unui nou semestru școlar și propria zi de naștere.)

O altă echipă de cercetători a constatat un lucru extrem de lăudabil și anume că, un vârf al căutărilor pe Google, privind informațiile despre cum se poate renunța la fumat, apare tot în zilele de luni.

Cercetătorii de la University of Pennsylvania nu sunt pe deplin edificați de ce zilele de cotitură au efect pozitiv asupra noastră.

Ei presupun că prin demarcarea unei perioade a vieții noastre de o alta, suntem liberi să vedem dincolo de eșecurile noastre din trecut.

De asemenea, ei speculează că aceste puncte pivot ne pot determina să ieșim din “bălării”, ca să spunem așa, și să ne gândim la imaginea de ansamblu.

Este ca și cum în zilele de luni, avem tendința să nu ne mai complicăm cu detaliile acțiunilor noastre.

Renunțând la detaliile pas cu pas, ne asigurăm timp suficient pentru a viza o schimbare, desigur una esențială pentru succesul nostru personal și profesional.

Adevărul este că rareori avem șansa de a face acest lucru. În fiecare zi, suntem asaltați de nenumăratele decizii posibile: De a merge la serviciu sau de a ne declara bolnavi? De a folosi autoturismul sau transportul în comun? De a ne apela părinții la ora 10 a.m., la 21 sau deloc? Și infinit de multe altele.

De cele mai multe ori însă, nu înseamnă că noi în mod activ alegem să nu jucăm poker, să facem donații în scopuri caritabile sau când să îi apelăm pe părinții noștri.

Noi nu am ales deloc; am fost pe pilot automat și nu am realizat că a existat o decizie pe care a luat-o automat creierul nostru, mai exact subconștientul.

Tendința noastră de comportament este de a merge pe fluxul care reflectă un adevăr fundamental despre modul în care este construit creierul nostru.

Din cele 10 milioane de biți de informație, pe care creierul nostru le procesează în fiecare secundă, doar aproximativ 50 de biți sunt dedicate pentru a gândi în mod deliberat, adică 0,0005%. Suntem alcătuiți să nu fim mereu vigilenți și să evităm în mod continuu procesul de luare a deciziilor.

Acest lucru înseamnă, pur și simplu, că creierul nostru este incapabil să scaneze numărul imens de posibile alegeri, care ne iau cu asalt în fiecare moment și, lasă pe seama inconștientului marea majoritate a alegerilor cu privire la comportamentele noastre.

Pentru a stabili când este timpul pentru a trece în mod deliberat la luarea deciziilor, creierul compară permanent realitatea pe care o vedem cu ceea ce ne așteptăm să vedem.

Atunci când prezicerile sunt în opoziție cu realitatea – când am observat ceva nou sau ceva amenințător – partea de 50-biți a creierului nostru conștient este apelată pentru acțiune.

Ziua de luni (precum și prima zi a lunii, ziua de Anul Nou, etc.) ne face să ne oprim și să luăm în considerare dacă ne îndreptăm sau nu în direcția cea bună.einstein

Ea ne stimulează să luăm în considerare o decizie pe care altfel am fi omis-o. O asemenea decizie marchează o oportunitate importantă de a îmbunătăți modul în care ne comportăm atât la locul de muncă cât și acasă.

Întrebarea dacă oamenii se comportă rațional sau irațional a fost dezbătută încă de la începuturile filozofiei. Dar în ultima vreme, argumentarea s-a mutat și se concentrează asupra faptului dacă deciziile luate în mod logic, sunt mai bune decât cele realizate cu ajutorul comenzilor mentale rapide, bine șlefuite.

Dar aici își are locul o întrebare fundamentală: o bruscă amenințare sau o turnură neașteptată a evenimentelor, care din ele, în primul rând, ne face să luăm o decizie?

Oamenii de știință studiază încă problema dar, în mod aproape sigur, la începutul oricărei perioade noi de timp există o tendință naturală de a opri “pilotul automat” și de a reflecta.

Acest efect am putea să-l amplificăm prin construirea în mod intenționat a unor pauze distincte în rutinele noastre.

Poate ar fi de folos chiar să ne retragem cu totul din fluxul de zi cu zi și să marcăm doar vârfurile și văile, pentru a deveni mai conștienți de alegerile pe care le putem face, mari sau mici și apoi să le și facem.

Acest gen de demersuri pot să ne aducă o picătură de fericire.

Don’t worry, be happy!

 Surse:

www.fastcompany.com/3061366/your-most-productive-self/your-brain-is-on-autopilot-more-than-you-think-heres-how-to-wake-i

www.gallup.com/poll/180911/holidays-weekends-americans-happiest-days-year.aspx

05 Nov

Foamea vine din creier?

“Gândirea depinde întru totul de stomac; dar cei care au cel mai bun stomac nu sunt şi cei mai buni gânditori.”

Voltaire

 

Titlul de mai sus se vrea a fi o parafrază la zicerea “Fericirea trece prin stomac” care, trebuie să recunoaștem, nu este chiar neadevărată. 2/3 din hormonul numit “serotonină – neurotransmițătorul encefalic al fericirii” este produs în stomac, așadar fericirea chiar vine din stomac.

Dar cum rămâne cu foamea? Unele cercetări încearcă să răspundă și la această întrebare.

Un creier ocupat poate însemna un corp înfometat, fenomen pe care majoritatea dintre noi l-am experimentat. Adesea, după sau chiar și în timpul unei activități mentale concentrate, (pregătirea pentru un examen, scrierea unui articol sau rezolvarea unor probleme complicate), căutăm mâncare.studioasamancand

Cercetătorii sunt de părere că episoadele de gândire intensă sunt echivalente cu o scurgere de energie din creier, a cărui capacitate de stocare a “combustibilului energetic” este foarte limitată.

Ca urmare, creierul simțind că în curând, pentru a continua activitatea, va necesita mai multe calorii, pare că stimulează foamea trupească și, chiar dacă mișcarea fizică, sau alte cheltuieli calorice, nu au existat sau au fost puține, vom mânca.

Acest proces poate explica parțial și creșterea în greutate, destul de frecventă, observată la studenți sau la alte categorii de persoane expuse la efort intelectual.

Oamenii de știință de la University of Alabama din Birmingham (U.A.B.) SUA, dar și de la alte instituții de cercetare, au făcut, destul de recent, experimente privind exercițiile fizice care ar putea contraca acest gen de pofte alimentare din timpul studiului, în cazul studenților.

Gary Hunter, fiziolog, profesor la U.A.B., a supervizat un astfel de studiu, care a fost publicat în revista Medicine & Science in Sports & Exercise.

El a ajuns la concluzia că activitatea obositoare crește atât cantitatea de zahăr din sânge cât și de lactat (sare a acidului lactic) – produse secundare ale contracțiilor musculare intense – care circulă în sânge și sporesc fluxul de sânge spre cap.

Deoarece creierul folosește zahărul și lactatul drept combustibil, cercetătorii și-au pus problema dacă fluxul crescut de sânge, bogat în combustibil, din timpul unui efort fizic ar putea alimenta un creier epuizat și ar putea reduce nevoia de a mânca prea mult.

Experimentul de la U.A.B. a folosit drept subiecți 38 de studenți. Aceștia au fost invitați la laboratorul de exerciții fizice de la U.A.B. pentru a li se determina coeficienții de sănătate și metabolici și li s-a cerut totodată să-și exprime preferința pentru una din felurile de pizza existente.

După aceea, s-au odihnit, timp de 35 de minute, și apoi li s-a servit pizza preferată, pentru a li se stabili o limită de bază de “auto-răsfăț” (un termen de comparație).

La o dată ulterioară, voluntarii au revenit și au petrecut 20 de minute abordând subiecte de examen, solicitante din punct de vedere intelectual.

(După Hunter această metodă a fost folosită și în alte studii și este menită să “inducă oboseala mentală și foamea.”)

Apoi, jumătate din studenți s-au odihnit, timp de 15 minute, înainte de a li se da de pizza.

Restul au petrecut cele 15 minute pe benzi de alergare: două minute de alergare grea, urmate de aproximativ un minut de plimbare, secvențe care s-au repetat de cinci ori.

Aceasta este un fel de rutină scurtă, dar intensă, despre care Hunter spune, că ar trebui să determine eliberarea de zahăr și lactat în sânge.

Acești studenți au fost apoi de asemenea lăsați să mănânce pizza pe săturate. În general însă, ei nu au mâncat prea mult.

Cercetătorii au stabilit că studenții care au avut activate fizică, pe banda de alergare, au consumat cu aproximativ 25 de calorii mai puțin decât au făcut-o în timpul sesiunii de stabilire a limitei lor de bază.

În schimb, studenții din prima grupă, care nu au depus efort fizic, au consumat cu aproximativ 100 de calorii mai mult decât limita lor de bază.

Când cercetătorii au exprimat caloriile consumate de subiecții care au folosit banda de alergare, au stabilit că ei consumă efectiv, după toate antrenamentele, cu 200 de calorii mai puțin decât ceilalți.studiosmancand

Studiul acesta, desigur, are limite. “Am urmărit doar masa de prânz”, spune Hunter; cercetătorii nu știu dacă alergătorii nu consumă calorii în plus la cină.

De asemenea, ei nu pot spune dacă alte tipuri de exerciții ar avea același efect ca și alergatul, cu toate că Hunter presupune că, dacă o activitate face pe cineva să transpire, aceasta ar trebui să ducă, de asemenea, la creșterea zahărului și a lactatului din sânge și astfel la hrănirea creierului și slăbirea tendinței sale de a simți foame.

Nu-i așa că acum este firesc să credem că “foamea vine din minte”?

Dar, este de semnalat și faptul că, s-ar putea să învățăm din cele de mai sus, cum să ne controlăm kilogramele și, prin urmare, să intrăm în posesia unor picături de fericire.

Don’t worry, be happy!

 

Surse:

www.nytimes.com/2016/09/11/well/eat/how-to-stop-your-food-cravings.html?utm_source=pocket&utm_medium=email&utm_campaign=pockethits&_r=0