23 Dec

Plimbați-vă în natură chiar și de Anul Nou!

“Privește adânc în natură și vei înțelege totul mai bine.”

Albert Einstein

 

Îndemnul din titlu este ușor de respectat în Johannesburg, unde de Anul Nou este vară. El se adresează însă mai ales celor care se află în toiul iernii, anotimp în care, poate, cheful de plimbări în natură “nu ne dă ghes”.

Oricum, plimbarea în natură este aducătoare de sănătate și fericire în orice anotimp. Suntem convinși că majoritatea dintre cititorii acestor rânduri cunosc acest lucru și nu au nevoie de argumente speciale pentru a recunoaște că natura este vindecătoare.

În cele ce urmează încercăm însă să-i “înghiontim” să mai facă un pas de îndepărtare din fața ecranelor de calculator sau TV pentru a petrece mai mult timp în aer liber, în natură.

Momentul acestui îndemn l-am ales acum pentru că, în perioada sărbătorilor tendința generală este contrară.

De-a lungul istoriei, filozofii și oamenii de știință, de la Aristotel la Einstein, au cunoscut faptul că mersul pe jos, în natură, poate stimula creativitatea.

Prin mersul pe jos crește frecvența cardiacă și se intensifică pomparea sângelui și oxigenului în creier. Ritmul picioarelor stimulează mintea și, cum mersul pe jos necesită puțină energie mintală, gândurile noastre devin libere să zboare în moduri noi și creative.

Dintre studiile care au dovedit că mersul pe jos în natură, stimulează nu doar creativitatea ci ne face, de asemenea, mai sănătoși și mai fericiți vom face referiri la două.

Un grup de cercetători japonezi, condus de Yoshifumi Miyazaki de la Universitatea Chiba, a lucrat cu două grupe de subiecți.

O grupă de 84 persoane a fost trimisă la plimbare în șapte păduri diferite, iar membrii celeilalte grupe s-au plimbat prin centrele unor orașe.

După o plimbare de doar 15 minute, cei care s-au plimbat în pădure au prezentat o scădere a cortizolului, hormonul de stres, de 16%, o scădere cu 2% a tensiunii arteriale și o scădere cu 4% a frecvenței cardiace, cu alte cuvinte s-au relaxat.

Miyazaki este de părere că omul se relaxează într-un cadru natural pentru că acolo a evoluat. Simțurile sale sunt adaptate pentru a primi și interpreta informații despre plante și curenți de apă și nu despre trafic sau mari înălțimi.

Cei mai mulți dintre noi trăiesc astăzi în orașe și petrec mult mai puțin timp în spații verzi, naturale, decât au făcut-o  oamenii în urmă cu mai multe generații.

În consecință, conform cercetărilor în domeniu, locuitorii mediului urban, cu accesul limitat la spațiile verzi, prezintă un risc mai mare pentru anxietate, depresie sau alte boli mintale, decât persoanele care trăiesc în afara centrelor urbane.

Persoanele care trăiesc în apropierea parcurilor și cele care vizitează sistematic mediile naturale au niveluri mai mici de hormoni de stres decât persoanele care nu merg în natură.

Însă, încă este neclar modul în care o vizită într-un parc sau un alt spațiu verde, poate modifica starea de spirit a individului.

Oare contactul cu natura schimbă funcționarea creierului într-un mod care afectează în bine sănătatea noastră emoțională?

Această întrebare și-a pus-o și Gregory Bratman, absolvent al școlii doctorale Emmett Interdisciplinary Program in Environment and Resources de la Stanford University, care a studiat efectele psihologice ale vieții urbane.

El și colaboratorii săi au decis să examineze îndeaproape ce efecte ar putea avea mersul pe jos asupra tendinței unei persoane de a fi deprimată.

Deprimarea, care este cunoscută printre oamenii de știință ca “ruminație morbidă”, este o stare mintală, familiară pentru majoritatea dintre noi, în care pare că nu putem să ne oprim în a medita la modurile în care lucrurile sunt greșite cu noi înșine și cu viața noastră.

Această stare nu este sănătoasă sau de vreun ajutor. Ea poate fi un precursor al depresiei și este disproporționat de comună în rândul locuitorilor orașelor, comparativ cu persoanele care trăiesc în afara zonelor urbane, arată studiile.

Poate cel mai util pentru scopurile domnului Bratman și colegilor săi, a fost faptul că această ruminație, este puternic asociată cu o activitate crescută într-o porțiune a creierului cunoscută sub numele de “cortexul prefrontal subgenual”.

Bratman și colegii săi au cerut unui grup de 38 de voluntari, adulți, sănătoși, locuitori ai mediului urban, să completeze un chestionar pentru a determina nivelul lor normal de ruminație morbidă.

Cercetătorii, au verificat, de asemenea, activitatea creierului în cortexul prefrontal subgenual al fiecărui voluntar, folosind scanarea care monitorizează fluxul de sânge prin creier. Fluxul sanguin mai mare în anumite părți ale creierului semnalează, de obicei, mai multă activitate în acele zone.

Apoi, oamenii de știință au repartizat aleatoriu jumătate din voluntari pentru a merge pe jos, timp de 90 de minute, printr-un parc, printre frunze, într-o porțiune liniștită, din campusul Stanford iar cealaltă jumătate pe lângă o autostradă foarte agitată din Palo Alto.

Voluntarii nu au avut voie să aibă însoțitori sau să asculte muzică. Ei au fost lăsați să se plimbe în ritmul lor propriu.

Imediat după finalizarea plimbării, voluntarii au revenit la laborator și s-a repetat, atât chestionarul cât și scanarea creierului.

După cum era de așteptat, mersul pe jos, de-a lungul autostrăzii nu a liniștit mințile oamenilor. Fluxul de sânge în cortexul lor prefrontal subgenual era mare iar scorurile lor de indispoziție au rămas neschimbate.

În schimb, conform chestionarului, voluntarii care s-au plimbat de-a lungul aleilor liniștite, străjuite de șiruri de copaci, au prezentat niveluri mai scăzute de frământare a unor idei obsedante și au avut un nivel mai redus de activitate neuronală în zona creierului legată de risc pentru boli mintale, ca înainte de plimbare. Fluxul de sânge din cortexul lor prefrontal subgenual s-a diminuat. Acea parte a creierelor lor a devenit mai liniștită.

Aceste rezultate “sugerează cu tărie că ieșirea în medii naturale” ar putea fi, pentru locuitorii din mediul urban, o modalitate ușoară și aproape imediată de îmbunătățire a stării de spirit, a spus domnul Bratman.

Dar, după părerea cercetătorului, rămân încă multe întrebări fără răspuns:

– cât de mult timp este suficient sau ideal, pentru sănătatea noastră mintală, să ne plimbăm în natură?

– care aspecte ale naturii sunt cele mai liniștitoare: verdeața, liniștea, seninătatea, mirosul argilei, toate astea la un loc sau altceva?

– avem nevoie doar de mersul pe jos sau și de alte activități fizice, în afara mersului pe jos, pentru a obține cele mai bune beneficii psihologice?

– ar trebui să ne plimbăm singuri sau acompaniați de cineva pentru a amplifica efectele de îmbunătățire ale stării noastre?

Bratman a subliniat, că există puține dezavantaje ale unor asemenea plimbări menite să liniștească, măcar pentru un timp, cortexul prefrontal subgenual.

Așadar, studiul indică o cale prin care, în lumea noastră care se urbanizează rapid, contactul cu natura poate îmbunătăți bunăstarea mintală și sugerează că zonele naturale, accesibile din localitățile urbane, pot fi o resursă binevenită pentru sănătatea mintală.

Sperăm că dacă cititul acestor rânduri nu v-a oferit decât o picătură de  fericire (sau niciuna), în schimb, Crăciunul și Anul Nou  vă vor aduce multă, multă fericire!

 

Surse:

  1. ngm.nationalgeographic.com/2016/01/call-to-wild-text
  2. www.pnas.org/content/112/28/8567.abstract
  3. www.agerpres.ro/sanatate/2015/07/03/natura-poate-fi-vitala-pentru-sanatatea-mintala-a-oamenilor-studiu–13-47-03

4. well.blogs.nytimes.com/2015/07/22/how-nature-changes-the-brain/?_r=0

10 Dec

Addenda la “Singurătatea nu este vina noastră”

“Una dintre cele mai grave boli pe lumea asta este să nu însemni nimic pentru nimeni.”

 

Maica Tereza

 

Am simțit nevoia acestei completări la postarea precedentă pentru că există multe cazuri când singurătatea poate fi totuși din vina noastră sau cazuri când vina nu este nici a noastră și nici a genelor noastre.

Un asemenea caz este “Singurătatea în doi” (Remarcați probabil trimiterea la piesa de teatru cu acest titlu.). Ne referim aici, stricto sensu, la singurătatea soților care nu mai au ce să își spună.

Legat de acest gen de singurătate, am reținut părerea psihologului Alexandru Oros:

Mai sfâșietoare decât simpla singurătate este singurătatea în cuplu.

Spre deosebire de prima, care are un caracter individual, personal, cea de a doua este caracterizată de un straniu paradox: pentru o așa singurătate este nevoie de doi.

Acest tip de singurătate dezumanizează partenerii, îi transformă într-un soi de zombii, dacă te uiți atent în ochii lor ai să vezi că sunt goi, lipsiți de substanța dragostei, de bucuria oglindirii în ochii celuilalt.

Cum ar fi să te uiți în ochii pe care i-ai iubit și care te-au iubit și să nu vezi nimic, nimic? Cum ar fi să te uiți în ochii în care vedeai totul, iar acum să vezi doar umbra indiferenței, a uitării?

Dacă vei fi atent la bătăile inimii lor vei percepe un ritm bolovănos, asincron, caracteristic sufletelor nefericite. Aproape poți pune semnul egalității: singurătate în doi = nefericire în doi.

Și dacă ar fi numai atât. Rainer Maria Rilke surprindea singurătea în doi ca și “…când oameni care se urăsc de moarte dorm în același pat, atat de-aproape… Simți fiorii dezgustului și ai dezamăgirii pe șira vieții….”  

Este evident că vina pentru că se simt singuri, și în prezența celuilalt, aparține, în acest caz, cel puțin unuia dintre cei doi.

Un alt posibil caz este “Singurătatea alergătorului de cursă lungă”, adică al sportivului de performanță, dar și al cercetătorului, care lucrează singur, zilnic, ore în șir. (De data aceasta ne-am amintit de celebrul film cu titlul respectiv, avându-l în rolul principal pe Tom Courtenay.)

Cine este de vină pentru singurătatea sportivului/cercetătorului?

Nu excludem dintre cazurile analizate în căutarea unor culpabilități pentru singurătate cazul individului care ajunge să lucreze/să învețe  într-un colectiv ale cărui vederi și valori nu le împărtășește.

Din dorința de a avea un loc de muncă sau un loc într-o instituție de învățământ (în cazul celor care încă studiază) el trece peste acest “neajuns” dar oare nu îl va afecta pe termen lung singurătatea? Este el de vină? De vină sunt genele lui?

Cam de aceeași natură este singurătatea persoanei aparținătoare unei culturi care ajunge să trăiască într-o țară cu o cultură total diferită de a sa (de exemplu un european într-o țară africană sau un african într-o țară europeană).

Se poate identifica vreo vină? Moștenirea genetică? Moștenirea culturală?

În situații, de genul celor prezentate mai sus, ce soluții ar putea conduce la evitarea singurătății?

Este greu de dat răspunsuri la întrebările care se ivesc.

În schimb, se pot da sfaturi, pentru că la ele se pricepe toată lumea și se dau cu ușurință. Nu ne putem abține nici noi, poate vor folosi totuși cuiva.

Fiecare pas vizând un termen lung, pe care îl facem în viață, trebuie să-l cumpănim cu mare atenție.

Asemenea pași ar putea fi:

  • alegerea partenerului de viață; să nu uităm că lângă acesta ar trebui să îmbătrânim și chiar dacă nu toată lumea o recunoaște, bătrânii nu constituie întotdeauna o prezență agreabilă;

 

  • alegerea profesiunii; să avem în vedere că în viitorii, poate, zeci de ani, în fiecare dimineață când ne pregătim să mergem să o exercităm să nu fim bântuiți de gândul că “Iar voi fi singur(ă) toată ziua?”;

 

  • ce loc de muncă/școală ne dorim astfel ca mergând într-acolo să nu avem resentimente exprimate prin gândul “Iar trebuie să mă duc acolo printre nesuferiții aceia?”;

 

  • în caz că ne părăsim locurile natale, să nu uităm de existența “dorului” (chiar dacă termenul este românesc sentimentul în sine credem că este universal).

Dacă la acest gen de decizii vom ține cont și de dorința de a evita singurătatea, în mod cert vom beneficia de o picătură de fericire.

Don’t worry, be happy!

 

Surse:

  1. www.cabinetpsihologbucuresti.ro/articole-psihoterapie-cuplu/cea-mai-teribila-singuratate-singuratatea-in-doi

2. www.cabinetpsihologbucuresti.ro/despre-mine

03 Dec

Singurătatea nu e vina noastră

“Singurătatea nu e o victorie înaintea celorlalți, ci e de fapt un naufragiu personal.”

Octavian Paler

 

Singurătatea nu numai că te face să te simți neplăcut dar te poate face și deprimat, îți poate alunga somnul, ba chiar poate să te și omoare.

Cu toate acestea, oamenii de știință cred că singurătatea ne face și bine, uneori.

Există o mulțime de dovezi care sugerează că a fi singur este echivalent cu ruinarea sănătății.

Conform unui studiu recent, riscul de a muri într-un interval de două decenii, a fost cu 50% mai mare pentru bărbații singuri și cu 49% mai mare pentru femeile singure față de cei care nu au trăit sentimente de izolare.

Cercetările arată că, singurătatea poate fi mai rea pentru longevitate decât obezitatea sau poluarea aerului.omsingur

Cu toate acestea, potrivit neurologului John Cacioppo, profesor la Universitatea din Chicago, singurătatea s-a metamorfozat în sensul că uneori ea ne poate proteja.

El o compară cu foamea: “Când ți se face foame, crește atenția acordată găsirii de mâncare. Noi credem că singurătatea este o stare de aversiune care te motivează să participi la conexiunile sociale.”

Și, precum mustrările de conștiință la foame, singurătatea poate fi percepută de creier ca o adevărată durere.

Atunci când a fost scanat cu un dispozitiv RMN creierul unor oameni, care jucau un joc pe calculator ce permitea să fie respinși de către alți jucători, zonele din creier care s-au luminat, atunci când aceștia au fost respinși, au fost aceleași cu cele asociate cu durerea fizică.

O echipă de cercetători de la UCLA  (University of California, Los Angeles), condusă de psihologul Naomi Eisenberger a dovedit că cortexul cingular anterior, zona creierului care devine mai activă atunci când resimțim dureri fizice, se aprinde de asemenea, atunci când trecem prin experiența respingerii sociale.

Profesorul Cacioppo susține că durerea de singurătate, ar fi putut motiva strămoșii noștri să caute legătura cu alți membri ai tribului, îmbunătățind astfel șansele de supraviețuire și de transmitere a genelor lor.

Singurătatea ne poate împinge să ne reconectăm cu alții în moduri care de multe ori se realizează automat în subconștient.robinwilliams-2

Într-un experiment din 2015, voluntarii au fost filmați în timp ce priveau clipuri din filme precum “D-na Doubtfire” și “American History X”.

Cei care, ca parte a experimentului, au fost anterior în situația să simtă respingerea socială, au imitat mai mult decât ceilalți mimica actorilor.

În situațiile în care Robin Williams (în “D-na Doubtfire”) părea fericit, ei aveau o mimică fericită iar când Edward Norton (în “American History X”) părea trist, ei păreau, de asemenea, triști.

Cercetările arată că modul în care te simți singur are o componentă genetică, constatare care implică faptul că singurătatea are origini evolutive și poate fi ereditară.

Genele noastre sunt formate din nucleotide. Acestea pot fi de patru tipuri: A, T, C sau G.

Cercetătorii au descoperit că atunci când A este înlocuită cu G, adică receptorul oxitocinei, această modificare are efecte dramatice asupra comportamentului.

Adesea numită “hormonul iubirii”, s-a stabilit că oxitocina stimulează sentimentele materne, ajută oamenii să relaționeze cu alții și crește încrederea.

“Studiile precedente au arătat că oamenii care au dublu G sunt mai empatici și mai buni decât cei care nu prezintă mutația. Următoarea întrebare care se ridică este dacă persoanele pot detecta aceste modificări și dacă îi consideră pe cei cu GG mai demni de încredere”, a declarat Aleksandr Kogan de la Universitatea din Toronto.

Persoanele care au genotipul cel mai frecvent al genei receptorului oxitocinei, GG, s-ar putea să fie mai receptive la emoțiile celorlalți dar, de asemenea, mai sensibile la respingere și cu o mai mare probabilitate de a ajunge să se simtă singure.

Într-un studiu, din anul 2015, studenții cuprinși în studiu au jucat un joc pe calculator, în care au fost marginalizați de către alții: cei care au avut genotipul GG au terminat cu nivele crescute de cortizol (hormonul de stres) și tensiunea arterială mai mare. Cei cu genotipul AA (îl au circa 15% dintre noi) au fost mai puțin agitați din cauza pierderii jocului.

Potrivit profesorului Cacioppo, existența acestor genotipuri diferite are sens din punct de vedere evolutiv.

Pentru strămoșii noștri, siguranța a fost în prim plan, așa că a fost favorizată evoluția celor care au râvnit la legătura cu ceilalți și, prin urmare, genotipul GG i-a ajutat să supraviețuiască.

Pe de altă parte, grupul avea nevoie, de asemenea, de oameni mai puțin deranjați de faptul de a fi singuri – cei care se puteau aventura mai departe, pentru a explora mediul – și aceștia erau purtătorii de genotip AA.

Chiar dacă în trecut singurătatea era un mod de adaptare, poate chiar de supraviețuire, ea poate fi dăunătoare în secolul XXI.

Studiile arată că oamenii singuri, sunt mai agresivi, mai bântuiți de insomnii și mult mai înclinați spre a vedea oamenii necunoscuți într-o lumină proastă. Astfel existența lor, a oamenilor singuri, devine foarte grea într-o societate în care suntem înconjurați toată ziua de oameni pe care nu îi cunoaștem.

Un studiu de imagistică a creierului, tot din 2015, a arătat că, din cauza singurătății, creierul nostru reacționează în mod diferit față de străini și față de oamenii pe care nu îi cunoaștem bine.

Atunci când îi vedem pe cei pe care îi cunoaștem, se activează “foamea” pentru reconectare, dar nu se întâmplă același lucru și atunci când avem de-a face cu persoane din afara cercului nostru de cunoștințe.

O astfel de negativitate față de oamenii pe care nu îi știm a avut sens atunci când strămoșii noștri au trăit în grupuri mici și “pericolul străin” a fost deosebit de mare, dar este mai puțin bună într-o societate mai atomizată, în care se fac prietenii noi care ar putea ajuta la depășirea singurătății sau izolării.

Modul în care singurătatea afectează corpul nostru sugerează modul în care aceasta ar fi avut un rol de protecție în trecut.

Studiile arată că somnul oamenilor singuri tinde să fie fragmentat și agitat. Cu mii de ani în urmă, acest comportament putea asigura viteza de reacție la apropierea unui animal de pradă; astăzi acest comportament te face doar somnoros – mai ales la locul de muncă.

Studiul profesorului Cacioppo, din 2015, a găsit modificări în celulele sistemului imunitar al persoanelor singure, ceea ce sugerează că singurătatea le predispune mai mult pe acestea la contractarea unor boli cum ar fi de exemplu răceala.

S-a constatat, de asemenea, că singurătatea ridică nivelul de cortizol, hormonul stresului iar asocierea între nivelele de stres crescute și bolile cronice, cum ar fi bolile de inimă și obezitatea este bine documentată.

Ca urmare, “atunci când rămânem singuri pentru perioade lungi de timp, în societatea contemporană, costurile încep să depășească beneficiile.”singuratateaecumine

În vremurile Paleoliticului, stresul cauzat de singurătate a fost util: fiind pe cont propriu individul trebuia să fie în mod constant pregătit să lupte cu animale de pradă.

Astăzi, mai puțin: “stresul pe termen scurt este un lucru bun. El ne ajută să supraviețuim atunci când avem o amenințare semnificativă, dar atunci când răspundem la “factorii de stres moderni”, cum ar fi congestionarea traficului și apropierea termenelor de execuție ale unor lucrări, este ceva diferit de cazul în care amenințarea o constituiau niște tigri”, spune același profesor Cacioppo.

Pentru a trage o concluzie îl vom mai cita o dată pe profesorul John Cacioppo: “dacă ești singur, este important să înțelegi că nu este ceva în neregulă cu tine ci, mai degrabă că, singurătatea este un răspuns biologic menit să te ajute și că o parte din dificultatea de a ieși din această stare, în societatea contemporană, are aceste efecte invizibile de genul constatării bruște a unei mai mari adversități a oamenilor”.

Toate acestea îl contrazic pe Octavian Paler: singurătatea nu înseamnă un naufragiu personal; înseamnă doar o manifestare a genelor care încearcă să ne ajute să supraviețuim pericolelor, așa cum o făceau cu strămoșii noștri pe vremea sălbăticiei din Paleolitic.

Însușirea celor de mai sus, fie că suferim fie că nu suferim de singurătate (sperăm să fii în această din urmă situație, iubite cititorule) ne oferă o picătură de fericire.

Don’t worry, be happy!

 

Surse:

  1. www.washingtonpost.com/national/health-science/loneliness-can-be-depressing-but-it-may-have-helped-humans-survive/2016/09/02/c01a15f4-38a0-11e6-8f7c-d4c723a2becb_story.html?utm_campaign=pockethits&utm_medium=email&utm_source=pocket

2. www.romanialibera.ro/societate/utile/studiu–empatia-este-determinata-genetic-244780