Monthly Archives: March 2017

„Poţi oare să faci într-adevăr distincţie între mass-media ca un instrument de informare şi de divertisment şi ca un agent de manipulare şi de îndoctrinare?”

Herbert Marcuse – filosof

Trăim într-o “eră a informației”, ce nu are precedent, fapt care ne-a sugerat și nouă deviza pentru blog: “Informația înseamnă putere”.

Cu toate acestea, ne folosim foarte puțin de informații și, de ce să nu o spunem, atunci când încercăm să o facem, unii dintre noi, procedăm selectiv conform propriei noastre realități.

De exemplu, persoanele care țin dietă preferă să nu se uite la caloriile (informațiile despre caloriile conținute de alimente sunt omniprezente) din desertul lor gustos, persoanele cu risc crescut față de boli evită screening-urile (În medicină, screening-ul este strategia folosită pentru populație în vederea identificării posibilei prezențe a unor boli încă neindentificate, din cauza lipsei simptomelor.) iar oamenii interesați de politică, în general, își aleg sursa de știri care corespunde propriilor vederi politice.

Fenomenul din urmă este atât de prezent în societatea noastră, încât putem afirma, probabil fără să greșim, că “lumea” respinge informarea corectă.

Este suficient să dăm ca exemplu încrâncenarea cu care se “aliniază” oamenii la anumite posturi de televiziune, considerându-le unicele surse de informații și, cu câtă vehemență le resping pe celelalte, considerându-le dușmănoase.

Ori, pentru o informare corectă, ar trebui să se apeleze la mai multe surse de informații; nu întâmplător, deontologia în domeniul jurnalismului consideră că o știre este corectă dacă are la bază 2-3 surse independente una de alta.

Bazându-se pe cercetări în economie, psihologie și sociologie profesorii George Loewenstein, Russell Golman și David Hagman de la Universitatea Carnegie Mellon din Pittsburgh, SUA, ilustrează modul în care oamenii își selectează propria lor realitate, evitând în mod deliberat informațiile care amenință fericirea și starea lor de bine.

Într-un articol, publicat în Journal of Economic Literature, ei arată că, în timp ce un simplu eșec în a obține informații este un caz tipic de “evitare a informațiilor”, oamenii folosesc o gamă largă de alte strategii de evitare a informării. În același timp ei, în mod remarcabil, își orientează selectiv atenția către informații care să confirme ceea ce ei cred sau către informații favorabile celor ce ei cred, “uitând” de informațiile pe care le doresc să nu fie adevărate.

Profesorul Loewenstein arată că: “În economie evaluarea standard a informațiilor presupune că oamenii ar trebui să caute acele relatări care vor ajuta în procesul de luare a deciziilor și că nu ar trebui să evite în mod activ informații și, de asemenea, că ar trebui să actualizeze imparțial opiniile lor când se confruntă cu noi știri serioase. Dar, de multe ori, oamenii evită informațiile care ar putea să-i ajute să ia decizii mai bune în cazul în care cred că informația ar putea fi dureroasă pentru a fi primită. De exemplu, profesorii incompetenți ar putea folosi feedback-ul din partea studenților dar, ei studiază probabil cu mult mai puțină atenție rating-ul modului lor de predare, decât profesorii competenți.”

Chiar și atunci când, pur și simplu nu pot ignora informații, oamenii au adesea libertate substanțială în modul în care să le interpreteze.

Dovezi contestabile sunt tratate adesea ca fiind credibile atunci când confirmă ceea ce individul vrea să creadă – așa cum este cazul cercetărilor discreditate care leagă vaccinurile de autism.

Pe de altă parte, adesea, nici chiar dovezile care îndeplinesc cerințele riguroase ale științei nu sunt crezute dacă merg împotriva a ceea ce oamenii doresc să creadă, așa cum dovedește respingerea pe scară largă a dovezilor științifice privind schimbările climatice.

Evitarea informațiilor poate fi extrem de dăunătoare, de exemplu, atunci când oamenii pierd oportunități pentru a trata boli grave de timpuriu sau neglijează să studieze investițiile financiare mai bune pe care le-ar putea pregăti pentru pensionare.

Evitarea informațiilor, de asemenea, are largi implicații sociale. “O implicație a evitării informațiilor este că noi nu ne angajăm în mod eficient în discuție cu cei care nu sunt de acord cu noi”, declară David Hagman. “Bombardarea oamenilor cu informații care contestă credințele lor îndrăgite – strategia obișnuită care se folosește atunci când se încearcă convingerea altora despre ceva – are ca efect, mai degrabă evitarea defensivă decât prelucrarea receptivă. Dacă vrem să reducem polarizarea politică, trebuie să găsim modalități nu numai pentru a expune oamenii la informații contradictorii dar, și de a spori receptivitatea lor la informații care contestă ceea ce ei cred și vor să creadă.”

În ciuda consecințelor, evitarea informațiilor nu este întotdeauna o greșeală sau o oglindire a unei minți leneșe.

“Oamenii o fac pentru un motiv”, declară Russell Golman. “Cei care nu se supun unui test genetic se pot bucura de viața lor, până când boala de care suferă nu poate fi ignorată; un sentiment exagerat al propriilor noastre capacități ne poate ajuta să urmărim obiective mari și care merită osteneala, iar neurmărirea investițiilor noastre financiare, atunci când piețele merg în în jos, ne-ar putea scuti de panică și de o vânzare inoportună a acțiunilor”.

Cercetătorii cred că atunci când înțelegerea faptului, de ce, cum și când oamenii evită informațiile, pot ajuta guvernele, firmele și organizațiile să ajungă la public în mod eficient, fără a-l bombarda și deruta cu mesaje nedorite.

Dacă citind aceste rânduri ajungeți la concluzia că ele nu se referă și la Dumneavoastră, în mod sigur beneficiați de o picătură de fericire. Dacă recunoașteți că se referă și la Dumneavoastră veți beneficia de o picătură de fericire pentru că probabil vă veți schimba atitudinea.

Don’t worry, be happy!

 

Surse:

www.cmu.edu/news/stories/archives/2017/march/information-avoidance.html?utm_source=pocket&utm_medium=email&utm_campaign=pockethits

“Acționează în așa fel încât importantul să aibă prioritate în fața urgentului, iată legea morală universală.”

Ecaterina Oproiu

 

Ce spune Regula celor 3 priorități?

Conceptul a fost discutat în diverse cărți și pe diverse blog-uri iar scriitorul canadian Chris Bailey îl definește așa: “La începutul fiecărei zile, înainte de a începe să lucrați, decideți care sunt cele trei lucruri pe care doriți să le realizați neapărat, până la sfârșitul zilei.”

Credem că regula este utilă pentru a ne spori eficiența ceea ce, implicit, ne va furniza multă satisfacție. Este vorba de eficiența individului, indiferent de vârsta și preocupările sale.

Atunci când vorbim de eficiență nu ne referim la numărul de sarcini rezolvate. Precizarea se impune deoarece, în general, se consideră, credem că în mod greșit, că o persoană este cu atât mai eficientă cu cât a rezolvat într-o zi, considerată ca încheiată cu succes, mai multe sarcini din lista cu probleme de rezolvat.

Să presupunem că fiecare element de pe o asemenea listă de sarcini are aceeași valoare (ceea ce nu este real). În cazul în care lista conține 15 lucruri, dar numai unul dintre ele este cu adevărat important pentru a putea considera că ziua s-a terminat bine, cât de fructuoasă poate fi considerată ziua respectivă în cazul în care 14 din cele 15 articole sunt bifate și totuși elementul cel mai important rămâne nefăcut?

O modalitate mai bună de a aborda eficiența este de a pune o întrebare simplă, la sfârșitul fiecărei zile: “Am realizat ceea ce am intenționat să fac?” Sau cum spune Bailey: “Eficiența nu înseamnă a face mai multe lucruri ci a face lucrurile esențiale.”

În scopul de a determina care sunt aceste lucruri, trebuie să fie foarte bine clarificate care trebuie să fie rezultatele activităților noastre pentru ca o zi să ne ofere cele mai mari satisfacții.

Prin urmare eficiență nu înseamnă suma activităților care sunt marcate ca realizate, ci dacă s-au executat sarcinile importante, care sunt destinate să adauge mulțumire și valoare vieții noastre.

Care ar fi beneficiile implementării Regulii celor 3 priorități?

Decât să avem o listă cu de rezolvat  cu 10, 20, sau chiar mai multe articole sau, mai rău, să începem o nouă zi fără nici o direcție prestabilită, este mult mai benefic să notăm, pur și simplu, 3 din cele mai importante lucruri pe care dorim să le realizăm și să asigurăm acestor lucruri o focalizare ca de laser și cea mai mare energie.

Activăm mai degrabă cu premeditare decât reactiv. O mulțime de oameni își desfășoară activitățile pe baza intrărilor care le parvin pe tot parcursul zilei – din momentul în care se trezesc (se așează la biroul lor): apeluri telefonice care necesită răspuns, email-uri care au nevoie de răspunsuri, un șef care le amintește de ceva ce au uitat să facă.

Atunci însă când utilizăm Regula celor 3 priorități, ne proiectăm ziua în funcție de ceea ce va adăuga cea mai mare valoare activității noastre. De aceea, pentru a nu fi, mai degrabă, sub controlul influențelor exterioare decât sub controlul priorităților noastre, rețeta este să nu începem ziua fără un plan.

Ne menținem pe drumul cel bun atunci când am ajuns pe pistă. Majoritatea dintre noi am avut, probabil, momente în timpul unor zile, în care am fost perturbați timp de câteva sau mai multe minute și după aceea am uitat unde am rămas cu activitatea în curs.

Dacă avem notate 3 elemente de mare prioritate, știm, oricând, exact ce se întâmplă și ce trebuie să se întâmple în tot restul zilei.

Regula celor 3 priorități  înseamnă un lucru destul de simplu, pe care îl putem face în fiecare zi. Tot ce este necesar este, să ne obișnuim să ne ierarhizăm activitățile de realizat, pentru a selecta cele 3 pe care le considerăm a fi cele mai importante.

Sarcinile neimportante trebuie lăsate la o parte. Trebuie restrânse lucrurile care nu sunt foarte importante de pe lista de rezolvat. Decât să transferăm aceste sarcini de la o zi la alta, dacă nu s-au integrat Regulii celor 3 priorități, nu e nevoie să le realizăm pe toate, poate altcineva este mai potrivit să le rezolve. Nu trebuie să lăsăm ca lucrurile fără importanță să ne anuleze eficiența.

Cum putem obține cele mai bune rezultate cu Regula celor 3 priorități?

Punerea în aplicare a Regulii celor 3 priorități  este foarte simplă dar pot prinde bine și câteva sfaturi pentru a obține beneficii maxime din folosirea ei.

Să utilizăm Regula celor 3 priorități nu numai pentru zile ci și pentru săptămâni, luni și chiar ani. Dacă o utilizăm pentru a ne planifica săptămâna și luna prin sublinierea celor 3 rezultate considerate ca fiind cele mai importante, pentru fiecare dintre perioadele de timp respective, pe baza ei ne putem planifica și activitățile mai puțin importante care trebuie realizate după ce aceste rezultate se îndeplinesc.

Acest demers poate fi mai greu din cauza intervalului de timp mai mare (este mai ușor să ne gândim la lucruri pe care trebuie să le facem într-o zi) dar, să ne imaginăm că este vineri după-amiaza sau la sfârșit de lună și să ne întrebăm ce nerealizare din săptămâna/luna ce vine ne-ar cauza cea mai mare supărare.

Să utilizăm un carnețel. În ziua de azi, în era digitală, în mod cert se pot utiliza smartphone-uri, tablete etc, dar se pare că, pentru Regula celor 3 priorități, cel mai bine acceptată este hârtia.

Scrisul manual pe o foaie de hârtie concretă face lucrurile mai memorabile și se imprimă cu atât mai bine pe creier.

Putem păstra carnețelul pe birou, lângă computer, astfel încât să îl putem vedea mereu, adică să ne fie “în drum”.

Să ne planificăm ziua cu o seară înainte. Regula celor 3 priorități, este de ajutor cu certitudine atunci când începând o nouă zi știm deja ce avem de făcut și putem “să-i dăm bătaie”.

Este avantajos pentru că nu mai folosim 20-30 de minute de energie proaspătă, pentru planificare, ci putem să trecem direct la acțiune.

Pentru a realiza acest lucru, se pot folosi ultimele 15-20 de minute din finalul unei zile pentru planificarea, cu Regula celor 3 priorități, a zilei următoare.

Să reflectăm. La sfârșitul zilei (săptămânii, lunii și anului), e bine să reflectăm asupra felului în care am desfășurat-o. Obiectivele au fost realiste? Am fost prea ambițioși sau insuficient de ambițioși?

Răspunsurile la aceste întrebări vor accelera procesul de învățare a lucrului cu Regula celor 3 priorități.

Să fim flexibili. Dacă am realizat cele 3 lucruri din lista de rezolvat, vom avea o meritată satisfacție.

Dacă nu am reușit să realizăm cele 3 sarcini, să fim înțelegători cu noi înșine. Poate că nu erau realiste. Poate că a fost doar o zi proastă. Cu toții am avut așa ceva.

Frumusetea Regulii celor 3 priorități  este că, în fiecare dimineață, valabilitatea ei este cea inițială chiar și în cazul în care un element trebuie să fie reportat.

Să reacționăm atunci când este necesar. Nu contează cât de prevăzători suntem cu zilele noastre, uneori, acțiunile noastre sunt perturbate de ceva care vine din senin.

În aceste cazuri, trebuie să efectuăm un triaj rapid și acel ceva poate fi pus într-o coadă de așteptare, se poate programa pentru efectuare sau, se poate lăsa altora.

Ca să nu greșim la stabilirea demersului corect ne putem întreba: “Care din activitățile venite din senin îmi oferă cea mai mare satisfacție?”

În loc să vă lăsați condus(ă) de rutină, luați măsuri pentru a vă proiecta zilele în mod deliberat prin punerea în aplicare a Regulii celor 3 priorități. Nu aveți nimic de pierdut ci numai de câștigat, eventual și o picătură de fericire.

 

Don’t worry, be happy!

 

Surse:

1.www.artofmanliness.com/2017/01/09/work-deliberately-instead-reactively-rule-3/?utm_source=pocket&utm_medium=email&utm_campaign=pockethits

2. perfectmedia.tv/regula-celor-trei-lucruri-cuvintele-intelepte-care-te-vor-pune-pe-ganduri/

“Dacă acțiunile tale îi inspiră pe alții să viseze mai mult, să învețe mai mult, să facă mai mult și să devină mai mult, ești un lider.”

John Quincy Adams  (al VI-lea președinte al SUA)

În termeni simpli, charisma este însușirea cuiva de a stârni admirație.

În termeni mai științifici (în sociologie) charisma desemnează cel mai adesea capacitatea unui lider de a atrage susținători prin calitățile sale unice: puteri magice, eroism sau alte calități umane cu efecte asemănătoare.

Charismaticii ne pot face să ne simțim fascinați și noi înșine grozavi. Ei ne pot inspira ajutându-ne să excelăm.

Dar atenție, charismaticii pot fi periculoși. Ei pot folosi capacitățile lor pentru propriile lor scopuri, pentru a-și spori puterea, pentru a manipula pe alții. De aceea e bine să îi privim cu circumspecție.

Ce face ca o persoană să fie fascinantă și de ce ar trebui să fim precauți? De ce unii oameni sunt charismatici și alții nu? De ce cădem ușor sub influența charismei lor? Sunt întrebări la care am căutat și noi răspunsuri.

Oamenii de știință au o mulțime de lucruri de spus despre charismă.

Indivizii cu charismă captează emoțiile noastre și ne pot bloca gândirea rațională. Ei, pur și simplu, ne hipnotizează.

Conform studiilor, charisma nu este exclusiv doar ceva ce o persoană posedă. Ea este și creația propriilor noastre percepții, în special atunci când, în vremuri tensionate politic, sau în alte circumstanțe de acest fel, ne simțim vulnerabili.

La începutul secolului XX sociologul german Max Weber scria despre charismă că este o calitate care poziționează un individ “în afara oamenilor obișnuiți” și provoacă pe alții să-l trateze ca fiind “înzestrat cu puteri sau calități supranaturale, supraomenești sau, cel puțin, în mod specific, de excepție. Asemenea calități nu sunt accesibile pentru persoana obișnuită și sunt considerate ca fiind de origine divină sau modele și, pe baza acestora, persoana în cauză ajunge să fie tratată ca un lider.”

Grație acestor calități, persoanele care le posedă pot să le folosească “pentru a obține femei în pat, pentru a câștiga oameni pentru Isus sau  pentru a vinde asigurări”, afirmă Bart Campolo, un personaj dotat cu acest har.

(Bart Campolo este un orator și scriitor umanist american, care a fost pastor înainte de a trece de la creștinism la umanism laic. Bart Campolo este fiul lui Tony Campolo, fost consilier spiritual al președintelui Bill Clinton.)

El însuși a crezut, mult timp, că acest har este de origine divină. “Charisma, am fost convins, curgea direct de la Dumnezeu”, declara el.

Pe măsură ce și-a pierdut credința, părerea lui s-a schimbat, ajungând să declare despre charismă că ea poate fi ceva cu ce te-ai născut dar, nu este ceva supranatural; este o calitate care, cel puțin parțial, poate să fie învățată și perfecționată.

Asta a fost exact ceea ce susține și John Antonakis, profesor de comportament organizațional și director al programului de doctorat în management la Universitatea din Lausanne, care ani de-a rândul a studiat oratori carismatici. El spune că “tehnicile carismatice pot fi predate”.

Antonakis a identificat o serie de, ceea ce el numește, tactici ale leadership-ului charismatic, tactici ce variază de la utilizarea de metafore și povestiri la metode non-verbale de comunicare, cum ar fi ținuta deschisă, însuflețită și gesturi reprezentative, în momentele cheie.

Cu toate acestea, charisma are două jumătăți. Este o relație între persoana care o posedă și oamenii care răspund la ea.

Între cele două părți catalizatorul este emoția.

Într-un articol din 2005 în revista Science, psihologul Alexander Todorov de la Princeton University a arătat că, în general “Noi decidem foarte rapid dacă o persoană posedă multe dintre trăsăturile pe care le considerăm importante, să fie plăcut și competent, chiar dacă nu am schimbat un singur cuvânt cu ea. Se pare că suntem puternic conduși spre a trage asemenea concluzii într-un mod rapid, fără prea multe reflecții.”

Folosind imagistica prin rezonanță magnetică, Todorov a demonstrat că judecățile rapide transportă o încărcătură emoțională puternică, deoarece acestea sunt asociate cu activitatea amigdalelor, o structură primitivă a creierului.

Jochen Menges, lector de comportament organizațional la Universitatea din Cambridge, a numit impactul emoțional al charismei “efectul venerației” (awestruck effect).

Menges a lansat acest concept ca doctorand, în anul 2008, când a călătorit la Berlin cu speranța că ar putea aduna date noi despre modul cum lucrează alchimia charismatică dacă îl va asculta acolo pe Barack Obama vorbind.

Atunci când Obama, aflat la tribună, a anunțat că el nu este doar un cetățean al Statelor Unite, ci un cetățean al lumii, Menges însuși a fost prins în mreje. Pentru câteva minute, el a uitat pentru ce se afla acolo și a devenit un adept al vorbitorului.

Când a privit în jur, a fost fascinat. Tot ceea ce a citit despre implicațiile charismei liderilor a lucrat magic, făcându-i pe oamenii aceia să simtă emoții pozitive.

Întreaga mulțime era vrăjită. După aceea, o femeie de lângă Menges a izbucnit: discursul a fost “uimitor”, “minunat” și “extraordinar”. Cu toate acestea, atunci când Menges i-a cerut să numească trei lucruri din discurs care i-au plăcut, ea nu a putut.

Într-o prelegere TED, Menges a explicat că liderii charismatici ne plasează în venerație. “Și, pentru că îi admirăm atât de mult, avem tendința de a reține emoțiile noastre într-un efort aproape instinctiv de a le arăta deferența noastră și de a le recunoaște statutul lor superior”, a spus el.

Pentru psihologi de multă vreme nu este străin faptul că atunci când suprimăm exprimarea propriilor emoții, nu numai că aceste emoții cresc în intensitate dar suferim chiar un prejudiciu cognitiv.

Unii oameni de știință au descoperit că, în circumstanțe potrivite, charismaticii, mai ales în cazul în care charisma provine din percepția noastră despre ei de “lideri”, poate induce o stare asemănătoare cu hipnotismul.

În anul 2011, o echipă de cercetători danezi, condusă de Uffe Schjødt, neurolog la Universitatea din Aarhus, a examinat creierul persoanelor care se confruntau cu una dintre demonstrațiile extreme de vindecare prin influență charismatică.

Cercetătorii au făcut paralele cu experimente similare, privitoare la hipnoză, observând că hipnotismul, atunci când acesta funcționează, a fost precedat de o masivă dezactivare frontală a subiecților ca efect al predării “funcției executive” hipnotizatorului.

Schjødt a explicat constatările sale în contextul unei teorii numite “cadru de codare predictiv.”

Creierul este, în esență, o mașină de recunoaștere a modelelor făcând permanent predicții. Percepția noastră este o combinație de așteptări exprimate prin aceste predicții automate și percepția senzorială reală.

Atât timp cât informațiile senzoriale se potrivesc cu predicțiile, creierul este în plină activitate. Atunci când există o disonanță, creierul inițiază o corecție. Dar când suntem în preajma unor oameni despre care credem că au puteri sau abilități speciale, atunci când am luat decizia că putem avea încredere în aceștia, se pare că reducem în mod inconștient gândirea analitică.

David Aberbach, profesor la McGill University  și London School of Economics  arată că “există câteva elemente imprevizibile în viața unei țări sau în viața unui grup, iar atunci când acestea sunt momente de primejdie deosebită, apar anumite persoane, care nu s-ar fi ivit anterior. Ele reprezintă ceva esențial în capacitatea de a face față crizei.”

“Un lider charismatic,” mai spune Aberbach, “eliberează individul de presiunile vieții sub stres. Dacă vă alăturați unui grup, în aceste condiții, vă simțiți mai protejat. Dar acest lucru presupune vulnerabilitatea individului. Atunci când indivizii se simt mai siguri pe ei, au mai puțină nevoie de mântuire, mai puțină nevoie de o legătură charismatică. Dar, atunci când se simt vulnerabili, există posibilitatea unui atașament charismatic. În anumite circumstanțe, acest lucru poate fi foarte periculos.”

Profesorul Aberbach folosește ca studii de caz, elocvente, pe Franklin Delano Roosevelt și Adolf Hitler – “două fețe ale monedei istoriei”. Ambii au apărut din nevoile depresiei națiunilor respective. Ei ilustrează modul în care un individ charismatic poate avea o influență profundă.

Având în vedere prezența unor personaje ca Hitler, în rândul persoanelor charismatice, poate ne gândim că ar fi bine să se poată elimina charisma.

Acestui posibil gând al nostru îi răspunde același Bart Campolo pe care   l-am mai amintit. El spune:

“Nu vei elimina charisma. Modul de a proteja oamenii de demagogi nu este de a-i ucide pe toți demagogii ci, mai degrabă, să-i înveți pe oameni cum funcționează charisma astfel încât aceștia să poată recunoaște dacă sunt folosiți sau manipulați în mod intenționat sau chiar abuzați. Charisma cred că este întotdeauna ca focul. Puteți să-l utilizați pentru a încălzi casa sau îl puteți folosi pentru a arde casa din temelii.”

Chiar dacă nu posedați acest har dar sunteți în clar cu cele de mai sus credem că vă bucurați de o picătură de fericire.

 

Don’t worry, be happy!

 

Surse:

1.ro.wikipedia.org/wiki/Carism%C4%83

2.nautil.us/issue/45/power/the-anatomy-of-charisma

3.en.wikipedia.org/wiki/Bart_Campolo

„O căsătorie de succes este un edificiu care trebuie să fie reclădit zi de zi.”

Andre Maurois

Ideea că întotdeauna căsnicia este grea și, în consecință, ar trebui, ca partenerii să-și reducă așteptările față de ea, este greșită. Un mariaj fericit nu te solicită.

Care este “secretul” de a avea una dintre aceste căsătorii care nu te solicită?

În niciun caz, nu este lipsa certurilor sau rezultatul faptului că soluționarea conflictelor se face cu calm (certurile te pot “încălzi” și te pot face să încalci cel puțin jumătate din regulile de “comunicare curată”).

Dr. John Gottman consideră că soluția ar fi de a vedea relația de cuplu ca pe un cont bancar.

Aproape 70% dintre conflictele conjugale sunt perpetue și insolubile – ele țin întreaga durată a vieții de cuplu. Soții tind să se bată la cap reciproc pentru aceleași lucruri an după un an și ani după ani.

Dacă comunicarea corectă și soluționarea conflictelor ar fi cheia pentru o viață conjugală de succes, ar rezulta o consecință deprimantă: ar înseamna că, în esență, aproape nici o căsătorie nu poate fi fericită.

Dacă urmăm însă filozofia bazată pe cercetările lui Gottman, divergențele nu constituie o problemă; el spune că, de fapt, fricțiunile sunt o parte naturală a yin și yang-ului vieții, în general și, în mod specific, a vieții de cuplu și că, asemenea negativități într-o căsătorie sunt de fapt sănătoase; atât timp cât sunt echilibrate de aspecte pozitive.

Gottman a formulat chiar o relație precisă (5:1) pentru acest echilibru, inerent într-o căsnicie, pentru a menține stabilitatea și fericirea ei. Relația de cuplu va fi reușită dacă are cel puțin de cinci ori mai multe interacțiuni pozitive decât cele negative.

Cu alte cuvinte, căsătoriile fericite, nu sunt scutite de conflicte, ele sunt doar încărcate cu mai multă pozitivitate decât negativitate.

Această rezervă de pozitivitate acționează ca un tampon care atenuează și dezamorsează efectele cauzate de conflictele care deteriorează iubirea unui cuplu; ea absoarbe aceste pulsații negative și le reține înainte de a se răspândi și a copleși relația.

Gottman numește această dinamică “suprascriere a sentimentului pozitiv.”

În cazul în care “viața de cuplu ca un  cont bancar” funcționează la un nivel scăzut de “fonduri” (pentru o perioadă de timp au fost mai multe interacțiuni negative decât cele pozitive), fiecare “retragere” (conflict), aduce soldul contului tot mai aproape de zero, sau chiar pe “depășirea contului = overdraft”.

Ca urmare, fiecare ceartă atârnă greu și implică multe pericole; este o situație în care relația se mișcă spre pragul de “faliment”, adică ruptură sau divorț.

Pe de altă parte, când „contul” unui cuplu debordează de pozitivitate, partenerii își pot permite să facă “retrageri” ocazionale, fără nici un pericol că fondurile merg spre deficit.

Din moment ce există un tampon de siguranță amplu în loc, în cazul în care se face o retragere, aceasta nu se resimte ca un risc serios. O ceartă devine doar o dispută “prostească” și nimic mai mult.

După cum apreciază Gottman, diferența dintre cuplurile care “suprascriu sentimentele pozitive” și cele care “suprascriu sentimentele negative” este că, în timp ce în primele “partenerii își comunică reciproc fiecare emoție, într-un spectru care include și furia, iritabilitatea sau dezamăgirea, ei își comunică, în același timp și afecțiunea lor fundamentală și respectul. Oricare ar fi problema pe care o discută, își dau totodată reciproc și mesajul că sunt iubiți și acceptați – fără înfrumusețări.”

Din momentul în care un cuplu, care vede “mariajul ca un cont bancar”, ajunge cu contul relației “pe negru” (a nu se uita că în domeniul bancar a fi “pe negru” este o situație bună) nu resimte conflictele ca purtând mize mari și partenerii rămân suficient de conștienți ca în mijlocul confruntării să se autoapostrofeze: “Băiete, aceasta este o ceartă prostească.”

De fapt, Gottman arată că una dintre modalitățile în care “viața de cuplu ca un cont bancar” consolidează în mod esențial o căsnicie este felul în care acest mod de a vedea relația de cuplu conduce la utilizarea mai rapidă și mai frecventă a “încercărilor de depanare.”

Încercările de depanare sunt micile semnale sub formă de gesturi sau cuvinte – un zâmbet, un râs, o cerere de scuze – prin care unul din parteneri încearcă să reducă tensiunea unui conflict și să îl scoată din faza unei spirale ieșite de sub control.

Concret asta ar însemna ca, în timpul unei dispute aprinse, mijirea unui zâmbet pe fața unuia dintre parteneri, provoacă și zîmbetul celuilalt și se ajunge la un râs general care destinde atmosfera. Urmarea nu poate fi decât continuarea discuției cu calm.

Menținerea unei relații văzute ca un cont bancar într-o situație bine “finanțată” nu numai că scurtează conflictele, făcându-le să se încheie rapid, dar asigură și absența efectelor de durată.

Cuplurile cu “conturi bine finanțate” se pot certa, chiar “rău” dar, atât timp cât își păstrează o rezervă de pozitivitate, rămân devotați și îndrăgostiți unul de altul.

Cu abordarea “viața de cuplu ca un cont bancar”, nu trebuie neapărat și nici nu se pot rezolva toate conflictele.

Oamenii se schimbă rar; ei pot să ajungă însă să-și gestioneze propriile defecte un pic mai bine, iar împreună, în cuplu, pot învăța strategii care să îi ajute să facă față problemelor în general dar, e posibil ca, o problemă care e prezentă încă de la începutul căsătoriei, să rămână prezentă, probabil, până la anii de aur.

Este normal ca această realitate să ne întristeze un pic, dar nu trebuie să fie cauza unui doliu interminabil.

Atunci când contul relației de cuplu este “pe negru”, o dezamăgire față de partener nu reduce cuantumul său deoarece în mare măsură dezamăgirea este depășită de admirație, respect și duioșie pentru lucrurile pe care partenerul le face bine și sunt prețuite.

Cu toate calitățile și defectele, partenerii cuplului se mai îndrăgesc mult unul pe altul și nutresc reciproc sentimente de adânc respect.

Cu toate că abordarea „viața de cuplu ca un cont bancar” face posibil traiul alături de un conflict, în loc de a-l rezolva, uneori problemele se rezolvă mai simplu, fără ca soții să fie nevoiți să abordeze direct problema respectivă.

Un bun exemplu în acest sens este sexul. În cazul în care există probleme în dormitor – să zicem, unul dintre soți simte că sexul nu este suficient de frecvent – a discuta în cuplu despre lipsa de frecvență este adesea o abordare mai puțin eficientă pentru rezolvarea problemei decât ceea ce recomandă Gottman: “În loc de a izola sexul de restul relației dumneavoastră, încercați o schimbare de atitudine. Încetați să mai gândiți că sexul înseamnă numai orgasm și considerați ca fiind ceva pozitiv tot ce se întâmplă între voi, ca parte a sexului”.

O rezervă de pozitivitate poate merge departe în direcția îmbunătățirii a ceea ce se întâmplă în dormitor – și de a face acest lucru în mod natural și indirect, precum sloganul lui Gottman, pus pe tricouri și căni la clinica sa: “Orice lucru pozitiv pe care îl faci în relația ta este un preludiu“.

“Viața de cuplu ca un cont bancar” înseamnă existența unui fond de încredere, la care fiecare partener contribuie, fond care, la rândul său, produce “dividende” ce curg înapoi în relația de cuplu.

Prin această viziune asupra relației, în loc de a se lucra la ceea ce este în neregulă cu ea, se întărește ceea este bine, astfel încât pozitivele să copleșească negativele, diminuând importanța și impactul acestora din urmă asupra iubirii și fericirii pe care o meritați.

Dacă subscrieți la toate acestea, aproape sigur, sunteți deja în posesia cel puțin a unei picături de fericire.

Don’t worry, be happy!

Surse:

1.www.artofmanliness.com/2017/02/13/secret-happy-successful-marriage-treating-like-bank-account/?utm_source=pocket&utm_medium=email&utm_campaign=pockethits