Monthly Archives: April 2017

“Se știe că excesul e primejdios în orice domeniu, în abținere ca și în lăcomie, în cumpătare ca și în risipă.”
Voltaire

Cumpătarea este de obicei descrisă ca fiind capacitatea unei persoane de a se putea abține de la a face ceva, incluzând și auto-controlul de a nu face excese de niciun fel și de a da dovadă de prudență, inclusiv în problemele financiare.

Ni se pare amuzantă definiția figurativă a cumpătării, dată de scriitoarea americană Kristin Wong: „A fi cumpătat este ceva asemănător cu a accepta să luăm pe cineva de la aeroport. Pare destul de ușor atunci când ne dăm acordul dar, când este chiar timpul să o facem, e dramatic.”

Dacă ne preocupă cumva problema cum să devenim mai cumpătați, rețeta e simplă: trebuie să ne stabilim stilul de viață într-un mod care face din cumpătare un obicei implicit.

În acest sens, site-ul de consultanță, privind finanțele personale, Go Curry Cracker, folosește conceptul de „design al stilului de viață“, după cum explică scriitorul Timothy Ferriss în cartea sa The 4 Hour Workweek.

Ideea este să ne proiectăm viața într-un mod care face ca anumite sarcini să fie mai ușoare decât altele.

Un exemplu, care dacă vrem să mâncăm mai sănătos, ar putea constitui un punct de plecare fundamental al acestui comportament, este păstrarea alimentelor sănătoase la îndemână.

În schimb, dacă avem poftă de un rând de anumite prăjituri, specialitatea casei unei anumite cofetării, lucrurile se complică pentru că, ar însemna să ne deplasăm la cofetăria respectivă și poate să mai stăm și la rând. Prăjiturile, este adevărat, sunt gustoase și tentante dar, probabil, vom prefera o gustare sănătoasă, deoarece o obținem mai ușor pentru că o avem acasă, la îndemână.

Pe baza acestui exemplu, s-ar putea spune că se utilizează lenea în propria noastră favoare, aspect care s-ar putea generaliza, ca un fel de recomandare: să ne limităm opțiunile și să ne ghidăm înspre o mai bună alegere a obiceiurilor.

Iată și un alt exemplu și anume cel al modului în care Jeremy, blogger la Go Curry Cracker, a pus în aplicare această strategie pentru a ține pasul cu propriile sale obiective privind obiceiurile:

“Unii oameni sunt în mod natural cumpătați. Eu sunt în mod natural leneș. (Întrebați-o numai pe soția mea!)
După o zi lungă de muncă, pentru a ajunge acasă, cine mai are chef să încalece o bicicletă sau să aștepte la colțul străzii pentru un autobuz? Eu nu. Mulțumesc, eu conduc. Oh, plouă? O să conduc, mulțumesc. Am o întâlnire într-o altă clădire care este la 100 de metri? O să conduc, mulțumesc.
Este amuzant fiindcă … dacă nu ai mașină, devine imposibil să conduci.
Așa că, am vândut draga mea mașină și imediat s-au întâmplat 3 lucruri:
1) Am încetat să conduc
2) Am început să folosesc bicicleta
3) Am salvat dolari din abundență
Și apoi, am descoperit că… condusul într-adevăr e de rahat și ciclismul este o adevărată bucurie.
Dacă credeți că sfatul se referă la cum se poate scăpa de mașină și merge peste tot cu bicicleta, vă înșelați.”

Credem că am înțeles corect mesajul lui Jeremy: ideea este de a ne proiecta stilul de viață într-un mod care să sprijine obiceiurile de cumpătare specifice (de fapt, orice obiceiuri), pe care dorim să le adoptăm.

Revenind la finanțe, trebuie să ne analizăm propriul buget, să facem o listă a cheltuielilor pe care dorim să le micșorăm sau să le tăiem apoi, să stabilim, de pildă printr-un brainstorming cu familia, modurile în care ne putem proiecta stilul de viață corespunzător obiectivelor stabilite.

Drept exemplu, să considerăm o persoană pentru care cheltuielile problemă, sunt cele legate de mâncare, mai precis de procurarea mâncărurilor gata preparate de la diverse localuri.

Analizând câteva moduri în care ar putea să-și proiecteze stilul de viață pentru a-și reduce cheltuielile din această categorie, persoana respectivă ar putea să își propună ca pe viitor să-și însușească următoarele obiceiuri:

1.În serile de duminică, să nu mai invite prietenii la cină, pentru care de regulă comandă mâncare de la restaurant ci, să organizeze pentru ei reuniuni cu participare colectivă la meniu, adică să stabilească de comun acord cu invitații, mâncarea sau băutura, cu care contribuie fiecare, la realizarea party-ului;

2.Să înceteze să mai dea dovadă de zgârcenie, atunci când merge la shoping. Să cumpere alimente suficiente, astfel încât să poată mânca prânzul la domiciliu în loc de a-l comanda din oraș.

3. În loc de a fixa întâlnirea cu un prieten la o cafenea, unde apare tentația de a cheltui bani pe gustări, să îl invite acasă unde, în mod sigur, gustările sunt mai ieftine și mai sănătoase.

În orice caz, trebuie să facem ceea ce funcționează pentru noi, bazat pe propriul nostru stil de viață și pe propriile obiective privind economiile.

Nu contează poziția socială și țelurile pe care le avem, ideea de bază este aceeași: să ne proiectăm stilul de viață într-un mod care ne îndreaptă către succes.

Precizăm însă că, suntem în total acord cu Voltaire (a se vedea motto-ul articolului) și credem că, excesul în acest domeniu, al cumpătării financiare, ne poate face să devenim un fel de Hagi Tudose al secolului XXI.

Sperăm că cele citite mai sus nu vă erau străine și sunteți o persoană cumpătată, caz în care, sigur, beneficiați de o picătură de fericire, care vi se cuvine și în cazul că veți începe să le aplicați de mâine.

Don’t worry, be happy!

Surse:
1.twocents.lifehacker.com/you-can-train-yourself-to-be-frugal-and-its-pretty-pai-1794129936?utm_source=pocket&utm_medium=email&utm_campaign=pockethits
2. www.gocurrycracker.com/
3. ro.wikipedia.org/wiki/Cump%C4%83tare

“Când cauți binele în alții, descoperi ce e mai bun în tine.”

Martin Walsh

Având în vedere că suntem ființe sociale, este normal să fim de accord cu ideea că obținerea succesului în viață depinde de propriile obiceiuri, atitudini și comportamente dar și de modul în care îi vedem pe ceilalți.

Sună paradoxal, dar conform cercetătorului Jason Colquitt și a colegilor săi de la University of Georgia, oamenii care, la locul de muncă, tind să aibă încredere în ceilalți, sunt mai devotați față de echipă și realizează performanțe mai mari decât cei care nu au.

În zilele noastre relațiile dintre oameni, la locul de muncă, sunt mai reci, lumea nu prea este dispusă să lege prietenii cu colegii, au cam dispărut obiceiurile de a organiza manifestări de tipul celor denumite “de sudare de colectiv” (party-uri, petrecerea unor weekend-uri împreună ș.a.).

Și, din moment ce știm care sunt relațiile noastre, în special cu șefii și colegii noștri, relații care pot avea un rol determinant în ceea ce privește fericirea noastră și modul cum progresează carierele noastre, nu este lipsit de sens, ca în privința dorinței de perfecționare să ne punem unele întrebări noi.

În loc de „Cum îmi pot îmbunătăți performanțele?“ întrebarea mai potrivită ar putea fi „Cum pot începe să văd mai des binele la ceilalți oameni?“

Întrebarea din urmă este justificată mai ales de faptul că presupunerea implicită a multor oameni este că, ar fi greu de crezut că alții au, în general, cele mai bune intenții.

Avantajul îndoielii față de ceilalți este destul de greu de înlăturat. Suntem învățați de la o vârstă fragedă să fim circumspecți cu motivele altora, dacă nu de-a dreptul suspicioși.

Părinții le spun copiilor, pentru protecția lor, să se ferească de străini. Și, nu e chiar greu de găsit dovezi, în viața de zi cu zi, că au dreptate și că expresii cum ar fi „drumul spre iad este pavat cu bune intenții“ conțin mult adevăr.

Putem afirma că într-o eră a informațiilor false, cine ia de bună valoarea nominală a aparențelor dă dovadă de nesăbuință.

Desigur, aceste impulsuri sociale instinctive pot să ia naștere din motive cognitive mai profunde.

Evenimentele negative din trecut au un contur mai mare în amintirile noastre decât experiențele pozitive.

Psihologul american Roy Baumeister are o zicere faimoasă: „Răul este mai puternic decât binele.“ Este un lucru ce are un sens evident: pentru a supraviețui într-un mediu înșelător (în special unul social), atunci când au fost trădați, induși în eroare sau răniți, oamenii și-au amintit mereu de câte ori și-au plasat prost încrederea.

Prin comparație, momentele în care încrederea lor a condus la rezultate bune nu au fost la fel de hotărâtoare, ca să se agațe de ele.

În același timp, noi oamenii, avem o dorință de nezdruncinat de a ne vedea pe noi înșine într-o lumină pozitivă. De aici rezultă, aproape cu necesitate, că dezvoltăm puncte de vedere mai puțin favorabile față de alții.

Cercetările arată că avem tendința să credem că suntem mai buni decât media la aproape tot, ceea ce automat înseamnă că ceilalți sunt mai răi și inclusiv mai puțin de încredere.

Oamenii de știință de la Stanford University – California au constatat, în legătură cu acest proces, că avem tendința să gândim că propriile noastre motivații sunt intrinseci („Eu muncesc din greu pentru că îmi place meseria mea“), în timp ce pe ale celorlalți să le vedem ca fiind extrinseci („Ei muncesc din greu doar pentru că sunt plătiți să facă acest lucru“).

Deși cercetările privind optimismul, inclusiv presupunerea lucrurilor bune despre alții, prezintă beneficiile sale în ceea ce privește succesul și satisfacția, atât la locul de muncă cât și în viață, oamenii tind să se teamă de a fi văzuți ca o nerealistă „Pollyanna“ (eroina romanului cu același titlu, al scriitoarei americane Eleonor H. Porter, care a devenit un simbol al bucuriei și speranței).

Este concludentă, în acest sens, mulțimea de cuvinte, din vocabularul curent, care se referă la experiența celor prea încrezători: credul, încrezător, naiv, candid, imbecil, nătâng, tont, idiot, prost, amăgit, înșelat, păcălit, trădat, jecmănit etc.

Ba mai mult, cercetările sugerează că atunci când percepem pe cineva ca inocent și frumos, avem tendința de a-l vedea ca fiind mai puțin competent, o etichetă pe care nouă înșine nu ne-o dorim.

După cum a spus romancierul Laurell K. Hamilton, „Niciodată să nu ai încredere în oamenii care zâmbesc în mod constant, ei sau au ceva de vânzare sau ceva nu este în regulă la ei“.

Neîndoielnic, există riscuri în a crede că alții au cele mai bune intenții, adică a vedea în alții binele dar, beneficiile acestui fapt, mai ales la locul de muncă, pot depăși cu mult costurile potențiale.

Conflictul este o parte dificilă, dar de multe ori inevitabilă a vieții noastre active. Potrivit profesorului Chris Argyris de la Harvard Business School, o cauză de bază a discordiei la locul de muncă este „scara de implicație“ (metaforă folosită de el, cu care înlocuiește„saltul la concluzii“ sau “generalizarea pripită” pe care o consideră mai puțin precisă).

Urcușul “scării” înseamnă că o persoană, fără a avea informații precise, presupune despre alții rele intenții, ajungând astfel să aibă credințe mai puțin favorabile și chiar un comportament ostil.

De exemplu, atunci când primim un e-mail ambiguu de la un coleg de serviciu, cu care avem o relație turbulentă, este mult mai probabil că vom reacționa defensiv.

Există chiar cercetări ale căror rezultate sugerează că toate e-mailurile le interpretăm mai negativ decât eventuala negativitate din intenția autorilor lor.

Având în vedere toate acestea, poate că nu e o surpriză faptul că Indra Nooyi, CEO-ul vestitei corporații PepsiCo, spune că cea mai bună consiliere în carieră, pe care a primit-o vreodată, este ceea ce a învățat-o tatăl ei: „Orice spune sau face cineva, să presupui intenția pozitivă.“

Presupunerea binelui la ceilalți, ceea ce nu riscă să rănească ego-uri, poate constitui, alături de autoperfecționare, cea mai bună bază de plecare pentru orice manager și membrii echipei sale.

În același timp, nu este un secret faptul că, abilitatea de a influența pe alții este o abilitate esențială la locurile de muncă.

Cercetările arată că, atunci când credem că alții sunt capabili să-și schimbe atitudinea, suntem, mult mai probabil, dispuși să le prezentăm propriile noastre puncte de vedere.

Atunci însă când bănuim existența convingerilor fixe la alții, nu încercăm prea serios să-i convingem de punctul nostru de vedere.

Acest lucru, din păcate, poate avea costuri personale, deoarece ne limitează sfera de influență potențială.

De exemplu, presupunând intenția rea la alți oameni, ei nu vor întârzia să ne-o dovedească, barându-ne astfel, una după cealaltă, căile oportunităților (Are loc „confirmarea prejudecății,“ adică tendința de a căuta informații care acceptă credințele noastre pre-existente. Cu alte cuvinte, ne formăm mai întâi o opinie și apoi căutăm dovezi care să o susțină.).

Mai adăugăm aici o observație, în sprijinul tuturor celor de mai sus. Cărțile de autoperfecționare pot fi de ajutor pentru a îmbunătăți viața noastră activă dar, concentrarea lor tipică pe noi poate avea rezultatul, neintenționat, de a ne limita capacitatea de a stoarce mai multă valoare din lumea socială în care trăim.

Sperăm că, în toate cele de mai sus, presupuneți existența bunelor intenții la cel care vi le-a prezentat și identificați o sursă pentru măcar o picătură de fericire.

Don’t worry, be happy!

Minunata Sărbătoare a Paștelui să vă aducă liniște, pace,

zile frumoase și numai bucurii!

„Cel care are abilitatea de a-şi stăpâni propria minte, poate pune stăpânire pe orice altceva.”

Andrew Carnegie

 

Deși suntem înconjurați de multă dragoste (familie, rude, prieteni), multora dintre noi, nimeni nu ne-a vorbit despre abilitățile foarte importante în viață, pe care le prezentăm în cele ce urmează.

1. Abilitatea de “A înceta să mai credem că tot ceea ce se întâmplă în preajma noastră este despre noi”

Un efect secundar și nefericit al conștiinței noastre, “domiciliate” în creierul nostru, este că ne implică, într-un fel, în tot ceea ce se întâmplă în jurul nostru și totodată cu noi: blocarea, de dimineață, a traficului din cauza unui șofer neatent; știrile văzute la TV, care ne enervează; creșterile de venituri, mult trâmbițate în zilele acestea, care (oare) ne vor da mai mulți bani (?) etc.

Ca rezultat, avem o prejudecată inerentă, presupunând că tot ceea ce se întâmplă, este efectiv despre noi.

Dar, nu este chiar așa! Numai pentru că trecem prin ceva sau numai pentru că ceva ne face să ne simțim într-un anumit fel sau numai pentru că ne pasă de ceva, nu înseamnă că e vorba de noi.

Acest lucru este greu de “digerat” pentru că, ideea că totul ar fi despre noi, ne face, în anumite privințe, pentru perioade scurte de timp, să ne simțim bine.

Ne simțim bine pentru că ne place să credem că tot ceea ce se întâmplă bine, cu implicarea noastră, se petrece pentru că suntem această “persoană uimitor de bună”.

Dar, prețul pe care îl plătim având asemenea experiențe pozitive cu noi înșine este că trebuie să facem la fel și cu experiențele noastre negative adică, lucrurile rele care pot avea loc, trebuie să le interpretăm, la fel, ca fiind despre noi.

Și, ca urmare, ne plasăm într-un roller coaster, în care stima noastră de sine se va deplasa, cu viteză mare, în sus și în jos, ajungând și la înălțimi amețitoare dar și căzând apoi în hăuri, în funcție de cele ce se întâmplă în momentul respectiv.

Când lucrurile sunt bune, suntem “darul zeilor pe pământ”, care merită să fie recunoscut și aplaudat la fiecare pas.

Când lucrurile sunt rele, devenim victima, convinsă că numai ea are dreptate, care a fost nedreptățită și merită mult mai mult bine.

Când oamenii ne critică sau ne resping, suntem tentați să credem că se întâmplă așa, din vina lor (valorile lor, prioritățile lor, situațiile lor de viață) și nu a noastră.

Să nu uităm însă că ceilalți oameni, sunt prea ocupați, la rândul lor, să creadă că totul este despre ei și, prin urmare, nu-și bat capul cu noi.

Ceea ce este o constantă, pentru toate situațiile, este sentimentul că suntem o “persoană merituoasă”. Numai că, o asemenea persoană riscă să devină un “vampir emoțional”, o “gaură neagră” anti-socială, care nu face altceva decât să consume energia și dragostea celor din jurul său, fără a oferi vreodată nimic în schimb.

Când facem ceva ce eșuează, nu înseamnă că suntem un eșec uman ci, înseamnă, pur și simplu, că suntem o ființă umană care, uneori, mai și eșuează.

Când se întâmplă ceva tragic și suntem puternic afectați, durerea pe care o resimțim, ne face, la fel, să fim absolut convinși că este un lucru care ni se întâmplă numai nouă. Dar, nu este așa.

Greutățile fac parte din alegerea de a trăi, tragedia morții este ceea ce dă sens vieții și, durerea, fără nici o prejudecată, ne este hărăzită tuturor.

2. Abilitatea de “A nu ține ca orbul de bâtă de propriile convingeri”

Cei mai mulți oameni, mai ales când convingerile lor sunt contestate, țin de ele ca de o vestă de salvare, pe o navă care se scufundă.

Problema este că, de fapt, de multe ori, tocmai convingerile lor reprezintă nava care se scufundă.

Pentru mulți dintre noi, deseori, convingerile proprii nu sunt numai idei pe care le considerăm adevărate ci ele sunt, ceva mult mai important, componentele-cheie ale identității noastre. A le pune la îndoială este echivalent cu punerea la îndoială a persoanei noastre.

Cineva intrat pe acest teritoriu, aproape niciodată nu va mai ieși.

Din păcate, acest atașament față de convingerile proprii afectează profund nu doar zona științei și a politicului ci chiar și viața de zi cu zi a multor oameni.

Există indivizi care continuă să aibă convingeri, formate încă din liceu: că femeile nu sunt interesate de tocilari; că ei trebuie să aibă o grămadă de bani și o mașină de marcă pentru ca să fie iubiți etc.

Poate că asemenea credințe le-au servit și explicat viața când au fost de 16 ani. Dar, la 32 de ani, aceste credințe și presupuneri neschimbate, le zădărnicesc încercarea de a întemeia o familie.

Mai mult ca sigur că toți am greșit de multe ori în viață. Însă, pe termen lung, capacitatea de a izbuti și de a învăța este direct proporțională cu capacitatea de a schimba sau renunța la ceea ce credem că ar fi greșelile noastre.

Cum putem face acest lucru?

Scriitorul american Mark Manson propune următoarea soluție:

“Încearcă următoarele: Scrie 20 de lucruri din viața ta curentă, despre care crezi că pot fi potențial greșite.

Nu mă refer doar la lucruri materiale. Sunt sigur că înțelegerea fizicii de către mine este presărată cu multe lipsuri. Dar nu ăsta e cel mai important lucru de care am nevoie pentru ca să-mi schimb mintea.

Direcția în care vom merge înseamnă punerea sub semnul întrebării a unora dintre ipotezele profunde cu privire la identitatea ta: Nu sunt o persoană atractivă; Sunt leneș; Nu știu cum să vorbesc cu oamenii; Nu voi fi niciodată fericit pentru că mă simt blocat în viața mea; Cred că lumea se va termina marțea viitoare.

Cu cât este mai încărcată emoțional presupunerea, cu atât mai importantă este așternerea sa pe hârtie.

Apoi, după ce ai ajuns la 20, notează ce ar însemna ele pentru viața ta dacă ar fi într-adevăr greșite.

Acest lucru te va face să te simți înfricoșător la început. O mulțime din presupuneri nu dorești să le pui la îndoială.

Dar meditează la ele în următorul fel: cât de sigur poți fi de propriile convingeri dacă nu le-ai provocat niciodată, dacă nu ai văzut niciodată cealaltă fațetă a problemei?

Ceea ce vrem să dezvoltăm este abilitatea de a vedea cealaltă fațetă.”

 

3. Abilitatea de “A decide și de a acționa chiar dacă rezultatul nu se întrezărește”

În tot cursul vieții noastre, aproape tot ce ni se întâmplă are atașat un rezultat clar.

În școală, ne scriam temele, deoarece asta era ceea ce ne cereau profesorii și pentru asta primeam note. Acasă, țineam curat în camera noastră pentru că pentru asta ne recompensau părinții. La locul de muncă, facem ceea ce ne spune șeful, deoarece pentru asta suntem plătiți.

Nu există nici o incertitudine.

Dar cea mai mare parte din viață – adică viața reală – nu funcționează în acest fel. Deși deciziile și acțiunile noastre au întotdeauna rezultate, noi nu le cunoaștem de la început.

Când ne decidem să ne schimbăm cariera, nu e nimeni prezent să ne spună care ar fi cariera care ni s-ar potrivi.

Când ne decidem să intrăm într-o relație cu cineva, nu e nimeni care să ne spună dacă această relație ne va face fericiți.

Când ne decidem să începem o afacere sau să ne mutăm într-o altă țară nu există nici o modalitate de a ști, cu certitudine dacă, ceea ce facem, este „corect“ sau nu.

Așa ajungem să evităm luarea deciziilor, să evităm să ne mișcăm și să acționăm fără să știm care va fi rezultatul.

Și, pentru că nu putem acționa asupra a ceea ce nu știm, preferăm ca viețile noastre să se desfășoare în condiții de siguranță însă, devin incredibil de repetitive și monotone.

Și atunci cum să procedăm dacă dorim altceva?

Să nu uităm că, în afară de noi înșine, nimeni nu poate decide ce este potrivit pentru viața noastră.

Poate că, uneori, ar trebui să facem lucruri, fără nici un alt motiv decât acela că am vrea să le facem, pentru că putem să le facem sau pentru că ele există.

Ne gândim aici la cum a reacționat George Mallory  când a fost întrebat de ce a vrut să urce Mount Everest-ul: „Pentru că e acolo.“

Adăugarea a ceva “haios” (o anumită cantitate este sănătoasă) vieții noastre, stimulează dezvoltarea, schimbarea, pasiunea și entuziasmul.

Dezvoltarea capacității de a face lucruri, fără a aștepta rezultate, recompense sau fanfară, ne va antrena să luăm mai bine marile decizii din viață.

În final, dacă dispuneți de abilitățile prezentate, în mod precis, dispuneți și de o picătură de fericire. Dacă încă nu aveți aceste abilități, dezvoltarea lor pe viitor vă va aduce de asemenea o picătură de fericire.

Don’t worry, be happy!

Surse: Mark Manson – 3 Important Life Skills Nobody Ever Taught You

“Mai mult decât oricând mă feresc de logică. Dacă profesorul îmi demonstrează că focul nu arde carnea, întind mâna spre vatră și aflu, fără ajutorul logicii, că raționamentul lui păcătuiește pe undeva.”

Antoine de Saint-Exupery

 

“Răspunsul la această întrebare”, spune expertul american în luarea deciziilor, Julia Galef, “ar putea determina cât de clar vedem lumea”.

Să ne imaginăm pentru un moment că suntem soldați în toiul luptei. Indiferent de timp și de loc, unele lucruri sunt, probabil, aceleași: adrenalina este ridicată, iar acțiunile noastre provin din reflexele noastre adânc înrădăcinate, având originea în nevoia de a ne proteja pe noi și familia noastră și în dorința de a învinge inamicul.

Acum, să încercăm, să ne imaginăm că jucăm un rol foarte diferit: cel de cercetaș. Sarcina cercetașului nu este de a ataca sau a apăra; este de a înțelege. Cercetașul este cel care iese în față să cartografieze terenul, să identifice potențialele obstacole. Mai presus de toate, cercetașul vrea să știe, cât mai exact posibil, ce e cu adevărat “acolo”.

Într-o armată reală, existența atât a soldatului cât și a cercetașului sunt esențiale.

Julia Galef folosește rolurile de soldat și de cercetaș ca metafore pentru mentalități, pentru modul în care noi toți prelucrăm informațiile și ideile în viața noastră de zi cu zi.

A avea o judecată bună și a lua decizii bune depinde, se pare, în mare măsură de mentalitatea pe care o avem.

Având  “mentalitate de soldat”, unele fragmente de informații le simțim ca pe aliații noștri – vrem ca ei să câștige, vrem să-i apărăm. Alte informații sunt ca inamicul și vrem să îl oprim, să îl tragem în jos.

Deci, “mentalității de soldat” i se asociază un fenomen în care motivațiile inconștiente, dorințele și temerile, formează modul în care se interpretează informațiile.

Creierul converge către judecăți care maximizează stările afective pozitive asociate cu atingerea scopurilor.

Acest fel de a raționa oamenii de știință îl numesc „raționament motivat“.

Studiile sugerează că “raționamentul motivat” este diferit din punct de vedere calitativ de raționamentul în care rezultatele nu au o miză emoțională puternică.

Printre psihologi este bine cunoscut faptul că, greutatea dovezilor cerute de obicei, de oamenii obișnuiți, variază în funcție de cât de dezirabil este ceea ce se cere „dovedit” și că, butonul de reglaj este acționat de mintea noastră subconștientă.

De exemplu, studiile arată că partizanii unor anumite idei, din zona politicului, cum ar fi să zicem pedeapsa cu moartea, le vor considera legitime sau nu în funcție de cât de conforme sunt concluziile cu convingerile lor. Tot așa, jurații au tendința de a nu lua în considerare dovezile incriminante mai șubrede dacă au compasiune pentru acuzat, dar le consideră convingătoare dacă nu le place de cel incriminat.

În fiecare din aceste situații, oamenii sunt convinși că sunt obiectivi, dar obiectivitatea lor este o iluzie. De fapt, analizele pe care le facem zi de zi depind de convingeri și dorințe anterioare. Cel care acționează de fiecare dată este creierul, în subconștientul său, așa încât adesea este posibil să credem sincer ceea ce dorim să credem, cu toate că un răspuns obiectiv ar ajunge la o altă concluzie.

Dan M. Kahan, profesor de drept la Yale Law School, este de părere că „Raționamentul motivat este cel mai bine înțeles ca o descriere sau caracterizare a unui proces și nu o explicație în sine. Pentru o explicație autentică, ar trebui să știm, cel puțin, care au fost nevoile sau obiectivele care au făcut să fie motivante prelucrările mentale ale individului.”

Exemple de obiective sau nevoi care pot motiva raționamentul sunt diverse. Ele includ lucruri destul de simple, cum ar fi interesele financiare sau cele legate de persoane.

La ele se pot adăuga, de asemenea,  mai multe mize intangibile, cum ar fi necesitatea de a susține o imagine de sine pozitivă sau pentru a proteja conexiuni la alte persoane cu care individul este intim conectat și de sprijinul cărora ar putea depinde, emoțional sau material.

În orice caz, judecata noastră este puternic influențată, în mod inconștient, de partea care vrem să câștige – și acest lucru este omniprezent. Astfel se modelează felul în care ne gândim la sănătatea noastră, la relațiile noastre, la tot ceea ce noi considerăm just sau etic  ba chiar și felul în care decidem cum să votăm.

Din păcate, este posibil, ca în anumite situații (de exemplu în cele în care sunt implicați oamenii din justiție) să credem că suntem obiectivi și gândim imparțial și să generăm ruinarea vieții unei persoane nevinovate.

În ceea ce privește  “mentalitatea de cercetaș”, ei îi este caracteristică  nu strădania de a face ca o idee să câștige sau alta să piardă, ci aceea de a vedea, onest și corect, ce este “acolo”, chiar dacă nu este ceva convenabil sau plăcut.

De ce unii oameni, cel puțin uneori, par capabili să renunțe la prejudecățile proprii, la simpatii și motivații și încearcă să vadă faptele și probele cât mai obiectiv posibil?

La fel ca “mentalitatea de soldat”, “mentalitatea de cercetaș”, își are rădăcinile în răspunsurile emoționale.

Cercetașii sunt curioși. Ei, mult mai probabil, spun că simt plăcere atunci când află informații noi sau rezolvă un puzzle. Ei, mult mai probabil, se simt intrigați atunci când întâlnesc ceva care contrazice așteptările lor.

Și, mai presus de toate, cercetașii dovedesc respect de sine ca persoane, fapt ce este legat de modul în care ei sunt corecți sau nu cu privire la orice subiect particular.

De exemplu, o persoană cu “mentalitate de cercetaș” poate crede că pedeapsa capitală este necesară dar, dacă studiile arată contrarul, ea va spune: „Se pare că am greșit. Asta nu înseamnă că sunt prost sau stupid.”

Ideea de bază, privind trăsăturile asociate cu modul de gândire în cazul “mentalității de cercetaș”, este că ele au puțin de a face cu cât de deștept ești sau cât de multe știi. Ele nu se corelează foarte îndeaproape cu IQ-ul; ele se asociază cu ce simți.

Folosim și noi, preluând de la Julia Galef, citatul din “Micul Prinț” al lui Antoine de Saint-Exupéry: „Dacă dorești să construiești o navă, nu trebuie să-ți mobilizezi, cu bătăi de tobă, oamenii, să strângă lemn, să le dai ordine și să organizezi munca. În schimb, învață-i să tânjească după marea vastă și fără sfârșit.“

Cu alte cuvinte, dacă vrem cu adevărat să îmbunătățim judecata noastră ca indivizi și ca societăți, ceea ce avem nevoie cel mai mult nu este mai multă instruire în logică, retorică, probabilități sau economie, chiar dacă aceste lucruri sunt valoroase.

De ceea ce avem cea mai mare nevoie pentru a utiliza bine aceste principii este “mentalitatea de cercetaș”.

Trebuie să schimbăm modul în care simțim, pentru a învăța să simțim mândrie în loc de rușine când observăm că am greșit în legătură cu ceva sau, să învățăm să ne simțim intrigați în loc de defensivi, atunci când întâlnim unele informații care contrazic credințele noastre.

Ca urmare, întrebarea pe care trebuie să o luăm în considerare este: Ce dorești cu înfocare, să-ți aperi propriile convingeri sau să vezi lumea, cât mai clar cu putință ?

Chiar dacă încă nu aveți o “mentalitate de cercetaș” dar  doriți cu înfocare să vedeți lumea cât mai clar cu putință, meritați o picătură de fericire!

Don’t worry, be happy!

 

Surse:

1.ideas.ted.com/why-you-think-youre-right-even-when-youre-wrong/?utm_source=pocket&utm_medium=email&utm_campaign=pockethits

2.www.scienceandreligiontoday.com/2011/05/04/what-is-motivated-reasoning-and-how-does-it-work/