27 May

“Pierderea de timp” este necesară

„O parte din timp ne este răpită, alta ne este sustrasă, alta se scurge. Dar cea mai urâtă piedere este aceea datorită neglijenţei. Şi dacă vei voi să bagi de seamă, vei vedea că cea mai mare parte a vieţii o pierdem făcând ce nu trebuie, o mare parte nefăcând nimic, întreaga viaţă făcând altceva…”

Seneca

 

Cele ce urmează nu se adresează acelor “pierde vară” care, deși adulți, se lasă întreținuți de părinți sau acelor beizadele de la volanele mașinilor, de ultimă generație, pentru care nu au depus niciun fel de osteneală.

În schimb, se adresează acelora care, din cauza strădaniei de a fi cât mai productivi, își neglijează propria viață.

Întotdeauna va exista o listă nesfârșită cu treburi de finalizat și lucruri de făcut iar o mai nouă cultură a “productivității neobosite” ne spune că toate sunt urgente și că trebuie să ne simțim teribil de vinovați pentru orice minut pierdut.

Dar, adevărul este că o viață petrecută cu supușenie, la masa de lucru, poate fi una plictisitoare și, niște timp “pierdut” ar fi necesar și ar aduce mai multă împlinire.

De multe ori ne concentrăm atât de mult asupra modului de a ne folosi cât mai bine timpul încât, ajungem să pierdem momente valoroase din propria noastră viață de familie și de părinți. Nu luăm parte la evenimente importante din viața copiilor noștri și deodată constatăm că, fără ca noi să fi observat, ei au ajuns adulți.

Petrecem timp înfricoșător de mult în favoarea productivității și refuzăm să facem pauze reale. Nu mai dormim, nu mai mergem la o plimbare, nu mai citim o carte și, chiar dacă reușim să ne descurcăm cu timpul fără ca să considerăm că ceea ce facem este o corvoadă, se produce permanent o inevitabilă conștientizare a lucrurilor pe care ar trebui să le facem dar dăm vina pe rutină.

Există în schimb o tendință, la foarte multă lume, de refugiere în cea mai puțin satisfăcătoare activitate: aceea de a se așeza la birou, în fața calculatorului, și a naviga pe site-uri web ceea ce, fără îndoială, nu contribuie cu nimic la fericirea sau productivitatea cuiva.

“Există ideea că trebuie să fim mereu disponibili, să lucrăm tot timpul”, spune psihologul britanic Michael Guttridge (specializat pe comportamentul la locul de muncă). “E greu să scapi de asta și să mergi în parc.”

Dar, dezavantajele sunt evidente: în timp ce, la computer, căutăm distragerea atenției cu social media, spunându-ne că suntem în “multitasking”, în realitate continuăm să ne concentrăm pe sarcinile de bază.

Guttridge spune că ne lipsesc beneficiile fizice și mintale ale timpului petrecut cu noi înșine. “Oamenii mănâncă la birou și pun mâncarea pe calculator – este chiar dezgustător. Ca să scape, ar trebui să meargă la o plimbare, la o cafenea “, spune el. “Chiar și fabricile victoriene aveau niște pauze de odihnă”.

Oare chiar este necesar să muncim astfel?

După cum scrie (în NautilusREST: Why You Get More Done When You Work Less) Alex Soojung-Kim Pan, cercetător la Stanford University, “mari personalități, incluzându-i pe Charles Dickens, Gabriel García Márquez și Charles Darwin, au avut programe destul de relaxate, lucrând câte cinci ore pe zi sau mai puțin”.

Adevărul este că munca se extinde pentru a umple timpul acordat dar, majoritatea dintre noi, am putea petrece considerabil mai puține ore la birou cu același rezultat.

Uneori, chiar și activitățile care sunt menite a fi o desfătare, cum ar fi vizionarea unui film sau o alergare prin parc, pot fi umbrite de un sentiment de responsabilitate.

Guttridge spune că a auzit de directori executivi care urmăresc filmele, rulându-le cu acceleratorul, pentru ca să poată ajunge rapid la deznodământ. Și, poate că respectivii așa fac dar, cu siguranță, nu vor experimenta nici o plăcere de genul aceleia pe care o poate oferi scufundarea într-o lume cinematografică.

“Pierderea de timp înseamnă reîncărcarea bateriilor și înlăturarea dezordinilor mintale”, spune Guttridge. “Folosind timp pentru a fi, total, glorios și plin de mândrie, neproductiv vă va face în cele din urmă mai bine la locul de muncă”, spune el.

Chiar și un ceas alocat televiziunii mult ponegrite poate fi producător de entuziasm – dacă reușim să ne relaxăm și să ne bucurăm de el.

Dar, un studiu a constatat că, vizionarea programelor de televiziune este considerabil mai puțin plăcută pentru persoanele care apoi se autodojenesc spunându-și că sunt “telespectatori înrăiți”.

La sfârșitul unei zile de activitate, toți avem nevoia să ne pierdem timpul cu o revistă, plimbându-ne în jurul blocului sau pur și simplu nefăcând nimic. Ar trebui să acceptăm aceste momente și să le vedem așa cum sunt: timp petrecut bine.

Ferice de cei care reușesc toate acestea dar, și cei care nu au făcut-o până acum, vor beneficia de o picătură de fericire dacă o vor face de acum înainte.

Don’t worry, be happy!

 

Surse:

  1. qz.com/970924/the-psychological-importance-of-wasting-time/
  2. nautil.us/issue/46/balance/darwin-was-a-slacker-and-you-should-be-too
20 May

Să învățăm să spunem NU!

„Esența omului este libertatea de a alege.”

Jean-Paul Sartre

Ferice de cei care nu au rețineri în a spune NU. Nuanța de invidie care răzbate din această afirmație își are originea în propriile rețineri în a-l folosi pe NU.

Noi oamenii suntem ființe sociale care progresăm pe seama reciprocității. Este în natura noastră să fim obligați social și asta de multe ori are consecințe neplăcute.

Când distribuim cu ușurință DA-uri, în loc de dificilul NU, ajungem să ne risipim timpul, energia și chiar finanțele.

“Capacitatea de a spune NU reflectă în mod real faptul că, în propria viață, vă aflați pe locul șoferului “, a declarat Vanessa M. Patrick, profesor asociat de marketing la C.T. Bauer College of Business de la University of Houston. “Asta îți dă un sentiment de autonomie.”

Acesta ar fi motivul pentru care, a învăța să spunem NU ne poate fi de folos.

Un studiu realizat de profesorii Vanessa M. Patrick and Henrik Hagtvedt (Boston College), publicat în Journal of Consumer Research a constatat că spunând NU, spre deosebire de NU POT, le-a permis participanților să se sustragă din angajamente nedorite.

În timp ce NU POT sună ca o scuză care poate atrage comentarii, NU dovedește că avem stabilite reguli proprii fapt care sugerează convingere și stabilitate. Și, din moment ce este ceva personal, ea menține și conexiunea socială pe care toți ne-o dorim.

Despre studiul realizat profesorul Patrick a declarat: “De fapt am folosit scenariul vânzătorului ambulant care oferă abonamente la reviste”.

În esență, el și colegii săi au cerut uneia din cele două grupe de subiecți, cu care au lucrat, să vândă abonamente iar celei de a doua grupe să se opună cumpărării spunând NU. Atunci când subiecții au spus NU față de NU POT, ei au fost mai eficienți în a-și impune punctul de vedere, iar vânzătorii mai dispuși să accepte refuzul lor.

Există și alte câteva modalități de a ne simți relativ mai confortabil atunci când spunem NU.

Atunci când mizele sunt scăzute, procedeul este mai agresiv. De exemplu, atunci când un casier ne solicită să ne înscriem pentru folosirea unor carduri de magazin pe care nu le dorim, refuzul este clar și subiectul închis dacă spunem “NU folosesc carduri pentru magazin” în loc de un pasiv “Astăzi NU, dar vă mulțumesc”, care poate implica punerea deciziei în discuție.

Trebuie să remarcăm că este mult mai ușor să fim asertivi cu un străin care ne vinde ceva decât atunci când, de pildă, un coleg ne solicită pentru un drum la aeroport. Este bine să ne folosim de asertivitate atunci când este ușor de făcut acest lucru pentru a ne pregăti astfel pentru situații când vom fi supuși unor presiuni mai mari.

Mai putem observa ceva: este mai ușor să spunem NU atunci când știm exact cum să-l spunem, așa că nu strică să avem pregătite câteva “fraze de nădejde” pentru diverse situații.

De exemplu, în cazul vânzătorilor ambulanți care ne bat la ușă “NU, nu cumpăr de la agenți comerciali”. “NU, nu ies în timpul săptămânii” pentru colegii care doresc să meargă la băut luni seara.

Când avem asemenea expresii pregătite, nu trebuie să ne pierdem timpul căutând o scuză. Și mai mult, începem să ne dezvoltăm reflexul în a spune NU.

Însă, de multe ori ne ferim să spunem NU, pentru că ne temem de consecințe, de posibilitatea să pierdem ceva.

Dacă vrem în schimb să avem parte de noi oportunități și aventuri, probabil că trebuie să spunem DA pentru orice. Dar toate acele DA-uri ne pot “frige”.

“Trăim într-o cultură a lui DA în care se așteaptă ca persoana care va merge înainte cu succes să fie cea care folosește cuvântul DA pentru tot ceea ce se întâmplă”, a declarat Dara Blaine, consilier de cariere în Los Angeles . “Atunci când oamenii au învățat să spună NU am văzut cu adevărat carierele lor decolând”.

Lucrurile nu sunt însă simple deloc. Înainte de toate ar trebui să ne clarificăm obiectivele pe termen lung, ca să putem totuși spune DA oportunităților care reflectă cel mai mult propriile noastre valori.

După aceea, trebuie să încercăm să creăm timp liber în programul propriu, astfel încât să existe spațiu pentru oportunități noi pe care altfel le-am putea trece cu vederea.

“Nu aș încuraja pe cineva care se silește să spună NU la toate”, este de părere doamna Blaine. “Dar, i-aș încuraja să spună NU la ceva și numai pentru a schimba povestea, povestea fiind: “Trebuie să spun DA la tot sau nu o să reușesc”.

Trebuie să recunoaștem că unele angajamente și obligații sunt greu de respins. De exemplu nu putem să-i spunem șefului: “Îmi pare rău, nu lucrez dincolo de ora 17.00”.

Există însă modalități de a face refuzul mai ușor. Dacă șeful dorește să ne adauge o muncă suplimentară, am putea sugera, de exemplu, că nu suntem cea mai bună alegere pentru aceasta deoarece lista proprie de sarcini este deja plină și nu dorim să sacrificăm calitatea.

Și, dacă suntem îngrijorați că NU pare prea amenințător, cercetările de la Universitatea Columbia arată că, nu trebuie să fim, pentru că au constatat că percepțiile noastre asupra propriei asertivități sunt deseori nesigure.

Sunt situații când oamenii care cred despre ei înșiși că sunt suficient sau chiar exagerat de asertivi sunt văzuți de ceilalți ca nefiind așa. Deci, uneori, dacă ne simțim a fi dispuși la confruntare, este posibil ca cealaltă parte să nu ne vadă așa.

În concluzie, „kilometrajul” fiecărei persoane este variabil dar, dacă ne simțim suprasolicitați, NU este un mic cuvânt care să ne reamintească că avem controlul asupra destinului nostru.

Pentru majoritatea dintre noi, asta înseamnă să trăim o viață mai fericită și mai puțin stresantă, lucru mai ușor de realizat de pe „scaunul șoferului”.

Dacă faceți ca să fie așa, beneficiați de o picătură de fericire pe deplin meritată.

Don’t worry, be happy!

 

Surse:

1.www.nytimes.com/2017/05/08/smarter-living/why-you-should-learn-to-say-no-more-often.html?utm_source=pocket&utm_medium=email&utm_campaign=pockethits

2.www.consultanta-psihologica.com/ce-este-asertivitatea/

3.www.despresuflet.ro/psihologie/comunicare/comunicarea-asertiva-dreptul-de-a-spune-nu-p68.html

4.www.sciencedirect.com/science/article/pii/S0167811612000626

13 May

Smartphone-ul “dăunează grav” relației de cuplu

Au apărut telefoane mobile inteligente, unele mai inteligente chiar decât posesorii lor.”

Valeriu Butulescu

Eufemistic vorbind, am putea spune că avem o relație intimă cu telefoanele noastre inteligente. Dormim cu ele, mâncăm cu ele și le purtăm în buzunarele noastre.

Potrivit datelor recente, le verificăm, în medie, de 47 de ori pe zi – de 82 de ori persoanele cu vârsta cuprinsă între 18 și 24 de ani.

Cu alte cuvinte, ne sunt tare dragi.

De iubit le iubim pentru un motiv bun: ne spun ora, vremea și chiar pașii pe care i-am făcut. Ne păstrează o serie de date, ne distrează cu muzică și ne conectează cu familia și cu prietenii. Ele răspund la întrebările noastre și pot alunga sentimentele de singurătate și de anxietate.

Dar, atașamentul față de telefon uneori merge prea departe – atât de departe încât poate interfera cu dragostea umană – vechea intimitate cu persoana care trăiește și respiră alături de noi, care este partenerul nostru de viață.

Conflictul dintre dragostea pentru telefon și dragostea umană a devenit atât de comun încât a generat chiar și cuvinte noi cum ar fi “phubbing” care înseamnă ignorarea partenerului în favoarea telefonului (phone + snubbing).

Este vorba de phubbing atunci când unul din parteneri:

– își păstrează telefonul în raza vizuală;

– menține contactul vizual cu ecranul telefonului în timp ce se poartă o conversație;

– își verifică telefonul mobil la orice pauză în discuție.

Toate aceste manifestări transmit, de fapt, un mesaj implicit: “găsesc telefonul (sau ceea ce îmi arată el) mai interesant decât ești tu”.

La capitolul cuvinte noi, mai adăugăm că intruziunea oricărui tip de tehnologie în relația de cuplu a fost denumită „technoference”.

Dr. James Roberts, profesor de marketing la Universitatea Baylor, SUA, arată că distragerile cauzate de folosirea telefonului mobil, în preajma partenerului de viață, scad satisfacția acestuia în relație și pot duce la depresie.

Într-un studiu din 2016, publicat în revista americană Psychology of Popular Media Culture, 70% dintre femeile participante la studiu (143), au dezvăluit că telefoanele inteligente le-au afectat negativ relația de cuplu.

Mai mult de o treime dintre ele, au declarat că partenerul lor răspunde la notificările venite pe telefon, chiar și în mijlocul conversațiilor iar un sfert din ele au menționat că el butonează telefonul în timpul conversațiilor.

Femeile care au raportat niveluri ridicate de interferență a tehnologiei în relațiile cu partenerii lor s-au declarat mai puțin mulțumite de relațiile lor de cuplu și de viața lor în general.

Însă, nu doar femeile se consideră a nu fi respectate din cauza telefoanelor inteligente. Profesorul Roberts, a intervievat 175 de bărbați și femei despre modul cum utilizează partenerii lor smartphone-urile.

Aproape jumătate dintre respondenți, 46 %, au arătat că sunt ignorați de aceștia din cauza telefonului. Persoanele care au raportat niveluri mai ridicate de ignorare din cauza telefonului au indicat, de asemenea, niveluri mai ridicate de conflict în interiorul relației.

Putem trage concluzia că, în încercarea noastră de a fi conectați cât mai bine prin tehnologie, de fapt ajungem să ne ignorăm partenerii și întrerupem o conexiune biologică de “bandă largă”.

În ultimul timp însă, “oamenii încep să realizeze că ceva nu este în regulă”, spune Sherry Turkle, profesor la Massachusetts Institute of Technology. “Ei nu știu neapărat ce e de făcut, dar sunt deschiși schimbării”.

Judith Bell, consultant în domeniul leadership-ului și cofondator al organizației Relationships That Work din Novato, California, a observat la clienții ei încercări în a începe să respecte limitele privind folosirea telefonului. “Acum își închid telefoanele atunci când se află în sesiune. Cu câțiva ani în urmă, s-ar fi lăsat întrerupți.”

“Dacă vă simțiți frustrați de intruziunile telefonului în relația dumneavoastră, discutați cu partenerul, dar fiți pozitivi. Accentuați avantajele de a fi mai conectați”, spune doamna Bell. „Decât să dictați partenerului ce ar trebui sau nu ar trebui să facă, încercați mai degrabă o abordare precum: Îmi place să vorbesc cu tine, dar când verifici în mod constant telefonul este greu să avem o conversație plăcută ”.

Menționăm câteva dintre modalitățile, sugerate de specialiștii menționați, de a vă despărți, suficient de mult, de telefon pentru a vă reconecta cu partenerul.

Desemnați zone “fără celular” în casa dumneavoastră. Împreună cu partenerul/partenera, decideți care zone ale locuinței (de exemplu camera de zi sau bucătăria), ar trebui să fie fără tehnologie. Luați în considerare și posibilitatea eliminării utilizării telefonului în mașină, astfel încât să puteți dedica acel timp unul-altuia pentru a discuta despre tot ce vă interesează.

Încercați un dormitor fără telefon timp de o săptămână. Într-adevăr, este distractiv să verificați Facebook-ul sau Twitter-ul înainte de culcare sau când aveți insomnie dar, puteți discuta mult mai plăcut cu partenerul/partenera de viață dacă telefonul se găsește în altă parte. Și țineți cont că, actul de a favoriza relația de cuplu, față de telefon, transmite un mesaj clar.

“Cumpără niște ceasuri de alarmă de modă veche pentru noptiera ta”, sugerează la rândul ei dr. Sherry Turkle. “Puneți-vă telefoanele în bucătărie într-un coș.”

Nu vă puneți telefoanele pe masă. Când mâncați, acasă sau într-un restaurant, nu vă puneți telefoanele pe masă. Potrivit unui studiu publicat anul trecut în jurnalul Environment & Behavior simpla prezență a unui telefon mobil – cu posibilitatea de a țârâi sau a vibra în orice moment – poate inhiba fluxul liber al conversației.

Cercetătorii au examinat modul în care conversațiile dintre două persoane au fost influențate de telefoanele mobile. Atunci când, în timpul unei conversații, “era prezent” un telefon, partenerii au evaluat conversația ca fiind mai puțin satisfăcătoare și au raportat mai puține sentimente de preocupare empatică decât atunci când au lipsit telefoanele.

Practicați un protocol al telefonului. Atunci când trebuie să vă uitați la telefon, anunțați că veți face acest lucru. Ceva de genul “Voi verifica un mesaj important/scorul/vremea în două minute”, arată curtoazia și indică partenerului/partenerei dumneavoastră că sunteți conștient(ă) de faptul că atenția vă va fi îndreptată temporar în altă parte. Asta vă face, de asemenea, să deveniți mai atenți la cât de des vă verificați telefonul atunci când sunteți în doi.

Dacă slujba partenerului/partenerei dumneavoastră necesită disponibilitate în permanență, discutați limitele rezonabile care să satisfacă atât obligațiile față de locul de muncă, cât și pe dumneavoastră.

“Marea provocare este că oamenii nu vorbesc suficient despre aceste probleme”, a spus Daniel Ellenberg, psihoterapeut, coleg cu doamna Bell la Relationships That Work.

În cazul în care partenerul/partenera dumneavoastră pare reticent(ă) în a renunța la obiceiurile înrădăcinate legate de telefon, gândiți-vă să apelați la părerea obiectivă a cuiva credibil. Decât să amenințați cu degetul, mai degrabă sugerați un compromis: să uitați amândoi obiceiurile legate de telefon.

“Cuplurile trebuie să formeze o alianță și să decidă împreună care sunt noile reguli”, mai recomandă doamna Turkle.

Dr. David Greenfield, profesor la Universitatea din Connecticut și fondator al Center for Internet and Technology Addiction, a dezvoltat un test simplu, Smartphone Compulsion Test, pentru a determina dacă utilizarea telefonului de către o persoană este “problematică”. Scorul la testul respectiv este cel mai bun judecător, așa că nu strică să-l încercați.

Vom încheia citându-l pe actorul și scriitorul american Dave Willis:

Răspundeți întotdeauna la telefon atunci când vă sună soţul/soţia şi, ori de câte ori posibil, încercaţi să lăsaţi telefonul deoparte când sunteţi împreună.

Aplicarea acestei recomandări vă va aduce, în mod cert, cel puțin o picătură de fericire.

Don’t worry, be happy!

 

Surse:

1.www.nytimes.com/2017/05/02/well/mind/the-phones-we-love-too-much.html?utm_source=pocket&utm_medium=email&utm_campaign=pockethits

2.www.unica.ro/relatia-ta-scartaie-telefonul-e-de-vina-169684

3.www2.deloitte.com/us/en/pages/technology-media-and-telecommunications/articles/global-mobile-consumer-survey-us-edition.html

4.psycnet.apa.org/index.cfm?fa=buy.optionToBuy&id=2014-52280-001

5.academicminute.org/2016/09/james-roberts-baylor-university-is-cell-phone-addiction-real/

06 May

Vă afectează furtul de atenție?

“Toți hoții sunt verișori.”

Proverb bengalez

 

Într-o postare mai veche (31.07.2015) ne-am ocupat de „hoții de timp”. În cele ce urmează facem o completare cu „hoții de atenție”.

Nu este o noutate că, pentru unele lucruri, plătim în mod regulat, în diferite moduri, altfel decât cu bani. Este vorba de lucrurile pentru care plata înseamnă timpul și atenția noastră.

Plata respectivă constă în faptul că facilităm accesul la mintea noastră a reclamelor în schimbul a ceva „gratuit“, cum ar fi e-mailurile, Facebook-ul, meciurile de fotbal la televizor etc.

Altfel spus, în schimbul a ceva ce ne dorim cu adevărat, suntem de acord să „cheltuim“ atenție, prin vizualizarea reclamelor. Ni se pare că este vorba de un schimb relativ corect.

Pe de altă parte însă, ni se pare chiar scandalos faptul că există companii care confiscă timpul și atenția noastră, fără consimțământul nostru și fără să ne ofere absolut nimic în schimb așa că, într-adevăr putem vorbi de un „furt de atenție“ din partea lor.

Tot mai multe sunt televizoarele, ecranele și panourile publicitare plasate în diverse locuri publice, inclusiv în stațiile de benzină sau în sălile de așteptare ale spitalelor, astfel încât publicitatea și alte pseudo-programe ne inundă.

La rândul lor, companiile aeriene, dar tot mai mult și cele aparținătoare transportului public, practică publicitatea la o scară mare, prin ecranele plasate chiar în obrazul călătorului. Există ecrane publicitare chiar și în unele lifturi ale clădirilor publice.

Am enumerat doar câteva exemple din ceea ce pare că amenință să ne trăim viața ca într-un fel de cocon căptușit cu ecrane, care ne lasă mai mult în stare de larve, încrețite și incapabile de gândire independentă, decât de fluturi.

Cât de îndreptățiți suntem să folosim termenul de „furt“?

Progresele din Neurobiologie, din ultimele câteva decenii, arată în mod clar că resursele creierului nostru sunt declanșate involuntar de sunet și mișcare; prin urmare, ecranele menționate literalmente profită de resursele noastre mentale limitate.

Neurologul american Adam Gazzaley și psihologul Larry Rosen arată în cartea lor The Distracted Mind” , că oamenii au o „sensibilitate extremă față de distragerea de la țeluri la interferența cu informațiile irelevante.“

În Drept, hoția sau furtul este de obicei definită ca preluarea controlului asupra unei resurse „în astfel de condiții încât să se dobândească cea mai mare parte a valorii sale economice sau a beneficiilor.“

Prin urmare, când timpul și atenția ne sunt luate fără consimțământ sau compensare, se întâmplă ceva ce nu este cu mult diferit față de situația când cineva îți ia bani din buzunar.

În consecință, atunci când firmele fac vânzare prin folosirea publicității cu ajutorul ecranelor și se laudă cu creșterea însemnată a profiturilor, de fapt, câștigurile au fost obținute prin furtul de la noi.

După cum am sugerat, cuvântul cheie, în acest context, este cuvântul „consimțământ“.

De pildă, atunci când călătorim, este o mare diferență, între a răsfoi o revistă, citind articole sau publicitate la alegere sau, a fi sâcâit de un ecran cu reclame.

Consimțământul înseamnă accesul obișnuit, acceptat, la ceva ce este condiționat.

Creierul este o parte intimă a corpului, de unde rezultă că permisiunea noastră s-ar cuveni să fie cerută înainte ca un străin să ne cotrobăie prin sinapse.

Nu putem nega că situațiile de furt de atenție sunt ușor de contracarat deoarece ele nu sunt nimic mai mult decât iritări; există lucruri mult mai importante pentru care să ne facem griji.

Ne punem însă întrebarea: care este efectul cumulat al tuturor acestor diverse intruziuni asupra sănătății și prețioasei noastre autonomii?

Se pare că, deocamdată, efectele acaparărilor constante ale atenției noastre asupra sănătății mintale sunt doar la începutul stadiului de a fi înțelese.

Gazzaley și Rosen subliniază faptul că trăim într-un mediu tehnologic care ne încurajează ca în mod constant să comutăm între stimuli.

Acest lucru, spun ei, este însoțit de un cost. “Comutarea constantă degradează percepțiile noastre, influențează limbajul nostru, împiedică procesul de luare a deciziilor eficiente și defavorizează capacitatea noastră de a capta și aminti detalii din evenimentele de viață. Impactul negativ este și mai mare în cazul acelora dintre noi care au controlul cognitiv nedezvoltat sau diminuat, cum ar fi copiii, adolescenții, adulții în vârstă precum și persoanele suferind de diferite boli.“

Dacă încercăm să abordăm problema din punctul de vedere al libertății de gândire, o valoare constituțională care este piatra de temelie a unei societăți libere, ajungem la vorbele fostului profesor american de Drept Constituțional Charles Black: „Tremur pentru sănătatea mintală a unei societăți care vorbește, la nivel de principiu abstract, despre integritatea prețioasă a minții individuale și, în tot acest timp, în practică, forțează mintea individuală să-și petreacă o bună parte a fiecărei zile sub bombardamentul unei mulțimi de promotori care doresc să arunce în ea.“

Se poate face ceva? Nu prea multe.

O opțiune, însă greu de pus în practică, ar fi boicotarea companiilor care practică furtul atențional.

O altă opțiune, din păcate independentă de noi, este legată de municipalități. Ele ar putea să actualizeze legile care reglementează disconfortul public în vederea temperării utilizării ecranelor publicitare astfel ca reținerea atenției noastre cu informații nedorite să fie un pic mai suportabilă.

Sperăm că Dumneavoastră nu faceți parte din publicul captiv al ecranelor publicitare și în consecință beneficiați de o picătură de fericire.

Don’t worry, be happy!

 

Surse:

www.wired.com/2017/04/forcing-ads-captive-audience-attention-theft-crime/?utm_source=pocket&utm_medium=email&utm_campaign=pockethits