29 Jul

O virgulă poate schimba destine

„Uneori, o greșeală poate fi tot ce e necesar pentru o realizare valoroasă.”  

Henry Ford

Preocuparea de a împărtăși eventualilor noștri cititori lucruri care sunt utile, ne-a pus deseori în fața unor dileme privind folosirea corectă a punctuației. Este mai mult ca sigur că nu am reușit în demersul de a scrie fără greșeli, în schimb, în cursul căutărilor noastre dilematice, am dat de un articol, pe tema greșelilor făcute de alții (pe deepenglish.com), ce ni s-a părut amuzant și stă la baza celor ce urmează.

Probabil, că și din motive subiective, îndrăznim să afirmăm că greșelile de ortografie și mai ales cele de punctuație, produse din neatenție, sunt de obicei minore. Mai jos, vă prezentăm câteva care însă, datorită consecințelor lor, numai minore nu pot fi numite, unele din ele au însemnat inclusiv pagube materiale de ordinul milioanelor de dolari.

Mai întâi însă, vă reamintim o legendă privind Oracolul din Delphi. El a fost timp de sute de ani unul din punctele centrale ale religiei grecești. Templul în care se afla reședința Oracolului se situa în regiunea Phokis și era închinat în principal zeului Apollo.

Oracolul era consultat, din cele mai vechi timpuri, în afaceri politice sau domestice și se bucura de un prestigiu important în vechea lume greacă, fiind considerat plasat în centrul lumii: conform legendei, Zeus ar fi dat drumul la doi vulturi, fiecare de la câte un capăt al lumii, care s-au întâlnit în punctul în care se găsește Delphi.

Oracolul din Delphi avea rolul de a face profeții prin intermediul femeilor pythice. Ele erau selectate din rândurile tinerelor din Delphi și trebuiau să trăiască în cinste și austeritate, fiind considerate preotease ale zeului Apollo. Profețiile erau transmise prin intermediul unor preoți, care notau și redau cuvintele Pythiei.

Legenda spune că un mare rege a consultat Oracolul din Delphi înaintea unui mare război, pe care trebuia să-l poarte. Citind prezicerea Oracolului, temerea sa, de a nu muri în război, i-a fost înlăturată și a plecat la război, încredințat că va reveni victorios. Dar, a murit în luptă.

Familia a reproșat Oracolului că profeția TE VEI DUCE, TE VEI INTOARCE, NU VEI MURI ÎN RĂZBOI!” a fost greșită.

Li s-a dat răspunsul că, profeția a fost interpretată greșit de rege, ea având în realitate următoarea formă: „TE VEI DUCE, TE VEI INTOARCE NU, VEI MURI ÎN RĂZBOI!” Se poate observa cât de importantă este, în acest context, poziția virgulei.

Alexandru al III-lea țarul Rusiei, din perioada 1881-1894, a avut o domnie marcată de represiune. Soția sa, Maria Feodorovna, în contrast cu el, era cunoscută pentru generozitatea sa față de nevoiași.

Cu o ocazie, soțul ei a semnat un foarte scurt ordin de expulzare a unui deținut în Siberia. Ordinul avea următorul conținut:

IERTARE IMPOSIBIL, DE TRIMIS ÎN SIBERIA!

Maria Feodorovna a schimbat soarta prizonierului prin mutarea virgulei din documentul soțului ei. Dacă în ordinul inițial, țarul a arătat că anularea pedepsei era imposibilă, după ce soția sa a mutat virgula, înțelesul s-a schimbat complet:

IERTARE, IMPOSIBIL DE TRIMIS ÎN SIBERIA!

Printr-o abilă și amuzantă mișcare a peniței, omul era liber. Iată că o prelucrare inteligentă a fost suficientă pentru a transforma semnificația unei dispoziții, din trimitere în exil, în iertare.

În 1962 la NASA, agenția spațială din SUA, s-a făcut a făcut o mică greșeală, care a avut însă un impact major. În vremea respectivă, navele spațiale, denumite “Mariner”, au fost lansate, cu scopul de a zbura către planeta Venus. Navigația lor era controlată de software.

Din păcate, persoana responsabilă de scrierea software-ului, a uitat un semn de punctuație – o cratimă. Această cratimă lipsă a cauzat o funcționare defectuoasă a software-ului și către „Mariner 1”, prima navă din serie, lansată la 22 iulie 1962, s-a transmis o comandă de autodistrugere, de la sol, deoarece racheta purtătoare deviase de la culoarul de zbor. Acest deznodământ a însemnat pentru NASA o pagubă de 18,5 milioane de dolari!

Pierderile NASA, în urma erorii de scriere a software-ului, sunt însă minore față de pierderile băncii japoneze Mizuho din anul 2005. (Mizuho Securities Co., Ltd. este o bancă japoneză de investiții și valori mobiliare.)

La 8 decembrie 2005, banca a pus în vânzare acțiuni J-Com (Jupiter Telecommunications Co., Ltd.).

Un angajat Mizuho a încercat să vândă 1 acțiune pentru 610.000 de yeni (aproximativ 6.000 de dolari) dar, din cauza unei greșeli de scriere, el a vândut 610.000 de acțiuni pentru câte un yen fiecare!

Acest lucru a costat banca aproximativ 340 de milioane de dolari într-o singură zi. Eroarea a determinat, de asemenea, ca piața Japoniei să devină instabilă.

În timp ce noi toți, din când în când, facem greșeli, majoritatea dintre ele, uitate rapid, cele menționate mai sus au intrat în istorie.

Dacă soarta noastră nu a depins niciodată de o virgulă sau de o cratimă, și nici nu am intrat în istorie, pentru erorile de scriere produse, ne putem declara satisfăcuți, ba chiar posesori ai unei picături de fericire.

Don’t worry, be happy!

Surse:

1.deepenglish.com/2017/07/typos-can-life-death/?utm_source=feedburner&utm_medium=email&utm_campaign=Feed%3A+DeepEnglish+%28Deep+English+Listening+Fluency+Lessons%29

2.opiniilafeminin.wordpress.com/tag/folosirea-corecta-a-virgulei/

3.ro.wikipedia.org/wiki/Oracolul_din_Delphi

4.www.almeea.ro/oracolul-din-delphi/

5.storiesforpreaching.com/moving-the-comma/

6.www.historia.ro/sectiune/general/articol/cat-de-precis-era-oracolul-din-delphi

7. en.wikipedia.org/wiki/Mizuho_Securities

22 Jul

Avem capacitatea de a fi singuri cu noi înșine?

„Ești singur numai atunci când nu mai ai să-ți spui nimic.”

Tudor Mușatescu

 

Noi, oamenii, ființe sociale fiind, fizic nu suntem niciodată singuri decât dacă am avea soarta lui Robinson Crusoe sau a militarilor japonezi singuratici care nu au aflat de terminarea războiului.

Însă, de multe ori, simțim nevoia de a fi singuri chiar dacă suntem înconjurați de o mulțime de oameni, ne referim aici la singurătatea de care avem nevoie, și o căutăm, pentru a ne aduna gândurile, pentru a face introspecții în propria noastră conștiință.

De-a lungul vremurilor, mulți scriitori și filosofi au subliniat semnificația singurătății. Un mod interesant de a vedea semnificația singurătății este al scriitorului american Edgar Allan Poe în povestirea THE MAN OF THE CROWD (OMUL MULŢIMII – Masca Morții Roșii:

Schițe, nuvele, povestiri Iași, Ed. Polirom, 2003). El descrie “energia nebună” a unui om îmbătrânit care, străbătea străzile Londrei din zori până în amurg. Disperarea lui ciudată nu putea fi ușurată, temporar, decât prin imersiunea într-o mulțime tumultoasă de oameni. “El refuză să fie singur”, scria Poe. „El este tipul și geniul crimei profunde … El este omul mulțimii.” Poe a subliniat astfel semnificația singurătății: pentru acel om “pierderea capacității de a fi singur cu sine, necesitatea de a fi prins în mulțime, a fost o mare nenorocire”.

Mai târziu, în secolul XX, ideea de singurătate a constituit tema centrală și pentru reflecțiile scriitoarei Hannah Arendt, care a scris, printre altele, și cartea „The Human Condition” (Condiţia umană, Ed. Idea Design & Print, Cluj, 2007).

Născută în Germania, a fugit de nazism și a găsit refugiu în Statele Unite unde și-a petrecut o mare parte a vieții studiind relația dintre individ și “cetate”. Pentru ea, libertatea a fost legată atât de sfera privată – vita contemplativa – cât și de sfera publică, politică – vita activa.

Scriitoarea a înțeles că libertatea implică mai mult decât capacitatea umană de a acționa în mod spontan și creativ în public. După părerea ei, libertatea implică și capacitatea de a gândi și de a judeca în privat, situație în care singurătatea împuternicește individul să analizeze acțiunile sale și să-și dezvolte conștiința, să scape de cacofonia mulțimii și să se audă pe sine.

În 1961, săptămânalul The New Yorker a însărcinat-o pe Hannah Arendt să acopere procesul fostului ofițer nazist Adolf Eichmann, unul din vinovații punerii la cale și producerii Holocaustului.

Ea a vrut să știe “Cum a putut cineva, să comită un astfel de rău?” și era convinsă că este vorba de un sociopat deoarece doar un sociopat periculos putea participa la Shoah (în limba ebraică, catastrofa referitoare la Holocaust).

Scriitoarea a fost însă surprinsă de lipsa de imaginație a lui Eichmann, de convenționalitatea sa desăvârșită. Ea a susținut că, în timp ce acțiunile lui Eichmann erau abominabile, Eichmann însuși – persoana – era ceva obișnuit, nici demonic, nici monstruos. Nu se puteau observa la el nici un semn de convingeri ferme ideologice. Ea a atribuit imoralitatea, capacitatea, chiar și dorința sa, de a comite crime “lipsei de gândire”.

La fel cum Poe a bănuit că ceva sinistru se ascunde în adâncul omului mulțimii, Arendt a tras concluzia că “Eichmann a evitat auto-reflecția socratică. Nu a reușit să se întoarcă acasă la el însuși, la o stare de singurătate. El a renunțat la vita contemplativa și astfel nu a reușit să se implice în procesul esențial de întrebare și răspuns care i-ar fi permis să examineze semnificația lucrurilor, să facă distincția între fapte și ficțiune, între adevăr și minciună, bine și rău.”

“Este mai bine să suferiți rău decât să faceți rău”, a scris Arendt, “pentru că puteți rămâne prietenul victimei ori cine ar vrea să fie prietenul și să trebuiască să trăiască împreună cu un criminal? Nici măcar un alt criminal.”

Firește, asta nu înseamnă că acei oameni care nu se gândesc la nimic sunt monștri, că somnambulii triști ai lumii mai curând vor comite o crimă decât să se confrunte cu singurătatea.

Ceea ce procesul lui Eichmann i-a mai relevat lui Arendt a fost că societatea ar putea funcționa liber și democratic doar dacă ar fi alcătuită din indivizi implicați în activitatea gânditoare – o activitate care necesită solitudine. Arendt a crezut că “a trăi împreună cu alții începe prin a trăi împreună cu sine”.

Dar, dacă avem tăria să ne punem întrebări, devenim izolați în singurătatea noastră? Nu există pericolul ca noi să devenim indivizi solitari, rupți de plăcerile prieteniilor?

Răspunsul evident este NU. Capacitatea de a fi singuri cu noi înșine nu exclude în niciun fel relațiile sociale. Cum spuneam, putem fi singuri și în mijlocul unei mulțimi fără ca starea de singurătate să fie deranjantă sau ea să se permanentizeze.

Arendt a observat că “Gândirea, din punct de vedere al existenței, este o afacere solitară, dar nu una singură; singurătatea este acea situație umană în care mă păstrez în propria companie. Singuratatea vine … când sunt eu, fără companie”.

De fapt, scriitoarea consideră că niciodată nu a fost cu adevărat singură. Sinele ei interior era un prieten cu care putea purta o conversație, acea voce tăcută care folosea o întrebare esențială: “Ce vrei să spui atunci când spui…”

Ea era de părere că “Eul, este singurul de care voi nu puteți scăpa niciodată – cu excepția momentului încetării de a gândi.”

Avertismentul lui Arendt este important pentru vremurile noastre. În lumea noastră, hiperconectată, în care putem comunica cu alții în mod constant și instantaneu, rareori ne amintim și încercăm să ne creăm posibilități pentru “contemplarea” solitară. Ne verificăm email-ul de sute de ori pe zi; scriem mii de mesaje text pe lună; căutăm obsesivi pe Twitter, Facebook și Instagram, încercând să ne conectăm, la orice oră, cu cunoștințe apropiate și ocazionale. Căutăm prietenii prietenilor, foști iubiți, oameni pe care abia îi cunoaștem. De fapt, ne dorim în mod constant o companie.

Dar, Hannah Arendt ne amintește că dacă ne pierdem capacitatea de a fi singuri cu noi înșine, ne pierdem de fapt capacitatea de a gândi. Riscăm să fim prinși în mulțime. Riscăm să devenim prizonierii unei nepăsări fără griji fără să mai putem distinge “binele de rău, frumosul de urât”.

Solitudinea nu este doar o stare de spirit esențială pentru dezvoltarea conștiinței și cugetului unui individ, ci și o practică care pregătește o participare la viața socială și politică. Înainte de a putea păstra compania altora, trebuie să învățăm să păstrăm compania cu noi înșine. De fapt, pledoaria pentru ținerea unui jurnal, din articolul de săptămâna trecută, este legată și de acest deziderat.

Dacă avem capacitatea să fim singuri cu noi înșine, vom putea cu siguranță să păstrăm compania altora și, astfel vom avea parte de încă o picătură de fericire.

Don’t worry, be happy!

Surse:

1.aeon.co/ideas/before-you-can-be-with-others-first-learn-to-be-alone?utm_source=pocket&utm_medium=email&utm_campaign=pockethits

2.www.sferapoliticii.ro/sfera/172/art20-Recenzie2.php

15 Jul

Un obicei care poate schimba vieți

„Un jurnal intim poate fi, uneori, mai important decât un roman şi poate interesa ca atmosferă de laborator de lucru.”

Liviu Rebreanu

 

Ernest Hemingway

Uneori ne punem întrebarea, de ce minți luminate ale istoriei omenirii, printre care și Marcus Aurelius, Leonardo Da Vinci, Isaac Newton, Benjamin Franklin, Abraham Lincoln, Charles Darwin, George Bernard Shaw, Winston Churchill, Ernest Hemingway, Regina Maria a României, Maya Angelou, au petrecut atât de mult din timpul lor prețios scriind lucruri care nu au fost citite niciodată de contemporanii lor?

Nu vom aborda subiectul în stilul bombastic al unor discursuri motivaționale, ca de exemplu: “Dacă vreți în mod serios să deveniți un individ bogat, puternic, sofisticat, sănătos, influent, cultivat și unic, țineți un jurnal”. – Jim Rohn

Mulți celebrii creatori, scriitori, inovatori și gânditori, țin jurnale – pentru mulți, este o necesitate creativă, pentru alții, un loc de explorare și o anumită formă de artă în sine.

Dar, nu trebuie să facem parte din lumea celebrităților pentru ca această practică să merite osteneala. În cele ce urmează încercăm să justificăm această afirmație.

Ținerea unui jurnal ne ajută să prioritizăm, să ne clarificăm gândirea și să îndeplinim importante sarcini în plus, față de cele urgente legate de ocupație.

Gândirea în scris are această calitate magică de a ne clarifica gândurile.

Scriitorul american Tim Ferriss arată că pentru el ținerea unui jurnal înseamnă “… un instrument pentru a-mi clarifica gândirea și obiectivele… Hârtia este ca o cameră întunecată pentru mintea mea.”

Regina Maria a României

Jurnalul ne oferă o evidență a progreselor pe care le-am realizat față de obiectivele ce ni le-am stabilit și astfel ne menține motivați în strădaniile de a le atinge.

“Ca parte a izbucnirilor voastre creative de dimineață, folosiți jurnalul pentru a vă revizui și îmbunătăți lista zilnică de sarcini. Revizuiți și perfecționați viziunea asupra vieții și a obiectivelor ce vi le-ați imaginat”, spune psihologul Benjamin Hardy.

Numeroase studii (din categoria celor riguroase științific) au arătat că așternerea pe hârtie a problemelor personale poate ajuta oamenii să facă față mai bine evenimentelor stresante, să scadă anxietatea, și chiar să stimuleze activitatea celulelor imune.

Neurologul american Judy Willis explică: “Practica scrierii poate spori irigarea creierului, prelucrarea, păstrarea și recuperarea informațiilor … promovează focalizarea atențională a creierului … stimulează memoria pe termen lung, pune în lumină structurile, dă timp creierului pentru reflecție iar atunci când este bine ghidat, este o sursă de dezvoltare conceptuală și stimulare a celor mai înalte posibilități ale creierului de cunoaștere”.

Ceea ce scriem în jurnal se află sub unicul nostru control. Nu trebuie să ne petrecem foarte mult timp scriind, dar singura regulă este să scriem în mod continuu, să fim consecvenți pentru a profita la maximum de beneficiile menționate.

Cum ar trebui să începem această activitate de împărtășire a gândurilor și simțămintelor noastre cu un jurnal personal ?

În fiecare dimineață ar trebui să identificăm sarcinile și obiectivele zilei respective. Este suficient să notăm 2-3 lucruri și astfel startul și progresul devin mai ușoare. Nu are importanță dacă problemele sunt strict personale sau legate de serviciu; ele pot fi amestecate.

Făcând, în mod consecvent, notații zilnice scurte și simple, le facem ușor de realizat fără să căutăm pretexte de amânare.

La sfârșitul fiecărei zile, putem privi în urmă spre ceea ce am realizat și cu ce dorim să continuăm în ziua următoare.

Jurnalul trebuie început cu lucruri puține, cu micro-angajamente.

Nu sunt utile angajamentele mari. Un bun început ar însemna așternerea gândurilor pe hârtie timp de 30 de zile, petrecând 5-10 minute pe zi, cu jurnalul nostru. După ce au trecut cele 30 de zile, revizuind cele învățate și progresul pe care l-am făcut, putem decide dacă dorim să continuăm scrierea jurnalului. Ținta menționată de 5 până la 10 minute pe zi, fără întreruperi, pentru a scrie în jurnal, este o opțiune ideală.

În mod concret, cu ce să ne confesăm jurnalului?

Harta minții, lista obiectivelor, schița viziunilor noastre, mâzgăleli, desene, schițe, liste de recunoștință, toate cele care ne stârnesc curiozitatea, lista proiectelor care ne pasionează, simțămintele noastre etc.

Este interesant să menționăm că în momentul în care ne punem câte o idee pe hârtie constatăm că ea nu mai rămâne “agățată” de mintea noastră sub forma unei obsesii și mintea devine liberă pentru a se gândi la altceva. La ideea scrisă putem reveni oricând.

Ca parte a sesiunilor de scriere în jurnal să nu uităm să scriem despre tot ceea ce ne-a creat o stare de mulțumire. Exprimarea recunoștinței în jurnal este o metodă dovedită științific pentru a depăși diferite provocări psihologice.

“Scrierea într-un jurnal în fiecare zi, printr-un proces strategic și structurat, vă permite să vă îndreptați atenția spre ceea ce ați realizat, pentru cele ce sunteți recunoscător și spre ce anume vă angajați să faceți mai bine mâine. Astfel, vă bucurați mai mult de ținerea jurnalului prin notații zilnice, vă simțiți bine pentru orice progres pe care l-ați făcut și folosiți un nivel sporit de claritate pentru a vă accelera rezultatele “, spune Hal Elrod, autorul cărții “The Miracle Morning “.

Potrivit dr. James Pennebaker, psiholog american, expert în domeniul scrisului expresiv, pentru a obține cele mai bune rezultate prin ținerea unui jurnal, este recomandabil să:

– uitați de gramatică și de ortografie atunci când scrieți;

– fiți sincer și autentic (puteți fi pentru că nimeni altcineva nu va citi);

– folosiți scrisul manual pentru o mai bună funcționare a memoriei;

– adoptați scrierea cursivă pentru a vă grăbi gândurile.

Dar, trebuie spus că, numai ținerea unui jurnal nu ne va crește productivitatea. Dar combinând acțiunea cu reflecția, în mod cert, în timp, vom acționa mai bine.

“Scrisul accesează emisfera stângă a creierului, care este analitică și rațională”, spune Maud Purcell, psihoterapeut și expert în jurnalism. “În timp ce partea stângă a creierului este ocupată, partea sa dreaptă este liberă să facă ceea ce face cel mai bine, adică să creeze, să intuiască și să simtă. În acest fel, scrierea îndepărtează blocajele mentale și ne permite să folosim mai mult din capacitatea noastră de inteligență pentru a ne înțelege mai bine pe noi înșine și lumea din jurul nostru “.

Ținerea unui jurnal nu este un obicei obișnuit, este un obicei cheie. Acest gen de obiceiuri afectează modul în care lucrăm, mâncăm, trăim, cheltuim și comunicăm.

O schimbare minoră într-unul din aspectele vieții noastre poate declanșa multe alte schimbări pozitive.

Ținerea unui jurnal ar putea fi o astfel de schimbare (ni se pare chiar minoră) și este o modalitate practică și accesibilă de a rămâne conectați la sinele nostru interior, la trupul nostru, la visurile noastre și la scopul nostru în viață, oferindu-ne, poate, multe picături de fericire.

Don’t worry, be happy!

 

Surse:

1.journal.thriveglobal.com/start-journaling-54ea2edb104

2.www.psychologies.ro/cunoaste-te/5-motive-pentru-care-sa-tii-un-jurnal-2152754

3.www.scientificamerican.com/article/the-healthy-type/

08 Jul

Nu uitați că, uitarea este o calitate a memoriei!

„Viața nu poate merge înainte decât uitând multe.”

Honoré de Balzac

 

Mulţi oameni, întâlnind sau auzind de persoane afectate de boala Alzheimer, se îngrozesc și drept urmare se alarmează la primele semne de uituceală.

Femei care uită de mâncarea aflată pe foc sau bărbați care uită de cumpărăturile pe care trebuie să le facă, încep să intre în panică, considerând că acestea ar fi semne de debut ale maladiei.

Nu în toate cazurile însă, uitarea înseamnă Alzheimer.

Fiecare din noi a avut cândva un lapsus: a uitat numele unui fost coleg de liceu, a uitat unde și-a lăsat cheile, a încurcat data zilei de naștere a unui prieten ori s-a străduit cu disperare să-și amintească unde și-a parcat mașina.

Pe măsura înaintării în vârstă, se pune frecvent întrebarea: oare uituceala de acest gen, devenită mai frecventă, mai face parte din normalitate sau e un semn de debut al demenței senile?

Lapsusurile sporadice nu constituie un simptom semnificativ. “Însă, dacă nu vă amintiți lucruri mai complexe, de pildă faptul că ieri ați fost la sărbătorirea unei zile de naștere, acesta este într-adevăr un semnal de alarmă”, spun neurologii.

E normal ca din când în când să nu știm unde ne-am pus ochelarii. Dar nu mai e normal să regăsim obiectele rătăcite în locuri unde n-au ce căuta, de exemplu o pereche de pantofi în frigider.

Pornind de la aceste observații, nu este de mirare că majoritatea dintre noi îi admiră pe cei cu memoria “perfectă”, și își doresc așa ceva pe când, în realitate, uitarea este necesară, ea ne ajută să navigăm într-o lume care este aleatoare și mereu schimbătoare.

Această ultimă observație, aparține unor neurologi, autorii unui studiu publicat recent în revista Neuron. Argumentul lor principal este că memoria nu trebuie să se comporte ca un video recorder, ci ca o listă de reguli utile care ne ajută să luăm decizii mai bune, conform profesorului Blake Richards, de la Universitatea din Toronto, unul din autorii studiului.

Prin urmare, este normal să uităm informațiile depășite, irelevante, care ne-ar putea deruta, sau informațiile care ne-ar îndrepta pe căi greșite.

În acest context s-ar putea pune întrebarea: “dacă creierul uman ar fi un computer, care ar fi capacitatea noastră de memorare?”, altfel spus, care sunt limitele cantității de informații pe care creierul nostru ar fi capabil să le stocheze pentru ca să ne amintim totul?

Capacitatea de stocare pe care o are memoria umană este uriașă. Chiar dacă s-au făcut evaluări care indică o valoare cuprinsă între 100 TB (Terabyte) și 1 Petabyte (1 Petabyte = 1 milion de GB), subliniem că memoria umană nu funcţionează asemeni unui stick USB.

Este interesant că, în realitate, creierul consumă energie pentru a ne face să uităm, generând noi neuroni care “suprascriu” pe cei vechi sau slăbind conexiunile dintre neuroni.

Procesul de “suprascriere” poate fi asemănat cu cel petrecut în memoriile calculatoarelor în care însă, de obicei, ștergerea datelor vechi are drept scop principal eliberarea de spațiu pentru datele noi. Creierul nostru face acest lucru deși procesul are loc nu din lipsă de spațiu de stocare.

Ștergerea informațiilor vechi din creier este utilă deoarece uitarea lor, în primul rând, ne poate face mai eficienți.

Într-un articol din 2016 Richards a prezentat rezultatele unui studiu în care oamenii de știință au instruit șoareci să-și găsească drum printr-un labirint cu apă. Amplasamentul labirintului a fost apoi mutat și unora dintre șoareci li s-a administrat un medicament care i-a ajutat să uite locația inițială. Șoarecii care au uitat prima rundă de antrenamente au găsit drumul prin noul labirint mai repede decât cei care nu au primit medicamentul pentru uitare.

În al doilea rând, uitarea informațiilor vechi ne poate feri să facem generalizări pe baza unei singure informații.

Procesul de stabilire a amănuntelor privind care și câtă informație ar trebui sistemul nostru să uite pare a fi empiric.

Creierele noastre tind să uite amintirile despre lucrurile care s-au întâmplat (amintirile episodice) mai repede decât cunoștințele generale (amintirile semantice).

De fapt, amintirile episodice tind să se estompeze destul de repede oricum – să știi ce cămașă ai purtat acum șase săptămâni este rareori un lucru util.

Legat de acest aspect, este absolut normal să existe foarte mulți factori care să influențeze procesul de selecție: cât de nouă este situația, cât de importantă este informația, câtă adrenalină este în sistem etc.

“Principiul creierului este să uităm totul, cu excepția situațiilor care au fost foarte importante”, spune Richards.

Evenimentele traumatice, cum ar fi actele violente, de exemplu, stăruie în noi, deoarece creierul vrea ca noi să ne amintim și să evităm lucruri care ne vor ajuta să supraviețuim.

În cele din urmă, spune Richards, adesea, deși presupunem că o memorie bună este un lucru bun, “la sfârșitul zilei, creierul nostru face doar lucruri care, dintr-o perspectivă evoluționistă, ar fi bune pentru supraviețuirea noastră.”

Creierele noastre au fost probabil modelate de evoluție pentru a ne aminti doar acele lucruri care sunt adecvate supraviețuirii noastre. Deci, dacă poate nu puteți să vă amintiți de unde știți pe cineva, acest lucru este o caracteristică a creierului nostru, nu un defect.

Sperăm că aceste informații vă sunt de folos și chiar dacă ați trecut prin momente de uituceală acum v-ați liniștit și savurați o picătură de fericire.

Don’t worry, be happy!

Surse:

1.www.theverge.com/2017/6/21/15845378/neuroscience-memory-remembering-forgetting-artificial-intelligence

2.www.nature.com/articles/ncomms10838

3.www.utsc.utoronto.ca/biosci/blake-richards

4.www.formula-as.ro/2009/874/sanatate-35/uitarea-intre-firesc-si-boala-11260

5.www.mentalio.ro/capacitatea-de-memorare-pentru-memoria-umana.htm

01 Jul

Învățatul devine mai plăcut și mai rapid dacă…

„Dacă nu poți explica ceva unui copil de șase ani, atunci nici tu nu ai înțeles.”  

Albert Einstein

 

Chiar dacă suntem convinși că interesul general pentru cele ce urmează este mai restrâns, admirația noastră față de Albert Einstein ne-a stimulat în a reproduce sfaturile sale către fiul său, referitoare la învățare, preluate de la scriitoarea Jessica Stillman.

Geniile se disting prin capacitatea lor de a înțelege lucruri incredibil de complexe. Potrivit unui alt laureat al Premiului Nobel pentru Fizică (și Einstein a fost unul dintre ei), Richard Feynman, adevărata marcă de genialitate este abilitatea de a explica lucrurile simplu.

Convinși fiind de veridicitatea acestei păreri, adăugăm încă un semn al incredibilelor daruri de geniu ale lui Albert Einstein (de parcă ar mai fi nevoie de vreo dovadă suplimentară).

În 1915, Einstein locuia la Berlin și lucra la teoria generală a relativității, în timp ce soția lui se ocupa de cei doi fii ai săi, la Viena. În epoca respectivă, fără e-mail și Skype, comunicarea între marele fizician și familia sa se realiza printr-un schimb constant de scrisori.

Într-una din aceste scrisori, o notă scurtă către Hans Albert Einstein, în vârstă de 11 ani, nu numai că îl arată pe Einstein într-o lumină mai puțin cunoscută, ca tată grijuliu, dar ilustrează și punctul de vedere, menționat mai sus, al lui Richard Feynman, că geniile nu vorbesc în limbajul sofisticat al enigmelor ci într-un limbaj excepțional de simplu și clar.

În rândurile adresate fiului său, Einstein folosește această simplitate convingătoare pentru a oferi tânărului Hans Albert – dar și tuturor acelora care, acum, la o sută de ani mai târziu, citesc rândurile respective – un sfat excepțional de bun pentru a învăța mai repede:

Sunt foarte mulțumit că găsești bucurie cu pianul. Acest lucru și tâmplăria sunt, în opinia mea, pentru vârsta ta, cele mai bune activități, mai bune chiar decât școala și asta pentru că ele sunt lucruri care se potrivesc foarte bine unei persoane tinere, cum ești tu. La pian să cânți mai cu seamă piesele care îți plac ție, chiar dacă profesorul nu ți le-a cerut. Acesta este modul de a învăța cel mai mult, să faci ceva cu o astfel de bucurie încât să nu observi că trece timpul. Eu însumi sunt uneori atât de absorbit de munca mea încât uit de masa de prânz. . . .”

Nu este surprinzător faptul că intuiția îi spunea marelui savant că pasiunea, bucuria și euforia, ba chiar și râsetele, sunt de departe auxiliare de studiu mult mai bune, după cum au dovedit ulterior și cercetările, decât markerele și flash cardurile recomandate în mod obisnuit (chiar dacă nu există niciun cuvânt de la psihologi cu privire la beneficiile excepționale ale tâmplăriei).

Pregătind acest articol, ne gândeam la multele și îndelungatele noastre frământări pentru a găsi ceva atrăgător legat de unele din temele pe care urma să le prezentăm elevilor (fizica, specialitatea noastră, nefiind în niciun caz disciplina cea mai agreată de majoritatea tinerilor).

Din păcate, programele și manualele cu care lucram, abundau în lucruri care pentru ei erau total neinteresante și, în niciun caz, nu generau pasiune, bucurie sau euforie.

Constatăm cu tristețe că, după cum stau lucrurile, se pare că nu există nici acum prea multe preocupări oficiale pentru a-i face pe copii să fie atrași de ceea ce le oferă școala.

Aceeași tristețe ne produce și gândul că au existat, și există probabil și acum, cadre didactice care consideră că elevii sunt obligați să învețe tot ceea ce prevede programa școlară, iar ele, cadrele didactice, nu au de ce să își bată capul cu adăugarea acelui ceva care să îi facă pe copii să învețe cu plăcere.

Încheiem convinși fiind că dacă prin Dumneavoastră copiii vor beneficia de recomandarea marelui Einstein, în mod cert, veți avea parte de cel puțin o picătură de fericire.

Don’t worry, be happy!

 

Surse:

1.www.inc.com/jessica-stillman/how-to-learn-anything-faster-according-to-albert-einstein.html?utm_source=pocket&utm_medium=email&utm_campaign=pockethits

2.www.inc.com/jessica-stillman/the-key-to-learning-more-quickly-admitting-when-youre-wrong.html

3.greatergood.berkeley.edu/article/item/eight_tips_for_fostering_flow_in_the_classroom