28 Oct

Feriți-vă de sindromul “falsei speranțe”!

“Speranța este bună ca masă de dimineață, dar ca masă de seară este foarte proastă.”

Francis Bacon

Trebuie să precizez că, în cele ce urmează, nu va fi vorba de sindromul care a afectat vreo douăzeci de milioane de români în decembrie 1989.

Multe din „producțiile” de pe acest blog au avut ca punct de pornire propriile mele nedumeriri sau dileme. Pus în fața unei asemenea dileme, am ajuns să scriu și rândurile de față.

Până acum am fost ferm convins că îndemnul către învățăceii mei, de a-și fixa țeluri înalte în viață, a fost corect. Mă sprijineau în acest sens inclusiv unele mesaje motivaționale de genul:  Țintește luna. Chiar dacă ratezi, vei rămâne printre stele!” (“Shoot for the moon and if you miss you will still be among the stars.” — Les Brown)

Am ajuns însă într-o situație dilematică când am citit despre sindromul “falsei speranțe”. Mi-am pus atunci întrebarea dacă nu cumva îndemnul meu către cei tineri îi poate conduce către consumul în van de timp, energie și încredere în sine, fixându-și, iar și iar, “țeluri înalte” intangibile?

De obicei începuturile de an sunt momentele când luăm decizii importante și stabilim obiectivele pe care dorim să le atingem privind dezvoltarea personală (fizică, fiziologică, sentimentală, profesională etc.).

De multe ori, promisiunea de a o lua de la capăt din ianuarie ne oferă speranța de a încerca să devenim propriile noastre versiuni mai bune. Cu toate acestea, cam un sfert dintre cei care au luat asemenea decizii “se dezumflă” în foarte scurt timp.

Nu ar fi o problemă reluarea de la capăt, dacă persoanele în cauză ar fi conștiente că nu e nimic rău dacă obiectivele se ajustează din mers: în fond e mult mai bine decât ratarea lor.

Dar, din păcate, există mulți oameni care iau aceleași decizii în mod repetat, an de an, dar nu le respectă.

Pentru această tendință se pare că există o explicație științifică. Cercetătorii din domeniul științelor sociale și psihologiei au numit-o “Sindromul Falsei Speranțe”.

Dr. Janet Polivy, psiholog la Universitatea din Toronto, a studiat mai amănunțit acest sindrom, care privește persoanele care urmăresc realizarea unor obiective majore pentru viața lor, obiective ce implică schimbări importante.

De ce încercăm uneori să facem schimbări în viața noastră? Evident, pentru că așteptăm lucruri bune ca rezultat al schimbării!

De exemplu, vrem să slăbim deoarece credem că, dacă cântărim mai puțin vom deveni mult mai atractivi pentru ceilalți, mai sănătoși și probabil vom realiza mai bine și alte obiective.

În general, ne așteptăm ca schimbarea pe care o dorim ne va aduce admirație sau apreciere de la alții precum și beneficii interne cum ar fi, mândria, încrederea, îmbunătățirea sănătății etc.

O schimbare, pe care mulți o urmăresc, este renunțarea la fumat și aleg să facă acest lucru, în mod repetat, în ciuda ratelor ridicate de recădere în acest obicei.

Unele schimbări sunt percepute ca fiind relativ ușor de realizat (de ex schimbarea culorii părului sau a coafurii), în timp ce altele sunt văzute ca fiind mai dificil de realizat (de exemplu renunțarea la consumul de droguri).

Este desigur mai probabil ca cineva să se angajeze într-o schimbare despre care se crede că este nu numai posibilă, ci și ușor de realizat decât una văzută ca fiind dificilă. De asemenea, indivizii se hotărăsc să urmeze eforturile de autoschimbare pe care le consideră aducătoare de recompense.

De multe ori însă, ca rezultat al faptului că obiectivele stabilite, dacă se ating, par să îmbunătățească considerabil viața, cei în cauză iau decizii exagerat de ambițioase ce nu mai sunt fezabile.

Dr. Janet Polivy, spune că uneori obiceiurile pe care încercăm să le remediem sunt întărite intrinsec. De exemplu, este dificil să înlături complet zahărul din alimentație când și o simplă brioșă eliberează endorfine (alături de serotonină și dopamină, sunt neurotransmițători care induc starea de bine). În consecință, sunt mai multe șanse să continuăm să mâncăm zahăr, decât să îl eliminăm din dieta noastră.

De ce oamenii persistă în încercarea de a realiza unele lucruri, în ciuda eșecului repetat?

1.O primă cauză ar fi că acele lucruri sunt adesea percepute ca fiind nerealist de ușor și de repede de realizat.

La apariția așteptărilor nerealiste pot contribui esențial și promisiunile umflate ale programelor, vehiculate în spațiul public, destinate realizării schimbărilor urmărite.

Grupuri, indivizi, produse, cărți și alte surse oferă ajutor oamenilor în vederea atingerii unor obiective care adesea nu fac decât să se joace cu fanteziile celor interesați, promițându-le schimbări enorme, fără efort și rapid sau, dobândirea de beneficii materiale extraordinare, în ciuda faptului că puțini le vor obține vreodată.

În lista de exemple pe care aș putea să o dau, pe primul loc s-ar situa programele și produsele pentru slăbire dar nu ar trebui să omitem din listă nici programele de tip MLM (Multi Level Marketing).

2.O altă cauză își are sursa în individul însuși. Oamenii tind să supraestimeze probabilitatea de îndeplinire a obiectivelor pe care și le propun pentru că se concentrează mai mult asupra scenariilor viitoare decât asupra trecutului relevant, care ar putea să le ofere experiențe utile pentru generarea predicțiilor.

3.Oamenii persistă în încercarea de a realiza unele lucruri, în ciuda eșecului repetat și pentru că angajarea în încercările de autoschimbare induce sentimente de control și optimism sentimente care înlocuiesc lecțiile experiențelor „amare” anterioare.

Unele obiective urmărite sunt fezabile, dar trebuie să învățăm să le distingem pe cele realiste de cele nerealiste.

Încrederea în sine poate fi utilă atunci când rezultatul vizat poate fi obținut dar autoîncrederea exagerată sporește speranța falsă și determină creșterea așteptărilor de succes și, în cele din urmă, mizeria înfrângerii.

În momentul în care se iau decizii privind un program de autoschimbare, trebuie să se facă o evaluare realistă a gradului de dificultate pentru fiecare etapă din cadrul programului cât și a beneficiilor care vor rezulta, dacă scopul este atins.

Pe scurt, sindromul „falsei speranțe” se datorește stabilirii nerealiste a obiectivelor, evaluării inadecvate a dificultăților ce apar în calea realizării lor și abilităților slabe de corectare a lor “din mers”.

Mai trebuie spus că, atunci când apare, sindromul contribuie la apariția unei spirale a diminuării stimei de sine și agravează starea de spirit negativă a persoanei atinse.

Dilema mea, enunțată la început, cred că își are rezolvarea în îndemnul la echilibru: țintiți cât mai sus dar nu neglijați „frecările cu aerul” și „vânturile potrivnice”!

În final, cred că persoanele echilibrate nu au a se teme de sindromul ”falsei speranțe” și prin urmare vor beneficia de multe picături de fericire.

Don’t worry, be happy!

Surse:

1.www.theguardian.com/commentisfree/2016/jan/08/false-hope-syndrome-why-we-quit-new-years-resolutions-this-weekend

2.www.nature.com/ijo/journal/v25/n1s/pdf/0801705a.pdf?origin=publication_detail

3.www.washingtonpost.com/national/health-science/does-false-hope-syndrome-make-it-hard-to-lose-weight/2017/03/17/cbb7a038-ea30-11e6-80c2-30e57e57e05d_story.html?utm_term=.b8bbf2ad9cc9

4.rationalwiki.org/wiki/False_hope

5. www.paceandpower.co.za/index.php/articles-mainmenu-2/94-fatloss/761-false-hope-syndrome

21 Oct

Rețetă pentru “picături de fericire” și “minte limpede”

Fericirea o atingi arareori, dar merită să alergi după ea toată viața.”

Stendhal

Din capul locului trebuie să precizez că nu sunt adeptul rețetelor, mai ales al rețetelor care au pretenția de a da soluții sigure pentru problemele celor care le folosesc.

Mă bazez pe faptul că nu suntem toți la fel. Ce la mine se potrivește și funcționează, la un alt individ generează poate alte efecte, posibil chiar contrare.

De altfel, am un argument “palpabil”, în domeniul culinar (la care nu mă pricep deloc). Cred că ați primit recomandări de genul “Tiramisu ca la cofetăria “X” nu găsești nicăieri”. Păi rețeta de tiramisu este unică și totuși nu le iese tuturor cofetarilor sau gospodinelor la fel, deși este vorba de un număr relativ mic de ingrediente. Dar atunci, organismul uman, atât de complex, cum să răspundă identic la o rețetă, în cazul tuturor celor care o folosesc? Și atunci, acest articol ce vrea să fie?

Sunt situații când unele recomandări sunt generale, includ mai multe variante care pot fi personalizate și astfel crește probabilitatea ca ele să ajute la ameliorarea stării noastre.

Mergând pe acest criteriu, am găsit o “rețetă”, pentru cazul când nu vă este străină starea de sastisire, stare când nu mai aveți chef de nimeni și de nimic.

Într-o asemenea stare poate că reactualizați obsesiv Twitter-ul, în speranța unor vești care să vă revigoreze și ronțăiți în neștire dulciuri care nu fac altceva decât să vă sporească, poate, greutatea.

Recomandările le-am găsit, grație jurnalistei americane Virginia K. Smith, și ele sunt foarte ușor de aplicat.

Jurnalista a scris despre discuția pe care a avut-o cu dr. Robert H. Lustig, profesor la University of California, San Francisco, despre noua carte a profesorului “The Hacking of the American Mind: The Science Behind the Corporate Takeover of Our Bodies and Brains.”

Dar mai întâi reamintesc faptul că starea de fericire o datorăm unor hormoni. Dintre aceștia serotonina, un neurotransmițător implicat în transmiterea de impulsuri nervoase, joacă un rol principal.

Printre multe alte efecte benefice, serotonina produce și buna dispoziție, de aceea mai este ea numită și „hormonul fericirii”.

Deși serotonina este un neurotransmițător din creier, aproximativ 80-90% din cantitatea totală este produsă la nivelul tractului gastrointestinal. Fac această precizare pentru a se înțelege de ce “fericirea trece prin stomac”, adică și prin alimente ne putem influența starea psihică.

Un alt hormon al fericirii este dopamina, acea substanţă secretată de creier care controlează capacitatea de a simţi durerea şi de a experimenta plăcerea. Acest neurotrasmiţător este direct responsabil de stările noastre psihice şi de deciziile zilnice.

Toate studiile realizate arată însă că persoanele, cu un nivel prea mare de dopamină în creier, sunt predispuse la lucruri excentrice.

Droguri precum cocaina sau ecstasy provoacă eliberarea unui nivel atât de mare de dopamină încât, practic, creierul este inundat de acest hormon. Apare astfel, în mod nesănătos, senzaţia de plăcere imensă şi stare de bine.

După părerea profesorului Lustig, un obiectiv al fiecăruia dintre noi ar trebui să fie creșterea nivelului primului dintre cei doi hormoni. Explicația lui este aceea că, serotonina face minuni pentru fericirea pe termen lung, în timp ce dopamina oferă doar o stare temporară de plăcere.

Pentru că veni vorba și de droguri, reamintesc faptul că, efectul lor devastator se datorește, în mare parte, stării de dependență pe care o creează.

În acest context, poate nu este de mirare că  “toată lumea”, începând cu lanțurile corporative de produse alimentare și până la agenții de publicitate pentru dezvoltatorii de aplicații informatice, a găsit modalități șirete de a declanșa în noi ceva asemănător unei reacții de dependență; “Consumați zilnic la micul dejun pufarin!” (produs obținut din grâu expandat și glazurat cu sirop de zahăr cu arome de citrice și culori naturale – n.n.), “Folosiți 12 luni Office 365, la prețul a 10 luni!”.

Ca urmare, ajungem uneori în situația că reîmprospătăm Instagram pentru a milioana oară sau dăm pe gât încă un bol de cereale cu zahăr și, probabil, vom avea parte de o mică agitație a dopaminei dar, de la o vreme încolo, poate ne vom simți mai rău decât atunci când am început.

E trist că se întâmplă toate acestea dar, “există modalități de a te proteja împotriva atacului constant al intruziunilor capitaliste,” spune Lustig, „iar majoritatea dintre ele sunt simple. Tot ce trebuie să vă amintiți sunt cei patru C”, (în engleză Connect, Contribute, Cope, Cook – n.n.), adaugă el. În limba română, cele  patru îndemnuri ar suna cam așa: Conectați-vă, Contribuiți, Străduiți-vă, Gătiți.

Conectați-vă: Acest îndemn este simplu, dar poate fi ușor de ignorat mai ales atunci când comunicați în mod constant prin mesaje text, Facebook, Twitter sau Instagram.

Potrivit lui Lustig, aici este vorba de legătura față în față cu prietenii sau cu cei dragi pentru că aceasta solicită neuronii care sporesc empatia, ceea ce duce la creșterea nivelului serotoninei.

Prin urmare, potrivit îndemnului profesorului, rezervați-vă timp, în fiecare zi, pentru a interacționa cu cineva care vă este drag(ă)!

Contribuiți: Așa cum consideră Lustig, asta ar însemna “Contribuția la progresul familiei, al prietenilor tăi, al lumii în ansamblu […] a face ceva care face ca lumea să fie un loc mai bun”.

Contribuția poate îmbrăca varii forme, de la voluntariat la donarea de bani pentru caritate (cheltuirea banilor pentru a ajuta pe alții mărește fericirea, în timp ce cheltuirea pe noi înșine nu); în unele meserii (profesor de școală publică sau asistent social), chiar și slujba poate contribui la creșterea nivelurilor dumneavoastră de contribuție.

Străduiți-vă: Prin acest îndemn profesorul Lustig se referă la strădania de a realiza trei lucruri:

  1. a avea un somn adecvat (și, în mod ideal, scoaterea ecranelor din dormitor);
  2. a vă spori atenția și a elimina multitasking-ul (care în niciun caz nu folosește cuiva) și
  3. a face exerciții fizice, ceea ce reprezintă un alt mod de a impulsiona semnificativ nivelul serotoninei.

Gătiți: Este o credință, deja aproape generalizată că, gătitul pentru noi înșine este mult mai bun decât mâncatul în oraș și asta, mai ales din următorul motiv: pe lângă faptul că este un mod liniștitor de a ne relaxa la sfârșitul zilei, pregătindu-ne mesele, știm exact ce conțin și ce se întâmplă cu ele și evităm adăugirile ascunse (tot felul de E-uri, fructoză etc.) care nu numai că îngrașă dar reduc și nivelul de serotonină.

În încheiere îmi exprim speranța că nu aveți nevoie de niciun fel de rețete ceea ce înseamnă că în mod cert vă puteți declara a fi în posesia unor picături de fericire!

Don’t worry, be happy!

 

Surse:

1.www.romedic.ro/hormonii-fericirii-0P32657

2.lifehacker.com/use-the-four-cs-to-boost-your-happiness-and-clear-men-1819230700?utm_source=pocket&utm_medium=email&utm_campaign=pockethits

3.anatomie.romedic.ro/serotonina

4.www.realitatea.net/dopamina-hormonul-care-produce-placere_1741269.html

14 Oct

”Lupul își schimbă părul dar năravul ba”

Cunoaşterea credinţelor şi a modurilor de gândire ale altor persoane trebuie utilizată pentru a construi poduri, nu pentru a crea conflicte.”

Kjell Magne Bondevik – fost premier al Norvegiei

 

Inițial am vrut să dau acestui articol titlul “Dumnezeu nu bate cu bota”. Mi-am dat seama că aș fi făcut o greșeală când am constatat că individul, despre care este vorba în cele ce urmează, nu poate fi considerat pedepsit în niciun fel ci, din contră, a devenit și mai celebru decât era înainte.

Csanád Szegedi, căci despre el este vorba, s-a născut la 22 septembrie 1982, la Miskolc, Ungaria. Este căsătorit și are doi fii. Tatăl său, Miklós Szegedi, de etnie maghiară, este sculptor în lemn iar mama sa, Katalin Molnár, născută din părinți evrei, este inginer în domeniul software. Are un frate, Márton Szegedi, fost candidat, din partea partidului Jobbik  (a părăsit  partidul în 2012), la funcția de primar la Miskolc.

Csanád Szegedi a fost crescut în spiritul religiei reformate maghiare. A absolvit Károli Gáspár Református Egyetem din Ungaria.

A intrat în politică de tânăr. A fost membru al partidului naționalist radical Jobbik, între anii 2003 și 2012. A devenit chiar și vicepreședinte al partidului. A fost co-fondatorul unei miliții, care a fost ulterior dizolvată, pentru generarea tensiunilor etnice și amenințarea ordinii publice prin demonstrațiile sale militariste.

Vederile sale politice l-au inspirat să organizeze, între 1999 și 2010, excursii “tematice” în Transilvania și să publice, în 2002, o carte despre nume maghiare vechi.  Între anii 2006 și 2012, Szegedi a vândut, prin propriul magazin, produse naționaliste cum ar fi și o linie de îmbrăcăminte, numită Turul, după pasărea mitică din unele legende maghiare, și a promovat propaganda naționalistă prin propria sa companie media.

Csanád Szegedi era notoriu pentru antisemitismul său. El credea că evreii sunt un popor lacom și înspăimântător, care a stat în calea Ungariei, o națiune creștină și mândră. Și-a prezentat clar sentimentele în talk-show-uri și în parlamentul țării.

Toată reputația sa profesională a fost construită pe ura și spaima de alte culturi. Pe măsură ce partidul naționalist a crescut, a crescut și faima lui.

În 2012, s-a întâmplat însă ceva la care politicianul, nu s-a așteptat, probabil, niciodată. O cunoștință, care îi purta pică, a scos la iveală certificatul de naștere al bunicii dinspre mamă a lui Szegedi. El l-a informat pe Szegedi că bunica sa, blondă cu ochi albaștri, era de fapt evreică.

Astfel, în iunie 2012, Szegedi a trebuit să facă public faptul că bunicii săi, pe linie maternă, erau evrei: bunica, o supraviețuitoare a lagărului de concentrare de la Auschwitz și bunicul, un veteran al lagărelor de muncă forțată. Conform religiei evreiești, dacă mama este evreică, copilul este evreu, prin urmare Szegedi este evreu.

Se părea că identitatea lui Szegedi a fost spulberată. N-a mai știut cine era și se spune că a căzut într-o depresie? Cariera sa politică era în ruină. Așa să fie?

N-a trecut prea mult timp și, în august 2012, a cerut scuze Rabinului Slomó Köves, din mișcarea hasidică Lubavitch, pentru afirmațiile sale antisemite, iar în 2013 a fost în Israel, unde el și soția sa au vizitat Zidul Plângerii și muzeul Yad Vashem.

Csanád Szegedi s-a convertit la o formă ultra-ortodoxă a iudaismului. A adoptat numele Dovid, poartă Kippah, a învățat ebraica și a fost circumcis. Trăiește ca evreu practicant, respectând Sabatul și mergând la sinagogă. Recent, el a devenit interesat de arte; picturile sale sunt influențate de noua sa religie.

Soția lui sprijină noua sa identitate și se află în curs de convertire la iudaism.

Szegedi spune că a învățat din greșelile sale și susține că acum este un activist împotriva antisemitismului.

Totuși, nu toată lumea este convinsă de toate aceste evoluții. Szegedi a fost acceptat de unii, dar a fost refuzat de alții care nu-i pot ierta trecutul.

Unii chiar se întreabă dacă el ignora cu adevărat patrimoniul său evreiesc în timp ce răspândea ura ca politician naționalist.

Având în vedere rolul educației din familie, în majoritatea cazurilor determinant, zic eu, cum se explică faptul că mama și bunica evreică au fost neputincioase în ceea ce privește orientarea fiului respectiv nepotului lor? De ce nu au încercat să-i explice tânărului că antisemitismul este inacceptabil?

Părerea mea este că Csanád Szegedi nu se deosebește de politicienii traseiști de la noi sau de oriunde. El de fapt dorește să fie în centrul atenției, să aibă tot felul de avantaje.

Pentru a realiza asta, este gata să declare orice și oriunde. Trecerea de la o religie la alta, după mine, nu diferă prea mult de trecerea de la un partid la altul; cred că și Dumneavoastră știți politicieni care au trecut, fără a se jena, de la partide de dreapta la partide de stânga și invers, trecere care atrage după sine schimbarea discursului inițial într-unul exact opus.

După toate evoluțiile, prezentate mai sus, cred că se înțelege de ce Csanád Szegedi numai “bătut de Dumnezeu” nu poate fi considerat. Atât de bine s-a plasat, din nou, în centrul atenției încât a ajuns protagonistul unui documentar biografic britanic Keep Quiet, realizat în anul 2016, care are ca subiect convertirea sa la iudaism.

Am fi putut spune că a fost pedepsit (de Dumnezeu) dacă nu l-ar mai băga nimeni în seamă, dacă ar fi marginalizat și respins de toată lumea, atât de lumea oamenilor cinstiți, călăuziți de umanism, cât și de lumea extremiștilor de care a aparținut.

„Un leopard nu-și poate schimba petele”, este o expresie în limba engleză, care înseamnă că suntem cine suntem. Chiar dacă o persoană, la exterior, pare că se schimbă, adevărata ei natură rămâne aceeași.

Sunt ferm convins că dacă ai citit această poveste până aici, “iubite cititorule”, faci parte din lumea celor a căror natură nu se va schimba vreodată, ceea ce este minunat și implică respect și iubire față de oameni, indiferent de religia sau culoarea pielii lor. Acest lucru înseamnă că primești mereu o mulțime de picături de fericire.

Don’t worry, be happy!

 

Surse:

1.www.jpost.com/Jerusalem-Report/A-whole-new-Jew-478706

2.en.wikipedia.org/wiki/Csan%C3%A1d_Szegedi

3.hungarianspectrum.org/2017/02/12/keep-quiet-a-documentary-on-csanad-szegedis-conversion-from-anti-semite-to-observant-jew/

4.en.wikipedia.org/wiki/Keep_Quiet_(2016_film)

07 Oct

Este normal să uităm ceea ce citim?

“O carte bună devine mai bună la a doua lectură. O carte grozavă la a treia. Orice carte care nu merită recitită nu merită citită.

Nassim Taleb, eseist libanezo-american

 

Rândurile care urmează se doresc a fi o continuare a articolului precedent în care subliniam unele dintre virtuțile cititului.

Voi începe cu o întrebare, pe care multă lume probabil că și-o pune și la care nu este ușor de răspuns. Ea își are originea în faptul incontestabil că “uitarea este o calitate a memoriei”. Ori dacă este așa, “Care este scopul citirii dacă uit ce am citit?”

De exemplu, în ceea ce mă privește, încă nu este o lună de când am terminat de citit

Alt roman cunoscut

romanul lui Scott Fitzgerald,  “Blândețea nopții” și, deși mi-a plăcut mult, nu cred că aș putea să scriu mai mult de 10 rânduri încercând să-l povestesc.

Mulți dintre noi resimt această teamă, aproape existențială, că “pierdem” înțelepciunea pe care o extragem din cărțile pe care le citim. Astfel de temeri sunt însă nefondate.

În primul rând, dacă îmi place o carte și o citesc pentru pura mea plăcere uitarea nu este niciodată o problemă. De ce ar fi rău să uit? Mă pot bucura de aceeași plăcere recitind-o, din nou și din nou, astfel încât, până la urmă, uitarea devine un dar.

Pe de altă parte, mulți dintre noi citim cărți și din alte motive decât plăcerea. Vrem să obținem ceva din cărțile pe care le citim.

Ceea ce obținem din cărți nu este doar o colecție de nume, date și evenimente stocate în mintea noastră, cum ar fi fișierele dintr-un computer. Cărțile schimbă, de asemenea, prin modelele noastre mentale, însăși realitatea pe care o percepem.

Vă puteți gândi la modelele mentale ca la niște “lentile psihologice” care colorează și modelează ceea ce vedem.

Unele dintre acestea sunt genetice sau culturale (de pildă, românii se lasă impresionați de alte aspecte decât bulgarii), însă o mare parte din percepția noastră este formată și din experiență – iar experiența include și cărțile pe care le citim.

Paul Graham, (specialist în calculatoare, antreprenor, autor și blogger englez) exprimă plastic acest lucru: “Citirea și experiența antrenează modelul tău al lumii. Și, chiar dacă uiți ceea ce ai citit, efectul celor citite asupra modelului tău al lumii persistă. Mintea ta este ca un program compilat pe care l-ai pierdut. Funcționează, dar nu știi de ce.”

În acest sens, se pot da multe exemple. Îl folosesc pe cel al lui Paul Graham: “Luați, de exemplu, cărțile cu Sherlock Holmes. În afară de mici fragmente păstrate în memorie (trupuri ciopârțite, cocaină și câini mari), nu-mi amintesc prea multe din aventurile lui Holmes. Nu-mi amintesc cine a ucis pe cine sau ce a făcut sau a spus el (în afară de remarcile “Elementar, dragul meu Watson!”). Dar, am obținut ceva din aceste povești, ceva mai mult decât fapte. M-au învățat cum să gândesc.”

Se pune întrebarea, “Cum ne ajută ideea modelelor mentale să citim mai bine?

Drept răspuns la această întrebare vă împărtășesc două sfaturi pe care le-am găsit cu ocazia documentării pentru acest articol

1.Citiți pentru modele

Când citim, anumite fraze, concepte și idei notabile, se evidențiază mai clar de celelalte.

“Lentilele noastre psihologice” filtrează cărțile pe care le citim, selectând și reținând ceea ce este cel mai relevant în acel moment.

Deși ochii noștri pot trece peste toate cuvintele și mâinile noastre pot trece prin toate paginile, ceea ce citim nu este niciodată întreaga carte și asta datorită modelele noastre mentale.

Mulți cititori folosesc note pe marginea paginilor atunci când întâlnesc idei pe care le consideră importante. Acestea constituie, într-un fel, un act de conversație cu autorul și, în același timp, creează o legătură în mintea cititorului sau actualizează modelele existente.

Marcajul, pe marginea paginilor, numit marginalia, constituie o practică folosită probabil de când au apărut cărțile.

2.Recitiți ceea ce credeți că merită

Dacă creierul nostru își “actualizează” mereu propriile modele mentale, atunci are sens afirmația că, niciodată nu vede realitatea în același mod.

Acest lucru înseamnă că nicio carte nu este aceeași atunci când o citiți din nou.

În acest context, îl voi cita din nou pe Paul Graham:

“…citirea și experiența sunt, de obicei, “compilate” în momentul în care se întâmplă, folosind starea creierului tău la acel moment. Aceeași carte s-ar compila diferit în diferite momente din viața ta. Ceea ce înseamnă că merită citite cărțile importante de mai multe ori.”

Și, în încheiere, iată ce a spus Seneca, acum două mii de ani, legat de același lucru:

“Persoana cu digestie delicată ciugulește din una și din alta; când dieta este totuși prea variată, alimentația nu hrănește, ci doar supără stomacul. Deci, citiți întotdeauna de la autorii de valoare dovedită; și, dacă sunteți predispuși să vă abateți către alții, reveniți ulterior la cei anteriori. Obțineți în fiecare zi unele ajutoare împotriva sărăciei, ceva împotriva morții și, de asemenea, împotriva altor calamități. Și când te-ai mișcat rapid prin mai multe subiecte, selectează unul care să cumpănească la acea zi și digeră-l!”

Faptul în sine că sunteți un cititor de cărți vă pune în posesia unor picături de fericire iar dacă, în plus, aplicați sfaturile menționate mai sus, numărul picăturilor, în mod cert, se multiplică.

Don’t worry, be happy!

Surse:

medium.com/the-polymath-project/its-okay-to-forget-what-you-read-f4ef1c34cc01