25 Nov

Plictiseala pare rușinoasă dar, e sănătoasă

Plictiseala e rând pe rând vulgară și sublimă, după cum ne pare că universul miroase a ceapă sau că emană din inutilitatea unei raze.”

Emil Cioran

 

În mod obișnuit, plictiseala este o stare emoțională sau psihologică trăită atunci când un individ își dă seama că nu are  nimic special de făcut, nu este interesat de mediul său înconjurător sau simte că o zi sau o perioadă este neinteresantă sau anostă.

Specialiștii spun că plictiseala nu este o altă denumire pentru depresie sau apatie.

Plictiseala, dacă este definită ca fiind o stare obositoare însoțită uneori și de neliniște din cauza lipsei de interes, are în mod covârșitor conotații negative și ar trebui evitată cu orice preț. Ea  pare a fi un simțământ negativ și inutil, poate chiar rușinos.

Apare însă un totuși… fără de care nu avea rost acest articol.

Dr. Sandi Mann, psiholog la University of Central Lancashire, UK, în anii 1990, studiind sentimentele specifice locurilor de muncă, a descoperit că, după furie, cel de-al doilea cel mai frecvent întâlnit sentiment este plictiseala.

Ca urmare, s-a specializat în cercetarea acestui sentiment și i-a consacrat cartea The Upside of Downtime: Why Boredom Is Good. “Am vrut să știu de ce avem acest sentiment al plictiselii, care pare a fi un simțământ negativ și inutil”, spune domnia sa.

Wijnand van Tilburg de la Universitatea din Southampton, UK, a explicat rolul acestui sentiment stânjenitor și foarte neplăcut în felul următor: “Plictiseala face ca oamenii să dorească să se angajeze în activități pe care le găsesc mai semnificative decât cele pe care le au la îndemână”.

“Imaginați-vă o lume în care nu ne-am plictisi”, mai spune doamna dr. Mann. “Vom fi veșnic încântați de toate – căderea picăturilor de ploaie, fulgii de porumb de la micul dejun.”

Domnia sa a devenit curioasă dacă plictiseala ar putea avea beneficii dincolo de contribuția sa la supraviețuire. “Instinctiv,” a spus ea, “am simțit că noi toți avem nevoie de puțină plictiseală în viața noastră”.

Pentru a-și verifica ipoteza, dr. Mann a conceput experimente cu care a demonstrat că oamenii care se plictisesc gândesc mai creativ decât cei care nu sunt în această stare.

Dar ce se întâmplă exact în momentul când apare plictiseala care îți aprinde imaginația? “Când suntem plictisiți, căutăm ceva care să ne stimuleze, ceva pe care nu îl putem găsi în vecinătatea noastră imediată”, explică doamna Mann și continuă “… începeți să visați cu ochii deschiși și permiteți minții să hoinărească, începeți să gândiți dincolo de conștient, în subconștient. Acest proces permite efectuarea unor conexiuni diferite față de cele obișnuite.”

Astfel plictiseala este poarta de acces spre “hoinărelile” minții, care ajută creierele să creeze acele noi conexiuni care pot rezolva orice, de la planificarea unei cine până la un progres în combaterea încălzirii globale.

Majoritatea studiilor în acest domeniu au fost făcute numai în ultimii 10 ani. Cu tehnologia modernă de imagistică a creierului, descoperirile conduc către ceea ce creierul nostru face nu numai atunci când suntem profund implicați într-o activitate, ci și atunci când “visăm cu ochii deschiși”.

“Din punct de vedere științific, visarea cu ochii deschiși este un fenomen interesant pentru că, vorbește despre capacitatea pe care oamenii o au de a cugeta într-un mod pur, mai degrabă decât atunci când gândesc ca răspuns la evenimentele din lumea exterioară”, declară psihologul englez Jonathan Smallwood de la Department of Psychology at the University of York, care studiază fenomenul de 20 de ani.

În opinia lui Smallwood, azi neuroștiințele se află într-un un punct central din istoria lor deoarece, odată cu apariția imagisticii creierului și a altor instrumente inteligente este posibil să se afle ce se întâmplă în creier și se  ajunge astfel la înțelegerea funcționării sale, lucru care până acum a scăpat studiului. Aici se include și ceea ce trăim atunci când suntem “deconectați” și mințile noastre “hoinăresc”.

Când ne pierdem concentrarea asupra lumii exterioare, dar creierul funcționează, oferind suport pentru “visarea cu ochii deschiși”, el de fapt cercetează o vastă și neprețuită comoară de amintiri, își imaginează posibilități viitoare, disecă interacțiunile cu ceilalți oameni și cugetă la cine suntem de fapt. Asta permite reflecția și capacitatea de a înțelege mai bine lucrurile.

Smallwood oferă ca exemplu o controversă: în timp ce ea se întâmplă, este greu să fii obiectiv sau să vezi lucruri din perspectiva celeilalte persoane. Mânia și adrenalina, precum și prezența fizică și emoțională a unei alte ființe umane, îți stau în cale. Dar, a doua zi, sub duș sau într-o mașină, când creierul tău reia controversa, gândurile tale devin mai nuanțate. Nu te gândești la un milion de lucruri pe care ar fi trebuit să le spui și, poate, fără “acel stimul al persoanei cu care te-ai certat”, ai putea obține o altă perspectivă și să dobândești beneficiul discernământului.

A te gândi în mod diferit la o interacțiune personală, altfel decât ai  făcut-o atunci când ai întâlnit-o în lumea reală, este o formă profundă de creativitate stimulată de “visarea cu ochii deschiși”.

Se pare deci că a ne lăsa mintea să “hoinărească” este cu adevărat cheia creativității și productivității. Dar atenție, este foarte importantă și următoarea observație a lui Smallwood: “Vreau să spun, că oamenii ale căror minți hoinăresc  tot timpul nu vor face nimic.”

Evident, există diferite moduri de a „visa cu ochii deschiși” sau a lăsa ca mintea să “hoinărească” – și nu toate sunt productive sau pozitive.

În cartea sa The Inner World of Daydreaming, psihologul american Jerome L. Singer, profesor la Yale School of Medicine, care a studiat fenomenul mai bine de 50 de ani, identifică trei stiluri diferite de “visare cu ochii deschiși”:

  • sub un control scăzut al atenției
  • vinovat-disforic (disforic = trist și nemulțumit)
  • pozitiv-constructiv

Persoanele care au un control slab al atenției sunt anxioase, ușor distrate și se confruntă cu dificultăți de concentrare chiar și când “visează cu ochii deschiși”.

Când “hoinăreala” minții noastre este disforică, gândurile noastre se duc către locuri neproductive și negative. Ne ocărâm pe noi înșine pentru că am uitat de o zi de naștere sau, ne urmărește o obsesie importantă pentru că nu am reușit să găsim o replică inteligentă atunci când aveam nevoie de una. Suntem inundați de emoții precum vina, anxietatea și furia. Nu este surprinzător că acest tip de „visare cu ochii deschiși” este mai frecvent în cazul persoanelor care raportează niveluri cronice de nefericire.

Opusul modului de a visa disforic, visarea pozitiv-constructivă, are loc atunci când gândurile noastre se îndreaptă spre lucruri pline de fantezie. Creierul nostru poate evoca, aparent de nicăieri, posibilități încântătoare, asemenea magiei. Acest mod de “hoinăreală” a minții reflectă tendința noastră internă de a explora idei și sentimente, de a face planuri și de a rezolva problemele.

Și încă o idee interesantă a lui Smallwood: “Problema este că uneori când viața oamenilor nu merge atât de bine, visarea cu ochii deschiși ar putea fi mult mai dificilă decât în momentele în care viața lor este bună.”

În orice caz, “visarea cu ochii deschiși” poate să ne fie utilă atunci când suntem blocați pe o problemă personală, profesională sau de altă natură iar plictiseala este unul dintre cei mai buni catalizatori pentru a da startul procesului de deblocare.

Mai este ceva interesant de avut în vedere când vorbim de plictiseală: relația dintre plictiseală și genialitate.

La prima vedere, plictiseala și genialitatea sunt în contradicție totală. Plictiseala, dacă este definită ca fiind starea obositoare și de neliniște cauzată de lipsa de interes, are în mod covârșitor conotații negative și ar trebui evitată cu orice preț, în timp ce genialitatea este ceva la ceea ce aspirăm – o calitate izbitoare a succesului și a abilităților mentale neobișnuite. Altfel spus, creativitatea, intuiția, talentul, prospețimea gândirii versus lipsa de vlagă, mărginirea, lăcomia, melancolia.

Nu este evident din capul locului, dar aceste două stări contradictorii sunt, de fapt, în strânsă legătură.

Andreas Elpidorou, cercetător în cadrul Departamentului de Filosofie de la Universitatea din Louisville, SUA explică: “Plictiseala motivează urmărirea unui nou scop atunci când obiectivul actual încetează să mai fie satisfăcător, atractiv sau semnificativ. Plictiseala este atât un avertisment că nu facem ceea ce vrem să facem, cât și o împingere  care ne motivează să schimbăm obiectivele și proiectele “.

S-ar putea deci spune că plictiseala este un laborator incubator pentru genialitate. Este locul dezordonat, incomod, derutant, frustrant pe care trebuie să-l ocupi pentru o vreme, înainte de a veni în cele din urmă cu ecuația sau formula câștigătoare.

Sper că dețineți deja o picătură de fericire pentru că ați trecut prin incubatorul respectiv și ați ajuns la pasul următor.

Don’t worry, be happy!

Surse:

1.nautil.us/issue/53/monsters/what-boredom-does-to-you?utm_source=pocket&utm_medium=email&utm_campaign=pockethits

2.en.wikipedia.org/wiki/Mind-wandering

18 Nov

Multilingvismul copiilor, între mit și realitate

Toată lumea pare să aibă o idee clară despre cum ar trebui alţi oameni să-şi trăiască vieţile, dar nimeni despre propria viaţă.”

Paulo Coelho

 

Când un copilaș este în jurul vârstei de 3 anișori, părinții și bunicii, mai ales când țara de baștină a celor din urmă nu coincide cu cea în care s-a născut micuțul, încep să-și pună problema în ce limbă să vorbească cu el?

Există păreri conform cărora aceasta este vârsta când copiii învață cel mai ușor o limbă.

Ideea acestui articol mi-a venit tocmai de la frământările din propria-mi familie, legate de nepoțelul nostru Timmy, cu tatăl sud-african și mama româncă.

Toată lumea, din anturajul nostru, ne-a sfătuit pe noi bunicii, să-i vorbim numai românește pentru că engleza o va învăța de la părinți și astfel va vorbi cu ușurință două limbi.

Pentru a vedea dacă este într-adevăr bine să procedăm așa am căutat și alte păreri ale unor persoane cu mai multă experiență și ale unor specialiști.

În acest context, am dat peste un articol al Mashei Rumer, scriitor și jurnalist american de prima linie, născută în Rusia la St. Petersburg, ea însăși mamă a doi copilași bilingvi.

În cele ce urmează folosesc, alături de propriile gânduri, unele dintre ideile însușite din articolul doamnei Rumer “A lot of our ideas about bilingual children are total myths”  (din revista digitală Quartz) cu speranța că vor fi utile și pentru alte familii, aflate în situații similare cu a noastră.

În mod cert, dincolo de dorința de a transmite propria noastră limbă maternă către urmașii noștri, există și alte motive pentru a educa copii bilingvi.

În primul rând poate fi vorba de o serie de avantaje cognitive. Pe baza propriilor cercetări, Ellen Bialystok, profesor de psihologie la Universitatea York din Toronto, a arătat că, în comparație cu copiii care vorbesc o singură limbă, copiii bilingvi sunt mai buni în ceea ce privește abilitățile de execuție cum ar fi focalizarea, multitaskingul și eliminarea informațiilor inutile.

“Competențele funcției executive prevestesc succesul academic pe termen lung și bunăstarea pe tot parcursul vieții”, afirmă domnia sa. “Nu există nimic mai important în ceea ce privește modul în care va evolua în viață o asemenea persoană.”

Conform profesorului Bialystok, un alt avantaj al bilingvismului, de data asta pe termen lung, este faptul că adulții, mai în vârstă, vorbitori de două sau mai multe limbi, pot întârzia, cu aproximativ patru ani simptomele și diagnosticul de demență.

Balansarea unei persoane bilingve, între două limbi, este impresionantă, dacă avem în vedere că este vorba de un proces complex. “Bilingvii trebuie întotdeauna să rezolve problema de a fi atenți la limba pe care trebuie să o folosească chiar acum și, în același timp, să nu fie distrași de cealaltă limbă care este și ea activă (în mintea lor – n.n.)”, explică Bialystok.

Dar, cu toate avantajele, creșterea unui copil bilingv este mai mult decât dificilă, contrar unui număr de mituri legate de achiziția de limbi străine.

În primul rând, copilul nu este un burete. “Nu există nimic magic în creierul copilului, care să îi permită să învețe orice limbă pe care o aude fără multă asistență din partea mediului”, spune Erika Hoff, profesor de psihologie la Florida Atlantic University  și autor de cărți despre dezvoltarea limbajului.

“Părinții care doresc să-și crească copiii astfel ca ei să fie bilingvi, înoată către amonte, deoarece, de obicei, mediul înconjurător nu este unul de susținere.”

Mai mult decât atât, după părerea profesorului Hoff, este nevoie de mai mult timp pentru a învăța două limbi decât pentru a învăța doar una. Ca urmare, bebelușii expuși de la naștere la mai multe limbi, pot avea o ușoară întârziere de vorbire.

Un alt mit privind creșterea unui copil bilingv este convingerea greșită a părinților că va fi ușor pentru copil să învețe o a doua limbă, la domiciliu, ca limbă implicită.

În realitate însă, o limbă străină, este o povară în plus, povară ce devine vizibilă dacă se face comparația cu copiii care și acasă vorbesc limba pe care o folosesc la grădiniță (școală) etc.

În timp ce bilingvismul este mai greu decât pare, există totuși pași pe care părinții îi pot face pentru a-și ajuta copiii să se simtă confortabil în mai multe limbi.

În acest sens, experții recomandă: folosirea regulată și nu sporadică a celei de a doua limbi, lecții speciale, călătorii în țara de origine a limbii respective și, mai ales, interacțiunea cu vorbitori nativi monolingvi.

O abordare populară, pentru cazurile când părinții au limbi materne diferite, este cunoscută sub numele de “un părinte, o limbă”, în care fiecare părinte vorbește cu copilul în propria limbă maternă. Însă, această metodă poate fi incomodă și poate deveni o sursă de izolare pentru alți membri ai familiei iar unele cercetări sugerează că nici nu funcționează întotdeauna.

Unele familii aleg o bonă de limbă străină sau grădinițele într-o limbă străină. Dar nici asta nu garantează bilingvismul. “Este greu de spus că va fi util în mod vizibil”, avertizează Bialystok.

În multe cazuri, chiar copiii sunt cei care se opun învățării limbii unora dintre strămoși și după părerea experților acest fenomen are o cauză mai profundă decât simpla opoziție față de învățat.

Andrés Consoli, profesor asociat de psihologie la Universitatea California, Santa Barbara, este de părere că “Există o atitudine intimidantă în comunitatea în care copilul este cufundat. Există un fel de respingere. Copiii doresc foarte mult să se potrivească cu colegii lor și sunt sensibili la atitudinile negative pe care ei le-ar putea avea față de trecutul lor.”

În asemenea cazuri strategia de aplicat ar fi aceea de așteptare a momentului când însuși copilul, ar dori să învețe limba unora dintre bunici.

Un lucru, ce în mod sigur nu trebuie făcut, este să încerci să forțezi un copil să învețe o limbă străină, pentru că asta poate duce la rezistență.

“El (copilul – n.n.) suprapune învățarea limbilor peste interacțiunea umană”, speculează profesorul Erika Hoff. Poți inversa acest lucru spunându-i copilului: “Faptul că îmi vorbești (într-o altă limbă) este mai important pentru mine decât înțelegerea de către mine a ceea ce vrei să spui.”

În concluzie la toate cele de mai sus, sunt convins că, dacă aveți în familie un puiuț de om care vă vorbește și în altă limbă decât cea maternă, dispuneți de multe picături de fericire.

Don’t worry, be happy!

 

Surse:

qz.com/1051986/a-lot-of-our-ideas-about-bilingual-children-are-total-myths/?utm_source=pocket&utm_medium=email&utm_campaign=pockethits

Nu pot să nu completez postarea cu un comentariu emoționant pe care mi l-a trimis

doamna Lia Bejan, azi 19 noiembrie la ora 13:49

Emil Cioran spune: «Nu locuim într-o ţară, locuim într-o limbă. Patria asta înseamnă şi nimic altceva.» Este citatul meu favorit și l-am transformat în principiu, atât în clasă cât și acasă. Să vorbești mai multe limbi înseamnă să ai mai multe patrii, să devii un cetățean al lumii. De aceea, eu vorbesc cu nepoții mei exclusiv în limba română. Si nu numai de la 3 ani, ci de când s-au născut. Conversațiile, poveştile, cântecele sunt toate exclusiv în română. La început, am fost tristă și deznădăjduită, pentru că ei îmi răspundeau numai în engleză. Ințelegeau tot, dar nu spuneau o vorbă românească . Era un spectacol tragicomic să ne auzi vorbind: eu româna, ei, engleza. Ne jucam, ne iubeam, ne certam în felul acesta. Apoi, m-au surprins când mi-am dat seama că amândoi știu toate poveştile, poeziile și cântecele românești pe care le auzeau de la mine. Le spun/recită/cântă când au ei chef și când vor să mă bucure. Si, mai târziu, au început să rostească. Vara trecută l-am auzit pe Alex (7 ani) spunându-mi, hodoronc-tronc: «Eu mă simt bine. Eu sunt foarte fericit. Pentru că sunt cu voi.» Firesc, natural. Cu accent american, desigur, dar corect. Eforturile mele au fost răsplătite și ei au învățat românește fără nicio constrângere, în joacă și cu drag. Asta, în condițiile în care la grădiniță au învățat spaniola din grupa mică. Azi, Alex este clasa întâi într-un program de învățare intensivă a limbii chineze. Ii place foarte mult și nu concepe să schimbe clasa.
Da, e bine și e necesar să înveți mai multe limbi, dar totul trebuie să se petreacă firesc, fără constrângeri. Copiii/tinerii/adulții care locuiesc mai multe limbi sunt mai dinamici, mai deschiși și mai ageri la minte.

Vă mulțumesc foarte mult!

11 Nov

Virusul mediocrității

Eu nu consider modestia o virtute. O invocă, în genere, indivizii cu însuşiri mediocre pentru a lăsa impresia că mediocritatea lor ţine loc de modestie, nu de lipsa lor de calităţi.

Octavian Paler

 

În biologie, un virus este un agent patogen, invizibil la microscopul optic care, dacă pătrunde în organism, se reproduce în interiorul celulelor vii și provoacă diverse boli infecțioase.

De fapt, în orice sistem, atunci când se introduce o modificare, cât de mică, rezultă ca efect modificarea automată a întregului sistem deoarece toate zonele sistemului vor începe să se aranjeze pentru a se potrivi mai bine cu ceea ce a apărut nou.

Acest mecanism îl regăsim și în modul în care decurg viețile noastre. Când accepți și lași să pătrundă în viața ta, obiceiuri și moduri de gândire, despre care intuiția te avertizează că îți sunt potrivnice, de fapt permiți unui “virus” să intre în viața ta.

Asemenea obiceiuri și moduri de gândire constituie și mediocritatea, adică acceptarea de a te afla între două limite extreme, de a fi mijlociu, potrivit, de a fi cineva care nu iese din comun, care nu se evidențiază prin nimic, de a fi modest, banal.

Prințul Mîșkin, un “idiot” pentru anturajul lui mediocru

Efectul este similar cu cel produs de contaminarea cu un virus biologic și întreaga ta viață va fi dominată de mediocritate.

Angajarea pe un drum contrar propriei intuiții înseamnă o pantă alunecoasă și nici nu îți dai seama cât de repede chiar viața de zi cu zi capătă o turnură care nu ar fi de dorit.

Nici o problemă sau toleranță, oricât de mică, nu poate fi și nu trebuie privită în mod izolat. Ele reflectă ceva mult mai profund. Cu toate acestea este greu să devii conștient de semnalele care îți indică prezența mediocrității.

Lucrurile pot începe încă din perioada anilor de liceu când nu te deranjează că majoritatea mediilor tale este de 5 și 6. În studenție mediocritatea se poate manifesta prin fixarea, uneori chiar prin declarații de bravadă, a obiectivului de a obține, la examene, “pita” (nota 5).

Acești primi pași fiind făcuți, realitatea amară este că ai început să te stabilești în mediocritate, care te poate urmări apoi toată viața. Și, în tot acest timp, încerci și chiar reușești să te autoconvingi că, de fapt totul este în regulă, chiar și atunci când intuiția îți spune că nu este chiar așa.

Relațiile tale au decăzut. Dar, te justifici și te adaptezi situației  spunându-ți că nu ai de ales.

Sănătatea ta a decăzut. Dar te justifici și te adaptezi cu binecunoscutul “mai rău să nu fie!”.

Ești confuz dar nu te deranjează.

Îți cumperi îmbrăcămintea care “se poartă acum” fără să acorzi atenție faptului că se potrivește sau nu fizicului tău.

Gândirea ta a devenit plictisită și poluată cu banalități și negativitate. Nu încerci să intri “în pielea” interlocutorilor sau să-ți faci o autoanaliză. Te urmărește convingerea că în toate disputele ai dreptate și “ceilalți” au ceva cu tine.

Nu este nevoie să vorbești prea mult pentru că viața ta vorbește de la sine. Devii adeptul formulelor “e bine și așa”, „mai rău să nu fie” ș.a.

Te complaci tot mai mult în ceea ce ți se pare “normal” iar dacă este normal, e în medie. Dacă este în medie, este probabil mai aproape de mediocru decât ai crede.

Luceafărul, “nemuritor și rece”, pentru Cătălina și mediocrii din “cercul ei strâmt”

Media este supraponderală, chiar dorești să fii așa?

Media este negativistă adesea și rareori pozitivistă. Crezi că ți se potrivește?

Majoritatea oamenilor se conformează mediului în care se află, chiar dacă acel mediu contravine în mod direct sistemului lor de valori. Puțini au curajul să vorbească sau pur și simplu să plece din mediul respectiv. Tu ai curajul să o faci? Când oamenii încep să bârfească, te alături și tu?

Dacă răspunsurile la întrebările de mai sus indică dorința ta de schimbare, înseamnă că ești pe drumul cel bun.

Nu trebuie să mergi pe calea de a-ți cosmetiza sau ascunde problemele pentru că viața ta este ca o grădină. Trebuie să le smulgi din rădăcină și să le distrugi complet, așa cum se înlătură buruienile dintre flori. Virusul trebuie eliminat.

Dacă el nu este îndepărtat, va continua să îți infecteze viața, iar frumusețea și esența persoanei care ești va muri încet și dureros.

În acest demers trebuie să ții cont și de faptul că nimic din viața ta nu este ascuns și nu prea poate fi ascuns.

De exemplu, s-ar putea să cunoști persoane “plinuțe” care bravează cât de sănătos se alimentează. Fizicul lor contrazice însă ceea ce susțin și kilogramele suplimentare sunt dovada nerespectării vreunei diete pentru menținerea siluetei.

Același lucru este valabil pentru toți oamenii și pentru toate problemele lor. Fiecare zonă a vieții fiecăruia, deci și ale tale, este expusă. Nu poți păcăli pe nimeni.

Primul pas către evoluție este acela de a te opri să dorești lucruri care te împiedică să urmezi acest drum.

Evoluția la rândul ei implică îmbunătățiri permanente, nu temporare.

De exemplu, dacă dorești să-ți îmbunătățești finanțele, trebuie să îți schimbi dorințele cu privire la bani. Nu poți continua să te bucuri cheltuind banii pe “aiurelile” pe care le cumpărai în mod obișnuit. Nu poți continua să fii stresat din cauza banilor.

Viața și mediul tău sunt o reflectare a dorințelor tale. Când dorințele ți se vor schimba cu adevărat, te vei adapta mediului în funcție de noile tale dorințe. Nu vei mai căuta justificări pentru lucruri pe care altă dată le-ai considerat a fi în regulă.

Odată ce dorințele tale se schimbă, schimbarea comportamentului este instantanee și lipsită de efort. Dacă nu mai dorești mâncare proastă, nu este greu să “reziști” acestei dorințe.

Dacă nu mai dorești medocritate, nu vei fi mediocru. Ține cont de un adevăr subtil și dezarmant – aproape tot ceea ce ai în viața ta este de fapt ceea ce dorești. Dacă vroiai ceva diferit, ai avea ceva diferit.

Îndepărtează din viața ta orice și totul, care contravine valorilor tale cele mai înalte.

Organizează-ți viața și relațiile și fă un pas în direcția cea bună. Apoi mai fă unul! Și tot așa. Succesul este la 20 de pași într-o direcție, mai degrabă decât la câte un pas în 20 de direcții.

Sper din tot sufletul, „iubite cititorule” (…folosesc apelativul cronicarului Miron Costin “iubite cetitorule”, pentru  a-mi exprima gratitudinea pentru faptul că citiți rândurile mele…) că, parcurgând cele de mai sus, ai constatat că ele nu ți se adresează pentru că nu ești contaminat cu virusul mediocrității. Ca urmare, ești sigur în posesia unor picături de fericire.

Don’t worry, be happy!

 

Surse:

1.medium.com/the-mission/mediocrity-is-a-virus-heres-how-to-banish-it-from-your-life-257638ecf8f6#.in2uvonba

2.comunicarepersonala.com/sa-fugim-de-mediocritate/

04 Nov

Reziliența psihologică este necesară dar…

„Să mergi până la capăt nu înseamnă doar să reziști, ci să te lași dus.”

Albert Camus

Termenul de reziliență este un termen tehnic care indică proprietatea unui material ca, atunci când își pierde forma, de exemplu în urma unui impact, să revină la forma inițială, fără să se rupă sau să se fisureze.

Și noi, oamenii, dispunem de capacitatea de a avea acest tip de comportament: ne confruntăm cu diverse necazuri și greutăți dar le facem față, ba chiar devenim mai puternici.

Din acest motiv a apărut noțiunea de reziliență psihologică definită ca fiind capacitatea unui individ de a se adapta la circumstanțele stresante și de a reveni la normal din evenimentele adverse. Altfel spus, capacitatea omului de a trece peste momentele grele ale vieții, peste suferințe, traume, tragedii sau accidente.

Unii psihologi sunt de părere că ne putem gândi la reziliență ca la un fel de mușchi care se contractă în timpuri bune și se destinde în vremuri grele.

Deși ne naștem cu anumite trăsături care ne ajută să trecem mai repede peste dificultăți (optimismul, de exemplu), reziliența nu este o capacitate cu care ne naștem, ci una pe care o dezvoltăm în timp prin exersare.

De acest lucru au fost convinși filosofii din cele mai vechi timpuri. De exemplu, filosoful roman Seneca a remarcat că “dificultățile întăresc mintea, așa cum munca întărește trupul”. La sfârșitul secolului al XIX-lea, filosoful german Friedrich Nietzsche enunța faimoasele cuvinte “ceea ce nu ne omoară, ne face să devenim mai puternici”.

În acest context, nu este de mirare că United States Marine Corps (infanteria marină a SUA) utilizează ca parte a programului lor de antrenare pentru supraviețuire mantra “Durerea este slăbiciunea ce părăsește corpul! “.

Având în vedere rolul important al rezilienței în depășirea momentelor dificile din viață, este normal ca părinții să cunoască faptul că reziliența se învață, în primul rând, în familie și să procedeze în consecință (www.clicksanatate.ro/Ce-trebuie-sa-faci-pentru-a-creste-un-copil-puternic-emotional_0_9752.html).

În vremurile în care trăim, în stresul caracteristic secolului XXI, reziliența devine o trăsătură de personalitate extrem de căutată pentru locul de muncă modern.

În cadrul oricărui grup de oameni – fie că este vorba de o echipă de lucru sau de candidați prezidențiali – persoana care câștigă și, prin urmare, este numită liderul grupului este, în general, foarte rezilientă.

Dar trebuie subliniat faptul că nu este suficient ca liderii să fie rezilienți: ei trebuie să aibă integritate și să aibă grijă mai mult de bunăstarea echipelor lor decât de propriul lor succes personal, ceea ce, în realitate, se poate constata mai rar, mai ales la noi.

Deși, în principiu, reziliența este o caracteristică bună și necesară, s-ar putea ca, prea multă, să fie dăunătoare, tot așa cum și prea multă masă musculară poate fi un lucru rău – pentru că pune o presiune suplimentară asupra inimii.

Studiile științifice, pe scară largă, arată că și competențele adaptive devin maladaptive dacă sunt duse la extrem.

De exemplu, reziliența extremă ar putea determina oamenii să devină excesiv de insistenți, în privința țelurilor imposibil de atins.

Deși avem tendința de a “glorifica” indivizii care au visuri mărețe și țintesc foarte sus, de obicei este mai eficient să ajustezi obiectivele la niveluri mai accesibile deși asta înseamnă unele renunțări.

Cercetările științifice arată că majoritatea oamenilor pierd foarte mult timp cu insistența de a urmări obiective nerealiste, fenomen numit “sindromul falsei speranțe”, despre care am mai vorbit.

Chiar și atunci când comportamentele din trecut sugerează clar că obiectivele sunt puțin probabil să fie atinse, excesul de autoîncredere și un optimism nefondat îi poate duce pe unii oameni la pierdere de timp și de energie, datorită urmăririi unor sarcini inutile.

De asemenea, în mod paradoxal, prea multă reziliență i-ar putea face pe oameni prea toleranți la adversitate.

Astfel, la locul de muncă, acest lucru se manifestă prin faptul că acesta devine un loc de muncă plictisitor sau demoralizator pentru mai multă vreme decât este normal. Poate că, dacă oamenii ar da dovadă de mai puțină reziliență, ar fi mai mare probabilitatea să își îmbunătățească situația, așa cum fac multe persoane atunci când decid să renunțe la slujba tradițională, în care lucrează pentru alții, pentru a lucra pentru ei înșiși.

O altă față neplăcută a rezilienței în exces este aceea că ea poate diminua eficiența conducerii și, drept consecință, eficacitatea echipei și a organizației.

Chiar dacă persoanele mai reziliente, de obicei, sunt percepute ca fiind demne de admirație, există o latură ascunsă: reziliența lor poate să însemne trăsături care inhibă conștiința de sine și capacitatea de a menține un concept realist despre sine, elemente esențiale pentru dezvoltarea carierei și a talentului de conducere.

De exemplu, mai multe studii sugerează că liderii îndrăzneți nu sunt conștienți de limitele lor și supraestimează capacitățile lor de conducere și de a obține performanțe, ceea ce îi duce la imposibilitatea de a se adapta contextului. Ei sunt, în realitate, rigizi și închiși față de informațiile care ar putea fi utile în stabilirea – sau chiar îmbunătățirea – slăbiciunilor comportamentale.

Alături de liderii orbi față de oportunitățile de îmbunătățire și detașați de realitate, funcțiile de conducere sunt “corodate” cu lideri rezilienți care au fost nominalizați ca având potențiale înalte, dar nu au un adevărat talent pentru conducere.

Când vine vorba de a decide care sunt liderii care vor prelua “trupele” pe termen lung, cei mai mulți pretendenți, indivizi rezilienți psihologic, au o varietate de caracteristici care sunt mult mai apropiate de priceperea politică (nu întâmplător se vorbește atât de mult la noi despre faptul că liderii sunt desemnați pe criterii politice) și de un stil de conducere autoritar decât cel necesar pentru a influența o echipă să lucreze în armonie.

În concluzie, nu există nicio îndoială că reziliența este o trăsătură utilă și foarte adaptivă, mai ales în fața evenimentelor traumatice. Cu toate acestea, atunci când e dusă prea departe, este posibil ca persoanele să se concentreze asupra obiectivelor imposibile sau să devină inutil de tolerante față de circumstanțele neplăcute sau contraproductive.

Prin urmare, deși poate fi liniștitor pentru echipe, organizații și țări să-și aleagă liderii pe baza rezilienței lor – în fond cine nu ar vrea să fie protejat de un lider dur și puternic? – astfel de lideri nu sunt neapărat buni pentru grup, la fel ca microbii sau paraziții care sunt mult mai problematici atunci când sunt mai rezistenți.

Cu ce ne alegem din cele de mai sus? Cred că ideea de bază ar fi aceea că este bine să ne dezvoltăm reziliența psihologică dar, ca întotdeauna, vom avea parte de picături de fericire dacă nu exagerăm și rămânem echilibrați.

Don’t worry, be happy!

Surse:

1.hbr.org/2017/08/the-dark-side-of-resilience?utm_source=pocket&utm_medium=email&utm_campaign=pockethits

2.www.theguardian.com/commentisfree/2016/jan/08/false-hope-syndrome-why-we-quit-new-years-resolutions-this-weekend

3.cabinetclaudiumanea.ro/rezilienta-psihologica/

4. dozadesanatate.ro/rezilienta-7-modalitati-de-o-cultiva/