26 May

Atenție la reputația surselor de informații!

„Nouăzeci la sută din politicieni strică reputaţia celorlalţi zece la sută.”

Henry Kissinger

 

Aproape că nu există zi lăsată de Dumnezeu în care să nu primesc email-uri de genul:

Cum să profiţi de aceeaşi metodă folosită de milioane de oameni din întreaga lume pentru o viaţă sănătoasă, fără prea mult stres, multă energie şi un sistem imunitar de fier!  în care, după dezvoltarea temei, urmează: Comandă ACUM şi beneficiezi de promoţia “PREŢ REDUS” care se sfârşeşte ASTĂZI.”

sau

AVERTISMENT al Camerei Naționale de Sănătate: Toxinele din corpul d-voastră sunt responsabile pentru 87% dintre bolile periculoase!  Șirul de informații se încheie cu PS Numai astăzi programul de eliminare a toxinelor este acoperit de o finanțare specială.”

Desigur, exemplele acestea sunt banale și cred că majoritatea celor care primesc astfel de mesaje purtătoare de „informații medicale noi” știu deja cât de credibile sunt sursele lor.

De pildă, la originea “avertismentului” de mai sus pare să se afle Camera Națională de Sănătate ori nici măcar Google-ul nu găsește o asemenea instituție. Denumirea folosită seamănă cu Casa Națională de Asigurări de Sănătate și autorii știrii, pentru a o face credibilă, mizează pe confuzia ce se ivește.

Pornind de aici trebuie să observăm că există un paradox al cunoașterii: cu cât este mai mare cantitatea de informații care circulă, cu atât devine mai important să evaluăm reputația surselor care ni le oferă.

Paradoxul constă în faptul că accesul sporit la informații și cunoștințe nu ne dau posibilitatea să fim sau să devenim mai autonomi din punct de vedere cognitiv. Dimpotrivă, ne fac mai dependenți de judecățile și evaluările altor persoane privind informațiile cu care ne confruntăm.

Se pare că, în relația noastră cu cunoașterea, din “epoca informației”, ne îndreptăm către “epoca reputației”, în care informațiile vor avea valoare numai dacă sunt deja filtrate, evaluate și comentate de alții.

În acest context, reputația a devenit astăzi, mai mult decât necesară în procesul de cunoaștere, ea fiind poarta către cunoaștere, poartă a cărei chei se află la alții.

Ajungem astfel în situația să ne bazăm pe ceea ce sunt judecățile, inevitabil subiective, ale altor oameni, pe care în majoritatea cazurilor nu îi știm.

Fie, de exemplu, mult disputata problemă a vaccinului antirujeolic. Dacă suntem întrebați de ce credem că este necesară vaccinarea copiilor, răspunsul cel mai rezonabil pe care îl putem furniza este că avem încredere în reputația surselor de informații la care apelăm de obicei pentru a obține informații despre asemenea probleme.

În cazul celui mai bun scenariu, avem încredere în reputația cercetării științifice medicale și credem că schimbul de experiență și informații dintre medici, constituie  modalitatea rezonabilă de a elimina “adevărurile” ipotezelor false și de a exclude erorile.

Un alt scenariu ar fi acela conform căruia avem încredere în ziarele, revistele sau canalele TV care subscriu și sprijină părerile oamenilor de știință în această problemă. În acest din urmă caz, suntem de două ori eliminați din surse: avem încredere în încrederea celorlalți în reputația științei.

Un caz de notorietate, interesant, îl constituie teoria care “demonstrează” că niciun om nu a pășit pe Lună în 1969 și că întregul program Apollo (inclusiv șase aterizări pe Lună între 1969 și 1972) a fost o înșelăciune înscenată.

Inițiatorul acestei teorii a conspirației a fost Bill Kaysing, care a lucrat la publicațiile companiei Rocketdyne – unde au fost construite motoarele rachetelor Saturn V ale programului Apollo.

Kaysing a publicat cartea We Never Went to the Moon: America’s $30 Billion Swindle (1976). După publicare, a apărut și s-a dezvoltat o mișcare de sceptici care a început să colecteze dovezi despre presupusa farsă.

Potrivit societății Flat Earth, una din grupurile care încă neagă faptele, aselenizările au fost organizate de Hollywood cu sprijinul lui Walt Disney și sub conducerea artistică a regizorului Stanley Kubrick.

Cele mai multe dintre “dovezile” pe care le avansează, se bazează pe o analiză aparent corectă a imaginilor diferitelor aselenizări. Unghiurile umbrelor sunt incompatibile cu lumina, steagul Statelor Unite suflă chiar dacă nu există vânt pe Lună, urmele din solul lunar sunt prea precise și bine conservate pentru un sol în care nu există umiditate ș.a.m.d.

Marea majoritate a oamenilor, cu capul pe umeri, respinge aceste afirmații, râzând de absurditatea ipotezei (NASA a răspuns serios și documentat acestor acuzații) iar eu mă raliez lor.

Dacă însă, încerc o analiză a probelor și argumentelor pe care eu însumi le pot aduce în favoarea aselenizării, trebuie să recunosc că ele sunt destul de sărace.

Ceea ce știu personal despre fapte este că, în acea noapte de 20 iulie 1969, am urmărit pe TVR transmisiunea directă a primilor pași pe lună, comentată de medicul și jurnalistul Andrei Bacalu.

Cu toate acestea, calitatea acestei dovezi, de fapt indirecte, nu mă face să ezit în privința adevărului credințelor mele în această chestiune.

În acei ani, aveam încredere în democrațiile occidentale (noi eram ocupați cu construirea societății socialiste multilateral dezvoltate), cum ar fi cea americană, ceea ce însemna o reputație justificată pentru sinceritate și lipsa înșelătoriilor.

Trecerea de la epoca informațiilor la epoca reputației trebuie luată în considerare atunci când încercăm să ne apărăm de “știrile false” (fake news) și de alte tehnici de dezinformare care se proliferează prin societățile contemporane.

Competența pe care trebuie să o aibă un cetățean matur al erei digitale nu este să constate și să confirme veridicitatea știrilor. Mai degrabă, el ar trebui să fie competent să reconstruiască calea reputațională a informațiilor în cauză, să evalueze intențiile celor care le fac să circule și să identifice acele autorități care le susțin credibilitatea.

Ori de câte ori suntem în punctul de a accepta sau de a respinge noi informații, ar trebui să ne întrebăm: De unde vin? Sursa lor are o reputație bună? Care sunt autoritățile care le dau crezare? Care sunt motivele mele pentru acceptarea acestor autorități?

Astfel de întrebări ne vor ajuta să înțelegem mai bine realitatea decât să încercăm să verificăm direct veridicitatea informațiilor în cauză.

Într-un sistem supraspecializat de producere a cunoașterii, nu are sens să încercăm să investigăm pe cont propriu, de exemplu, posibila corelație între vaccinuri și autism. Ar fi o pierdere de timp și, probabil, concluziile noastre nu ar fi corecte.

În epoca reputației, aprecierile noastre critice nu ar trebui să fie direcționate spre conținutul informațiilor, ci mai degrabă către rețeaua socială de relații care a format acest conținut și i-a dat un anumit “rang” meritat sau nemeritat în sistemul nostru de cunoaștere.

Aceste noi competențe constituie un fel de nouă teorie a cunoașterii (o epistemologie de gradul II). Ele ne pregătesc să punem întrebări și să evaluăm reputația unei surse de informații, lucru pe care filosofii și profesorii ar trebui să-l realizeze pentru generațiile viitoare.

În ceea ce privește veridicitatea informațiilor primite, lumea în care trăim momentan poate fi sintetizată prin răspunsurile la întrebarea (retorică) “Ce ați înțeles din informațiile privind pilonul II de pensie?”, pentru că, bănuiesc că, răspunsurile ar evidenția un haos total.

Am putea să caracterizăm lumea în care trăim ca fiind o lume digitală civilizată dacă oamenii ar ști cum să evalueze critic reputația surselor de informare și să-și fundamenteze cunoștințele, apreciind în mod corespunzător “rangul” social al fiecărei informații pe care o obțin.

Într-o lume a știrilor false, singurul antidot este abilitatea noastră de a judeca reputația celor care ne furnizează informații și, din acest punct de vedere, sper, iubite cititorule, că ai parte numai de picături de fericire.

Don’t worry, be happy!

 

Surse:

www.fastcompany.com/40565050/say-goodbye-to-the-information-age-its-all-about-reputation-now?utm_source=pocket&utm_medium=email&utm_campaign=pockethits

19 May

Mercantilismul lumii în care trăim

„Ceea ce vedem acum este că lăcomia este încă în viață și lovește, iar băncile sunt mai importante ca oricând.”

Brad Pitt

 

Gândurile împărtășite în cele ce urmează mă bântuie din momentul în care am constatat că banca, al cărei client fidel sunt de ani buni, mi-a “trântit ușa în nas” și mi-a anulat cardul de cumpărături pe care, de altfel, scrie că este valabil până cândva în 2019.

Momentul respectiv a fost extrem de neplăcut pentru că încercam să achit costul unui serviciu medical și POS-ul mi-a respins cardul.

În încercarea de a găsi o explicație pentru cele întâmplate am dat de Regulamentul  băncii în care se stipulează că, pentru a beneficia de un asemenea card “Trebuie să ai vârsta între 18-60 ani, respectiv până la 65 de ani în cazul în care venitul este din pensie.”

Văzând această cerință mi-am dat seama că, probabil, acesta este motivul pentru care mi s-a suspendat nitam-nisam cardul numai că… nici măcar o notificare?

Am ruminat mult pe această temă dar sper că supărarea și pierderea respectivă de timp să ia sfârșit odată cu descărcarea negativismului care m-a cuprins prin așternerea ofurilor pe hârtie (vreau să zic pe calculator).

Se pare că persoanele cu vârsta de peste 60 de ani nu mai merită atenție și băncile nu își asumă niciun fel de risc cu ele ca să nu își pericliteze veniturile. Cum ar putea altfel să aibă sedii impunătoare, salariați foarte bine plătiți și alte lucruri, invidiate de restul lumii?

Dar, nu neapărat tema băncilor, destul de cunoscută, mă preocupă. Mă frământă mai ales un paradox: pe toți ne paște bătrânețea, adică majoritatea dintre noi vom avea sau avem parte de ea. (Despre “frumusețea” ei, aluzie la dictonul “Fiecare vârstă își are frumusețea ei!”, nu am intenția să filosofez aici).

Cu toate acestea societatea noastră, în întregul ei (probabil și societățile din alte părți de lume), dovedește un soi de desconsiderare față de vârstnici.

Din genul de regulamente, ca și cel pomenit, răzbate foarte clar mesajul, “ai depășit vârsta, du-te naibii, fă ce vrei, noi nu mai vrem să avem de a face cu tine.”

Nici măcar politețea de fațadă, de care am parte în locurile în care mă aflu momentan (Mă refer la politețea sud-africană. Aici, oriunde intri, ești întâmpinat cu “How are you?” dar, dacă încerci să dai un răspuns constați repede că de fapt nimeni nu te ascultă. Dacă ești un pic mai naiv ai sentimentul că toată lumea cu care ai de-a face este dornică să știe cum ești.), nu este folosită pentru a îndulci puțin tonul, pentru a atenua un pic sentimentul de persoane de rang inferior al celor vârstnici.

Măcar de acest gen de politețe dacă ar da dovadă cei care stabilesc regulamente exclusiviste. De exemplu, revenind la experiența trăită de mine, dacă ar exista o minimă compasiune față de respectiva stare de lucruri, banca ar fi putut atenționa în prealabil clientul printr-un mesaj de genul: “Cu mult regret vă anunțăm că potrivit regulamentelor noastre suntem nevoiți să punem capăt colaborării cu Dumneavoastră și…”

Nu, ea a trecut direct la măsuri, fără menajamente și fără explicații: “ce mai vrei, ești bătrân și nu mai ai ce căuta aici”.

Replica “Maurul şi-a făcut datoria, Maurul poate să plece!”, din piesa lui  Schiller “Conjurația lui Fiesco“, sintetizează, cred, destul de bine atitudinea generală față de seniori.

Încercând să-mi explic această atitudine, am ajuns la concluzia că, desconsiderarea de care vorbeam are la bază mercantilismul lumii în care trăim.

Folosesc termenul de mercantilism pentru că nu am găsit unul mai potrivit care să definească lăcomia tâmpă, lipsită de orice urmă de omenie.

Hagi Tudose

(În DEX, una dintre definițiile pentru mercantilism este: “Spirit negustoresc, interes comercial; (peior.) preocupare, tendință de a câștiga bani prin orice mijloace.”)

Această lăcomie a unora dintre semeni, sau a grupurilor formate de ei și concentrate în instituții, cu greu și-o poate explica un om obișnuit, așa cum mă consider a fi și eu.

În acest context îmi amintesc cele spuse de un rabin (La evrei, un moment al oricărei înmormântări este acela când rabinul care oficiază slujba de înmormântare verifică dacă trupul mortului se află în cutia simplă de lemn natur în care urmează să fie îngropat.): „Știți, eu m-am uitat în multe coșciuge, la viața mea, dar în niciunul nu am văzut altceva decât mortul învelit în cearceaf alb.” Altfel spus, nimeni nu ia nimic cu el pe lumea cealaltă.

Evident, lumea în care trăim nu se rezumă la bănci. Dacă era numai atât probabil nici nu scriam aceste rânduri. Lumea în care trăim înseamnă societatea în ansamblul ei iar în cerc mai restrâns propria familie, locul de muncă, vecinii ș.a.m.d.

Mercantilismului la nivel de societate îi dau glas de obicei “aleșii noștri”, mai ales atunci când este vorba de perioade electorale.

Mi se par jenante promisiunile gen “Vom asigura creșterea pensiei minime de la 400 la 520 de lei!”, auzite din gura unor indivizi care au venituri lunare de ordinul zecilor de mii de lei.

Ce ar trebui să înțelegem din promisiunea lor în care se folosește persoana întâi plural? Că ei, adică parlamentarii, consilierii etc., își vor dona o parte din venituri pentru pensii? Oare nu întreaga suflare a țării, care dispune de venituri impozabile, finanțează asemenea demersuri? Ei, politicienii, fac vreun efort financiar pentru un asemenea scop? Singurul lor efort în timpul adoptării unor asemenea decizii este acela de a nu adormi în timpul ședințelor respective și acela de a ridica sau nu mâna atunci când votează. Cât privește sumele derizorii puse în discuție, nu prea am cuvinte să comentez.

Chiar dacă nu mi-am propus să analizez toate manifestările de mercantilism, nu pot să închei fără să menționez mercantilismul extrem de dureros care se manifestă în unele familii.

Mi-a fost dat să aud, în urmă cu câțiva ani, o discuție, în familia unor cunoștințe, în care un membru al ei întreba: “De ce i-ați mai cumpărat bătrânului perechea aceea de pantofi?”

Întrebarea făcea aluzie la faptul că acel bunic, că despre un bunic era vorba, poate că nu mai avea mult de trăit și că era păcat să se mai cheltuie bani cu el.

Dar multe, prea multe, exemple triste se regăsesc și în unele programe sociale ale televiziunilor care ne prezintă bătrâni părăsiți de propria familie prin diferite cămine, mai mult sau mai puțin generoase cu ei.

Tot din mass-media aflăm de multe ori despre tot felul de procese în care membrii unor familii se judecă pentru diverse moșteniri. Din păcate, toate acestea sunt aspecte reale din viața societății noastre.

Mă opresc aici cu abordarea acestor lucruri triste. Sper din tot sufletul, iubite cititorule, că nu ai avut și nu vei avea niciodată parte de ele iar asta înseamnă picături de fericire.

Don’t worry, be happy!

12 May

Inerția cognitivă este o componentă fundamentală a iubirii și a prieteniei

“Inerția minții o îndeamnă să alunece pe panta ușoară a imaginației, mai degrabă decât să urce pe panta abruptă a introspecției”.

Marcel Proust

 

Este greu de imaginat ce s-ar întâmpla dacă am putea anula inerția, această proprietate a materiei cu care toți ne-am întâlnit la orele de Fizică.

Deși existența inerției a fost sesizată încă de Galilei (1624) iar Legea inerției o avem de la Newton (1687) știm (sau, în orice caz, eu știu) destul de puțin despre ea.

Etimologic termenul provine din latinescul “inertia” care înseamnă “neștiință, ignoranță, inactivitate sau lene”. În acest context, am putea spune că inerția este și cea care ne ține în pat duminică dimineața, când lenevim și simțim nevoia unei energii “de activare” pentru a depăși această stare.

În lumea materială, inerția se referă la rezistența pe care corpurile o opun la schimbarea stării de mișcare. Pentru a pune un corp în mișcare, pentru a-i schimba direcția de mișcare sau pentru a-l opri este nevoie de o forță exterioară.

Învățarea șofatului oferă lecții suplimentare despre inerție. Este nevoie de o forță (de un efort) pentru a pune o mașină în mișcare și a depăși inerția care a ținut-o într-un spațiu de parcare și aceasta este furnizată de motor.

În absența unor forțe externe, o mașină se va mișca în linie dreaptă păstrându-și direcția. Schimbarea direcției, pentru întoarcerea după un colț sau efectuarea unei întoarceri cu 180 de grade, necesită mai mult efort.

Tot din cauza inerției o mașină nu se oprește instantaneu în momentul aplicării frânelor și de aici necesitatea de a se cunoaște “distanța de frânare” corespunzătoare anumitor condiții de drum.

Cu cât vehiculul este mai greu, cu atât este mai greu să învingi inerția și să îl oprești. O bicicletă se oprește cu ușurință, în timp ce un tren de pasageri cu opt vagoane are nevoie de o considerabilă distanță de oprire.

În mod similar, cu cât alergăm mai repede, cu atât mai greu ne putem opri. Alergatul în linie dreaptă este mult mai ușor decât “slalomul” printre trecători pe un trotuar aglomerat.

Există și o inerție la rotație. Orice obiect care poate fi rotit în jurul unei axe, se poate caracteriza cu ajutorul mărimii fizice numite “moment de inerție”. Mărimea acestuia ne spune cât de greu este să schimbăm viteza de rotație a obiectului respectiv.

Acest “remember” de fizică, în care am încercat să subliniez că inerția mecanică este o rezistență la schimbare, are rolul de a permite realizarea unei paralele cu inerția cognitivă care, la rândul ei, înseamnă tot o rezistență la schimbare.

Este vorba de inerția din mințile noastre care, uneori, ne ține blocați în obiceiuri distrugătoare dar, alteori, ne poate fi și de ajutor.

Cred că toți avem momente când suntem tributari inerției cognitive și avem tendința de a rămâne la ideile, credințele și obiceiurile existente chiar și atunci când acestea nu ne mai servesc bine.

Puțini dintre noi sunt într-adevăr capabili și dispuși să-și revizuiască opiniile legate de un lucru atunci când primesc date care infirmă acele opinii.

În schimb, cedăm cu ușurință ispitei de a verifica și de a confirma convingerile existente. Este mult mai ușor să continuăm să gândim ca până acum decât să reflectăm asupra posibilităților ca noi să fi greșit și să ne actualizăm opiniile.

Este nevoie de un efort pentru a depăși disonanța cognitivă, adică acea stare de conflict sau tensiune care poate să apară atunci când o persoană oscilează între două credințe, idei, atitudini sau păreri contradictorii. Este ceva similar cu efortul necesar pentru a opri o mașină sau pentru a-i schimba direcția de mișcare.

Când mediul în care trăim se schimbă, cramponarea de credințele vechi poate fi dăunătoare sau chiar fatală. Că nu reușim să percepem schimbările sau că eșuăm în a le răspunde, rezultatul este același.

Chiar atunci când pentru alții este evident că trebuie să ne schimbăm, nu este evident și pentru noi. Este mult mai ușor să vedem ceva când nu suntem direct implicați sau în termeni de fizică, dacă ne aflăm în afara sistemului de referință în care se află acel ceva.

De exemplu, mai mult ca sigur că, la eventuala întrebare “Cât de repede ne mișcăm acum, în momentul când citim aceste rânduri?”, suntem tentați să răspundem că “stăm pe loc” când, în realitate, ne mișcăm cu circa 30 km/s, împreună cu Pământul, în jurul Soarelui.

Perspectiva este totul, iar perspectiva care contează este aceea care se apropie cel mai mult de realitate.

Din cauza inerției cognitive schimbarea obiceiurilor noastre poate fi dificilă. În mod implicit, calea cu minima rezistență este întotdeauna calea mai ușor de acceptat și mai greu de pus la îndoială.

Să luăm în considerare, de exemplu, relațiile cu banca la care avem contul. Poate că știm că există opțiuni mai bune la alte bănci sau chiar am avut probleme cu a noastră. Cu toate acestea, foarte puțini ne mutăm de la o bancă la alta și mulți rămânem “clienți fideli”.

Îndepărtarea de acest “statu quo” ar necesita mult efort: cercetarea alternativelor, transferarea balanțelor, închiderea conturilor etc. Și dacă ceva nu merge bine? Sună riscant. Costurile de comutare sunt ridicate, deci, rămânem pe loc!

O manifestare interesantă a inerției corpurilor  este aceea că scoaterea lor din starea de repaus necesită un efort mai mare decât menținerea lor în mișcare rectilinie și uniformă. De exemplu, mutarea din loc a unui dulap greu este mai dificilă la început, până reușim să-l urnim, apoi deplasarea lui, prin împingere, devine mai ușoară.

Și pentru această manifestare se poate face o paralelă cu inerția cognitivă și cel mai la îndemână este exemplul pe care l-am dat privitor la lenevitul de duminică dimineața.

Ernest Hemingway a avut un truc pentru a depăși acest gen de inerție în scrisul său. Știind că reluările lucrului sunt întotdeauna cea mai grea parte, el a ales să termine în fiecare zi scrisul, într-un moment de plin avânt. A doua zi, nu-i mai era greu să continue.

Putem învăța mult din metoda lui Hemingway de a aborda inerția chiar și dincolo de zona scrisului.

Inerția cognitivă se manifestă și sub forma unei favorizări a statu quo-ului. Atunci când luăm decizii, nu suntem întotdeauna raționali.

Confruntați fiind cu opțiunile și informațiile concurente, optăm adesea pentru varianta implicită, pentru că este mai ușoară. A face ceva altfel decât cum făceam până acum necesită energie mintală pe care suntem tentați să credem că ar trebui, mai degrabă, să o păstrăm. Este adevărat, în multe domenii, acest lucru ne ajută să evităm oboseala decizională.

Mulți dintre noi consumă mereu aceleași mâncăruri, poartă același gen de îmbrăcăminte și urmează aceeași rutină. Acest gen de inerție ne slujește de obicei bine. Dar, statu quo-ul nu este neapărat soluția optimă. El poate fi dăunător sau cel puțin nefolositor dacă ceva s-a schimbat în mediul nostru sau dacă vrem să ne optimizăm utilizarea timpului.

Pe baza tuturor ideilor de mai sus, se poate spune că inerția este imprevizibilă și omniprezentă, ea existând atât în lumea materială cât și în gândirea oamenilor. Este ceea ce ne ține agățați de vechile căi și ne împiedică să mergem pe altele noi, să încercăm lucruri noi.

Dar, așa cum am văzut, este în același timp și un factor necesar. Fără ea, universul s-ar prăbuși. Inerția este ceea ce ne permite să păstrăm modele de funcționare și să ne trăim fiecare zi fără a pune totul la îndoială.

Inerția cognitivă este o componentă fundamentală a iubirii, a încrederii și a prieteniei. Ea ne face să ne menținem relațiile sociale oferind un nivel suplimentar de încredere și susține ființa umană să respecte normele morale.

Când este cazul, putem să depășim inerția, cum a făcut-o și Hemingway, recunoscând influența ei și făcând pașii necesari pentru a crea importantul impuls inițial, cel care “ne poate urni”.

Și, la încheiere, iată-mă din nou în situația de a formula vechiul îndemn la păstrarea echilibrului în conduita noastră: nici să respingem “ab ovo”, nici să acceptăm fără discernământ tot ce este nou. Cred că și asta ar putea fi o rețetă pentru multe picături de fericire.

Don’t worry, be happy!

Surse:

1.en.wikipedia.org/wiki/Cognitive_inertia

2.www.fs.blog/2018/04/inertia/?utm_source=pocket&utm_medium=email&utm_campaign=pockethits

05 May

Nu ruminați prea mult?

“Dacă vă petreceți prea mult timp gândindu-vă la un lucru, nu veți reuși niciodată să îl realizați.”

Bruce Lee

 

Pentru ființa umană, a rumina este echivalent cu a se concentra în mod repetat asupra cauzelor, semnificațiilor și consecințelor problemelor sale, adică a-și bate prea mult capul cu acele probleme sau, în termeni mai populari, “a despica firul în patru”.

Într-una din zile, am primit cadou, de la copiii noștri, bilete la un spectacol (“Spărgătorul de nuci” de P.I.Ceaikovski) al prestigioasei trupe a Teatrului de Balet din St. Petersburg, aflate în turneu, aici în Africa de Sud.

Încântarea din momentul primirii biletelor s-a transformat mai târziu în supărare și în încercarea de a le refuza.

Supărarea a apărut în momentul în care am început să “ruminez” pe tema “Cum să mergem noi la un astfel de spectacol aici în Joburg?” (adică: Ce haine trebuie să ne cumpărăm de vreme ce noi am venit aici cu haine potrivite numai pentru rolul de bunici care se joacă cu nepotul și nu pentru participarea la spectacole fastuoase? Cum intrăm în sala de spectacol? Cum ne găsim locurile în imensitatea unei asemenea săli? ș.a.)

Problemele păreau insurmontabile. După câtva timp, m-am liniștit, nu am făcut nicio completare la garderobă gândind că, din moment ce aici nimeni nu ne cunoaște, nu ne pasă de impresia pe care o creăm iar pe de altă parte, probabil nu ne vor da afară din cauza ținutei.

A venit și ziua spectacolului care a confirmat renumele balerinilor ruși. În ceea ce privește problemele noastre, din momentul intrării în zona teatrului Montecasino din Johannesburg, unde s-a ținut spectacolul, am devenit relaxați.

Spectatorii nici pe departe nu afișau o eleganță deosebită. Femeile, ca la noi, în fel și fel de ținute, unele mai simple altele mai sofisticate. De bărbați să nici nu mai vorbesc; am văzut o singură persoană, mai în vârstă, cu costum și cravată.

Mi-am dat seama și am recunoscut în sinea mea că am pierdut timp și m-am stresat degeaba despicând firul în patru.

Se pare că, noi oamenii, suntem cele mai deștepte viețuitoare de pe Pământ dar, uneori, și cele mai proaste.

Suntem capabili să ne gândim atât la lucruri care nu s-au întâmplat încă și poate nici nu se vor întâmpla vreodată, cât și la altele care s-au întâmplat demult și nu mai pot fi schimbate.

Ca urmare, ajungem să rezolvăm excelent unele probleme dar ne creăm uneori și serioase îngrijorări.

Gândirea este ceea ce a dat speciei umane darul de a se ridica la înălțimi amețitoare dar tot ea îl poate face pe om să se prăbușească în abisuri.

Gândirea critică l-a făcut pe om să avanseze și să strălucească, în schimb, gândirea introspectivă poate deveni unul dintre cele mai distructive aspecte ale vieții noastre. De aceea, trebuie să o curățăm, să o facem mai nuanțată.

Suntem subjugați de gânduri și păreri rigide despre noi înșine făcându-ne prizonieri ai unui păienjeniș de idei conform cărora suntem puternici, inteligenți, importanți, modești, patrioți, fără speranță, bătrâni, grași, nedreptățiți, părăsiți etc.

Această viziune îngustă despre noi înșine generează așteptări imposibile, care pot duce la dezamăgire care, la rândul ei, va guverna emoțiile și comportamentul nostru.

Rezultatele pot fi zilnic constatate în mass-media sub forma știrilor despre violența în familie (tați care cred că reprezintă autoritatea supremă în familia lor pe care o chinuie), despre violuri (tineri care se cred tari și vor să-și dovedească bărbăția), despre declarații abracadabrante ale unor politicieni ș.a.

Este interesant să observăm că gândirea obsesivă despre noi înșine poate duce și la gesturi politice. Oamenii, prin ruminare, ajung la concluzia că viața lor nu se potrivește cu conducătorii pe care îi au și nu mai rămâne decât un pas scurt de la dezamăgire la vină și apoi la un vot de protest (asta nu este neapărat ceva rău).

Tendința de răsturnare a stării de lucruri nu se limitează la politică. Ea încorporează nefericirea personală în contextul în care mereu ne comparăm cu alte persoane: adolescenta care este deprimată din cauza numărului de prieteni de pe Facebook, mai mic decât al altora; tânărul contrariat și demoralizat de succesul celorlalți; angajatul care se simte nesigur deoarece crede că șeful îi pune piedici pe scara ierarhică; ipohondrul care crede că toate îi provoacă moartea.

Nu e de mirare că lumea este cuprinsă de o epidemie de boli psihice. Dar mare atenție! Vocea din cap nu esti tu! Este doar un comentariu nervos și, dând crezare dictonului “Gândește-te rău și te vei simți rău!”, poate avea consecințe nefaste.

De multe ori comportamentul nostru nu este determinat de modul cum sunt lucrurile, ci de modul în care credem că sunt lucrurile.

Acest mod de a gândi este incorect pentru că autoevaluarea noastră nu este obiectivă. Ne supraestimăm atât talentele cât și lipsurile și, ca urmare, aceste autoevaluări nu ne sunt de ajutor. Ele ne fac doar să ne simțim mai rău.

Avem nevoie de o relație complet nouă cu gândurile noastre. În loc să vedem lumea și experiențele noastre așa cum credem că ar trebui să fie, trebuie să le tratăm așa cum sunt în realitate.

Trebuie să devenim conștienți că atunci când stricăm, cu gânduri și judecăți catastrofale, o zi, o săptămână, un moment sau o relație, gândul și nu experiența propriu-zisă ne produc acest rău.

Dar cum să cultivăm sentimentul de respingere a unui flux de gândire otrăvit, nefolositor sau pur și simplu greșit?

O cale ar putea fi folosirea unor atenționări vizuale: un mesaj pe ecranul calculatorului  (“Fii atent la cum cugeți!”), un screensaver pe telefon, o brățară sau chiar și un tatuaj discret, în cazul amatorilor de tatuaje.

O altă cale ar fi apelul la obișnuință: ar trebui să ne obișnuim să observăm, de exemplu, primele trei gânduri cu care ne trezim în fiecare zi.

Cum au fost ele? Au avut o destinație precisă, au fost obișnuite, banale sau au fost judecăți, îngrijorări, sancțiuni?

Gândurile pot fi ca un șuvoi de apă puternic, înfricoșător care îți apare în față și te trage în jos dar, de fiecare dată, după ce te scufunzi, ieși la suprafață și asta se repetă, din nou și din nou, până când începe să devină ceva obișnuit și ajungi ca mai degrabă să observi cu detașare gândul, decât să-l crezi.

În loc de obsesii, furii, epuizări, cauzate de lucruri sau fapte pe care nu le avem sau nu le putem întreprinde, trebuie să acceptăm și să sărbătorim ceea ce avem și ceea ce facem.

În loc să ne îngrijorăm din cauza lucrurilor pe care nu le putem controla, cum ar fi, de exemplu, opinia oamenilor despre noi, ar trebui să ne îndreptăm atenția spre lucrurile pe care le putem influența.

În loc să ne judecăm unii pe alții și, ce este și mai rău, pe noi înșine, să-i lăsăm pur și simplu pe toți să facă cum vor.

În loc să distrugem scurta noastră trecere prin viață, stabilind așteptări cu privire la modul în care credem că ar trebui să fie totul, locul de muncă, perspectivele noastre, viața noastră de familie, dragostea pentru copiii noștri și dragostea lor pentru noi, să acceptăm axioma că unele lucruri nu vor merge întotdeauna așa cum dorim.

Un ultim gând, care nu necesită „despicarea firului în patru” este acela că Tu, iubite cititorule, nu ești cine crezi că ești, ești mult mai mult decât atât și pentru asta meriți numai picături de fericire.

Don’t worry, be happy!

 

Surse:

1.www.theguardian.com/commentisfree/2017/jan/16/escape-overthinking-trap-stop-juding-yourself?utm_source=pocket&utm_medium=email&utm_campaign=pockethits

2.stildeviatafericit.blogspot.co.za/2015/10/over-thinking-sau-cum-iti-poti-face-rau.html

3.beatricecretu.wordpress.com/2016/01/16/overthinking-frici-si-de-ce-nu-actionam/