28 Jul

În zadar vă „zbateți” să trăiți perfect etic! Nu puteți, dar…

Specificul oricărei morale este de a considera viața omenească o partidă care se poate câștiga sau pierde și de a-i arăta omului mijlocul de a o păstra.”

Simone de Beauvoir

 

Vrei să faci ceea ce trebuie. Dar, într-o lume în care adesea pare imposibil să mănânci, să cumperi, să conduci, să călătorești sau să faci ceva fără să dăuneze altora și planetei, a trăi o viață etică pare o dorință intangibilă.

Practic tot ceea ce facem în viață are repercusiuni etice. “Orice decizie care are impact asupra altora, acum sau în viitor, este o alegere etică”, explică Christopher Gilbert, profesor de etică la University of Washington.

El spune că este util să te gândești la etică imaginând-o ca pe o scară morală.

Când te afli pe treapta cea mai de jos a scării, te gândești doar la tine.

După ce ai trecut de treapta mijlocie, te gândești și la influența deciziei tale asupra unora.

Pe treptele cele mai înalte, te întrebi în ce măsură fiecare alegere a ta influențează tot ceea ce te înconjoară.

“Când noi urcăm această scară și ne străduim constant să rămânem pe o treaptă superioară, trăim o viață etică”, conchide profesorul Gilbert.

Vom fi tot timpul în vârful scării? Aproape cu siguranță nu. Dar răspunsul nu constă în a ne lua cu mâinile de cap. Mai degrabă, putem continua să încercăm, în fiecare zi și pe întregul parcurs al vieții, să abordăm lumea cu grijă, luând în considerare și implicațiile acțiunilor noastre individuale asupra celorlalți.

Însă, pe măsură ce ne extindem empatia și eforturile etice, dacă stăm să ne gândim mai bine, vom constata că dilemele aparent simple, cum ar fi ce să purtăm sau ce să mâncăm, devin incredibil de complexe.

În acest context, este sugestivă măsura unui mare retailer de îmbrăcăminte care a anunțat recent că, nu va mai vinde produse de mătase din cauza grijii pentru soarta viermilor de mătase, distruși în procesul de producție al materialului.

Pe de altă parte însă, după cum subliniază reporterul de fashion american, Marc Bain, refuzul de a cumpăra mătase are un impact economic asupra lucrătorilor din India și China unde, producția de mătase este o tradiție.

Am putea înlocui mătasea cu bumbacul dar ar apărea alte probleme: bumbacul este o cultură care necesită multă apă, fapt ce generează necazuri ecologice.

Și iată cum, și doar pentru simplul act de alegere a materialului cămășii, ne putem găsi într-o situație dificilă în care decizia noastră influențează viermii de mătase, Pământul și pe mulți dintre semenii noștri.

Ce-i de făcut? Cei mai mulți dintre noi fac delimitări arbitrare. Poate renunți la simpatia față de viermii de mătase, pentru că nu există dovadă științifică că simt durere, în schimb, nu vei cumpăra o blană de vulpe deoarece vulpile țipă când sunt prinse.

Sau, poate ești un vegan care se îmbracă în întregime în sintetice. Din păcate, în acest caz, rănești Pământul prin achiziționarea de produse care nu se descompun niciodată și, în plus, necesită și multă energie pentru a se fabrica.

Unii dintre noi mănâncă doar pește deoarece presupun că peștii, în muțenia lor, sunt și proști (în contrast cu caracatițele, care se pare că sunt la fel de inteligente ca și oamenii).

Alții nu mănâncă niciun fel de animal dar, poate se bucură de dulciuri în care sunt adăugate lacrimile sărate ale copiilor sclavi capturați pentru comerțul cu cacao din Coasta de Fildeș.

Practic nu există răspunsuri ușoare în ceea ce privește etica consumului.

Dar nu numai în domeniul consumului atitudinea noastră este dilematică și recunoaștem că nu este posibil să facem alegeri perfect etice.

În virtutea “accidentelor” de naștere, ne găsim, pe nedrept, în situația de a “profita” de tot felul de inegalități, în funcție de locul în care ne-am născut, de părinții noștri, de situația noastră rasială sau etnică și de multe altele.

Pașaportul nostru determină mai mult decât accesul la niște realități mai mult sau mai puțin plăcute; el înseamnă și că, în mod abstract, suntem “beneficiarii” acțiunilor pe care nu le-am aprobat.

Mulți dintre noi, oriunde trăim, finanțăm războaie sau politici cu care, de fapt, nu suntem de acord.

Nu cred că este cazul să dau exemple dar o întrebare nu pot să mi-o reprim: în ce măsură suntem de acord cu politicile guvernanților noștri?

Indiferent cine sunt ei, în mod cert am avea două soluții: acord sau dezacord cu politica lor financiară, cu opțiunile lor de politică externă ș.a.m.d. În orice caz, de intervenit, nu putem interveni în schimb, putem greși, în perioadele electorale.

Toate aceste dileme ne fac să ajungem la faliment moral?

Răspunsul nu este să disperăm și să ignorăm moralitatea. Profesorul Gilbert ne sfătuiește să privim cu mai multă atenție imaginea mică, mai degrabă decât să ne lăsăm copleșiți de cea mare.

“Oricât de mult ne-ar plăcea să credem că etica greșită provine de la oameni răi și etica bună provine de la noi, alegerile noastre de zi cu zi, cum ar fi încălcarea unor reguli de circulație, eschivarea de la plata taxelor, luarea de credit pe numele altcuiva ș.a. sunt alegeri etice”, spune Gilbert.

Asemenea acte individuale nu au implicații majore, dar ele sunt lucrurile pe care le putem controla.

În cercetările sale, profesorul, a constatat că oamenii sunt indignați de abstractizările etice și nu prea cred despre lucrurile simple, pe care ar putea să le facă greșit, că ar avea vreun rol.

“Atunci când oamenii enumeră comportamente neetice, citează frecvent acțiunile ilegale ale corporațiilor sau deciziile proaste ale politicienilor, ele fiind exemple semnificative de nerespectare a eticii, dar ceea ce lipsește pe listă sunt alegerile mai mici și mult mai numeroase pe care le facem zilnic”, spune Gilbert.

El sugerează să extindem atenția pe care o acordăm acțiunilor noastre asupra unui grup din ce în ce mai mare și vom reuși astfel să fim mai etici, dacă nu perfect morali.

Așadar, revenind la exemplul cu cămașa de mătase, o abordare neetică ar fi să ignorăm în totalitate dilema și să fim preocupați exclusiv de stilul nostru de a ne îmbrăca.

O modalitate mult mai morală de a trata problema ar fi încercarea de a o rezolva: să ne gândim și la viermii de mătase și la lucrătorii afectați precum și la procesele de producție etc. etc. Putem să ajungem astfel la o concluzie argumentată, bazată pe faptul că i-am luat pe toți ceilalți în considerare.

În cele din urmă, putem să nu cumpărăm deloc cămașa, deoarece ceea ce este necesar, din punct de vedere economic, pentru mediul înconjurător este “descreșterea”.

Sau, putem decide că menținerea tradițiilor privind fabricarea mătăsii și susținerea muncii lucrătorilor care o produc este importantă.

Nu există un răspuns simplu la întrebări complexe, dar abordarea etică este cea de angajare cu dificultățile mai degrabă decât de a le evita.

Pe de altă parte, nu este nevoie să ne simțim rău pentru că nu trăim o viață perfect etică. Ar fi contraproductiv. Sentimentul vinovăției nu ne face mai morali.

Specialista în etică, dr. Carissa Veliz, de la Oxford University explică în Practical Ethics că sentimentele de vinovăție pentru acțiunile greșite nu ne fac mai predispuși să facem mai bine.

Răspunsul etic la actele rele ar fi luarea în considerare a modului în care trebuie să le îndreptăm, mai degrabă decât să ne gândim la sentimentele personale.

Ca și profesorul Gilbert, Carissa Veliz susține că etica este un instrument.

Folosim noțiunile de bine și de rău nu pentru a ne biciui pe noi înșine, ci pentru ca să “ne ajutăm să ducem o viață fericită în armonie cu mediul, cu animalele și cu oamenii din jurul nostru”.

Morala poveștii? Cel mai bun mod de a trăi o viață etică nu este să găsești toate răspunsurile ci, să fii dispus să te lupți cu problemele dificile.

Acest răspuns etic nu înseamnă o constrângere teribilă ci ocazia să luăm în considerare efectele acțiunilor noastre asupra altora și posibilitatea de a face ceea ce trebuie, cel puțin uneori.

După cum spune Gilbert, “fiecare dintre noi poate face pași concreți pentru a ne alinia limitele morale, pentru a ne controla corectitudinea și echitatea și, în final, pentru a crea lumea mai sănătoasă în care vrem să trăim”.

O asemenea lume înseamnă una care ne oferă numeroase picături de fericire.

Don’t worry, be happy!

 

Surse:

  1. qz.com/1327804/its-impossible-to-lead-a-totally-ethical-life-but-its-fun-to-try/
  2. blog.practicalethics.ox.ac.uk/2014/12/7-reasons-not-to-feel-bad-about-yourself-when-you-have-acted-immorally/
21 Jul

Putem să ne creștem copiii evitând ca ei să devină materialiști!

Cele mai frumoase lucruri din viaţă, cele care rămân pentru totdeauna în noi, nu sunt “lucruri”… Sunt oameni, situaţii, sentimente, emoţii.”

Agostino Degas

 

În cele ce urmează voi folosi pentru termenul „materialist” una din accepțiunile din dexonline (dexonline.ro): “persoană care urmărește în activitatea sa să obțină numai foloase materiale”.

De asemenea, trebuie să precizez că nu mă voi referi la „copiii de bani gata”, ai unor părinți îmbogățiți peste noapte sau ajunși în funcții înalte.

În cazul unor asemenea părinți, este vorba de oameni de foarte proastă calitate umană care, în mod evident, nu au cum să le transmită odraslelor principii de viață sănătoase.

În acest sens, exemplul următor este mai mult decât grăitor: “Un adolescent în vârstă de 16 ani, fiul a doi judecători din Craiova, a fost reţinut, marţi seară, de poliţiştii doljeni, după ce, în timpul nopţii de luni spre marţi, a provocat un accident mortal. Băiatul a urcat beat la volan şi s-a răsturnat cu maşina, în urma evenimentului, o tânără de 18 ani decedând pe loc.” (18.07.2018 – www.ebihoreanul.ro)

Deci, mă voi referi la familii obișnuite în care, din motive aproape obiective, părinții riscă să-și crească copiii greșit, altfel decât insuflându-le credința că lucrurile cele mai bune din viață sunt gratuite și că acea fericire, mult dorită, nu are de a face cu acumularea de bunuri.

Fără nici o umbră de nostalgie, trebuie să recunosc că, în ziua de azi, spre deosebire de zilele copilăriei noastre, este mult mai greu să-i faci pe copii să înțeleagă asemenea concepte.

Mulți dintre ei sunt crescuți cu speranța de a avea dreptul la jucării, haine și alte obiecte fizice.

Explicația este simplă și o preiau de la dr. Fran Walfish, psihoterapeut american: “Există un tsunami de reclame pe Internet (în special pe youtube), TV și alte mijloace media, care ajută la crearea acestei așteptări. Se face reclamă pentru tot felul de lucruri, începând cu jocurile video și gadgeturi și terminând cu îmbrăcămintea la modă, reclamele respective adresându-se inclusiv copiilor cu vârstele cele mai fragede. Mesajul pe care astfel copiii îl preiau indirect este: cheltuitul banilor și proprietatea stimulează stima de sine și satisfacția.”

Cum se ajunge la asemenea stări de lucruri? Cine poartă vina pentru convingerea copiilor că “Am nevoie de… și îl merit”?

Unii părinți se lasă conduși de mentalitatea că dragostea pentru copii se manifestă prin a le cumpăra tot ce aceștia văd în reclame sau în magazine și își doresc.

De asemenea, sunt situații când părinții fac cumpărături pentru copii “în neștire” justificându-se astfel: “dacă eu nu am avut în copilăria mea măcar el/ea să aibă!”

Există însă și părinți epuizați care, fiind mereu obosiți, nu vor să-și petreacă timpul pe care îl dedică copiilor “luptându-se” cu ei pe tema cumpărării de jucării așa că, atunci când copiii doresc ceva, nu spun “NU” ci se grăbesc să le satisfacă dorința.

Cu toate acestea, putem să ne creștem copiii insuflându-le ideea că, oamenii și experiențele sunt mult mai valoroase decât cea mai recentă jucărie sau cea mai tare aplicație. Astfel vom evita ca ei “să se dea cu fundul de pământ” prin magazine cerând cu insistență să li se mai cumpere ceva.

Am ales câteva dintre tacticile sugerate de specialiști.

Una dintre ele s-ar putea rezuma astfel: a te distra și a te simți bine nu au nimic de a face cu cumpărarea de lucruri. Ea ne este sugerată de dr. Susan Kuczmarski, specialist în leadership (Kellogg School of Management at Northwestern University): “Jucându-vă cu copiii Dumneavoastră, ori de câte ori puteți, fără a scoate bani din buzunar, îi învățați de mici că distracția și cheltuirea banilor se exclud reciproc. Dansați unul cu celălalt. Cântați unul cu celălalt. Încercați să pictați împreună, fiecare membru al familiei să aibă o porțiune din pânză pentru a fi lucrată sau și mai simplu, bucurați-vă de un joc de cărți. Posibilitățile sunt nesfârșite și la fel sunt și avantajele: îi învățați pe copii că a te distra și a te simți bine nu au nimic de-a face cu achiziționarea de bunuri materiale.”

După părerea dr. Kuczmarski, un alt lucru pe care ar trebui să-l facă părinții este să-i învețe pe copii “să facă plata în avans”. Acest lucru se realizează “făcând unele fapte care îi fac pe copii să nu mai trăiască o viață concentrată pe ei înșiși, lărgind cercurile lor de compasiune. Gestul lor de bunăvoință poate fi unul simplu, ca de exemplu, cel de a ajuta un copil mai mic să-și facă temele sau să viziteze un vecin în vârstă care nu iese prea des. Copilul dumneavoastră va începe să-și petreacă mai mult timp gândindu-se la ceea ce au nevoie alții și la ce poate ajuta el sau ea și mai puțin gândindu-se la propriile dorințe, adesea trecătoare.”

De asemenea, doamna dr. Kuczmarski recomandă părinților să reamintească copiilor, ori de câte ori este posibil, valorile și credințele apreciate de propria familie. “Copiii tăi îți vor prelua credințele de bază, dacă vei crea, din când în când, momente familiale în care le vei cere să pezinte ceea ce cred ei că sunt cele cinci cele mai importante valori. Apoi, arătați-le cum să pună aceste valori în practică în lumea reală. Dacă se pune problema generozității, discutați despre cum să împărțiți cu alții care au mai puțin. Dacă empatia se află în primele cinci, sugerează copiilor modalități prin care pot demonstra acest lucru la școală sau în comunitatea lor. Cunoscând importanța eticii și a punerii în acțiune a acesteia, îi veți învăța că lucrurile cele mai importante din lume nu sunt materialiste.”

În mod aproape paradoxal și recompensarea copiilor, pentru unele realizări, poate fi folosită pentru a-i face să nu devină materialiști.

În acest sens dr. Walfish arată: “Copilul dumneavoastră s-a comportat foarte bine într-o situație dificilă sau a finalizat un proiect dificil sau o muncă dificilă? În loc să îl recompensați cu cea mai recentă jucărie de marcă, tratați-l cu o experiență mai specială decât cele de joacă obișnuită, de exemplu, o vizită la un muzeu sau o excursie pe jos și un picnic într-o zonă pe care nu ați vizitat-o niciodată. Mai degrabă decât să vă recompensați copilul cu lucruri, recompensați-l cu un contact uman și cu noi experiențe. Se va simți foarte bine pentru că vă reține atenția, pentru că învață să valorifice interacțiunile cu cei dragi și va fi entuziasmat să facă ceva diferit.”

Domnia sa atrage atenția și asupra faptului că părinții trebuie să fie atenți și cu propriile dorințe materialiste. “Nu vă puteți aștepta de la copiii dumneavoastră să-și pună idealurile mai presus de iPhone-uri sau alte gadgeturi scumpe, dacă dumneavoastră înșivă nu faceți acest lucru. Deși poate părea inofensiv să comentezi invidios noua colecție de produse Gucci deținută de un prieten designer, încearcă să reziști, cel puțin atunci când copiii tăi ar putea auzi. S-ar putea să lansați în mod neadecvat mesajul că jinduiți după asemenea produse de înaltă stare, iar asta ar putea să aibă urmări nedorite.”

Și în acest domeniu al educației copiilor obiceiul de a ne exprima recunoștința este benefic.

Legat de asta psihologul californian Nancy Shah, specializată în educație parentală, spune: “Pune-ți copiii, în fiecare zi, să numească ceva pentru care sunt recunoscători… Focalizarea pe experiențele pozitive ale vieții construiește fericirea și este o armă crucială în lupta împotriva invidiei. Materialismul provine dintr-o stare de nemulțumire sau nefericire și duce la privitul în afara ta pentru căutarea fericirii și împlinirii. Dacă ne concentrăm pe crearea unor copii care sunt fericiți și împliniți, prin definiție, ei nu vor fi materialiști”.

Iar dacă ai reușit asta, iubite cititorule, la rândul tău vei beneficia de nenumărate picături de fericire.

Don’t worry, be happy!

 

Sursa:

lifehacker.com/six-tactics-to-keep-your-kids-from-becoming-too-materia-1783209273?utm_source=pocket&utm_medium=email&utm_campaign=pockethits&utm_source=pocket&utm_medium=email&utm_campaign=pockethits

14 Jul

“Blazonul” liceului și notele nu prezic succesul în viață

Profesorii buni educă pentru o profesie, profesorii excelenți educă pentru viață.”

Augusto Cury – psihiatru brazilian

 

În aceste zile, în învățământul preuniversitar au avut loc examene: admiterea în clasa a V-a (în unele școli), repartizarea computerizată pentru absolvenții de gimnaziu (admiterea în liceu) și bacalaureatul.

Aceste examene sunt activități obișnuite ce au loc anual și nu ar fi dus la scrierea acestor rânduri dacă declarațiile unor părinți nu mi-ar fi “trezit” niște gânduri legate de școlile “de elită”, la care ar fi vrut să ajungă copiii lor.

An de an, școlile respective au parte de o afluență de elevi alimentată de mitul că sunt altfel decât restul și că pentru elevii lor succesul este garantat.

Copiii care ar fi vrut să ajungă, dar nu au ajuns, în aceste școli au rămas “cu un gust amar” și acest lucru nici nu ar fi atât de grav dacă nu ar fi însoțit și de unele spaime privind propriul viitor.

Spaimele sunt întreținute de observații ale părinților gen: “Dacă nu intri la C.N. …  nu vei reuși nici la Facultatea … și vei ajunge un neica nimeni!”.

Ceea ce ar trebui să dea de gândit părinților, dar poate și cadrelor didactice, este abordarea total greșită a acestei probleme. Eu însumi am lucrat mulți ani într-o școală de elită și, poate, am văzut greșit unele lucruri dar, sunt convins că viitorul mai îndepărtat al absolvenților noștri, cel de după terminarea studiilor, nu a fost prea mult influențat de renumele școlii. Ori, viața unui om (mă refer la “viața care se viețuiește”, vorba lui Mateiu Caragiale) nu se rezumă la perioada studiilor.

De fapt ce plasează unele școli în rândul școlilor de elită? Ce anume le personalizează, ce este altfel în aceste școli? Calitatea cadrelor didactice?

Atât timp cât selecția acestora se realizează sub forma actuală de “examene de titularizare”, cu zeci sau sute de participanți, răspunsul nu poate fi decât NU.

Este posibil, de exemplu, ca un candidat să scrie o lucrare de nota 10 dar să nu fie capabil să intre în rezonanță cu elevii, să se facă înțeles de elevi sau să stăpânească o clasă de elevi.

S-ar putea vorbi de o oarecare personalizare a unei școli, dacă ea ar avea libertatea ca, atunci când are posturi vacante, să-și angajeze cadrele organizând propriile concursuri, cu propriile cerințe și, pe baza acestora, să încheie cu cadrele selectate contracte pentru o perioadă de probă.

Încheierea contractele pe perioade mai lungi ar urma abia după trecerea acestei perioade (dacă perioada de probă a confirmat calitățile pentru care persoanele în cauză au fost selectate).

Ce ar mai putea să personalizeze o școală, ca să o facă o școală de elită? Ceea ce se predă în școală?

De vreme ce programele școlare sunt unice pentru același tip și profil de școală răspunsul și la această întrebare este NU. Pot apărea deosebiri, dar foarte mici, între școli, ca urmare a folosirii orelor “la dispoziția școlii”.

Este adevărat, pot exista deosebiri semnificative între școli în privința spiritului și exigențelor care domină în ele.

Nu e totuna că într-o școală se dau teme pentru acasă care înseamnă rezolvarea a zeci de exerciții și probleme, de pe o zi pe alta (cu care elevul nu are cum să o scoată la capăt decât fugind la meditator, care “întâmplător” s-ar putea să fie tocmai profesorul de la școală care i-a dat tema), iar în alta se manifestă grija de a nu supraîncărca elevii.

În orice caz, cred că “secretul” pe care îl căutăm stă în marketingul școlar și în strădania unor cadre didactice de a-și promova cu toate mijloacele meritele și metodele folosite.

S-a creat un fel de psihoză, alimentată și de unii părinți din “high-life” (“copilul meu trebuie să ajungă negreșit la școala…”)  și, în acest context, în școlile respective, în mod normal, ca urmare a unei concurențe mari, an de an, selecția este foarte bună și succesul școlar garantat.

Astfel, întrebarea “Câți elevi vor ajunge la înaltă performanță într-o clasă la care media minimă de admitere a fost 5,13 față de una la care ultimul elev intrat a avut media 9,69?” devine o întrebare retorică.

Din păcate, în multe familii există anxietăți, adică un sistem de credințe neîntemeiate pe care psihologii o numesc “shared delusion”.

În această categorie ar intra așteptările privind media generală anuală (de exemplu să fie de cel puțin 9,00), ideea că o gafă în liceu te va urmări pentru tot restul vieții, ideea că nu ai șanse de a intra la o facultate dacă nu termini liceul la o școală de elită sau că drumul către succes este îngust și ar trebui evitat orice pas greșit.

De ce nu le spunem copiilor noștri adevărul despre succes?

Am putea începe cu faptul că ponderea absolvenţilor de învăţământ superior, din totalul populaţiei active în România, este de 15,1%  (cea mai scăzută din Uniunea Europeană) iar media europeană este de 27,2% (potrivit Monitorului Social lansat de Friedrich-Ebert-Stiftung România.).

Sau, li se poate spune că pot ajunge  la fel de bine, în ceea ce privește venitul, satisfacția profesională și satisfacția vieții, dacă merg la licee sau universități mai puțin selective sau că, există multe ocupații care nu necesită absolvirea unei facultăți și cu care oamenii își câștigă în condiții foarte bune existența.

Acest  lucru este confirmat de datele Eurostat conform cărora, în 2016 clasa de mijloc din România deținea un procent de 47,9% din populație iar bogații reprezentau 16,6%.

Bineînțeles, a fi elev bun este un lucru lăudabil și există avantaje clare care decurg de aici. Dar nu trebuie să fii un elev de top sau să mergi la un colegiu foarte selectiv pentru a avea o viață de succes și de împlinire.

Poveștile, pe care le spun unii părinți și chiar unii profesori copiilor, promovează teama și rivalitatea. Ele îi afectează atât pe copiii de înaltă performanță, pentru care o imagine rigidă a căii spre succes creează anxietate inutilă, cât și pe copiii cu un nivel mai scăzut de performanță pe care îi conduc la concluzia că nu vor avea succes niciodată. Aceștia din urmă ajung să adopte atitudinea “ce rost are să mai încerc?”

Explicația motivului pentru care unii părinți și unii profesori îi încurajează pe copii să îmbrățișeze această viziune privind importanța notelor și a școlii absolvite ar putea fi următoarea: ei sunt convinși că, dacă copiii ar cunoaște că renumele școlii și notele de la școală nu prevestesc succesul în viață, și-ar pierde motivația de a se concentra spre a-și atinge scopul, nu s-ar mai strădui să învețe și, drept consecință, vor avea vieți de “calitatea a doua”.

Legat de acest aspect, este de notat părerea psihologului american dr. William R. Stixrud: „În cei 32 de ani de lucru cu copiii, ca psiholog, am văzut că simplul fapt de a le spune adevărul – oferindu-le un model precis al realității, inclusiv avantajele de a fi un elev/student bun – le crește adaptabilitatea și determinarea. Asta îi motivează pe copiii cu aspirații înalte să-și îndrepte atenția, de la realizarea de sine din plăcere, spre autoeducare astfel încât să aibă o contribuție proprie importantă. Un model precis al realității încurajează, de asemenea, pe elevii/studenții mai puțin motivați să gândească în mai mare măsură la opțiunile lor și îi activizează să se ocupe de educația și dezvoltarea de sine, chiar dacă nu sunt cei mai buni. Copiii sunt mult mai stimulați atunci când își imaginează un viitor care este în conformitate cu propriile lor valori decât atunci când fac, cu bună credință, ceea ce cred că trebuie să facă pentru a răspunde așteptărilor părinților, profesorilor sau a comisiilor de admitere. Noi nu ne însuflețim copiii prin frică. Îi însuflețim ajutându-i să se concentreze pentru a îmbunătăți ceva și încurajându-i să se afunde în ceva ce le place, mai degrabă decât să fie cei mai buni.”

Deci, dacă le dorim copiilor noștri să reușească în viață, nu trebuie să perpetuăm o înțelegere a succesului bazată pe frică. Trebuie să le spunem adevărul că succesul se obține muncind din greu la ceea ce ne angajează. În acest domeniu, asta este calea spre obținerea unor picături de fericire.

Don’t worry, be happy!

Surse:

1.time.com/5210848/prestigious-college-doesnt-matter/?utm_source=pocket&utm_medium=email&utm_campaign=pockethits

2.www.gandul.info/stiri/romania-tara-cu-cei-mai-putini-absolventi-de-facultate-in-randul-populatiei-active-cati-bani-investeste-statul-in-invatamantul-superior-16323417

3.www.analizeeconomice.ro/2017/07/cati-romani-sunt-saraci-bogati-sau.html

4.www.capital.ro/recensamantul-bogatilor-cati-romani-au-devenit-milionari-2.html

08 Jul

Ce ar trebui să știm despre somnul sănătos?

Trei lucruri ne ajută să suportăm greutățile vieții: speranța, somnul și râsul; acestea au fost date omului ca echilibru al suferințelor pe care le are de îndurat în timpul vieții.”

Immanuel Kant

 

Teoretic vorbind, aproximativ o treime din viață ne-o petrecem dormind. De exemplu, o persoană ajunsă la vârsta de 75 de ani, a dormit 25 de ani. Sună ciudat dar, este un adevăr care poate merită o abordare mai profundă.

Adăugând aici faptul că eu însumi sunt un „somnoros” și că mereu îmi pun întrebarea “când voi putea dormi pe săturate?” (în afara “somnului de veci”) am căutat părerile despre somn ale unei persoane avizate.

Ca urmare, cele ce urmează reprezintă părerile unui om de știință din prima linie a celor care studiază somnul. Este vorba de părerile lui Daniel Gartenberg de la Penn State University (Universitatea Statului Pennsylvania).

Probabil că oricine a zăcut treaz noaptea și  “a contemplat complexitatea universului” sau “a numărat oi” a ajuns la concluzia că “somnul este o fiară alunecoasă”.

Somnul implică o rețea complexă de procese biologice și neurologice. De asemenea, toți am auzit multe mituri despre el: că poți recupera în weekend orele de somn pierdute în timpul săptămânii, că pot fi suficiente patru ore de somn pe noapte, că o țuiculiță înainte de culcare te ajută să dormi mai bine ș.a.

De ce avem nevoie de somn?

Orice organism de pe planetă doarme, într-o oarecare măsură. Somnul este esențial pentru starea noastră de bine din trei motive: ne recuperează energia pierdută ziua, ajută celulelor organismului să se regenereze și ne ajută să procesăm și să înțelegem mediul în care trăim.

În ceea ce privește al treilea motiv, el se referă la faptul că, în timpul zilei facem o serie de conexiuni cu lumea din jurul nostru: “Ce mi-a spus șeful la birou….”, „La radio am auzit despre marile probleme meteorologice…”, „La Wimbledon ne vor reprezenta 5 jucătoare…” ș.a.

Aceste legături din timpul zilei au un efect excitator asupra neuronilor. Apoi, în timpul nopții, când dormim, are loc un proces de reglare, în decursul căruia lucrurile care nu prea au importanță pentru supraviețuirea noastră „se duc la fund” și lucrurile relevante pentru supraviețuire “se ridică la suprafață”.

Ce diferențe există între somnul profund și somnul REM și care este mai important?

Cele două procese sunt foarte diferite. Probabil de la școală sau de la psihiatru știm că, atunci când dormim, trecem prin succesiunea: somn ușor – somn profund – somn ușor – REM și succesiunea se repetă.

În mod oarecum paradoxal, cu cât dormim mai mult cu atât avem mai puțin somn adânc iar dacă ne privăm de somn avem mai mult somn adânc.

În timpul somnului profund, creierul produce undele cerebrale lungi, numite unde DELTA iar în timpul REM (Rapid-Eye-Movement sleep = somnul mișcării rapide a ochilor ), undele produse de creier sunt asemănătoare cu cele produse în stare de trezie.

Și în timpul somnului REM corpul este ca și paralizat și nu are loc reglarea termică, adică dacă este mai cald în încăpere și corpul omului devine mai cald, un fel de cameleonism termic.

În ceea ce privește importanța, este o temă mult dezbătută în literatura de specialitate. De fapt, amândouă sunt importante. Hormonul de creștere uman, recuperarea celulelor și capacitatea de a procesa noi informații sunt asociate cu somnul profund. Somnul REM este responsabil, în principiu, de prelucrarea informațiilor.

De cât somn avem nevoie?

După părerea profesorului Orfeu Buxton, tot de la Penn State University, cele 8 ore de somn înseamnă de fapt 8,5 ore.

Pentru a obține un somn sănătos de opt ore, necesar pentru majoritatea oamenilor, trebuie să fim în pat timp de 8,5 ore. Explicația ne-o dă literatura de specialitate conform căreia o persoană care doarme sănătos, petrece dormind cam 90%, din timpul cât este în pat, deci dacă stăm în pat timp de opt ore, un somn sănătos ar însemna doar aproximativ 7,2 ore de dormit efectiv.

Putem stabili simplu de cât somn avem nevoie: atunci când suntem în vacanță, păstrând ora de culcare obișnuită, urmărim la ce oră ne trezim și astfel, fără stres sau oră de sculare prestabilită, vom afla de cât somn avem nevoie.

Unele persoane afirmă că dorm șase, cel mult șapte, ore pe noapte și se simt foarte bine. În realitate lipsa somnului suficient nu este bună și starea de bine respectivă este iluzorie. Numărul redus de ore de somn își are originea în stresul din mediul nostru și în nevoia noastră, stimulată din exterior, de a lucra tot timpul. Altfel spus, locul de muncă afectează indirect somnul.

 Factorii care influențează somnul

Ritmul circadian, sau ritmul nictemeral, este un ciclu de aproximativ 24 de ore al proceselor biochimice, fiziologice sau comportamentale aparținând entităților vii. Asta înseamnă că fiecare organism răspunde la un ritm circadian care este în mare parte dictat de lumina soarelui.

Receptorii foto din ochii noștri recepționează lumina soarelui care, controlează eliberarea tuturor neurotransmițătorilor care dictează nivelurile de energie ale corpului nostru pe durata zilei.

Avem un moment de vârf al energiei în timpul dimineții. După prânz avem, de obicei, un vârf de glucoză, mai ales dacă prânzul a fost mai greu. Acest vârf de glucoză, combinat cu un pic de “declin” circadian, produce o perioadă de oboseală între 2 și 4 pm. Vom avea apoi un alt vârf de energie chiar înainte de cină după care, vom începe să obosim din nou, pe măsură ce se apropie culcarea. Ăsta este practic ritmul circadian de 24 de ore.

Având în vedere “cronobiologia“, (partea biologiei care se ocupă cu observarea și studierea fenomenelor fiziologice periodice și a modelelor comportamentale repetabile ale organismelor vii, fenomene care se află continuu sub influența acțiunii unor factori externi  cum ar fi succesiunea anotimpurilor, succesiunea noapte/zi etc.) putem să fim o persoană matinală sau una nocturnă.

Ceea ce determină încadrarea unui individ într-una din cele două grupe sunt genele. Există însă și oameni care au gene care îi fac foarte flexibili.

Un rol important în ceea ce privește somnul îl au și așa numiții Zeitgebers (Dădătorii de timp; cuvântul este de origine germană Zeit = timp, Geber = dădător).

Un Zeitgeber este un agent de mediu (lumina, temperatura etc.) sau un eveniment, care furnizează semnalul pentru setarea sau resetarea unui ceas biologic.

Pentru a fi sincronizați cu mediul nostru, avem nevoie de acești Zeitgebers. Cel mai important Zeitgeber din natură este lumina. Factorii sociali, factorii chimici și activitatea pot servi și ei ca Zeitgebers.

Pentru plante și animale, tiparul zilnic de lumină și întuneric și temperaturile de zi și de noapte, servesc ca Zeitgebers, semnale care mențin organismele în funcțiune într-un regim regulat.

Pentru oameni se mai pot adăuga ca și Zeitgebers, ciclurile impuse de societate, cum ar fi programul de muncă, de școală, de mâncare ș.a.

Întreruperea ritmului nostru circadian afectează în mod negativ calitatea somnului. Un ritm consecvent de a merge la culcare și de a ne scula la aceleași ore, ne face, de fapt, somnul de noapte mai regenerator iar după aceea cel mai bun lucru de făcut dimineața este o plimbare în aer liber și venirea în contact cu lumina soarelui.

Eventualele întreruperi ale somnului în toiul nopții (de exemplu pentru a merge la baie) nu constituie o întrerupere semnificativă a ritmului circadian: “este normal să vă treziți în mijlocul nopții și să folosiți toaleta sau orice altceva” spune Daniel Gartenberg.

Un factor perturbator tot mai “agresiv” pentru somnul sănătos este societatea în care trăim. Binecunoscuta companie Gallup arată că, în ultimii 50 de ani, dormim cu o oră mai puțin pe noapte decât în anii 1950.

O mare parte din cauze se datoresc televizorului, iar telefoanele mobile se află pe nivelul următor al cauzalității.

Cea mai mare problemă pare a fi însă lipsa echilibrului dintre muncă și viață. O mulțime de oameni au locuri de muncă în care primesc e-mailuri și noaptea (fără comentarii…).

Cum se poate îmbunătăți calitatea somnului?

După Daniel Gartenberg modul ideal de îmbunătățire a calității somnului înseamnă un mediu rece, liniștit, fără lumină, fără stres (Problemele stresante trebuie lăsate pentru timpul zilei și nu “duse în pat”.) și păstrarea dormitorului numai pentru somn și sex.

 În ceea ce privește trackerele de somn gen Fitbit sau Apple Watch, este bine de știut că ele nu ajută la îmbunătățirea somnului. Ele doar înregistrează corect când dormi și când te trezești, dar când e vorba de măsurarea treptelor de somn, sunt inexacte.

Drept concluzie, să reținem că, pentru a ne număra printre persoanele care au parte de multe picături de fericire trebuie să avem un somn perfect sănătos adică opt ore întregi “cu Moș Ene pe la gene”.

Don’t worry, be happy!

Sursa:

qz.com/1301123/why-eight-hours-a-night-isnt-enough-according-to-a-leading-sleep-scientist/?utm_source=pocket&utm_medium=email&utm_campaign=pockethits