25 Aug

De ce nu suntem niciodată cu adevărat mulțumiți?

„Omul nu este niciodată perfect, nici mulţumit.”

Jules Verne

 

De multe ori îl pomenim pe Ion Creangă ca pe “marele nostru povestitor” dar, trebuie să observăm că noi toți, adică toate ființele umane, chiar dacă nu la nivelul lui Creangă, suntem niște povestitori.

Nu vedem și nu observăm lucrurile așa cum sunt, ci impunem evenimentelor din viața noastră, pentru a le ordona, o linie narativă.

Ca toate povestirile și ale noastre au un început, un mijloc și un sfârșit. Ele creează iluzia că trăim în timp și acest timp este timpul nostru propriu.

Există teorii, atât în fizică cât și în filosofie, care sugerează că trecerea timpului este o percepție proprie fiecăruia dintre noi (timpul “curge” în feluri diferite pentru observatori din sisteme de referinţă diferite) și asta ne împiedică să vedem realitatea obiectivă, așa cum este ea.

Date fiind narațiunile noastre mintale, ne bizuim pe faptul că existența trecutului și a viitorului este la fel de reală ca și existența prezentului. Imaginația noastră ne permite să vedem trecutul și ne permite să ne închipuim viitorul.

Privind înapoi, mai ales la regrete, putem ajunge să construim o imagine a viitorului. Această imagine poate însemna și o lume în care nu suntem prea însuflețiți sau fericiți dar și o lume în care suntem prosperi sau împliniți.

Însă, imaginea respectivă este “virtuală”, este o lume formată în interior, “în capul nostru”, cu toate implicațiile sale și ne afectează în timp ce, probabil, ignorăm lumea reală exterioară.

Orice lipsă de satisfacție pe care o trăim în viață se naște din această situație. Suntem atât de atașați de o poveste interioară imaginată despre cine suntem, despre neliniștile și fricile noastre, încât uităm că lumea reală nu este deloc dictată de această poveste.

A întâlnit cineva vreun Făt Frumos sau vreo Ileana Cosânzeana? Probabil că nu prea multă lume cu toate că, narațiunile din mințile viitoarelor mirese și ale viitorilor miri așa prezintă viitorul în căsnicie, alături de asemenea personaje.

Lumea exterioară, cea reală, este altfel, mai simplă dar, totuși frumoasă.

O mare problemă ce poate să apară este că, această lume exterioară, în general uimitoare și completă, în care se află și prezentul nostru, poate fi uneori goală, tăcută și solitară.

Ce avem atunci de făcut? Ne-ar prinde bine prezența unui prieten. Am putea să creăm, în mintea noastră, un prieten imaginar pentru a pălăvrăgi despre una și alta.

(Îmi vine în minte Violette, o zulusă pe care o găzduim în curtea noastră care, atunci când este acasă, poate fi auzită, de multe ori, sporovăind minute în șir. Mi-am pus problema facturilor de telefon pe care trebuie să le achite până m-am lămurit că vorbește singură și nu la telefon. Probabil că are mulți asemenea prieteni imaginari.)

Dar cât de des apelăm la prieteni imaginari în loc să rămânem blocați într-o buclă de gândire dominată de o voce interioară, care nu ne lasă în pace. Este normal că nu prea des sau deloc.

Este adevărat, această voce poate aduce cu ea și o relaxare ocazională, cum ar fi o amintire agreabilă sau o fantezie semnificativă dar, de cele mai multe ori, ea ne face să ne simțim conștienți de noi înșine, nesiguri, stresați și temători.

În trăirea prezentă, ceea ce există în mod real este mediul ambiant care are de oferit ceea ce este mult mai important decât o narațiune artificială pentru că în el, în prezentul nostru real, există rar nemulțumire.

Și atunci, ca să nu avem insatisfacții, ar trebui să viețuim mult mai mult în prezent. Dar asta ar presupune să dispară vocea care spune povestea în mintea noastră.

Această dispariție ar atrage după sine plasarea noastră în universul real, aflat în continuă schimbare și care nu se “deranjează” să traseze granițe artificiale care să facă distincție între “narațiunile” noastre referitoare la trecut sau viitor.

Acest univers se mișcă și acționează în conformitate cu procesele care o guvernează, transformându-se, trecând dintr-o stare în alta.

Această modificare a stărilor este ceva din care facem și noi parte și este un proces căruia îi putem atribui, în sens larg, termenul de etern.

În loc să ne vedem pe noi înșine ca mică parte a acestui proces maiestuos, unul care nu este definit de probleme născocite, mereu ne întoarcem la compania vocii, de care nu ne putem desprinde pentru că poate ne sperie prea tare.

Adevărul este însă că, singura modalitate de a ieși din ciclul de nemulțumire este să acceptăm mai întâi dispariția acestei voci renunțând la prezența ei astfel încât să nu mai fie o stavilă între noi și realitatea prezentă.

Desigur, acest lucru nu este ușor și, pentru majoritatea oamenilor, renunțarea la vocea, numai de ei auzită, este o abilitate care se află dincolo de posibilitatea lor de a o îndeplini.

Dar, oricine poate face ceva pentru a diminua atenția acordată narațiunii oferite de vocea internă.

În cercetările psihologice s-a observat că, în mod obișnuit, oamenii raportează cea mai mare satisfacție atunci când sunt complet cufundați într-o anumită activitate și nu ajung să fie atrași de lupta imaginară din mintea lor.

Când, în evoluția lor, oamenii sunt în armonie cu universul (adică, se eliberează de frică, “primesc înapoi” ceea ce au oferit pozitiv altora – nu neapărat bogăție sau posesiuni materiale ci mai degrabă energie pozitivă – principalul aspect fiind intenția de a oferi întotdeauna fără condiții atașate și fără a aștepta ceva în schimb) ei pot privi dincolo de poveștile incomplete construite de mintea lor și se pot angaja pe deplin în povestea reală care se desfășoară în jurul lor.

Ceea ce este important și veșnic se află tot timpul în fața noastră, dar pentru a ne conecta la el, trebuie să sacrificăm relativul confort al propriei imaginații.

Viața pe care mulți dintre noi o ducem, cu locurile noastre de muncă și cu solicitările zilnice, fac ca acest lucru să nu fie deloc ușor. Ceea ce însă putem face, este un efort mai mare pentru a trăi mai mult în lumea reală decât în cea narată, pentru că, în fond, aceasta din urmă este sursa nemulțumirilor noastre.

În cazul întâmplător, dar binevenit, al dispariției vocii cu care ne asociem atât de mult, în mod cumva paradoxal, putem trăi foarte bine într-un mod semnificativ și cu adevărat captivant evoluția universului așa cum ea are loc, în jurul nostru.

Noi, oamenii, de la naștere, lucrăm în mintea noastră, adăugăm coerență și rațiune la ceea ce facem și apoi petrecem atât de mult timp în acea lume imaginară, încât uităm că nimic de acolo nu are o bază solidă și că practic “ne uităm în direcție greșită”.

Nu existăm pentru a rula de la o problemă iluzorie la alta; suntem aici, în această lume, să vedem, să experimentăm, să iubim și să avem încredere în ceea ce înseamnă prezent, chiar acum.

Viețuirea în prezent sper că este sursa multor picături de fericire pentru Dumneavoastră!

Don’t worry, be happy!

 

Sursa: medium.com/personal-growth/why-we-are-never-truly-satisfied-917dc88a84db

18 Aug

Să nu evităm, totuși, conversațiile ușoare!

La un banchet trebuie să mâncăm cu înțelepciune, dar nu prea bine, și să conversăm bine, dar nu prea înțelept.”
Somerset Maugham

 

Titlul de mai sus poate induce bănuiala despre conversațiile ușoare (despre vreme, despre sporturi, despre transporturi, despre împrejurimi, despre aroma de cafea preferată etc.) că ele ar fi ceva de repudiat.

Într-adevăr, conversațiile ușoare trezesc reacții ostile din partea multor oameni care consideră că sunt prea importanți pentru “a discuta despre vreme”.

Asemenea conversații ar putea fi considerate superficiale sau plictisitoare dar ele sunt folositoare prin rezultatele lor importante. Din acest motiv ar trebui să le acordăm atenție și să ne străduim să le purtăm cât mai bine.

Shirley MacLean & Robert Mitchum în “Doi pe un balansoar”

Schimbul de cuvinte, din timpul conversațiilor de acest fel, ne permite să ne relaxăm. Politologul și scriitorul american Laura Seay este de părere că o conversație ușoară este importantă și, în cursul, ei poți întreba întotdeauna oamenii despre familia lor, interesele lor generale, activitățile lor recreative și ceea ce fac pentru divertisment, acest gen de întrebări permițând evitarea subiectelor controversate despre bani, politică și religie.

Pe de altă parte, conversația ușoară poate avea și scopul de a ușura calea către subiectele mai sensibile. Prin ea, dăm interlocutorului șansa să ne cunoască și ne putem da seama dacă se simte suficient de confortabil ca “să-și deschidă sufletul”.

O conversație despre vreme poate duce la a se discuta despre vremea în alte locuri, pe unde am mai fost, despre cei cu care ne-am întâlnit iar în final poate ajungem să aflăm chiar lucruri profunde și reale despre interlocutor, lucruri pe care probabil nu ni le-ar fi spus dacă i-am fi cerut asta direct.

Nicholas Epley, profesor de științe comportamentale la University of Chicago, este de acord cu faimosul argument al lui Aristotel, potrivit căruia “omul este, prin natura sa, un animal social”.

El a observat că sentimentul conexiunii sociale mărește fericirea și sănătatea, în timp ce lipsa conexiunii sociale este deprimantă și nesănătoasă.

Cercetările sale susțin observația că: “Oamenii își pot îmbunătăți propria stare de bine – și cea a altora – dacă sunt, pur și simplu, mai sociabili cu străinii, încercând să creeze legături în loc să aleagă izolarea”.

“În experimentele pe care le-am efectuat în ultimele luni” arată profesorul Epley „am găsit același lucru ca fiind adevărat și în timp ce călătorim.”

El a efectuat, în 2017, un studiu, privind conversațiile ușoare, în rândul persoanelor care fac naveta zilnic pe calea ferată Metra din zona metropolitană Chicago.

Pentru studiu a împărțit persoanele incluse în cercetare în trei grupuri. Unui grup i-a cerut “să se bucure de singurătatea lor” și să se abțină de la a vorbi cu alți navetiști. Membrilor celui de al doilea grup le-a cerut să inițieze o conversație cu un alt pasager iar celor din al treilea grup nu le-a dat niciun fel de instrucțiuni.

La sfârșitul călătoriei, acești navetiști au completat un sondaj despre ei înșiși și despre navetă. Rezultatele?

Navetiștii cărora li s-a cerut să interacționeze cu alți pasageri au raportat că au cea mai plăcută navetă. Cei cărora li s-a cerut să se bucure de singuratatea lor, au raportat că au cea mai puțin plăcută navetă.

De semnalat  că plăcerea conversației a fost indicată nu doar de persoanele prietenoase; rezultatele au fost aceleași și printre introvertiți cât și printre extrovertiți.

Studiul profesorului Epley este cu atât mai interesant cu cât a avut loc după un sondaj în rândul navetiștilor inițiat de conducerea Metra.

Aceasta, pornind de la ideea că “toată lumea vrea un pic mai multă pace și liniște”, a decis să ofere asemenea condiții, pe toate trenurile, sub formă de “vagoane liniștite”. În aceste vagoane, vorbitul la telefoanele mobile și cu ceilalți navetiști este descurajată.

Metra a informat că 84% dintre cei care au răspuns la sondaj au fost favorabili acestor “vagoane liniștite”.

Același lucru a rezultat și într-un alt experiment care le-a cerut celor din Chicago să se pronunțe privitor la cât de mult s-ar bucura de diferite tipuri de navetă. Oamenii au răspuns că le-ar conveni o navetă în timpul căreia să se bucure de singurătate mai degrabă decât să facă conversație cu cineva.

Profesorul Epley și-a pus întrebarea: S-ar putea ca toți acești oameni să greșească? Părerea lui este că DA.

Psihologii au constatat, fără echivoc, că fericirea are ca determinant principal conectarea cu ceilalți.

Dar dacă conectarea cu ceilalți este mai plăcută decât singurătatea, de unde preferința pentru “vagoane liniștite”, “taxiuri silențioase” și „rânduri neocupate în avioane”?

Oamenii au convingeri puternice despre ceea ce îi face fericiți dar, uneori, aceste convingeri sunt greșite.

De exemplu, pornind de la ideea că “varietatea” este „condimentul” vieții, într-un experiment efectuat la Carnegie Mellon University, oamenii au fost rugați să aleagă una dintre cele trei gustări pe care ar dori să le mănânce o dată pe săptămână, timp de trei săptămâni consecutiv.

Căutând „varietatea”, majoritatea credeau că ar fi mai fericiți cu gustări diferite în fiecare săptămână. În realitate, cei mai mulțumiți participanți s-au dovedit a fi cei care au ales să mănânce gustările preferate în fiecare săptămână.

Oare fericirea vine din faptul că deținem o casă mai mare, câștigăm la loterie sau trăim pe o insulă pustie? Din nou, cercetările demonstrează că Aristotel a avut dreptate: suntem ființe sociale și aici este izvorul fericirii.

Oamenii se bucură de conectarea cu ceilalți iar conversațiile ușoare pot fi o cale foarte simplă spre realizarea unor astfel de conexiuni.

Chiar dacă, la un moment dat, s-ar putea ca noi și interlocutorul  nostru să ne fi gândit la lucruri diferite sau să fim marcați de lipsa familiarității o conversație ușoară ne aduce, unul cu altul, în “momentul prezent “.

Chiar și un punct de contact, pe seama discuției despre aroma de cafea preferată, ne poate face să ne simțim ca și cum am împărtăși o experiență cu cineva, o experiență mică. Experiențele mari vin cu discuțiile mari și poate le vom construi împreună.

Conversațiile ușoare mai au însă și alte beneficii. De exemplu, o conversație ușoară te poate calma. Dacă ești într-un loc nou și ești nervos, o conversație ușoară îți poate reorienta atenția, chiar dacă și pentru un minut, în afara ta. Prin schimbarea focalizării de pe noi înșine pe alții, putem transforma monologul nostru interior din “Eu niciodată nu știu ce să spun” în “Ceea ce pot face oricând este să salut și să manifest interes pentru o altă persoană.”

S-ar putea întâmpla ca, deși nu le disprețuim, conversațiile ușoare să ne enerveze. În acest caz am putea încerca să ne gândim că ele ar putea fi folositoare pentru interlocutorii noștri.

Conform constatărilor profesorului Epley, conversația ușoară este un act extrem de altruist: permitem, de fapt, altcuiva să iasă puțin din propria “carapace”.

Desigur nu trebuie să pierdem din vedere nici posibilitatea ca să avem de-a face cu interlocutori intriganți sau care vor să ne manipuleze sau să obțină un câștig proiectat. În acest caz avem la dispoziție, fără niciun risc, în orice moment, posibilitatea să încheiem discuția, spunând ceva de genul: “O ce căldură este aici, nu-i așa?”

În orice caz, nu trebuie să pornim cu răul în față ci să avem în vedere că, dacă nu evităm conversațiile ușoare, avem posibilitatea de a ne face bine nouă înșine și altora. Acest mod de a vedea lucrurile ne va aduce multe picături de fericire.

Don’t worry, be happy!

 

Surse:

1.lifehacker.com/why-you-should-get-good-at-small-talk-1828174579?utm_source=pocket&utm_medium=email&utm_campaign=pockethits

2.suntfericita.manager.ro/subiecte-de-discutie-pentru-conversatii-usoare-9087.htm

3.www.huffingtonpost.com/ornish-living/the-social-value-of-small-talk_b_9319842.html

4.articles.chicagotribune.com/2011-06-03/opinion/ct-perspec-0605-metra-20110603_1_commuters-quiet-cars-metra-reports

11 Aug

Știați că zgârcenia poate fi “semnul” unei boli?

„Fericirea ca obsesie e o sursă sigură de nefericire.”

Andrei Pleșu

 

Fiind un pensionar obișnuit (și nu din categoria „specialilor” cărora le plătim pensii de mii de euro), mi-am pus deseori, probabil ca mulți alții ca mine, problema cumpătării.

Cumpătarea îi poate conduce pe oameni să prospere pe bugete strâmte. Dar, mi-a atras atenția o informație care m-a speriat pentru că, în conformitate cu ea, cumpătarea excesivă, cu alte cuvinte zgârcenia, poate fi un simptom al tulburării de personalitate obsesiv-compulsivă sau OCPD (Obsessive Compulsive Personality Disorder).

După American Psychiatric Association, cumpătarea excesivă este un simptom al tulburării de personalitate obsesivă-compulsivă atunci când o persoană “adoptă un stil de cheltuială zgârcit, atât față de sine cât și față de ceilalți”.

Atenție însă, Tulburarea de Personalitate Obsesiv-Compulsivă (OCPD), nu este același lucru cu Tulburarea Obsesiv-Compulsivă (TOC) cu care se confundă uneori. Ele sunt tulburări diferite.

“TOC” este o tulburare de sănătate mintală care poate afecta persoanele de toate vârstele și categoriile de viață și apare atunci când persoana în cauză este prinsă într-un ciclu de obsesii și constrângeri.

Obsesiile sunt gânduri nedorite, intruzive, imagini sau provocări care declanșează sentimente extrem de dureroase.

Compulsiile sunt comportamente la care individul se simte constrâns pentru a încerca să scape de obsesii și/sau să-și reducă suferința.

Cei mai mulți dintre noi avem și gânduri obsesive și/sau comportamente compulsive, la un moment dat în viața noastră dar, asta nu înseamnă că toți avem „TOC”.

Deosebirea dintre cele două tulburări o subliniază foarte clar dr. Robert Hudak, psihiatru la University of Pittsburgh Medical Center in Pennsylvania. “TOC este o boală în care oamenii au gânduri sâcâitoare, gânduri care nu au sens, care sunt absurde pentru ei, dar sunt gânduri de care nu pot scăpa și provoacă o anxietate marcantă”. Pe de altă parte oamenii cu OCPD sunt oameni foarte preocupați de detalii, fac liste, sunt obsedați de muncă (workaholic) și sunt foarte austeri. Ei nu au gânduri sâcâitoare, așa că nu se îngrijorează de simptomele lor. Oamenii cu OCPD sunt uimiți și se întreabă, de ce toți ceilalți nu sunt la fel de organizați și de îngrijiți ca mine?”

În privința banilor, cineva cu “TOC” ar putea avea dificultăți în cheltuirea lor doar pentru că are gânduri deranjante privind posibilitatea contaminării cu vreo boală prin atingerea bancnotelor sau monedelor.

În schimb, conform dr. Hudak, cineva cu austeritatea legată de OCPD nu ar putea să-i cheltuiască din cauza preocupărilor legate de a nu-i „risipi” sau de a nu se „ruina” în viitor.

Desigur mai trebuie să facem și diferența între a fi cumpătat și a fi exagerat de cumpătat, adică zgârcit. De exemplu, alocarea bugetului pentru a avea destui bani pentru o situație de urgență sau pentru a economisi pentru un anume țel (cumpărarea unui autoturism, de exemplu), evident nu sunt semne de zgârcenie.

În schimb, atunci când cumpătarea afectează negativ relațiile interumane  sau calitatea vieții individului, deoarece nu poate cheltui bani sau timp (timpul înseamnă pentru ei tot bani) pe distracție sau relaxare, lucrurile stau altfel, este vorba de zgârcenie.

Persoanelor care suferă de Tulburarea de Personalitate Obsesiv-Compulsivă le sunt proprii o serie de caracteristici și manifestări:

-avariția, combinată adesea cu o “incapacitate” de a arunca obiectele uzate sau inutile;

-cumpătarea dusă până la zgârcenie și tendința de a aduna bani pentru o catastrofă viitoare imaginată. Acest lucru poate crea dispute financiare în familiile lor, care se adaugă la alte conflicte privind controlul personal și independența, toate cauzate de o puternică doză de inflexibilitate;

-zgârcenia, care poate duce până într-acolo încât să apeleze la cantine sociale sau să renunțe la lucruri esențiale, chiar dacă ar avea destui bani pentru tot ceea ce au nevoie;

-pot părea oameni normali mai ales pentru că scopul lor pare a fi realizarea lucrurilor într-un mod atent și ordonat;

-dorința lor de perfecțiune și insistența de a proceda “ca la carte” depășește deseori capacitatea lor de a-și îndeplini sarcinile;

-extrem de controlate și autoritare față de alte persoane, în special dacă e vorba de subordonați;

-insistă adesea asupra faptului că există o singură cale (calea lor) de a realiza unele lucruri: de a spăla rufele, de a tăia iarba, de a conduce o mașină sau de a scrie un raport;

-sunt foarte insistente în respectarea regulilor;

Hagi Tudose

-atitudinile lor față de proprii superiori depind de modul în care ele respectă aceste autorități: o neobișnuită amabilitate față de superiorii pe care îi respectă, dar rezistență sau dispreț față de cei pe care nu îi respectă;

-deseori, cel puțin la suprafață, au succes în mediile de lucru. Cu toate acestea, în timp ce mediile de lucru le răsplătesc deseori conștiinciozitatea și atenția la detalii, nu dau dovadă de prea multă spontaneitate sau imaginație;

-se pot simți paralizate atunci când este necesară o acțiune imediată;

-se simt copleșite de încercarea de a lua decizii dacă nu li se trasează principii orientative concrete;

-așteaptă de la colegi ca aceștia să respecte regulile și procedurile detaliate dar, deseori, se descurcă prost în locuri de muncă care necesită flexibilitate și capacitatea de a face compromisuri;

-atunci când sunt puse în situația să delege altora anumite sarcini o fac cu mare greutate deoarece, după părerea lor, ceilalți nu pot face treaba “în mod corespunzător”;

-sunt în general atât de preocupate de detalii încât nu reușesc să vadă imaginea de ansamblu adică sunt “incapabile să vadă pădurea de copaci”;

-în situații fără reguli bine definite, sunt adesea extrem de îngrijorate deoarece astfel de situații le stârnesc temerea să nu facă vreo greșeală pentru care să fie pedepsite;

-sunt văzute de ceilalți ca fiind dificile și exigente. Așteptările rigide față de ceilalți și le aplică și lor, fiind intolerante și la propriile neajunsuri;

-se simt incomodate de exprimarea unor sentimente delicate și tind să evite rudele sau colegii care se exprimă emoțional;

-abordarea strictă și ineficientă a vieții limitează capacitatea lor de a se relaxa. Chiar și activitățile recreative devin frecvent pentru ele o altă formă de muncă. De exemplu, o persoană cu OCPD, poate transforma un joc de tenis într-o oportunitate de “a-și perfecționa lovitura de rever”, mai degrabă decât să se bucure pur și simplu de mișcare, de vremea frumoasă sau de compania celorlalți jucători;

-duc munca de la birou acasă ba chiar și în vacanțe pentru a evita “pierderea de timp” și simt o ușurare atunci când revin la lucru. Nu este surprinzător faptul că această combinație de trăsături restrânge relațiile interpersonale și poate duce la o existență singuratică.

Din cele de mai sus, s-ar putea crede că tulburarea obsesiv-compulsivă a personalității este în întregime în acord cu respectarea inflexibilă a regulilor și regulamentelor.

Dovezile sugerează, totuși, că bolnavii de OCPD doresc în mod subconștient să se elibereze și să se revolte împotriva regulilor și conformismului, dar teama lor intensă de represalii, pedeapsă și ridicol social este prea mare.

Père Grandet

Ei adoptă o aderare rigidă la reguli pentru a evita pedepsirea, chiar dacă mintea lor subconștientă se revoltă împotriva acestor restricții.

Care sunt cauzele care provoacă această boală? Cele mai multe teorii atribuie dezvoltarea OCPD experiențelor timpurii ale vieții, incluzând lipsa căldurii parentale, supra-controlul parental și rigiditatea.

O încercare de a explica un comportament specific OCPD a fost teoria lui Sigmund Freud despre „anal retentiveness”  (A fi “anal” este forma scurtă de a numi o persoană cu “tip constipat” de personalitate = “anal-retentive”).

Persoanele aparținând acestui tip de personalitate sunt foarte exacte și pretențioase. Ele se asigură că totul este făcut până la cel mai mic amănunt și dau o așa mare atenție detaliilor încât obsesia devine enervantă pentru ceilalți.

Freud a atribuit dezvoltarea acestui comportament educației la toaletă din copilărie, dar această explicație nu este acceptată de psihologia modernă.

Vestea bună este că tulburarea obsesiv-compulsivă a personalității este tratabilă. Opțiunile de tratament, stabilite de specialiști, includ: interviul motivațional, terapia cognitiv comportamentală, ierarhizarea anxietăților și în ultimă instanță (dacă OCPD este însoțit și de depresie) medicația.

Ar mai fi de adăugat că, în multe culturi, zgârciții ca tip, au fost un obiect veșnic de fascinație populară și o sursă fructuoasă pentru scriitori și artiști (de exemplu Avarul  lui Molière, Hagi Tudose al lui Barbu Ştefănescu-Delavrancea, Père Grandet  al lui Honoré de Balzac etc.)

Oricum, sper că nu ați avut și nu veți avea de a face cu OCPD, beneficiind astfel de numeroase picături de fericire.

Don’t worry, be happy!

 

Surse:

1.www.everydayhealth.com/news/are-you-sensibly-frugal-mentally-ill/

2.moneyning.com/life-style/are-you-just-frugal-or-do-you-suffer-from-frugality-disease/

3.www.mentalmenace.com/obsessiverelation.php

4.en.wikipedia.org/wiki/Miser

5.www.la-psiholog.ro/info/tulburarea-obsesiv-compulsiva-a-personalitatii

04 Aug

Drama bunicilor confruntați cu o dilemă etică de neevitat

“În cea de-a șaptea zi, Dumnezeu s-a odihnit. Probabil că nepoții Lui erau plecați din oraș.”
Gene Perret

 

În cele ce urmează, voi considera dilema etică, așa cum o definește Jane M. Durgin, “o problemă morală dificilă, care implică două sau mai multe variante de acţiune ce se exclud reciproc şi sunt egale moral”.

Citind sfaturile actriței Jane Fonda, adresate persoanelor cu vârsta de peste 60 de ani, sub titlul “Atâta vreme cât aveţi o locuinţă și suficienți bani pentru hrană, îmbrăcăminte și utilități, staţi foarte bine. Ar trebui să fiți fericiţi”, am ajuns la concluzia că marea majoritate a bunicilor, probabil de pe toate meridianele, se confruntă cu o dilemă etică pe care nu o pot evita.

În articolul menționat, printre multe alte sfaturi, marea actriță recomandă: “…Nu vă frământați prea mult în legătură cu copiii, pentru că și ei au destinul lor și or să-și găsească, cu siguranţă, drumul în viaţă. Nu fiți sclavul copiilor voștri!…”.

Fiind părinte și bunic, această povață m-a determinat să caut cel mai potrivit răspuns la întrebarea: “Care atitudine este etică, cea sugerată de Jane Fonda sau cea care înseamnă să veghezi toată viața asupra copiilor tăi fiindu-le alături, inclusiv în creșterea și educarea copiilor lor?”

Această dilemă este, în termenii definiției de mai sus, o dilemă etică și majoritatea bunicilor “o primesc spre rezolvare”.

Katharine Hepburn și Henry Fonda în “Pe lacul auriu”

Din păcate însă, unor bunici “li se trântesc”, pur și simplu, nepoții în brațe și, vrând-nevrând, trebuie să-i crească (toate acestea pentru că părinții au uitat de menirea lor și sunt “ocupați” fie cu munca, în țară sau străinătate, fie cu alcoolul sau cu altele).

Această categorie de bunici nu se confruntă cu o dilemă etică ci cu cea mai mare dramă a vieții lor și nu cred că este cazul să intru în amănunte.

Revenind la dilema etică, cred că bunicii care aleg “opțiunea Jane Fonda”, în tinerețe, în calitate de părinți, s-au lăsat pradă mentalităților cărora le dau glas exprimări de genul „Pe mine nu o să mă conducă un micuț de 3 ani!” sau “Lăsați-l în pace, nu-i dați atenție!”.

Acest gen de mentalități a fost, probabil, cauzat și de faptul că familiile în cauză au tratat cu superficialitate decizia de a face copii.

Este posibil ca proiecțiile, privind viața în prezența viitorului copil, din mințile părinților respectivi, s-au rezumat doar la imagini despre plimbările cu căruciorul prin parcuri sau cu joaca cu păpușile și mașinuțele.

Nu și-au găsit loc imaginile cu nopțile nedormite, cu renunțările (la petreceri, călătorii, viață socială activă ș.a.), cu prima “părăsire” a micuțului lăsat la creșă/grădiniță, cu complicata viață de școlar, cu alegerea carierei, cu întemeierea unei familii, cu venirea pe lume a nepoților.

Decizia de a face copii înseamnă o asumare de responsabilități și obligații, de acest gen, pentru toată durata vieții.

Așadar “la pachet” cu nou-născutul vin și foarte multe probleme inclusiv posibilul rol de bunici. Cum vor reacționa acești părinți când vor fi puși în fața acestui rol?

Trebuie să reamintesc că niciun pui de om nu a făcut “cerere” ca să vină pe lume. Opțiunea a fost exclusiv a părinților. Dacă l-au adus pe lume, lăsarea lui în grija sorții și în situația de a se descurca singur în viață mi se pare o atitudine lipsită de moralitate.

Opusul categoriei de bunici care nu înțeleg să-și “sacrifice” propria viață în folosul copiilor și nepoților, sunt bunicii care optează pentru sprijinirea copiilor în creșterea nepoților chiar dacă nici ei nu se așteptau să își petreacă viața de pensionar crescând copii.

Pentru cei care ajung în această situație, în mod frecvent, consecințele sunt destul de neplăcute. Viața lor se întoarce cu susul în jos. Nu mai poate fi vorba de călătoriile proiectate sau de o viață socială așa cum poate sperau. Toate activitățile se învârt în jurul nepoților și totul se concentrează pe necesitatea de a le acorda cât mai multă dragoste, căldură, stabilitate și atenție pentru dezvoltarea abilităților acestora.

Uneori, creșterea nepoților poate avea chiar și efecte negative asupra stării de  sănătate a bunicilor: rate mai mari decât cele normale de depresie, insomnie, probleme emoționale și probleme cronice de sănătate precum hipertensiunea și diabetul.

La acestea se pot adăuga sentimentul de epuizare, singurătate și izolare, sentimentul de a avea prea puțină intimitate și prea puțin timp pentru a petrece împreună cu soții, prietenii și alți membri ai familiei.

Există însă și recompense neașteptate. Unii bunici spun că se simt mai tineri din cauza implicării în viața zilnică a copiilor: joaca, cititul poveștilor, participarea la activitățile extrașcolare ș.a.m.d. Ei au, de asemenea, un sentiment de reînnoire a țelului, chiar în momentul vieții când semenii lor, de aceeași vârstă, se simt tot mai puțin folositori.

Deși, din toate cele de mai sus, răspunsul meu la întrebarea de la început se întrevede, îl voi argumenta bazându-mă pe opiniile unui specialist în etică (a se vedea și utildestiut.ro din 28.07.2018).

Este vorba de Christopher Gilbert, profesor de etică la University of Washington care susține că: “Orice decizie care are impact asupra altora, acum sau în viitor, este o alegere etică”.

Din punctul de vedere al profesorului este util să ne gândim la etică imaginând-o ca pe o scară morală. Când te afli pe treapta cea mai de jos a scării, te gândești doar la tine. După ce ai trecut de treapta mijlocie, te gândești și la influența deciziei tale asupra unora sau altora. Pe treptele cele mai înalte ajungi să te întrebi în ce măsură fiecare alegere a ta influențează tot ceea ce te înconjoară.

În acest context, “opțiunea Jane Fonda” se plasează pe prima treaptă a scării morale a profesorului Gilbert.

Cea de a doua opțiune, implică extinderea interesului arătat de la propria persoană asupra mai multor persoane ceea ce înseamnă o treaptă superioară pe scară, deci ea este opțiunea etică.

Fie că veți fi cândva sau sunteți deja bunici, vă doresc ca alegerea atitudinii față de copii și nepoți să vă aducă numeroase picături de fericire.

Don’t worry, be happy!

 

Surse:

1.www.theatlantic.com/family/archive/2018/06/this-is-the-age-of-grandparents/561527/?utm_source=pocket&utm_medium=email&utm_campaign=pockethits

2.devorbacutine.eu/jane-fonda-lectii-dee-viata-atata-vreme-cat-aveti-o-locuinta-si-suficienti-bani-pentru-hrana-imbracaminte-si-utilitati-stati-foarte-bine-ar-trebui-sa-fiti-fericiti/#