29 Sep

Nevoia de Facebook, sau de alte rețele social media, este un fel de narcisism?

„Facebook a revoluţionat piscicultura. Seară de seară, milioane de prieteni, la pescuit de like-uri.”

Valeriu Butulescu

 

Narcisismul este definit ca o iubire de sine excesivă. Termenul provine din mitologia greacă. Într-una din variantele ei, frumosul Narcis, fiul nimfei Liriope  și al râului Cephios s-a îndrăgostit de imaginea sa, reflectată în apă.

“Narcis” de Caravaggio

Încercând o similitudine, oare nevoia noastră, a oamenilor secolului XXI, de a ne vedea reflectată personalitatea de rețelele de socializare nu este similară cu nevoia lui Narcis de a-și vedea permanent imaginea reflectată de apă?

Ce altceva ar putea fi, de exemplu “goana” după like-uri, ori de câte ori plasăm fotografii, observații, articole etc. pe Facebook, decât dorința de a vedea o reflexie a EU-lui nostru?

S-ar putea spune că astăzi, imaginea tipică nu este a cuiva care își privește reflexia în apă ci care privește la un ecran (de smartphone, tabletă sau calculator) care a devenit un focar de social media care ne preia și ne alimentează tendințele narcisiste? Așa pare să fie dar…

Oamenii au folosit de mult timp media pentru a-și vedea propriile reflexii. Cu mult înainte de telefoanele mobile sau chiar de fotografie, oamenii au ținut jurnale, ca o modalitate de a se înțelege pe sine și lumea în care trăiesc.

În secolele al XVIII-lea și al XIX-lea, pe măsură ce jurnalele laice au devenit mai populare, clasa mijlocie a Noii Anglii (SUA), în special femeile, au scris despre viața lor de zi cu zi și despre lumea din jurul lor.

Aceste jurnale nu erau locul în care își consemnau gândurile și dorințele intime ci, mai degrabă, locul unde făceau cronica lumii sociale din jurul lor: ce s-a întâmplat în împrejurimile casei lor, ce au făcut azi, cine a venit în vizită, cine s-a născut sau cine a decedat.

În acest fel, în special datorită femeilor, care nu s-au concentrat pe ele însele, ci pe familiile și comunitățile lor, jurnalul a colectat rutina zilnică a vieții de la mijlocul secolului al XIX-lea.

Spre deosebire de jurnalele ținute astăzi, în cea mai mare parte private, acele jurnale din Noua Anglie erau partajate.

Femeile căsătorite le trimiteau acasă părinților, ca modalitate de a menține relațiile cu rudele. De asemenea, atunci când familia sau prietenii veneau în vizită, nu era ceva neobișnuit să se așeze și să citească din jurnal împreună așa cum nu era ceva neobișnuit ca părinții victorieni  din secolul al XIX-lea să citească adesea cu voce tare la sfârșitul zilei din jurnalele copiilor lor.

Acele jurnale nu era secrete, rezervate doar pentru ochii persoanei care “ținea jurnalul”, ci un mijloc de împărtășire a experiențelor cu alții.

Jurnalele nu au fost singurele mijloace media pe care oamenii le-au folosit pentru a împărtăși altora momente din viața lor.

Albumele de colaje și cele foto, cărțile personalizate pentru copii și chiar prezentarea de diapozitive erau de asemenea moduri în care se făcea acest lucru, în diferite cercuri ale societății, la finele secolului al XIX-lea și în secolul XX.

Toate acestea sugerează că, de când a fost posibil, oamenii au folosit mijloacele media pentru a crea urme ale vieții lor. Făceau acest lucru pentru a se înțelege pe ei înșiși, pentru a observa tendințele din propriul comportament, tendințe care altfel nu rezultau din experiențele trăite.

În general, nevoia aceasta de a crea urme ale existenței noastre este parte a identității noastre și parte a necesităților memoriei noastre active.

În același timp, partajarea evenimentelor lumești, de zi cu zi, poate întări conexiunea socială și familiaritatea. De exemplu, facem o fotografie a primei zile de naștere a copilului nostru. Fotografia nu va reprezenta doar o etapă din dezvoltarea copilului; ea contribuie la întărirea unității și identității familiei. Actul de a lua fotografia și de a o arăta cu mândrie altora întărește sentimentele privind calitatea de părinți buni și atenți.

Dacă comparăm tehnologiile vechi cu tehnologiile noi, care ne permit să ne informăm despre noi înșine și lumea din jurul nostru, putem începe să identificăm ceea ce este cu adevărat diferit în ceea ce privește mediul contemporan atât de “rețelizat”.

Platformele sociale de astăzi pot fi utilizate, în general liber, spre deosebire de jurnalele, albumele și albumele fotografice pe care, în vremea respectivă, oamenii au trebuit să le cumpere.

Utilizarea platformelor diferitelor rețele de social media este subvenționată prin publicitate. Însă, drept urmare, aceste platforme sunt stimulate să încurajeze utilizarea lor pentru ca audiența să fie cât mai mare și pentru ca publicul respectiv să fie cât mai bine „țintit”.

Imaginile, postările și like-urile noastre sunt „comodificate” (atitudini și comportamente prin care oamenii sunt tratați drept “obiecte” sau “bunuri de consum”) adică, ele sunt utilizate pentru a crea valoare prin publicitatea tot mai puternic dirijată.

Desigur, nici utilizarea mass-mediei, de-alungul istoriei sale, pentru a crea urme despre noi înșine nu a avut loc în afara unui sistem comercial.

Oamenii au folosit întotdeauna, produse comerciale pentru a-și descrie viața și a o împărtăși altora. Începutul secolului al XIX-lea era deja plin cu asemenea materiale comerciale care, dacă erau cumpărate, deveneau proprietate privată.

Dar, exemplele de trimitere ale jurnalelor încoace și încolo sau ale părinților victorieni  care citeau zilnic jurnalele copiilor lor, dovedesc că noțiunea de proprietate trebuie altfel văzută.

Accesul comercial la urmele media ale persoanelor avea loc în condiții mult mai complexe. De exemplu, oamenii își cumpărau aparatele de fotografiat și filmul fotografic de la Kodak și, după ce fotografiau, trimiteau filmul la Kodak pentru a fi developat.

În aceste cazuri, deși firma Kodak ar fi avut acces la toate urmele sau amintirile clienților săi, ea nu a comercializat aceste urme în modurile pe care platformele social media le fac astăzi.

Kodak vindea clienților tehnologia și serviciile sale dar nu o făcea în schimbul exploatării urmelor clienților așa cum platformele social media de astăzi folosesc urmele noastre pentru a face reclame și pentru a ne manipula.

Din păcate, în loc ca rețelele social media să ne interconecteze, pur și simplu, ele au devenit o sursă “ocultă” de notificări, încercând continuu să ne atragă atenția cu promisiunea unor conexiuni sociale: este ziua de naștere a cuiva, a apărut un nou mesaj pe Facebook, cineva dă like pe noua poză de profil etc.

Există o industrie de multe miliarde de dolari care ne atrage cu ajutorul gadget-urilor noastre și se bazează pe vechea nevoie umană de comunicare.

Pe de altă parte însă, trebuie să recunoaștem că o astfel de conectivitate socială este într-adevăr reală și, este incorect să presupunem că oamenii sunt din ce în ce mai narcisiști pentru că utilizează aceste platforme.

Împărtășim experiențele noastre cotidiene, deoarece asta ne ajută să ne simțim conectați la alții așa cum am dorit-o întotdeauna.

Dorința de a fi prezenți pe social media este mult mai complexă decât pur și simplu narcisismul. Mediile sociale de toate felurile nu numai că permit oamenilor să-și vadă reflexiile propriilor imagini dar, mai ales, să simtă legăturile lor cu alții.

În concluzie, nu este nimic rău în utilizarea platformelor de social media, atât timp cât acest lucru se realizează între limite care nu sunt patologice și nu fac altceva decât să răspundă nevoii umane de a fi în conexiune cu semenii și de a lăsa urme alte trecerii prin lume.

În aceste condiții, putem beneficia și de picături de fericire spre deosebire de nefericitul Narcis, cu care am început povestea.

Don’t worry, be happy!

Surse:

1.aeon.co/ideas/the-urge-to-share-news-of-our-lives-is-neither-new-nor-narcissistic?utm_source=pocket&utm_medium=email&utm_campaign=pockethits

2.www.digi24.ro/stiri/actualitate/sanatate/nevoia-obsesiva-de-a-face-selfie-uri-este-o-boala-psihica-cu-nume-846147

22 Sep

Ce așteaptă părinții de la școală, note mari și premii sau cunoaștere?

“Fericirea este o recompensă dată celui care n-a căutat-o.

A.P. Cehov

 

Întrebarea din titlu este puerilă pentru că, răspunsul este evident dar, totuși… o folosesc bazându-mă pe constatarea că mulți părinți sunt “vânători” de note și de premii și nu acordă aceeași importanță cunoașterii acumulate de copiii lor în școală.

Acești părinți pot fi recunoscuți prin faptul că sunt gata să reclame orice situație în care copilul lor nu a primit la vreo evaluare din timpul anului școlar nota maximă sau premiul I la sfârșit de an școlar.

Preocuparea lor nu este în niciun fel legată de nivelul real de cunoaștere al copiilor. Ei au fixat drept obiective, pentru trecerea copiilor lor prin școală, obținerea unor carnete de elev pline cu nota maximă și premiul I.

Pentru atingerea acestor obiective nu se dau în lături nici de a-și trata cu o severitate excesivă copiii și nici chiar de la a prolifera tot felul de acuzații la adresa cadrelor didactice, atunci când acestea nu răspund așteptărilor lor.

Cred că aici este momentul să fac precizarea care lipsește din titlu: Școala este furnizoare de CUNOAȘTERE. Notele și premiile sunt produse secundare” în activitatea școlară!

“Produsele/efectele secundare”, alături de cele principale, apar și ele ca rezultate ale oricărei acțiuni pe care o întreprindem.

De pildă, participarea cuiva la o acțiune de voluntariat de eliminare a deșeurilor, cum a fost recent „Let’s Do It România”, are ca țintă principală ecologizarea mediului înconjurător. Pe lângă acest “produs” principal al activității, apar și altele, „secundare”: satisfacția personală, creșterea respectului față de sine, interacțiunea cu efect de socializare cu ceilalți participanți ș.a. Sunt convins că, în cazul niciunui participant, decizia de a lua parte la o asemenea acțiune nu a avut ca bază gândul de a obține produsele secundare menționate.

Thales din Milet

Exemplul de mai sus sugerează și ideea că “produse secundare”, apar în urma acțiunilor oricărei persoane. Mai trebuie spus că, din această categorie de “produse” fac parte și recompensele (inclusiv notele și premiile din sistemul de învățământ). În istoria științei și tehnicii, exemplele care dovedesc valabilitatea acestui lucru sunt nenumărate (ba chiar nenumărabile).

Marele filosof al Greciei antice, Thales din Milet, folosind cunoștințele sale observaționale de astronomie, a prezis că unul dintre ani va avea o climă deosebit de favorabilă pentru producția de măsline. Confirmarea predicției sale, a avut drept consecințe creșterea respectului pe care i    l-au acordat contemporanii săi (care până atunci nu prea au băgat în seamă activitatea lui) și posibilitatea de a aprofunda preocupările sale științifice și filosofice.

Thomas Alva Edison (1847 – 1931) cel mai prolific inventator american (1093 brevete de invenții), a fost un autodidact, însă acest lucru nu l-a împiedicat să realizeze invenții în domeniul electricității (becul cu filament), al telefoniei, al sistemului de transmisie multiplă a telegramelor, al înregistrării mecanice a sunetului (fonograful) și al cinematografiei (kinetoscopul). Academia Americană de Arte și Știință i-a acordat în anul 1895 “Premiul Rumford”  iar în anul 1915 “Medalia Franklin” pentru contribuția sa la binele umanității.

Și ca exemplu din contemporaneitate, americanul Bill Gates, cofondatorul lui  Microsoft Corporation, a primit în anul 2005 de la regina Marii Britanii titlul de “Cavaler al Imperiului Britanic“.

În mod cert, niciunul din cele trei personalități menționate nu a avut niciodată grija recompenselor, cum ar fi bogăția sau succesul dar, strădania de a se perfecționa și de a face ceva nou le-a deschis această cale către “produsele secundare” care au rezultat din acțiunile pe care le-au inițiat.

Este de subliniat faptul că orice activitate se poate solda atât cu efecte secundare intenționate, cât și cu efecte secundare involuntare și, de la această regulă, nu se abat nici activitățile din sistemul de învățământ.

Thomas Alva Edison

Cele mai multe dintre lucrurile pe care le dorim, între care se pot include și obținerea de recompense sau căutarea fericirii, sunt construcții mentale întâmplătoare ale căror definiții sunt în permanentă schimbare.

Ele nu reprezintă ceva fix și nu reprezintă o emoție, un sentiment, o valoare sau un mod universal și veșnic de a exista.

De multe ori definim succesul și fericirea pentru un moment dat dar, ele sunt arbitrare pentru că trăim într-o lume în schimbare continuă și noi înșine ne schimbăm continuu. Am cunoscut tineri care, în anii de școală, au fost caracterizați ca fiind mediocri iar când au terminat facultatea au fost șefi de promoție și au obținut joburi de top.

Prin urmare, orice încercare de a fixa drept țel principal obținerea de recompense, purtătoare de fericire, este greșită. Nu poți să-ți fixezi ca obiectiv pentru un an să trăiești o viață perfectă, sperând că pașii pe care ți i-ai stabilit te vor face să ajungi acolo, pentru că așteptările tale privind o viață perfectă fluctuează în timp ce interacționezi cu realitatea.

Tot așa, nu poți să stabilești pentru copilul tău obiectivul ca să termine un an școlar numai cu medii de 10 și să obțină premiul I. Niciunul dintre personalitățile menționate mai sus nu și-a stabilit obiectivul de a primi niște recompense ci de a aprofunda o anumită zonă a cunoașterii.

Bill Gates

Altfel spus, familiile ar trebui să-și încurajeze copiii în direcția creșterii dorinței de cunoaștere și nu în direcția “vânării” recompenselor.

Este adevărat, recompensele, alături de multe alte produse secundare, sunt cele mai plăcute lucruri din viață dar, ele, aproape niciodată, nu sunt și nu au cum să fie intenții de prim ordin. Ele apar drept consecință a faptului că, într-o anumită perioadă, facem într-un mod valoros și semnificativ, ceea ce trebuie și lăsăm ca lucrurile să meargă înainte.

Cei mai mulți dintre noi ne gândim foarte mult la viitor. Facem planuri, chibzuim și comparăm. Ba mai mult, unii dintre noi, trăim în acest scenariu imaginat de gândire mai mult decât în realitatea din jurul nostru.

Acesta este un instinct uman natural, pe care cei mai mulți oameni se angajează pentru supraviețuire. Dar pentru ca acest joc de gândire să aibă sens, facem ceva care ne dăunează: folosim cuvinte cum ar fi fericirea și succesul și le asociem cu evenimentele imaginate.

Astfel, nu numai că trăim într-o lume ireală, dar folosim această lume pentru a ne călăuzi și în realitate, concentrându-ne pe niște definiții artificiale ale unor făgăduințe care nu au nimic concret.

Economistul britanic John Kay este de părere că obiectivele complexe din cadrul sistemelor economice complexe sunt cel mai bine realizate indirect iar acest lucru se aplică foarte mult și la oameni. El a lansat un concept care este paradoxal dar și de bun simț: “cea mai bună modalitate de a atinge orice obiectiv complex sau larg definit, de la fericire până la prevenirea incendiilor forestiere (aș adăuga și obținerea notelor maxime și a premiilor în anii de școală), este calea indirectă”.

Majoritatea recompenselor sunt efecte secundare și apar pe calea indirectă asupra căreia nu avem niciun fel de  control.

Pentru a lua decizii optime, orice persoană ar trebui să-și concentreze atenția asupra a ceea ce poate controla, ceea ce însă nu prea are de-a face cu fericirea, succesul sau orice altă dorință lumească.

În anii de școală ceea ce se poate controla este menținerea permanentă a interesului copiilor pentru cunoaștere.

O mare parte din viitorul imaginar pe care uneori îl construim este o risipă de energie și resurse mentale, deoarece singurul loc unde putem controla ceva este în realitatea prezentă iar restul trebuie lăsat pe seama “produselor secundare”.

Acest lucru nu înseamnă că nu ar trebui să ne străduim să fim mai buni sau că nu merită să ne îndeplinim dorințele dar, nu trebuie să uităm că lucrurile cele mai bune din viață nu apar întotdeauna ca răspunsuri la intențiile noastre și la țelurile pe care ni le fixăm.

Sper  să aveți parte de cât mai multe asemenea lucruri bune purtătoare de picături de fericire!

 

Don’t worry, be happy!

 

Surse:

  1. designluck.com/byproducts/
  2. ro.wikipedia.org/wiki/Thales_din_Milet
  3. ro.wikipedia.org/wiki/Thomas_Alva_Edison
  4. ro.wikipedia.org/wiki/Bill_Gates
  5. en.wikipedia.org/wiki/Obliquity_(book)
15 Sep

De ce îi judecăm pe alții mai sever decât pe noi înșine?

Omul care a comis o eroare și nu o îndreaptă comite o altă eroare și mai mare.”

Confucius

 

Există o prejudecată cognitivă pe care psihologii sociali o numesc “eroare fundamentală de atribuire” și o definesc ca fiind tendința noastră de a-i judeca pe alții diferit de modul în care ne judecăm pe noi înșine.

Ea este, potrivit filosofului american dr. Cristina Bicchieri, “tendința de a crede că ceea ce oamenii fac reflectă cine sunt ei”.

Această predispoziție cognitivă are câteva forme. De prima se poate vorbi atunci când lucrurile merg prost.

Când eșuăm, avem tendința să credem că lucrurile s-au întâmplat așa din cauza unor circumstanțe aflate în afara controlului nostru. În schimb, atunci când alții eșuează, avem tendința să credem că este rezultatul unor alegeri proaste sau că e vorba de persoane de calitate proastă.

Fie, de exemplu, pierderea unui concurs de selecție pentru un job. Eșecul nostru îl justificăm prin circumstanțe de genul: prea puțin timp avut la dispoziție pentru pregătire sau bibliografia ne-a fost pusă la dispoziție cu mare întârziere sau starea de sănătate nu ne-a permis să ne pregătim.

Când e vorba de un alt concurent, suntem convinși că eșecul lui se datorează incapacității sale de a se pregăti sau lipsei lui de preocupare pentru pregătire  sau faptului că nu are aptitudini pentru job-ul respectiv.

Al doilea tip de “eroare fundamentală de atribuire” apare atunci când lucrurile merg bine.

Când avem succese, avem tendința să credem că ele se datorează talentului și muncii noastre stăruitoare.

Asta ar putea fi adevărat dar, atunci când alții reușesc, predispoziția noastră tinde să ne facă să credem că cealaltă persoană a avut noroc sau a fost privilegiată într-un fel.

“Prietenul din liceu care a devenit o mare vedetă TV sau prietenul care acum este managerul general al unei companii ce apare în Forbes România, au fost la momentul potrivit exact la locul potrivit, nu?”

Cum s-ar explica existența acestei prejudecăți cognitive, faptul că avem tendința ca nouă înșine să ne acordăm beneficiul incertitudinii în timp ce nu facem același lucru și pentru ceilalți?

În primul rând, este greu să vezi lucrurile în mod clar atunci când nu deții toate informațiile. Noi vedem doar o fărâmă a lumii din jurul nostru.

Atunci când alții eșuează, ni se pare că iese în evidență faptul că ei sunt cauza problemei. Nu vedem toate circumstanțele care au contribuit la ceea ce s-a întâmplat.

Când este vorba de greșelile noastre, suntem pe deplin conștienți de factorii aflați în afara controlului nostru, prin urmare, vedem cu exactitate contextul în care am ajuns “pe picior greșit”.

Pe de altă parte, credința că succesele se datorează propriei noastre “măreții” ne sporește încrederea în sine, ne face să ne simțim bine și ne îmbunătățește reputația printre oamenii din jurul nostru.

Se pare că această creștere a încrederii ne poate aduce beneficii și poate chiar să servească evoluției noastre. Cercetătorii cred că ea ne poate ajuta să ne asumăm riscuri benefice, schimbând percepția noastră despre ceea ce suntem capabili.

De exemplu, un studiu realizat în rândul absolvenților de facultate încă neangajați a condus la concluzia că absolvenții care și-au pus succesele pe seama propriilor calități au avut șanse mult mai mari să-și găsească un loc de muncă decât cei care au avut tendința de a se autoînvinovăți pentru eșecuri.

Cercetătorii cred că tinerii care au văzut lucrurile într-un mod mai egocentric au fost mai motivați și optimiști cu privire la viitorul lor.

În timp ce „eroarea fundamentală de atribuire” comportă beneficiile menționate, când vine vorba de modul în care ne gândim la alții ea este defavorabilă.

Conștientizarea acestei tendințe ne poate ajuta să o punem în locul ei. Iată două modalități de a face acest lucru:

  1. Prin recunoașterea rolului șanselor

Vorbeam de faptul că datorită „erorii fundamentale de atribuire” reușitele altora le vedem uneori ca fiind jocul șanselor. Dar oare noi înșine nu am avut parte de nenumărate șanse?

Nu mai departe decât apariția noastră pe lume. Șansa fiecăruia dintre noi a fost de aproximativ unu la 200 de milioane (1/200.000.000) și totuși am ieșit câștigători grație acestui joc al șanselor.

(Pentru a fecunda ovulul feminin, este nevoie de un singur spermatozoid. O ejaculare normală elimină aproximativ 200 de milioane de spermatozoizi. Unul singur este cel căruia îi datorăm propria noastră existență.)

În altă ordine de idei, întâmplarea face ca fiecare dintre noi să existe în cel mai sigur, mai sănătos, cel mai bine educat și mai echitabil moment din istoria omenirii.

Sigur, lucrurile în lume sunt departe de a fi perfecte, dar pentru persoana obișnuită, perioada de acum este mult mai bună decât oricare alta din istoria omenirii de până acum.

Amintindu-ne cât de multe lucruri din afara controlului nostru “merg înainte”, ne poate ajuta să ne simțim mai recunoscători și ne reamintește de cât de norocoși suntem pentru că șansa ne-a surâs de atâtea ori.

Astfel explicarea realizărilor altora exclusiv pe baza rolului șanselor nu pare să fie cea mai potrivită atitudine. Atitudinea corectă cu privire la rolul pe care îl joacă șansele în viața noastră ne poate ajuta să cultivăm un punct de vedere mai imparțial.

  1. Prin dezvoltarea empatiei

Altfel spus, greșelile generate de „eroarea fundamentală de atribuire” pot fi diminuate prin încercarea de a te pune în locul celuilalt.

Cercetările arată că este mult mai probabil să “o dăm în bară” din cauza “erorii fundamentale de atribuire” atunci când pe alții îi judecăm rapid.

Data viitoare când vom fi critici față de comportamentul altcuiva, blamându-l pentru cine este în loc de pentru ceea ce a făcut, ar trebui să încercăm să fim mai empatici.

S-a constatat că empatia reduce “eroarea fundamentală de atribuire”. Cercetătorii sunt de părere că plasarea cu gândul “în pielea persoanei”, pe care o învinuim pentru o anumită manifestare, ne face mai buni și mai puțin critici.

De exemplu, dacă se întâmplă ca o mașină să ne taie calea în trafic, punându-ne astfel în dificultate, este posibil ca manevra respectivă să o fi făcut un “ticălos” de șofer dar, la fel de posibil, este ca ea să se fi datorat unei femei aflate în travaliu.

Desigur, nu vom ști niciodată dar, oricum, dacă totul a trecut cu bine de ce să nu considerăm că este vorba de a doua variantă? Mânia noastră nu va schimba modul respectivei persoane de a conduce în schimb nouă ne provoacă un stres excesiv.

Înainte de a judeca rapid și implicit negativ, ar trebui să încercăm să gândim o poveste alternativă aflată în spatele motivului pentru care cineva s-ar putea comporta într-un mod criticabil.

Nu contează dacă povestea este ciudată sau irațională dar, este un scenariu care ar putea fi valabil și pentru noi înșine.

Oamenii par să fie determinați genetic să comită “eroarea fundamentală de atribuire”. Eroarea a evoluat pentru a ajuta la supraviețuirea noastră prin consolidarea încrederii și reputației noastre. Cu toate acestea, această prejudecată cognitivă ne poate răni atât pe noi cât și pe alții.

Dacă îi dăm această posibilitate, ea ne poate face să ne simțim prost, să ne confruntăm cu mai multe probleme din cauza repercusiunilor mâniei noastre sau să ne strice ziua.

Așa cum am arătat, există modalități prin care putem lupta împotriva acestei tendințe și putem trăi o viață mai fericită și mai empatică.

Din acest motiv, iubite cititorule, data viitoare când te surprinzi că îți pierzi răbdarea, că ești tentat să te uiți urât la cineva sau să o judeci ca pe o persoană rea, să-ți amintești că este o ființă, la fel ca tine.

Oferă-i beneficiul îndoielii și pune-te în pielea ei, chiar dacă pentru asta este nevoie de puțin efort. O asemenea atitudine te va face să te simți mai bine și vei avea mai multe șanse de a beneficia de picături de fericire.

Don’t worry, be happy!

 

Surse:

  1. www.nirandfar.com/2018/09/fundamental-attribution-error.html?utm_source=pocket&utm_medium=email&utm_campaign=pockethits
  2. www.scientia.ro/homo-humanus/introducere-in-psihologie-russell-a-dewey/4320-eroarea-fundamentala-de-atribuire-.html
  3. psihologsabinadumitrescu.ro/2013/04/26/eroarea-fundamentala-de-atribuire/
08 Sep

Recunoaștem sau nu, toți suntem religioși!

Omul religios începe cu credinţa în Dumnezeu, iar omul de ştiinţă sfârşeşte cu credinţa în Dumnezeu.”

Emil Cioran

 

Scriitorul și profesorul universitar american David Foster Wallace (21.02.1962 – 12.09.2008) a susținut într-un discurs ținut în 2005, la un eveniment academic că, într-un fel, toți oamenii sunt religioși: “În tranșeele de zi cu zi ale vieții adulte, nu există de fapt nici un ateism. Nu există nicio ființă care să nu se închine. Toată lumea se închină. Singura alegere pe care o avem este la ce să ne închinăm.”

În mod constant, cu mai mult sau mai puțin succes, încercăm să înțelegem lumea din jurul nostru. În acest demers, poate fi folositor un cuvânt din domeniul lingvisticii cognitive: hypocognition = hipocunoaștere (adică imposibilitatea de a comunica reprezentări cognitive și lingvistice, deoarece nu există cuvinte pentru anumite concepte.).

Cineva a făcut o observație amuzantă și anume că, mai nou, în vederea unor exprimări mai elegante, se folosește cuvântul “hipocunoaștere” pentru a înlocui cuvântul „prostie”. Evident că lingvistica cognitivă nu acest sens îi atribuie.

Cuvântul hipocunoaștere (și opusul său, hipercunoaștere) a fost inventat de psihiatrul și antropologul american Robert Levy care, l-a lansat în cartea sa din 1973, Tahitians: Mind and Experience in the Society Islands.

După 26 de luni de studiu, Levy a descris tahitienii ca fiind lipsiți de cuvinte pentru a descrie întristarea sau vina și, ca urmare, oamenii care au suferit pierderi personale sunt descriși ca fiind bolnavi sau ciudați, în loc de întristați.

Levy a ajuns și la concluzia că lipsa posibilității de a gândi și de a exprima întristarea a contribuit la rata de sinucidere ridicată la tahitieni, în vremea respectivă.

Unul dintre cele mai puternice motive pentru care ne “închinăm” este că trăim într-o lume pe care nu o înțelegem pe deplin.

(Vă amintiți? Anticii se închinau la o mulțime de zei, fiecare dintre zei constituind răspunsul la o problemă de hipocunoaștere.)

În consecință, suntem cu toții hipocognitivi față de unul sau altul dintre aspectele acestei lumi complexe și ciudate. Și atunci ce facem?

Ne așternem un fundament, unul bazat pe o anumită credință și apoi, ne construim viața deasupra lui. De exemplu, așternem drept fundament credința în Dumnezeu sau în rațiune sau în iubire și apoi, folosim credința respectivă pentru a alimenta acțiunea, angajamentul și orientarea, ignorând în mod convenabil faptul că poate însăși sursa fundației noastre este încă hipocognitivă față de celelalte părți ale realității.

Chiar și oamenii care nu vorbesc deschis despre asta se “închină” la ceva, lucru ce poate fi identificat în acțiunile lor de zi cu zi și, trebuie să recunoaștem că, nimeni nu ar putea supraviețui prea mult dacă nu s-ar „închina” la nimic.

Cel mai bun lucru pe care îl putem face este să ne asigurăm că obiectul „închinăciunii” nu ne conduce pe o cale dificilă sau fără de întoarcere.

Mintea umană este condusă de întrebări și răspunsuri. Ele determină ce are și ce nu are sens. Dacă formulăm o întrebare la care primim răspuns, putem ajunge temporar la o concluzie fericită.

Problema este însă că, indiferent de răspunsul acceptat, putem să punem întotdeauna o altă întrebare și apoi alta și alta. Fiecare răspuns poate fi redeschis cu o nouă întrebare.

Având în vedere cât de vast este universul și de fapt cât de puțin înțelegem din el, acest joc poate fi jucat din nou și din nou și, în mod cert, nu ne va conduce la vreun rezultat.

(Exemple de întrebări auzite frecvent: „Există viață după moarte?”, “Ce a fost primul, oul sau găina?” “Care este sinonimul cuvântului „sinonim”?”, “Ce numără oile când nu au somn?”)

Făcând abstracție de nenumăratele exemple de întrebări fără răspuns, sau cu răspuns greu de dat, ca și cele de mai sus, există întotdeauna, pentru fiecare dintre noi, întrebări fundamentale la care căutăm răspuns.

Ceea ce ne distinge pe unii de alții, în ceea ce privește obiectul „închinăciunii” noastre, este momentul în care considerăm că am găsit ultimul răspuns și nu mai punem întrebarea următoare.

Cele mai multe religii sunt clare în a numi ultimul răspuns “Dumnezeu”. Cei care se referă la știință, se opresc probabil la “Complexitate” sau poate „Big Bang” ca ultim răspuns.

Decât să acceptăm că nu știm, sau nu putem ști, mai degrabă ridicăm obiectul închinăciunii noastre la un nivel aflat dincolo de ceea ce este rezonabil.

Este important de precizat că știința, în întregul ei, recunoaște cu modestie ceea ce nu știe dar, mulți oameni care se închină științei – și prin extensie rațiunii – îi atribuie în mod eronat un nivel de adevăr care nu a fost și poate nici nu se va putea atinge vroedată.

Nicio modalitate de închinare nu poate susține în mod rezonabil că este vorba despre adevărul absolut. Și, pentru că multe lucruri diferite funcționează în funcție de context și de persoană, merită să ne păstrăm mintea deschisă, chiar dacă am soluționat, în mod confortabil, răspunsul nostru personal la ultima întrebare.

Răspunsurile „Dumnezeu”, „Complexitate”, sau altele, ar putea fi într-un fel eficiente, dar o minte deschisă elimină tendința de a le considera ancore rigide care ne opresc să mai punem întrebări suplimentare.

Mintea noastră se pare că este programată să fie religioasă și orice religie, fiind un răspuns la ultima întrebare (adică întrebarea după care nu mai poate urma alta), este utilă în măsura în care este funcțională. Și dacă este într-adevăr așa atunci suntem cu toții religioși, indiferent dacă ne place să spunem asta sau nu.

Afirmația că toți suntem religioși a pornit de la întrebarea “La ce ne închinăm?”, o întrebare la care toți răspundem fie explicit, prin respectarea perseverentă a unui cadru filosofic, fie implicit, prin modul în care trăim și prin lucrurile cărora le acordăm atenție.

De exemplu sunt multe persoane care se închină la bani iar altele se închină la frumusețe (nici nu s-ar putea explica altfel “goana după siluetă”, cu consecințele sale favorabile sau nefaste).

Fiecare dintre noi are propriul răspuns la întrebarea “La ce ne închinăm?”  chiar dacă nu îl etichetează în mod explicit. Ceea ce este important nu este că îl numim Dumnezeu, rațiune, complexitate, iubire, știință, umanism sau altă forță unificatoare ci că ne dăm seama că de fapt trăim într-un mod care implicit presupune existența unei fundații sub toate acestea.

Trăind într-o lume pe care nu o înțelegem avem nevoie de un fel de mecanism care să ne ofere o ancoră pentru credințele noastre.

Ancora pe care o alegem ne poate oferi putere, orientare și multe picături de fericire.

Don’t worry, be happy!

 

Surse:

1.medium.com/personal-growth/the-most-important-question-in-your-life-1a3fcd2183ec

2. en.wikipedia.org/wiki/Hypocognition

01 Sep

Sunt oare corecte relațiile noastre?

„A te mândri cu relațiile tale înseamnă a recunoaște cât valorezi fără ele.”

Emil Cioran

 

Reiau afirmația lui Aristotel cum că “omul este, prin natura sa, un animal social”. Pornind de aici, este esențial și nimic neobișnuit să căutăm relațiile cu semenii noștri.

În legătură cu această problemă, am dat peste părerile filosofului Martin Buber care m-au pus pe gânduri. Pentru a sublinia că nu este vorba de părerile unei persoane oarecare, precizez că Martin Buber  (1878-1965) a fost un filosof israelian născut în Austria și a fost nominalizat de 17 ori pentru Premiul Nobel: de 10 ori pentru literatură și de 7 ori pentru pace.

Cea mai faimoasă dintre lucrările sale este un eseu de întinderea unei cărți, tradus în limba engleză cu titlul  I and Thou (Eu și Tu).

Obiectivul lui Buber a fost acela de a stabili o distincție între modul în care fiecare dintre noi, ca subiect, interacționează cu alte persoane (care sunt și ele subiecți individuali) ba chiar și cu obiecte din lumea înconjurătoare.

Premisa sa de bază a fost că viața este lipsită de sens fără relații. Însă, relațiile pot fi de mai multe tipuri și e bine să încercăm să ne clarificăm acest lucru.

În fapt, orice legătură este o relație, iar unele dintre aceste conexiuni, în special cele legate de dragoste, sunt mai bune decât altele. Buber a exprimat asta cu următoarele cuvinte:

“Sentimentele sălășluiesc în om; dar omul sălășluiește în dragostea lui. Aceasta nu este o metaforă, ci adevărul adevărat. Dragostea nu se agață de Eu-l meu în așa fel încât să am un Tu numai pentru “satisfacția” pe care mi-o oferă, pentru a-mi fi obiect; dragostea este între Eu și Tu. Omul care nu cunoaște acest lucru, nu știe ce este dragostea, chiar dacă îi atribuie sentimentele pe care le trăiește, de care se bucură și prin care se exprimă”.

O primă categorie de relații Buber o denumește relații Subiect-Obiect (I–It relationships). Acestea sunt relațiile pe care, după părerea lui, nu poate fi bazată o dragoste reală.

Într-o relație simplă I – It, există două entități: un subiect (I=Eu) și o ființă sau un obiect (It). În această relație nu există un dialog adevărat, ci doar un monolog.

Relația aceasta este bazată pe senzație, utilitate și experiență. Obiectul în cauză nu contează în mod real, el există doar pentru a satisface capriciile, dorințele și nevoile subiectului.

Cele mai comune relații Subiect-Obiect includ diferitele legături pe care le dezvoltăm, unii dintre noi, chiar și cu obiectele neînsuflețite din viața noastră.

De exemplu, sunt persoane care își tratează telefonul ca pe ceva însuflețit. Dar, telefoanele sunt doar părți ale mediului nostru și au doar rostul de a ne oferi unele beneficii materiale.

Se întâmplă însă, poate chiar frecvent, ca și relațiile pe care le avem cu alți oameni (ei înșiși subiecți) să urmeze o dinamică Subiect-Obiect. Este însă de subliniat că într-o astfel de relație, dialogul nu este cu adevărat onest.

În orice caz, este mare deosebirea dintre o conversație “curgătoare” și autentică între două persoane și o conversație care este plată, tranzacțională și are loc numai pentru a servi unui scop.

A doua categorie de relații, definită de Buber, o constituie relațiile denumite de el relații I-Thou sau I-You  (I = Eu; Thou = Tu) care sunt “limanuri” cu semnificație reală și care, de fapt, conțin semințele iubirii mature.

Într-o relație Eu-Tu, spre deosebire de relația Subiect-Obiect, se poate vorbi de coexistența vie și indiscretă între două subiecte individuale.

Ele se tratează reciproc ca oameni care se angajează într-un dialog care merge înainte și înapoi într-un mod nedefinit. Cele două ființe autentice se și “ciocnesc” dar numai pentru a crea ceva care este dincolo de concretizare.

Nu există o structură sau formă inerentă care să limiteze o relație Eu-Tu. Cu trecerea timpului, ea evoluează pur și simplu și ce doi subiecți cresc împreună.

Dacă pentru o relație Eu-Obiect, scopul identificării unui obiect discret este să-l poți utiliza și apoi să te poți separa de el, o relație Eu-Tu, cu lipsa ei de limite, înseamnă, într-un anumit sens, că ea este de așa natură încât ești răspunzător tot timpul pentru ea.

După concepția lui Buber, sentimentele, senzațiile și experiențele se nasc în interiorul nostru și se mișcă spre exterior (în relația Eu-Obiect), pe când iubirea, există în afara noastră, în spațiul care este creat între noi (un Subiect) și un alt Subiect. Ea este născută în lumea exterioară și se mișcă spre interiorul nostru.

Atunci când vedem pe cineva mai degrabă ca pe un Subiect decât ca pe un Obiect, ne deschidem către posibilitatea schimbării și a transformării propriei noastre persoane. Este vorba, în acest caz, mai degrabă de o creștere armonioasă decât de o tranzacție.

Într-o lume caracterizată din ce în ce mai mult de conexiuni, sursa esențială a acestor conexiuni, din viața noastră, contează foarte mult. Cei buni adaugă mai mult decât iau iar cei răi iau mai mult decât dau.

Relațiile Subiect-Obiect, deși ocazional utile, se bazează pe un fundament de senzație și utilitate. Ele servesc unei funcții, iar funcția nu este întotdeauna importantă. Nu este ceea ce creează creșterea, nici ceea ce adaugă adevărata semnificație vieții noastre.

O relație adevărată, sensibilă poate exista numai într-o interacțiune Subiect-Subiect, cu un dialog bidirecțional în care limitele indiscrete permit să se creeze un spațiu pentru ceea ce numim iubire.

Trebuie însă subliniat faptul că, în viața reală, separarea în cele două tipuri de relații nu există în mod clar și aproape toate relațiile oscilează între o interacțiune Subiect-Obiect și o interacțiune Eu-Tu.

În acest context, scopul nostru nu trebuie să fie cel de a minimiza sau elimina întotdeauna toate interacțiunile Subiect-Obiect. Trebuie să fim cinstiți în privința a ceea ce este important și în ce context iar în consecință să recalibrăm situația.

Oricum, relațiile noastre modelează totul, de la felul în care interacționăm cu oamenii, cu locurile și cu lucrurile până la felul în care ne aflăm în legătură cu arta, tehnologia și cultura. Într-un fel, suntem ceea ce suntem ca urmare a relațiilor noastre, cu alte cuvinte, ca urmare la ceea ce ne conectăm.

Multe conexiuni în viață sunt lipsite de importanță. Dar, cele importante funcționează întotdeauna și sunt aducătoare de picături de fericire.

Don’t worry, be happy!

Surse:

1.designluck.com/martin-buber/

2.en.wikipedia.org/wiki/Martin_Buber