27 Oct

Știți câte cărți am putea citi într-un an în timpul pierdut cu fleacuri?

„Găsesc televiziunea foarte educativă. De fiecare dată când cineva deschide televizorul mă duc în altă cameră să citesc o carte.

Julius Henry „Groucho” Marx

 

În articolul precedent făceam un fel de apologie cititului, menționând virtuțile sale. În acest context, probabil că unii cititori s-au gândit că “totul sună frumos dar, în lumea actuală, cu heirupismul  vieții de zi cu zi, când să mai citesc?”

Warren Buffett, unul dintre cei mai bogați (probabil și foarte ocupați) oameni din lume, citește foarte mult, afirmând adesea că, în perioada sa de formare devora peste 600 de pagini pe zi, putând ajunge și la 1000!

Când cineva l-a întrebat despre secretul succesului său în afaceri, Buffett a arătat spre un teanc de cărți și a spus: “Citiți 500 de pagini ca acestea în fiecare zi… Toți o puteți face, dar…”

O persoană medie, să-i zicem Gheorghe, auzind sfatul lui Buffett, ar reacționa, probabil, spunând: “Nici vorbă! Asta este imposibil!”

Oare îndemnul „Toți o puteți face!”, din recomandarea miliardarului, conține ceva realist?

Bineînțeles, nu trebuie să uităm că el este o personalitate de top deci, performanțele sale, și în domeniul cititului, se înscriu în mod cert în rândul performanțelor strălucite.

Cititul a 500 de pagini pe zi înseamnă 365 x 500 = 182.500 de pagini pe an, adică circa 730 de cărți (am considerat că întinderea medie a unei cărți de non-ficțiune, preferate probabil de el, este de 250 de pagini).

Pornind de aici, sunt convins că, pentru o persoană obișnuită cititul unui număr de aproximativ 180 de cărți pe an, cam un sfert din performanța lui Warren Buffett, nu ar însemna ceva extraordinar. Oricine o poate face. Se poate dovedi prin câteva calcule simple.

Gheorghe, și în acest caz, ar continua, probabil, fără să se gândească prea mult, să găsească motive pentru a-și justifica punctul de vedere.

Aceste motive ar putea fi de genul “Sunt prea ocupat”, “Nu sunt destul de inteligent” sau “Cărțile nu sunt pentru mine”.

Dar să judecăm mai profund! Mai întâi să vedem de cât timp este nevoie pentru citirea a 180 de cărți pe an?

Așa cum se poate vedea la accesarea oricărui articol, și de pe acest blog, programul de calculator indică timpul estimat pentru citirea numărului de cuvinte ale articolului respectiv (de exemplu, pentru cele 1436 de cuvinte ale articolului precedent, timpul de citire indicat este de 5,45 minute).

Programul ia în calcul, în acest caz, o viteză de citire de aproximativ 260 de cuvinte pe minut. În general, viteza medie de citire se consideră că este cuprinsă între 200 și 400 cuvinte pe minut. (Oricine își poate determina viteza de citire cronometrând durata de citire a unui text cu un număr de cuvinte cunoscut.)

Aici mi se pare interesant de menționat că John Kennedy, fostul președinte american, a fost unul dintre cei mai rapizi cititori din lume. El era capabil să citească 12.000 de cuvinte pe minut.

O carte obișnuită (de ficțiune) are în medie cam 64.000 de cuvinte (sigur nu este vorba de cărți precum Război și pace, a lui Lev Tolstoi, care are 587.287 de cuvinte sau seria Harry Potter care are peste 1.000.000 de cuvinte etc.).

Prin urmare, 180 de cărți înseamnă 180 x 64.000 = 11.520.000 de cuvinte. Citirea lor ar necesita un timp de 11.520.000 : 300 = 38.400 minute (am folosit o viteză medie de citire de 300 de cuvinte/minut) sau, 38.400 : 60 = 640 ore.

Deci, într-un an, ca să citim 180 de cărți, ar trebui să petrecem aproximativ 640 de ore citind. Vi se pare mult?

Este posibil să apară un blocaj în mintea noastră: “asta înseamnă cam 100 de minute pe zi?”. De unde să ne luăm 100 de minute pe zi pentru citit?

Un studiu realizat în 2013 de cei de la Morgan Stanley  (una dintre cele mai mari și importante bănci de investiții din lume, cu sediul în New York) în 30 de țări (“bineînțeles”, România  nu figurează printre țările luate în studiu) relevă faptul că oamenii petrec zilnic în medie 141 de minute pe telefon și 50 de minute pe tabletă.

Variațiile sunt însă destul de mari de la o țară la alta. De exemplu, cel mai mult timp și-l petrec pe gadgeturi indonezienii iar cel mai puțin italienii.

Indonezia

(minute)

Italia

(minute)

Ungaria

(minute)

TV

132

89

98

Laptop + PC

117

85

112

Smartphone

181

109

90

Tablet

110

34

48

Total

(minute)

540

317

348

Deoarece noi nu figurăm în studiu, situația de la noi o putem considera similară cu cea a vecinilor noștri unguri cu care, din punctul de vedere urmărit, probabil, ne asemănăm.

Cele aproape 200 de minute pe zi petrecute pe telefon și tabletă, conform studiului menționat, relevă faptul că lumea își pierde circa 1200 de ore pe an, cu fleacuri fără valoare. În timpul acesta a-ar putea citi circa 300-400 de cărți din care, în mod cert, se pot învăța mult mai multe.

Acesta este adevărul simplu din spatele citirii: nu este așa de greu și oricine ar putea să-și facă timp, pentru a citi mai mult, dacă ar dori. Partea, să-i zicem înfricoșătoare, parte pe care poate toți o ignorăm, este că suntem prea dependenți, prea slabi și prea sustrași de la a face ceea ce știm cu toții că ar fi mai important de făcut.

Pentru a citi mai mult ar trebui să “rupem” din timpul consacrat telefonului,  Facebook-ului, Twitter-ului sau unor seriale fără valoare.

Este adevărat, este ușor să faci teorie sau să dai sfaturi. Mai greu este cu practica.

Mass-media este concepută pentru a ne face dependenți și depășirea acestei dependențe poate fi la fel de dificilă ca renunțarea la droguri.

Un prim pas care ne-ar putea ajuta în creșterea timpului petrecut cu cititul ar fi cel care ar face ca mediul nostru să fie în concordanță cu dorința noastră. Altfel spus, ar trebui să eliminăm toate acele lucruri din ambianță care ne pot distrage atenția și să punem cărțile cât mai la îndemână ca să le facem cât mai ușor de accesat.

O altă schimbare salutară ar fi cea legată de obiceiurile noastre. Dacă obiectivul nostru este de a citi mai mult, nu putem fi pretențioși în legătură cu locul în care citim sau cu mediile pe care le utilizăm pentru citit fie că este vorba de cărți clasice (pe suport de hârtie), cărți în format electronic, audiobook-uri etc. Iar cititul poate să aibă loc și pe bănci în parc, în autobuze… oriunde.

Și, ca să mai atenuez impactul ideii că ar fi necesar să citim 180 de cărți pe an, cred că și cititul unei cărți pe săptămână, adică 52 de cărți pe an, ne poate furniza multe picături de fericire.

 

Don’t worry, be happy!

 

Surse:

1.qz.com/895101/in-the-time-you-spend-on-social-media-each-year-you-could-read-200-books/?utm_source=pocket&utm_medium=email&utm_campaign=pockethits

2.efoartebine.ro/cum-sa-citesti-50-de-carti-intr-un/

3.www.yoda.ro/mobile/cat-timp-pierzi-zilnic-pe-telefon-te-vei-speria-cand-o-sa-afli.html

20 Oct

Credeți în virtuțile vindecătoare ale cititului?

„Cel mai mare bine pe care adulţii pot să-l facă – urmaşilor lor şi societăţii – este să le citească copiilor.“

Carl Sagan

 

A vorbi despre posibilitățile de a ne vindeca de unele afecțiuni prin citit pare o exagerare dar totuși…

Ideea privind vindecarea prin citit a circulat din cele mai vechi timpuri. În urmă cu aproape 5000 de ani, la Teba, pe frontispiciul marii biblioteci, era scris: „Cartea, leac pentru suflet!”

Aplicarea în practică a ideii a început să se impună din secolul al XIX-lea, când Sigmund Freud a început să folosească literatura în timpul sesiunilor de psihanaliză.

După primul război mondial, soldaților traumatizați, întorși de pe front, li s-a prescris adesea un curs de lectură iar bibliotecarii din Statele Unite au fost instruiți cu privire la modul de a recomanda cărți veteranilor din Primul Război Mondial.

În anul 1916, publicistul american S.M.Crothers, prezintă în revista Atlantic Monthly, sub titlul A literary clinic  un fel de interviu cu prietenul său preotul dr. Bagster, un practicant timpuriu al unei terapii care din acel moment a devenit cunoscută sub denumirea de biblioterapie.

“Biblioterapia este … o știință nouă”, explică dr. Bagster. “O carte poate fi un stimulent sau un sedativ, un iritant sau un soporific. Ideea este că trebuie să vă facă ceva și ar trebui să știți ce.”

În cursul secolului XX, biblioterapia a fost folosită în moduri diferite în spitale și biblioteci și, mai recent, a fost preluată de psihologi, de lucrători în domeniul îngrijirilor sociale și de medici, ca un mod viabil de terapie.

Biblioterapeutul însă nu recomandă cărți pacientului fără să-i facă în prealabil o anamneză. Așa cum un medicament prescris unui bolnav nu este sigur că are același efect și asupra altuia, rețetele medicale fiind specifice fiecărui bolnav, tot așa, nici literatura recomandată la grămadă ca de exemplu “cărți pentru persoane suferinde de anxietate” pot să nu aibă același efect în cazul suferinzilor de aceeași afecțiune.

În Marea Britanie, Ella Berthoud și vechea ei prietenă și colegă, la Universitatea Cambridge, Susan Elderkin, au început să-și prescrie una alteia romane pentru a se vindeca de “inimă zdrobită” sau de nesiguranța în carieră.

Timp de mai mulți ani, ele și-au recomandat reciproc cât și familiilor și prietenilor lor romane, iar în 2007, când filozoful Alain de Botton, un coleg de facultate de la Cambridge, se gândea să deschidă School of Life, i-au dat ideea de a conduce o clinică de biblioterapie.

La ora actuală există o rețea de biblioterapeuți selectați și instruiți de Berthoud și Elderkin, afiliați la School of Life, care lucrează în întreaga lume, de la New York la Melbourne.

Cele mai frecvente afecțiuni aduse în atenția lor de către pacienți sunt momentele de tranziții din viață și suferințele cauzate de o pierdere. De asemenea, mulți caută ajutor pentru a se adapta la statutul de părinte.

“Aveam un client în New York, un bărbat care își îngrijea copilul mic și era îngrijorat din cauza responsabilității pe care o avea pentru o asemenea ființă minusculă”, spune Berthoud. “Am recomandat ‘Room Temperature  de Nicholson Baker, care este despre un bărbat care-și hrănește bebelușul cu biberonul și meditează la misiunea de tată și, bineînțeles, Să ucizi o pasăre cântătoare’, pentru că Atticus Finch este tatăl ideal în literatură.”

În România, la ora actuală, “biblioterapia” se cam rezumă la recomandări de cărți date de bibliotecari, librari, psihologi sau pasionaţi de lectură care, au constatat din propria experienţă că pot ajuta astfel pe cineva.

Reiau ideea că asta nu înseamnă biblioterapie și insistențele de genul “trebuie să citeti neapărat cartea X sau Y” nu țin cont că pentru oameni diferiți aceeași carte înseamnă lucruri diferite, sau pentru aceeași persoană o carte poate însemna lucruri diferite în momentele diferite ale vieții.

De exemplu, s-ar putea, ca o carte citită la vârsta de 20 de ani să ne fi plăcut foarte mult dar recitită la 40 de ani să nu ne mai placă sau chiar să o urâm.

Dacă e să ne comparăm cu alții, cei de la School of Life le cer clienţilor să completeze un chestionar, apoi li se recomandă un număr de cărţi, iar prescripţia completă este dată câteva zile mai târziu. Primii paşi au rolul de a se cunoaşte cât mai detaliat cititorul. În acest context, interesul biblioterapeutului se întinde până la istoria familiei “pacientului”.

“Care suferințe pot fi tratate prin biblioterapie?”  este întrebarea care în mod firesc ne-o punem când aflăm de această formă de terapie.

Biblioterapia s-a dovedit a fi eficientă în probleme ca insomnia, divorțul, probleme în relațiile copii-părinți, dezvoltarea abilităților de comunicare, depășirea dificultăților de învățare etc. de asemenea în anumite tulburări psihice precum anxietatea, depresia, fobiile, atacurile de panică dar mai puțin eficientă în tulburări grave psihice cum sunt psihozele.

Potrivit cercetărilor, lectura reduce starea de stres cu 67%, iar riscul apariției unor boli psihice este redus cu mai mult de o treime. În plus, alte cercetări au evidențiat faptul că lectura poate fi eficientă și în tratarea alcoolismului.

Pentru cititorii pasionați care s-au “autotratat”, întreaga lor viață, cu cărți grozave, nu este o surpriză faptul că citirea cărților este bună pentru sănătatea mintală și relațiile cu ceilalți dar, explicația exactă de ce și cum se întâmplă asta devine mai clară acum datorită noilor cercetări privind efectele lecturii asupra creierului.

De la descoperirea, la mijlocul anilor nouăzeci, a “neuronilor oglindă” -neuroni care se activează în creierul nostru, atunci când efectuăm noi înșine o acțiune precum și când vedem o acțiune efectuată de altcineva – neuroștiința empatiei a devenit mai clară.

Un studiu din 2011, publicat în Annual Review of Psychology, bazat pe analiza scanării creierului participanților prin tomografie computerizată (fMRI), a arătat că, atunci când oamenii citesc despre o experiență, are loc stimularea acelorași regiuni neurologice ca atunci când trec efectiv prin această experiență.

Conform altor studii, publicate in 2006 și 2009, oamenii care citesc multă ficțiune tind să fie mai buni în a empatiza cu ceilalți.

În 2013, un studiu foarte apreciat, publicat în revista americană Science,  a evidențiat faptul că citirea literaturii de ficțiune a îmbunătățit rezultatele participanților supuși la teste pentru măsurarea empatiei și percepției lor sociale, cruciale pentru “teoria minții”.

Keith Oatley, romancier și profesor emerit de psihologie cognitivă la University of Toronto, conduce de mai mulți ani un grup de cercetare interesat de psihologia ficțiunii.

“Am început să arătăm cum are loc identificarea cu personaje fictive, cum arta literară poate îmbunătăți abilitățile sociale, ne poate mișca emoțional și poate provoca schimbări de autocunoaștere”, a scris el în cartea sa din 2011, ” Such Stuff as Dreams: The Psychology of Fiction.”

“Ficțiunea este un fel de simulare, care nu se desfășoară pe computere, ci în minți: o simulare a sinelui în interacțiunile cu ceilalți în lumea socială … bazată pe experiență și implicând posibilitatea de a gândi la formele posibile ale viitorului.”

Cărțile sunt cel mai bun tip de prieteni pentru că ne dau șansa de a repeta interacțiunile cu ceilalți din lume, fără a crea cuiva vreun prejudiciu.

În eseul său din 1905 “On Reading”, Marcel Proust o spune frumos: “Cu cărțile nu există nicio sociabilitate forțată. Dacă vom petrece seara cu acești prieteni – cărțile – este pentru că într-adevăr ne dorim acest lucru. Când le părăsim, facem acest lucru cu regret și, când am făcut-o, nu există niciunul dintre acele gânduri care strică prietenii: “Ce au crezut despre noi?” – “Am făcut vreo greșeală sau am spus ceva fără tact?” – “Le-a plăcut de noi?”…”.

Dar, trebuie spus că nu toată lumea este de acord cu ideea că cititul de ficțiune ar avea capacitatea de a ne face să ne comportăm mai bine în viața reală.

În cartea ei din 2007, “Empathy and the Novel”, Suzanne Keen pune problema acestei “ipoteze empatie-altruism” și este sceptică în legătură cu faptul că conexiunile empatice făcute în timp ce citim ficțiune se traduc într-adevăr într-un comportament altruist și prosocial în lume.

În schimb, ea ne îndeamnă, să ne bucurăm de ceea ce ne oferă ficțiunea, eliberarea de la obligația morală de a simți ceva pentru personajele inventate.

Deci, chiar dacă nu sunteți de acord că lectura de ficțiune ne face să-i tratăm pe alții mai bine, este o modalitate de a ne purta noi înșine mai bine.

S-a dovedit că lectura pune creierul nostru într-o plăcută stare de transă, asemănătoare meditației, de relaxare profundă și calm interior benefică pentru sănătate.

Cei care citesc cu regularitate dorm mai bine, au niveluri de stres mai scăzute, stima de sine mai mare și rate mai scăzute de depresie decât non-cititorii, toate acestea constituind adevărate picături de fericire.

Don’t worry, be happy!

Surse:

1.getpocket.com/a/read/951700515/

2.www.bookaholic.ro/biblioterapia-inflationista-sau-salutara.html

3.www.bookaholic.ro/biblioterapia-inflationista-sau-salutara-partea-a-doua.html

4.stroke.ro/

5.www.businessmagazin.ro/special/terapia-prin-lectura-ne-poate-face-cititul-mai-fericiti-14914856/?p=2

13 Oct

Mediocritatea poate fi elogiată?

„Pentru a aprecia pasiunea unui om, ar trebui să cunoaştem ce preţ au pentru el toate lucrurile pe care le sacrifică pasiunii sale.”

Stendhal

 

Cred că răspunsul corect la întrebarea din titlu este: „uneori DA”. Când anume, sper să rezulte din cele de mai jos.

Nu va fi nimeni surprins aflând că, la fel ca în alte părți ale lumii, și la noi, puțini sunt cei care afirmă că au hobby-uri. (Sunt convins că foarte mulți oameni nici nu cunosc termenul.)

O fi oare asta un semn al unei civilizații în declin? De fapt ce este un hobby?

Conform dexonline.ro: “HÓBBY, hobby-uri, s. n. Îndeletnicire plăcută, în afara preocupărilor profesionale, exercitată în timpul liber.”

Ziceam de un declin al civilizației pentru că, la urma urmei, posibilitatea de a petrece timpul liber în mod cât mai plăcut, este o realizare câștigată cu greu și presupune că am depășit exigențele supraviețuirii brute.

Cu toate acestea, se pare că lăsăm pradă uitării posibilitatea de a ne ocupa de unele lucruri numai pentru că asta ne produce mici bucurii.

În mod sigur, argumentarea acestei stări de lucruri are în prim plan faptul că toți suntem foarte ocupați cu munca, familia și obligațiile sociale rămânând astfel fără timp liber.

Există însă și un motiv mai profund pentru care atât de mulți oameni nu au hobby-uri, motiv identificat de Tim Wu profesor de drept la Columbia University: ne este teamă că nu suntem suficient de valoroși în practicarea lor.

Sau, se poate spune că, ne intimidează așteptările legate de rezultatele practicării lor. Aceste așteptări par să fie specifice epocii noastre extrem de publice și performante și pot avea ca rezultat dorința să fim calificați și în ceea ce facem în timpul liber.

Nu ar fi deci de mirare că “hobby-urile” noastre au devenit prea serioase, prea exigente, prea multe ocazii pentru a ne stârni și ele îngrijorări.

Astfel, un practicant al jogging-ului nu se mai mulțumește să facă doar ture în jurul blocului; el se antrenează pentru următorul maraton.

Cineva care are drept hobby pictura, nu mai petrece o după-amiază plăcută în “compania acuarelelor și a florilor din glastră” ci se străduiește să ajungă într-o expoziție dintr-o galerie de artă sau cel puțin să obțină un număr respectabil de like-uri pe social media. Exemplele ar putea continua.

Toate aceste strădanii pot avea ca rezultat atribuirea unei identități legate de hobby ca de exemplu jogger, pictor, yoghin, surfer, alpinist ș.a. iar dacă nu atingi un asemenea nivel, mai ești cineva?

Din păcate, s-a pierdut preocuparea onorabilă pentru a dobândi o competență modestă în a face ceva (a cânta la un instrument, a picta, a fotografia, a cunoaște încă o limbă străină etc.) doar pentru propria plăcere și nu pentru rezultate deosebite, nu pentru performanță.

Hobby-urile, a se vedea definiția, ar trebui să fie ceva diferit de muncă.

Există valori disjuncte, cum ar fi “urmărirea excelenței”, care s-au strecurat și au corupt ceea ce a fost cândva tărâmul timpului liber, lăsând puțin loc pentru amatori.

S-a ajuns astfel la situația ca lumea să fie împărțită între persoanele care alcătuiesc categoria de hobbyști semiprofesioniști și persoanele care, în timpul liber, se retrag, într-o pasivă leneveală, în fața ecranelor de tot felul, aceasta a doua categorie reprezentând foarte bine amprenta momentului tehnologic în care ne aflăm.

Desigur nu se pot trece cu vederea rezultatele semnificative obținute și de pe urma desfășurării unor activități de hobby la cel mai înalt nivel.

Este vorba de persoanele care s-au devotat pe viață pentru o pasiune sau au un talent înnăscut. Ele ating niveluri de măiestrie binemeritate.

Dar, în același timp, nu trebuie uitat nici faptul că există o bucurie reală și pură, o desfătare dulce, de copil, care vine de la simpla învățare și încercare de îmbunătățire a unor competențe: sportive, muzicale, lingvistice, artistice  etc.

Se pare că nu prea s-a observat și în consecință nu se acceptă existența unui conflict între cerințele excelenței și libertate.

Pentru a ne permite să facem doar ceva la care suntem valoroși, trebuie să ne închidem într-o cușcă, confecționată nu din bare de oțel ci, din autocritică.

Mai ales când vine vorba de activități fizice, dar și de multe altele, majoritatea dintre noi pot fi cu adevărat excelenți numai dacă au început să practice domeniile respective în adolescență.

Ce se întâmplă dacă cineva se hotărăște, la 40 de ani, să învețe să navigheze? Ce se întâmplă dacă în deceniul al 7-lea de viață cineva se hotărăște să învețe italiana? Sunt, în mod evident, situații normale în care însă, așteptarea excelenței ar fi ridicolă.

O democrație, atunci când funcționează corect, permite bărbaților și femeilor să se transforme în oameni liberi și în această calitate indivizii au rolul să-și găsească țeluri, mulțumiri și bucurii.

Speranța civilizației noastre, punctul forte al muncii și progresului tehnologic, este să depășim lupta pentru supraviețuire și să facem loc unor preocupări mai înalte. Dar, cerința excelenței în tot ceea ce facem poate submina acest lucru; poate amenința și chiar distruge libertatea.

Asta ne fură una dintre cele mai mari recompense ale vieții – simpla plăcere de a face ceva de care doar, pur și simplu, să ne bucurăm.

În concluzie, să nu neglijăm faptul că orice hobby, chiar dacă este practicat în limitele mediocrității, este o sursă de picături de fericire.

Don’t worry, be happy! 

 

Surse:

1.www.nytimes.com/2018/09/29/opinion/sunday/in-praise-of-mediocrity.html?utm_source=pocket&utm_medium=email&utm_campaign=pockethits

2.www.sanatatesistaredebine.ro/sfaturi-24/hobby-urile-si-importanta-lor-320.html

3.familist.ro/ce-este-acela-un-hobby-si-de-ce-este-important-sa-aveti-un-hobby

06 Oct

Ar trebui să fim binevoitori și cu cei pe care îi urâm?

“Acționează în așa fel încât maxima acțiunilor tale să poată fi impusă ca lege universală!”

Immanuel Kant

 

Dacă întortocheatele căi ale destinelor te poartă în Africa de Sud, așa cum mi se întâmplă mie, nu poți să nu “faci cunoștință” cu Nelson Mandela (figura lui apare pe toate bancnotele), ilustrul lider care a deținut funcția de președinte al Africii de Sud în intervalul 1994-1999.

Adversar al apartheidului, a fost arestat în 1962, a fost condamnat pe viață în 1964, fiind eliberat în 1990, după 27 de ani de închisoare, în urma unei campanii internaționale de lobby pentru cauza sa.

În 1994 a devenit primul președinte al Africii de Sud ales prin vot universal, într-un scrutin larg reprezentativ și cu participare multirasială.

Ceea ce conferă acestui om măreție, în ochii mei și probabil și ai altora, este faptul că, după atâta suferință cauzată de anii de apartheid (când se ajungea la situații ca oamenii de culoare să fie pur și simplu vânați pe străzi) și de cei 27 de ani de închisoare, a avut tăria să militeze pentru iertare și reconciliere cu minoritatea albă. Este vorba de tăria de a trata cu bunăvoință și pe cei pe care nu se poate să nu-i fi urât.

De fapt, nu trebuie să mergem la capătul lumii pentru exemple. Avem multe și pe la noi. Dintre acestea pe primul loc l-aș situa pe Seniorul Corneliu Coposu.

Pentru el, comunismul a fost un calvar care a inclus 17 ani de detenție, victimizarea sistematică a elitelor politice și culturale, distrugerea economiei de piață ș.a.

Cu toate acestea, după 1989, a avut tăria să nu promoveze o politică revanșardă față de cei care i-au produs atâta suferință. Din nou este vorba de tăria de a trata cu bunăvoință și pe cei pe care îi urăști.

Nu aș fi abordat aceste exemple dacă nu citeam, în aceste zile, articolul Why You Should Be Kind to People You Hate, de Zat Rana, despre filosofia lui Immanuel Kant (despre care eu, din păcate, nu știu prea multe).

Immanuel Kant
(1724 – 1804)

Se pare că etica celor doi mari oameni politici, în mod conștient sau din instinct, s-a asimilat în mare măsură cu etica marelui filosof și n-ar fi rău dacă și noi, muritorii de rând, am fi călăuziți de ea.

Etica lui Kant se bazează pe convingerea că rațiunea este cea mai înaltă instanță a moralei. În acest context, există două moduri în luarea unei decizii dictate de voință: un “imperativ condiționat” sau ipotetic, care decurge dintr-o înclinație subiectivă și urmează un anumit scop individual și un “imperativ categoric”, care se supune unei legi obiective, necesare și universal valabile.

Kant a formulat astfel principiul “imperativului categoric”, considerat ca fundament al moralei: “Acționează în așa fel încât maxima acțiunilor tale să poată fi impusă ca lege universală!”.

Este una dintre celebrele cerințe categorice ale sale pentru fiecare dintre acțiunile unei persoane. Conform acestui raționament, ceva este bun și corect dacă nu vă supărați pe nicio altă persoană din lume care, la un moment dat, acționează în același fel ca și voi.

Numai că, în viața reală, nu este niciodată atât de simplu. Suntem creaturi complexe, iar viața este adesea acoperită de nuanțe de culoare care nu sunt numai negru și alb.

Kant a fost puțin prea rigid pentru o lume în care fiecare moment este rezultatul intersecției mai multor variabile pe care niciodată nu putem nici măcar spera să le luăm în considerare vreodată pe toate.

El a făcut distincție între ceea ce facem din înclinație și ceea ce facem din datorie. Înclinația este  sinonimă cu ceea ce este confortabil (este și impulsul animalelor) și presupune să fii interesat de sinele tău, să faci ceea ce este ușor și să gândești doar în termenii aici și acum.

Ceea ce face deosebirea dintre oameni, după Kant, este că suntem sau nu capabili să învingem această înclinație în numele datoriei, care astfel devine un scop în sine.

De pildă, un bărbat care lucrează tot timpul mult peste program pentru ca familia lui să aibă mai multe oportunități decât a avut el, se angajează la un act de datorie.

Un prizonier de război nevinovat, care acceptă pedeapsa în numele unui alt prizonier care se află într-o formă mai rea decât el, se angajează într-un act de datorie.

Mama singură care nu se recăsătorește până copilul nu ajunge major se angajează de asemenea într-un act de datorie și exemplele ar putea continua.

Între înclinație și datorie există o discrepanță care conferă strălucire persoanelor care își asumă libertatea de a alege să facă lucrul mai greu adică datoria.

Nelson Mandela
(1918 – 2013)

Acționând împotriva impulsurilor noastre, suntem capabili să întreținem strălucirea luminii bunătății morale în această lume, o lumină care iluminează inimile altor oameni, astfel încât și ei, să aibă de asemenea voința să facă ceea ce trebuie.

Acest raționament socotește că ființele umane sunt mimetice în tendințele lor adică, o mare parte a comportamentului nostru este influențată de ceea ce observăm în mediul nostru.

În consecință, imperativul categoric al lui Kant ne spune că, odată ce lumina este aprinsă, ea se va răspândi. Dacă vedem că alți oameni fac bine, suntem, la rândul nostru, mai predispuși să facem bine.

Nu putem însă nega nici faptul că imaginea cu mulțimi de bărbați și femei care stau în turnul lor de fildeș, spunându-le celorlalți ce să facă, reprezintă o doză de adevăr.

La fel și mulțimea de mame și tați care spun copiilor povești în care binele învinge întotdeauna dar nu au făcut niciodată vreun gest de binefacere reprezintă tot un adevăr.

Fiecare dintre noi avem câte o poveste în care suntem eroul principal. Viața fiecăruia dintre noi este o narațiune, centrată pe noi înșine, în care apar și multe alte personaje bune sau rele în funcție de cum le vedem raportate la noi.

Oricum, tot timpul încercăm să ne convingem că noi, eroul, suntem mereu în categoria “băieților buni” și că oricine este în calea noastră, sau care nu este de acord cu noi sau care ne-a nedreptățit mai mult sau mai puțin este, prin definiție, în categoria “băieților răi” care nu merită aceeași empatie sau bunătate sau înțelegere la care ne-am fi așteptat dacă noi înșine ne aflam în situația lor.

Greșeala noastră este că uităm de diversitatea condiției umane, de faptul că oamenii diferiți au șabloane diferite de credință și că cei mai mulți “băieți răi” nu se gândesc la ei înșiși ca la “băieți răi”. Probabil că majoritatea dintre ei cred că fac ceea ce este bine, chiar lucruri nobile.

Nu ar trebui să uităm că și ei sunt, ca noi, ființe umane imperfecte, modelate de miliarde de variabile, dintre care asupra multora nu au avut prea mult control, fapt care nu le-a oferit luxul și confortul pentru a face ceea ce trebuie în fiecare moment din viata lor.

Pentru exemplificare, nu trebuie să căutăm mult mai mult decât în climatul politic actual de la noi în care a devenit atât de confortabil să ne urâm unul pe altul încât ne scapă complet din vedere faptul că înțelegerea și bunăvoința ar face mult mai bine tuturor.

Oamenii noștri politici au reușit cu brio să se înregimenteze în grupa indivizilor care realmente ar putea primi eticheta de “băieți răi”.

Putem trage vreo concluzie? Poate că dacă noi înșine, am trăi în conformitate cu poveștile pe care le spunem micuților noștri, totul ar fi mult mai frumos.

Corneliu Coposu
(1914 – 1995)

Aici există evident și o doză de naivitate, ca și cea a prințului Mîșkin (personaj ce-mi este foarte drag) din “Idiotul” lui Dostoievski, pe care ar trebui să o angajăm pentru a accepta ideea de a vinde bunătatea ca pe un antidot la problemele complexe de dezacord și ostilitate.

Oricum, procedând în acest fel, nu cred că vom avea parte de prea multe deziluzii ci mai degrabă de picături de fericire.

 

Don’t worry, be happy! 

 

Surse:

1.medium.com/personal-growth/why-you-should-be-kind-to-people-you-hate-90d5e367c2c5

2.ro.wikipedia.org/wiki/Immanuel_Kant