24 Nov

De ce toate obiectivele din viață sunt problematice?

„Pentru a face progrese, trebuie să lăsăm ușa spre necunoscut întredeschisă.”

Richard Feynman

 

În mod normal, cu toții ne fixăm în viață tot felul de obiective. Privim înainte, prezicem ceea ce ne poate face fericiți în viitor și apoi ne restrângem spre ceva specific. Dar asta este oare calea cea bună?

Când te ocupi de viitor, o orientare de orice fel – oricât de vagă sau specifică – este necesară. Dacă nu am avea una, am fi în întregime modelați de noroc și de hazard, ceea ce nu este întotdeauna o binecuvântare.

Recurgem la stabilirea de obiective pentru a exercita o aparentă influență asupra propriei noastre vieți.

Suntem învățați să facem acest lucru încă de copii cu scopul, uneori declarat, ca să putem ține pasul cu lumea din jurul nostru.

Mai târziu, de acest aspect se ocupă inclusiv marile corporații îndemnându-ne mereu să ne stabilim obiective inteligente. (În lumea de azi, chiar și ferestrele pot fi inteligente.)

Stabilirea obiectivelor, este în consens cu personalitatea fiecăruia dintre noi dar, ele au o trăsătură comună pentru toți oamenii. Ele sunt relativ concrete: de exemplu, să te căsătorești până la 30 de ani, să-ți faci o casă, să câștigi o funcție executivă până la 40 de ani etc. Acesta pare să fie mersul lucrurilor de obicei.

În cea mai mare parte, este mai bine să ai asemenea obiective decât să nu le ai iar mulți oameni au o dispoziție genetică de a găsi satisfacție în atingerea lor.

Dar, trebuie spus că, există și probleme legate de a ne trăi întreaga viață “vânând” mari obiective.

În primul rând, stabilind aceste obiective încerci să prezici un viitor imprevizibil. Cine poate să spună că ceea ce vrei mâine, sau peste un an, este același lucru cu cel pe care îl vrei acum? Sau mai grav, de unde poți ști dacă ceea ce vrei acum este orientat în direcția bună și nu cumva, pe termen lung, mergi de fapt într-o direcție greșită?

Cursul vieților se schimbă, noi indivizii ne schimbăm și nimic din previziuni nu este evident.

În al doilea rând, și la fel de important, se creează o nădejde: îți legi așteptările de fericire și mulțumire de ceva atât de singular încât adesea uiți că pot exista și multe alte lucruri din viața ta capabile să adauge la fel de multă bucurie experienței tale ca și acel ceva singular pe care-l urmărești.

Probabil că mulți dintre noi au ajuns deja la concluzia că recompensator este mai degrabă procesul de atingere a obiectivului decât obiectivul propriu-zis. În acest context virtutea de a avea obiective nu ne creează satisfacții pentru că procesele, de multe ori, suferă modificări de la o zi la alta.

Acest lucru creează o tensiune ciudată: pe de o parte, este necesar să acordăm viitorului atenția cuvenită și să stabilim anumite obiective, pe de altă parte, actul de a crea aceste scopuri și de a ne dedica lor, așa cum facem deseori, duce la un conflict pe care nu îl putem îndepărta cu ușurință.

Este destul de vag și nebulos să ții cont de viitor având în vedere imprevizibilitatea lui și expunerile la haosul norocului și al hazardului.

De-a lungul vieții, cu toții vedem lucruri, învățăm lucruri și urmărim lucruri. Acest proces este diferit pentru fiecare dintre noi dar, pe măsură ce facem acest lucru, dezvoltăm și o intuiție foarte puternică privitoare la ceea ce, fiecare dintre noi, găsim fascinant despre lume – ceva care se aliniază cu natura noastră mai profundă, respectând totodată faptul că în timp ne schimbăm ca ființe umane, permițându-ne să ne adaptăm în mod corespunzător.

Tensiunea de care vorbeam se pare că își găsește rezolvarea în urmărirea lucrului care ni se pare cel mai interesant, la un moment dat.

Ceva interesant nu înseamnă hedonism, materialism sau căutarea oricărui lucru nou și strălucitor, care încearcă să ne distragă atenția. Este ceva mai profund decât asta.

Poți să începi un proiect întâmplător, pe care nu l-ai “avut în plan”, pentru că ai sentimentul că ai putea să înveți ceva ce nu știai despre tine.

Te vezi pe tine însuți ca pe o persoană pe care tocmai ai întâlnit-o, nu ca pe un potențial partener sau ca pe cineva care poate face ceva pentru tine ci, pur și simplu, ca pe o persoană care poate deschide o dimensiune nouă, necunoscută și unică în viața ta.

Ceea ce este extraordinar în ceea ce privește urmărirea acestui tip de lucru interesant este că are bucle de feedback mult mai scurte decât marile obiectivele.

Continui să faci ceva atât timp cât este interesant pentru tine dar, dacă te-ai înșelat în privința impulsului tău inițial, vei trece mai departe, fără prea multă pierdere.

Desigur, nu totul sau toată lumea este interesantă tot timpul dar, în general, dacă ceva îți menține interesul pe o perioadă de timp, probabil că merită să-i dedici o parte din energie.

Mai mult decât orice însă, urmărirea unui lucru interesant onorează un adevăr simplu despre experiența umană: cele mai bune lucruri din viață sunt produse secundare. Ele vin când vin, pe măsură ce ne angajăm sincer într-un proces, nu când ne petrecem timpul încercând să stabilim o cale spre o perfecțiune imaginară.

Viitorul cere atenție dar concentrarea întregii energii asupra lui, înseamnă autoînfrângere.

Așadar, cea mai bună cale de ieșire din această capcană este de a urmări ceea ce este interesant, actualizând continuu ceea ce merită urmărit, fără a ne limita la o certitudine falsă.

Ceea ce este interesant ne dă un motiv să întoarcem pagina, să vedem următoarea scenă, să dăm formă necunoscutului.

Regretatul Richard Feynman, laureat al premiului Nobel pentru Fizică (1965), a surprins ceea ce diferențiază urmărirea lucrurilor interesante de urmărirea de simple scopuri și certitudini:

“Cred că este mult mai interesant să trăiești fără să știi că tu ai răspunsuri care ar putea fi greșite. Doar dacă vom permite ca, pe măsură ce progresăm, să rămânem nesiguri, vom lăsa oportunități pentru alternative … Pentru a face progrese, trebuie să lăsăm ușa spre necunoscut întredeschisă.”

Cele mai relevante lucruri se desfășoară în jurul nostru chiar acum și nu are importanță ce am crezut despre ele ieri. Urmărirea lor poate fi o cale spre multe picături de fericire.

Don’t worry, be happy!

 

Surse:

1.getpocket.com/a/read/2376610496

2.www.yourcoach.be/en/coaching-tools/smart-goal-setting.php

17 Nov

Cum putem deveni persoane mai răbdătoare?

 „O clipă de răbdare te poate salva de o nenorocire, iar o clipă de nerăbdare îţi poate distruge toată viaţa.”

Voltaire

 

În epoca vitezei, când toate se întâmplă mai repede, s-ar putea crede că nerăbdarea nu-și mai are locul. Cu toate acestea, se pare că nerăbdarea noastră, în loc să se atenueze, se accentuează.

Suntem nerăbdători să ne crească copiii, să vină weekend-ul, să se întâmple ceva pozitiv în țară, să scăpăm de aglomerația din trafic, de statul la rând la casieriile din mall-uri și de așteptatul la medic ș.a.m.d.

Dintre toate acestea, singura nerăbdare, total îndreptățită, este cea față de politicieni. În acest caz nerăbdarea noastră este în contradicție cu dorința lor evidentă de a o lungi, de a face ca mandatul lor să dureze cât mai mult. Dar, asta este o poveste pe care nu este cazul să o abordez.

Deci, să revin la ale noastre: nerăbdarea este contraproductivă.

Este adevărat că, de multe ori, ni se face chiar rușine pentru cât de repede ne pierdem calmul din cauza unor lucruri minore ca de exemplu: când sistemul de operare al calculatorului se încarcă mai greu, când rândul de la bancă avansează mai greu, când din cauza vehiculelor mai lente din banda rapidă ajungem să proliferăm tot felul de blesteme ș.a.

Toate acestea ne pot face să dorim să devenim persoane mai răbdătoare. De unde să începem?

Trebuie să accentuez că răbdarea, adică abilitatea de a-ți păstra calmul în fața dezamăgirii, neputinței sau suferinței, merită cultivată.

Această însușire este asociată cu o varietate de rezultate pozitive în domeniul sănătății, în primul rând reducerea depresiei și a altor emoții negative.

Cercetătorii au ajuns la  concluzia că persoanele mai răbdătoare prezintă mai multe comportamente prosociale, cum ar fi empatia, și au mai multe șanse de a arăta generozitate și compasiune.

Un studiu din 2012, publicat în Journal of Positive Psychology, a identificat trei tipuri distincte ale răbdării:

1.răbdarea interpersonală, care înseamnă că persoana se menține calmă atunci când se ocupă cu cineva care este nervos, furios sau nesuferit;

2.răbdarea cu privire la greutățile de viață sau cu privire la găsirea părții bune chiar și după o înfrângere serioasă;

3.răbdarea referitoare la problemele zilnice, care suprimă supărarea cauzată de întârzieri sau orice altceva iritant care ar putea inspira un mesaj sarcastic.

Vestea bună este că, același studiu a constatat că, răbdarea ca trăsătură de personalitate este modificabilă. Chiar dacă astăzi nu sunteți o persoană deosebit de răbdătoare, există încă speranța că mîine veți putea da dovadă de mai multă paciență.

Deci, dacă vă găsiți mai exasperat(ă) decât ați dori, există modalități de a ține sub control aceste impulsuri de iritabilitate.

M.J. Ryan arată, în cartea sa The Power of Patience: How This Old-Fashioned Virtue Can Improve Your Life, că nerăbdarea este componenta “luptă” a răspunsului “luptă sau fugi” provocat de adrenalină în creierul nostru.

“Îi claxonezi pe oameni sau te enervezi când stai la rând sau alte asemenea reacții pentru că, acesta este comportamentul tău nerăbdător”, spune ea.

Vinovata este amigdala cerebrală. Acest țesut nervos în formă de migdale, din creierul nostru, este responsabil pentru depistarea amenințărilor și reglarea emoțiilor.

În timp ce această componentă a sistemului limbic este calibrată perfect pentru a-i fi protejat pe strămoșii noștri de animalele feroce, ea nu este la fel de expertă în determinarea amenințărilor credibile din viața modernă.

Ca rezultat, mulți oameni reacționează la situații iritante, ca și cum aceste întâlniri ar fi mai dure decât sunt.

Amigdala, după părerea doamnei Ryan, este prea nesofisticată pentru a recunoaște diferența dintre un pericol adevărat (de exemplu, mârâitul unui tigru) și ceva mult mai puțin amenințător pentru supraviețuire (cum ar putea fi contactul cu o persoană enervantă).

Dacă stabilim care sunt situațiile care declanșează de obicei nerăbdarea noastră (șoferii neglijenți, erorile tehnologice, lentoarea unor casiere etc.), suntem pe calea cea bună.

Urmează apoi, să identificăm ce gând sau bănuială declanșează clopotele de alarmă din creierul nostru.

“Există ceva, o imagine, un simțământ din corpul vostru…, despre care vă spuneți vouă înșivă, că declanșează acel răspuns, că sunteți amenințat”, arată doamna Ryan.

Odată ce ați descifrat ce anume vă face să spuneți, de exemplu, despre rândul de la o casierie – “Nu pot să aștept în acest rând” – puteți să eliminați neliniștea interioară, să întrerupeți ciclul de reacție la stres și să omiteți semnalul “luptă sau fugi” generat de adrenalină.

De multe ori și mantrele ar putea fi de folos. De exemplu, când așteptați la un rând lung care vă exasperează, o mantră adecvată ar putea fi: “Acum nu am pentru ce să mă grăbesc”. Pentru cei care dau ocol unei parcări aglomerate, pentru a găsi un loc pentru mașină, o mantră care ar putea funcționa ar putea fi: “Până la urmă tot voi găsi un un loc”.

Ideea este să faceți un pas înapoi din fața situației care provoacă nerăbdare și să încercați să o priviți cât mai obiectiv posibil. Așteptarea la această coadă lungă este neplăcută? Sigur, dar fiți realist și practic: va trece în curând și, probabil, veți uita că s-a întâmplat vreodată.

Apoi, consacrați un gând scenariului cel mai grav. Care este consecința efectivă a statului la coadă la bancă sau a nepornirii unui device care face fițe? Constituie vreuna din ele o amenințare gen “viață sau moarte?”

“Aproape întotdeauna, răspunsul este NU”, spune doamna Ryan.

Pentru a fi mai răbdători, dr. Sarah A. Schnitker, profesor asociat de psihologie si neurologie la Baylor University, cercetător de marcă în domeniul răbdării, sugerează folosirea unei tehnici puternice numită “reevaluare cognitiva”.

Asta înseamnă a reevalua situaţiile generatoare de discomfort psihic. De exemplu, dacă sunteți enervat de un colaborator cârtitor, în loc să hălăduiți pe iritarea care vi se produce, v-ați putea gândi la vremurile în care Dumneavoastră ați fost cel care i-a frustrat pe ceilalți. “Acordați clemență unii altora”, spune dr. Schnitker.

O altă strategie pe care ea o recomandă este concentrarea pe motivul și modul  în care răbdarea este integrată valorilor voastre.

“Spre exemplu,” arată dr. Schnitker, “dacă vorbesc cu un părinte care este mereu în conflict cu copilul său, îi spun: “Bine, mai întâi, să ne gândim la imaginea de ansamblu: De ce a fi părinte este un lucru important pentru tine? Ce înseamnă asta pentru viața ta?””

Gândindu-ne la faptul că, într-un sens mai larg, răbdarea se leagă, de integritate și poezie, “va fi mult mai ușor să acceptăm practicarea zilnică a răbdării și, ca urmare, să construim aceste abilități”, a adăugat ea.

„Cea mai obișnuită greșeală pe care oamenii o fac este să gândească că puterea voinței îi poate transforma într-o persoană mai răbdătoare” mai spune dr. Schnitker. „Dacă gândiți astfel, vă avertizez că vă pregătiți pentru eșec”.

Așa cum alergătorii de maraton nu aleargă 42,195 km în prima lor zi de abordare a traseului, oamenii care vor să devină mai răbdători nu trebuie să se aștepte la rezultate imediate.

“Ca să fii răbdător nu trebuie să faci o încercare ci trebuie să te antrenezi”, spune ea. “Este important să practicați răbdarea ca pe o obișnuință. Este ca orice altă abilitate, dacă o faci zilnic și apoi o conectezi la imaginea de ansamblu, care este cea importantă, ea poate să crească și să se dezvolte ca un mușchi”.

Pot conduce la reducerea stresului și unele modificări ale stilului de viață.

Dacă declanșatorul Dumneavoastră de nerăbdare este timpul pierdut în sălile de așteptare, stabiliți un joc pe telefon pe care să îl jucați numai atunci când vă aflați în antecamera cabinetului medical. Dacă detestați statul în traficul rutier, plecați mai devreme la întâlniri. Dacă urâți magazinele aglomerate, faceți-vă cumpărăturile în afara orelor “de vârf”.

După părerea doamnei Ryan, reducerea aportului de cafeină, poate ajuta de asemenea oamenii pentru care cafeaua exacerbează stresul.

Angajarea în meditație și yoga pot fi, la rândul lor, ajutoare remarcabile pentru stăpânirea nerăbdării.

Nu în ultimul rând, este important, pentru a putea fi mai răbdători, să ne stabilim obiective realizabile. Există un număr limitat de lucruri pe care le putem realiza într-o zi. Dacă lista noastră de sarcini conține, de exemplu, 10 articole dar, putem realiza în mod rezonabil cinci atunci, în mod evident, ne facem singuri rău.

“Nu pot accelera timpul spre înainte și nu-i pot face pe oameni să se miște mai repede”, spune psihoterapeutul Nedra Glover Tawwab. “Nu pot manipula aceste lucruri; singurul lucru pe care îl pot eu manipula sunt eu însămi”.

Sunt de părere că, dacă respectăm acest sfat și pe toate cele de mai sus, putem deveni persoane mai răbdătoare și, drept urmare, vom beneficia de multe picături de fericire.

Don’t worry, be happy!

Surse:

1.www.nytimes.com/2018/11/05/smarter-living/how-to-be-a-more-patient-person.html

2.www.eva.ro/psihologie/situatii-si-sfaturi/invata-sa-ai-rabdare-articol-9503.html

3.www.researchgate.net/publication/254336846_An_examination_of_patience_and_well-being

10 Nov

Scriitorul Haruki Murakami are o povață bună pentru ceea ce poți face atunci când viața pare întunecată

„Singurătatea nu e un sentiment atât de rău. E ca liniştea în care se cufundă un copac după ce păsările şi-au luat zborul de pe ramurile lui.”

Haruki Murakami

 

După ce am citit “La sud de graniță, la vest de soare” dar mai ales „Pădurea norvegiană”, două dintre cărțile lui Haruki Murakami care m-au impresionat în mod deosebit, am devenit atent la acest foarte talentat scriitor japonez.

Așa am dat și peste câteva dintre gândurile sale împărtășite la un eveniment din 6 octombrie al revistei New Yorker.

Se pare că, printre ele, am găsit o soluție și pentru o problemă care ne frământă probabil pe mulți: “Ce are de făcut o persoană atunci când veștile proaste abundă și ea nu este acel gen de persoană pentru care mărșăluitul pe străzi sau scrierea unor petiții ar fi o soluție preferată?”

Dacă sunteți o asemenea persoană, adică nu sunteți tipul de activist dar, totuși, doriți să găsiți o modalitate de a ajuta umanitatea, o povață bună găsiți printre cele spuse de Murakami.

Referindu-se la o serie de tragedii, inclusiv la atacurile teroriste din Statele Unite ale Americii din 11 septembrie 2001 și la dezastrul natural (cutremurul urmat de tsunami) care a lovit Japonia în 2011, scriitorul a spus:  “Mă întrebam ce pot face pentru cei care au suferit. Dar, m-am gândit: Ceea ce pot face este să scriu ficțiune bună”.

El a găsit că lucrul cel mai bun pe care îl poate face, pentru a alina suferințele altora, este să continue să scrie povestiri care îi mișcă pe oameni.

(Sunt convins că romanele menționate, așa cum m-au mișcat pe mine, o fac cu cei mai mulți dintre cei care le citesc.)

“La urma urmei, când scriu o povestire bună, o ficțiune bună, ne putem înțelege reciproc dacă sunteți un cititor și eu sunt un scriitor “, a spus Murakami. “Există un culoar secret special între noi și putem să ne trimitem un mesaj unul altuia. Așa (scriind povestiri bune) cred că am o modalitate prin care pot să-mi aduc contribuția față de societate sau față de oamenii din lume”.

După părerea scriitorului, toți putem găsi o modalitate, în acord cu tipul de persoană care deja suntem, de a ajuta oamenii. Asta ar putea însemna a face artă, a scrie romane, a studia sau a preda.

Angajarea acestor eforturi, este o modalitate de a vindeca lumea, dacă ești în deplină cunoștință a faptului că faci parte din ea și îți oferi ei darurile pe care le ai.

Această abordare a scriitorului ne oferă un model bun pentru noi ceilalți, indiferent dacă scriem sau nu. Răspunsul său creativ la tragedie este propriul lui tip de activism și ilustrează ceea ce este frumos în omenire.

Putem alege, așa cum a făcut Haruki Murakami, să ne exprimăm speranța pentru omenire sau disperarea cu privire la starea afacerilor mondiale prin darurile de care dispunem, care nu trebuie să fie evident politice.

Nu trebuie să mărșăluim sau să scriem petiții, dacă nu avem înclinație pentru așa ceva și, putem considera drept o formă de „angajare” contribuția noastră creatoare.

“Natura își ascunde secretele din cauza nobleții ei esențiale, și nu prin mijloace viclene”, a spus fizicianul Albert Einstein.

Ceea ce a vrut să spună este că natura vorbește într-un limbaj codificat deci, făcând parte din univers, putem și noi “să ne angajăm” în moduri care ar putea să nu fie evidente celor care se înclină spre o abordare mai brutală sau chiar violentă.

Arta poate fi o formă de protest sau de rezistență; o modalitate pașnică de a răspunde unei lumi pline de lupte și ură fără să evite, în același timp, adevărurile dificile.

Este un angajament pe un alt nivel care nu seamănă în mod clar cu activismul clasic, dar face din lume una un pic mai bună.

De exemplu, artistul vizual britanic Marc Quinn a anunțat, pe 23 octombrie, că are în proiect o sculptură numită Odyssey, constând din două cuburi uriașe de sânge uman înghețat.

Unul se va face cu donații din partea a 2.500 de voluntari refugiați relocați. Celălalt va fi alcătuit din sângele a 2.500 de voluntari care nu sunt refugiați, printre care multe VIP-uri cum ar fi Anna Wintour, redactorul-șef al revistei americane Vogue, modelul Kate Moss și legendarul Paul McCartney.

După cum a spus Anna Wintour despre proiect, “Sângele meu și sângele refugiat sunt la fel”.

Proiectul lui Quinn este menit să sporească gradul de conștientizare al crizei globale a refugiaților și să obțină 30 de milioane de dolari pentru a sprijini organizațiile de caritate orientate spre refugiați.

Lucrarea va fi dezvelită pe treptele Bibliotecii Publice din New York în toamna anului 2019.

Artistul răspunde într-un mod specific lui, unei probleme de o amploare enormă, făcând ceea ce știe el să facă cel mai bine. Deși o sculptură nu poate să salveze din punct de vedere tehnic nici o viață, atenția și banii pe care i-ar putea strânge ar putea face foarte bine acest lucru.

Dar, nu toți putem avea proiecte atât de ambițioase ca și cel al lui Quinn, sau al altor celebrități. Cu toate acestea, fiecare dintre noi participăm, în fiecare zi, la creația lumii.

Când alegem să facem acest lucru prin folosirea darurilor pe care le avem pentru a face acest loc unul mai pașnic, eforturile noastre sunt la fel de importante.

În acest context s-ar putea vorbi de preluarea din tradiția evreiască a conceptului de “tikkun olam” sau “repararea lumii”.

Conceptul este foarte simplu și înseamnă că a fi evreu implică o mare responsabilitate în a face această lume mai bună și orice activitate care duce la o stare mai armonioasă este valabilă și valoroasă.

Site-ul organizației Chabad, site care tălmăcește misticismul evreiesc, explică: “Toate activitățile umane sunt oportunități pentru a îndeplini această misiune și fiecare ființă umană poate fi implicată în “tikkun olam”, copil sau adult, student sau antreprenor, industriaș sau artist, îngrijitor sau agent de vânzări, activist politic sau ecologist, sau oricine altcineva dintre noi care se luptă să se mențină pe „linia de plutire“.

Fiecare act de reparație”  reglează universul și nu trebuie să fii religios, artist sau om politic pentru ca să participi. Trebuie să fii om.

În fond, la asta se reduce și povața lui Haruki Murakami și aplicând-o, mai mult ca sigur, beneficiem de nenumărate picături de fericire.

Don’t worry, be happy!

 

Surse:

1.www.japantimes.co.jp/culture/2018/10/07/books/haruki-murakami/#.W98hpOKxW02

2.qz.com/quartzy/1439356/novelist-haruki-murakami-has-good-advice-on-what-you-can-do-when-life-looks-dark/?utm_source=pocket&utm_medium=email&utm_campaign=pockethits

3.www.chabad.org/library/article_cdo/aid/3700275/jewish/What-Is-Tikkun-Olam.htm

03 Nov

De ce, de multe ori, nu suntem percepuți așa cum am vrea?

„Dacă stai în faţa unei minţi luminate, lasă-i o impresie cât mai bună despre tine. Dacă stai în faţa unei minţi simple, lasă-i o impresie cât mai bună despre ea (el).”

Samuel Taylor Coleridge

 

Îmi stăruie în minte o întâmplare căreia nu i-am găsit explicația decât acum, după foarte mulți ani, citind despre cartea psihologului Heidi Grant Halvorson (director la Columbia’s Motivation Science Center)  No One Understands You and What To Do About It.

 Atunci am primit o scrisoare din SUA în care o fostă elevă îmi reproșa, pe un ton destul de vehement că, deși eu am desconsiderat-o în vremea cât mi-a fost elevă, ea s-a realizat profesional foarte bine și este respectată de cei din jur.

Cred că este de înțeles că m-am simțit foarte prost deși nu mi-am amintit nici măcar un moment când aș fi putut să am o asemenea manifestare față de autoarea scrisorii, cum de altfel față de niciun alt învățăcel.

D-na Halvorson a cercetat mult modul în care oamenii se percep reciproc, în încercarea de a fi văzuți într-un anumit fel.

O persoană poate crede, de exemplu că, oferind ajutor unui coleg, ea poate să fie văzută ca fiind generoasă. Dar, colegul îi poate interpreta oferta ca pe o lipsă de încredere în abilitățile sale.

Așa cum el o înțelege greșit pe ea, de fapt și ea îl înțelege greșit pe el: ea îi oferă ajutor pentru că, în fiecare zi, el vine devreme să muncească și pleacă acasă târziu și, ea crede că este suprasolicitat și stresat, ciudățenie care însă se datorește faptului că el lucrează cel mai bine atunci când biroul este mai puțin aglomerat.

Asemenea tipuri de neînțelegeri pot duce la conflicte și resentimente nu numai la locul de muncă ci și acasă.

Câte certuri în cupluri au început pentru că o persoană interpretează greșit ceea ce spune și face cealaltă? De pildă, în timpul cinei, el se uită în farfurie în timp ce ea povestește ceva și atunci ea presupune că lui nu-i pasă de ceea ce îi spune pe când el, de fapt, admiră sincer mâncarea pe care a pregătit-o ea.

Sau, ea se duce mai devreme la culcare în loc să urmărească împreună cu el, ca de obicei, programul de televiziune preferat și atunci el presupune că nu este interesată să-și petreacă timpul cu el pe când, de fapt, ea este epuizată după o zi grea la serviciu.

De cele mai multe ori, după părerea doamnei Halvorson, oamenii nu-și dau seama că nu sunt văzuți de ceilalți așa cum cred ei.

Există un decalaj mare între modul în care ne văd ceilalți și cum ne vedem noi înșine.

Acest decalaj apare, după cum explică Heidi Halvorson în cartea sa, din cauza unor ciudățenii ale psihologiei umane.

În primul rând, cauza decalajului trebuie căutată la emițătorii de mesaje. Majoritatea oamenilor suferă de ceea ce psihologii numesc “iluzia transparenței” – credința că ceea ce simt, doresc și intenționează să facă este evident și pentru ceilalți, chiar dacă au făcut foarte puțin ca să comunice clar ceea ce se întâmplă în mintea lor.

Pornind de la iluzia că pe seama transparenței cele percepute ar coincide cu cele reale, este posibil ca oamenii, în general, să nu-și piardă timpul și să nu facă efortul de a transmite mesaje mai clare și apropiate legate de intențiile sau starea lor emoțională și astfel dau celor din jur foarte puține informații cu care aceștia ar putea face judecăți corecte.

Și, de cele mai multe ori, când își spun că “mi-am făcut clare intențiile” sau “știe ce am vrut să spun”, de fapt nu este așa.

În al doilea rând, cauza decalajului dintre mesajul emis și cel recepționat, trebuie căutată la cei care percep mesajul. Așa cum rezultă din ample cercetări psihologice, oamenii sunt “zgârciți cognitiv”.

Iată un test care confirmă această caracteristică umană (Încercați să răspundeți la întrebare înainte de a citi soluția corectă!):

Lui Ion îi place de Ana, dar Anei îi place de George. Ion este căsătorit, dar George nu este. Între cei trei, este vreo persoană căsătorită căreia îi place de o persoană necăsătorită?

(A) DA

(B) NU

(C) Nu se poate determina

Mai mult de 80% dintre oameni aleg (C) dar răspunsul corect este (A).

Iată explicația: Ana este o persoană a cărei stare civilă este necunoscută de aceea, trebuie luate în considerare ambele posibilități.

Dacă ea este căsătorită, răspunsul este (A): ea ar fi persoana căsătorită la care îi place de o persoană necăsătorită (George).

Dacă Ana nu este căsătorită, răspunsul este tot (A) pentru că, în acest caz, Ion este persoana căsătorită la care îi place de una necăsătorită (Ana).

Un asemenea proces de gândire, care ia în considerare toate posibilitățile, este numit raționament complet disjunctiv.

Faptul că problema nu arată dacă Ana este sau nu căsătorită, le sugerează oamenilor că nu au suficiente informații și în consecință aleg răspunsul (C) fără să se mai gândească la toate posibilitățile.

Majoritatea oamenilor pot realiza raționamente complet disjunctive atunci când li se spune explicit că este necesar să o facă dar, cei mai mulți nu fac automat acest lucru.

De precizat că tendința de a face această eroare este slab corelată cu inteligența.

Potrivit lui Daniel Kahneman (psiholog israelian, profesor la universități israeliene și americane, laureat al Premiului Nobel pentru economie în anul 2002), există două modalități, pe care el le numește Sistemul 1 și Sistemul 2, prin care mintea procesează informații, inclusiv informațiile despre alții.

Denumirile servesc ca metafore pentru două tipuri diferite de raționament. Sistemul 1 procesează informațiile rapid, intuitiv și automat. El funcționează atunci când indivizii se angajează într-o gândire fără efort, când rezolvă, de pildă, probleme simple de matematică cum ar fi  2 + 2 = 4 sau atunci când conduc mașina pe drumuri cu care sunt  familiarizați.

Când vine vorba de percepția socială, Sistemul 1 folosește scurtături și euristica pentru a ajunge la concluzii despre o altă persoană. Există multe comenzi rapide pe care se bazează mintea atunci când citește expresii faciale și limbajul corporal iar unul dintre cele mai puternice este efectul de “primă impresie“.

Conform efectului de “primă expresie”, informația pe care o persoană o află despre alta, în primele întâlniri cu acea persoană, determină cu putere cum va vedea acea persoană după aceea.

În comparație cu stilul de gândire părtinitor și defectuos al Sistemului 1, Sistemul 2 procesează informațiile într-o manieră conștientă, rațională și deliberativă.

Sistemul 2 funcționează, de exemplu, atunci când un individ rezolvă probleme de matematică mai complicate sau atunci când conduce pe drumuri necunoscute.

Spre deosebire de Sistemul 1, în care gândirea este automată și lipsită de efort, gândirea în Sistemul 2 necesită mult efort și energie mintală.

Potrivit lui Halvorson, oamenii trebuie să fie puternic motivați pentru ca să se angajeze în modul de gândire al Sistemului 2.

Psihologul subliniază faptul că, deoarece majoritatea oamenilor sunt “zgârciți cognitiv”, percepția se termină, de obicei, cu Sistemul1.

(Daniel Kahneman și colegul său Shane Frederick, au propus un test care dovedește că majoritatea dintre noi suntem “zgârciți cognitiv”. Puteți constata și singuri aici – Testul Kahneman.)

Aceste două sisteme de raționament îi determină pe indivizi să se perceapă unii pe alții în două etape distincte: o etapă rapidă, dar defectuoasă și o etapă meditativă și deliberativă.

Acest mod de manifestare a fost confirmat printr-un studiu realizat la Harvard University  de psihologul Dan Gilbert și colegii săi.

Un alt factor care poate, de asemenea, denatura modul cum îi percepem pe alții este constituit din propriile experiențe, emoții și prejudecăți.

După cum afirmă doamna Halvorson, toată lumea are o agendă când interacționează cu o altă persoană. Agenda respectivă încearcă, de obicei, să determine una dintre următoarele trei informații despre percepție:

Este această persoană demnă de încredere?

Este această persoană utilă pentru mine?

Îmi amenință această persoană stima de sine?

Având în vedere numeroasele obstacole în calea percepției corecte, ce ar trebui să facă oamenii pentru a fi percepuți conform cu intențiile lor?

“Dacă doriți să rezolvați problema percepției”, spune Heidi Halvorson, “în loc să sperați că, cine vă percepe va intra în faza a doua a percepției, este mult mai practic pentru dumneavoastră să alegeți să fiți un bun emițător de semnale. Nu este realist să se aștepte ca oamenii să facă acest efort. Vă puteți imagina cât de obositor ar fi să cântăriți orice motivație posibilă a unei alte persoane? În plus, nu puteți controla ce se întâmplă în interiorul minții unei alte persoane, dar puteți controla modul în care sunteți percepuți.”

Conform cercetătorilor, oamenii care sunt ușor de judecat, pentru că transmit semnale clare celor din jur, sunt mai fericiți și mai mulțumiți de relațiile, carierele și viețile lor decât cei care sunt mai “greu de citit”.

Acest lucru se întâmplă pentru că sentimentul de a fi înțeles este o nevoie umană de bază. Persoanele care satisfac această nevoie, se simt mai liniștite cu ele însele pentru că oamenii din jurul lor le percep într-un mod mai apropiat de modul în care se văd ele însele.

Sper că faceți parte din această categorie, a oamenilor care transmit semnale clare celor din jur și, drept urmare, beneficiați de multe picături de fericire.

 

Don’t worry, be happy!

 

Sursa: getpocket.com/a/read/911932571