29 Dec

De ce este demn de prețuit faptul că avem o “antibibliotecă”?

Cărţile citite sunt mult mai puţin valoroase ca și cele necitite.”

Nassim Nicholas Taleb

 

Uneori, mai ales după depășirea “jumătății rezonabile” (vârsta de 40 de ani) mă atingeau unde de tristețe când priveam rafturile bibliotecii mele.

Îmi dădeam seama că ele adăposteau prea multe cărți ca să ajung vreodată să le citesc pe toate. Și, atunci, îmi ziceam că sunt nechibzuit și în sinea mea îmi luam angajamentul să nu mai cumpăr cărți.

Dar, angajamentul era respectat până la următoarea trecere prin fața vitrinei cu cărți a vreunei librării care, în mod sigur, mă ispitea cu ceva noutăți pe care nu mă răbdam să nu le cumpăr.

Poate că autoînvinovățirea nu ar fi avut loc dacă aș fi citit de pe atunci un articol ca și cel al Jessicăi Stillman (Why you should surround yourself with more books than you’ll ever have time to read) care stau la baza rândurilor care urmează.

De pe vremea când eram elev în clasele primare, mama, ca multe alte mame, mi-a insuflat plăcerea de a citi și respectul față de carte, cumpărându-mi cărți (în clasa a IV-a, de exemplu, Contele de Monte-Cristo).

Mai târziu, la rândul ei, școala ne-a sugerat ideea că învățarea pe tot parcursul vieții ne ajută să fim mai fericiți, poate să câștigăm mai mult și, dacă ne luăm după spusele experților, poate chiar să rămânem mai sănătoși.

În plus, o mulțime de personalități, din toate domeniile, ne spun că, pentru a deveni mai deștepți, un mod mai bun decât cititul nu există.

Aceste premise, par să conducă la conturarea uneia dintre “strategiile” cele mai importante pe care ar trebui să o urmeze orice persoană care vrea să devină mai deșteaptă: să nu scape nici un prilej de a cumpăra și citi cărți.

Dar, viața este încărcată iar intențiile sunt un lucru și acțiunile un alt lucru. Curând găsim rafturile bibliotecii noastre (sau eReader-ul) pline de titluri pe care intenționam să le citim într-o zi sau cărți pe care le-am frunzărit odată dar, apoi le-am abandonat.

Asta vrea să însemne un dezastru pentru proiectul nostru de a deveni o persoană mai inteligentă și mai înțeleaptă?

Pentru cei care cumpără cărți pentru că așa este “cool” și le așează pe rafturi “după culori”, fără să aibă niciodată chef să citească, răspunsul este da, un dezastru.

Însă, mulți dintre noi, în ciuda vieții agitate din lumea de astăzi, dorim să citim, pentru plăcerea noastră sau pentru a mai învăța câte ceva și, pentru asta, alocăm cu regularitate timp cititului.

Dar, în majoritatea cazurilor, citirea cărților, pur și simplu nu poate ține pasul cu cumpărarea lor.

În acest caz vestea bună, așa cum rezultă din cele ce urmează, este că biblioteca noastră, ticsită cu cărți, nu este un semn de eșec sau ignoranță ci este un fapt demn de prețuit și putem spune că dispunem de o “antibibliotecă

Antibiblioteca” este un termen introdus de Nassim Nicholas Taleb autorul cărții “Lebăda neagră – Impactul foarte puțin probabilului” (Editura Curtea Veche, București, ediția a treia în 2018), un best-seller despre care The Times scria că este „Una dintre cele mai influente 12 cărți de după Al Doilea Razboi Mondial.“

În cartea sa, Taleb își lansează ideile cu o anecdotă despre legendara bibliotecă a scriitorului italian Umberto Eco, care conținea fantasticul număr de 30.000 de volume.

Umberto Eco în biblioteca lui

 

O fi citit Umberto Eco toate aceste cărți? Bineînțeles că răspunsul este nu, dar scopul lui era oare acela de a le citi sau de a se înconjura cu cât de multă cunoaștere potențială chiar dacă acumularea acesteia devenea, nerealizabilă?

Oferind o atenție constantă tuturor lucrurilor pe care nu le cunoștea, biblioteca lui Eco l-a păstrat înfometat, din punct de vedere intelectual, și perpetuu curios.

O colecție mereu în creștere de cărți, pe care nu le-am citit încă, poate face același lucru și pentru noi, este de părere Taleb.

“O bibliotecă privată nu este un apendice stimulator de ego, ci un instrument de cercetare. Cărțile citite sunt mult mai puțin valoroase decât cele necitite” spune el.

Biblioteca ar trebui să conțină cât de mult din ceea ce nu știm, multe chiar privitoare la aspectele banale ale vieții noastre cum ar fi mijloacele noastre financiare, ratele ipotecare și piața imobiliară actuală care ne permite sau nu să facem investiții.

Pe măsură ce trec anii, vom acumula mai multe cunoștințe din mai multe cărți dar, în același timp, numărul tot mai mare de cărți necitite de pe rafturi ne va privi tot mai „dojenitor”.

Într-adevăr, cu cât știm mai mult, cu atât mai multe vor fi și cărțile necitite. Această colecție de cărți necitite o numește Nassim Nicholas Taleb “antibibliotecă”.

O “antibibliotecă” este un memento puternic al limitărilor noastre – cantitatea vastă de lucruri pe care nu le cunoaștem, le cunoaștem numai pe jumătate sau despre care credeam că le cunoaștem dar, într-o zi, vom constata că nu este așa.

Dacă trăim zilnic cu acest memento în față, ne putem îndrepta spre un fel de “umilință intelectuală” care îmbunătățește procesul decizional și stimulează învățarea.

“Oamenii nu umblă cu un “anti-CV” după ei arătând ce nu au studiat sau experimentat (este de datoria concurenților lor să facă acest lucru), dar ar fi frumos dacă ar face acest lucru”, susține Taleb.

De ce? Poate pentru că este bine cunoscut faptul psihologic că cei mai incompetenți sunt cei mai încrezători în abilitățile lor iar cei mai inteligenți sunt cei mai plini de îndoieli.

Este vorba de ceea ce se cunoaște sub denumirea de efect Dunning-Kruger, efect demonstrat şi definit de către psihologii americani, David Dunning şi Justin Kruger.

(Efectul Dunning-Kruger este o eroare de apreciere în care persoane incompetente apreciază eronat competența lor ca fiind mult mai mare decât în realitate. Acest comportament se datorează incapacității persoanelor respective de a-și recunoaște nivelul lor, tocmai din cauza lipsei lor de cunoștințe în domeniu. David Dunning și Justin Kruger descriu efectul drept „aprecierea greșită a incompetenței proprii, precum și aprecierea greșită a înaltei competențe a altora.”).

În același timp, este la fel de bine stabilit că, cu cât recunoști mai degrabă că nu știi o serie de lucruri, cu atât vei învăța mai repede.

Deci, să nu ne mai învinovățim pentru că am cumpărat prea multe cărți sau că avem o listă prea lungă de cărți pe care am vrea să le cumpărăm, chiar dacă citirea lor s-ar putea să necesite trei vieți.

Toate cărțile pe care nu le-am citit sunt într-adevăr un semn al ignoranței noastre dar, o persoană care este conștientă de cât de ignorantă este, este de departe deasupra marii majorități a semenilor săi.

Prin urmare și o “antibibliotecă” bogată ne poate aduce multe picături de fericire dar și mai multe doresc să Vă aducă Anul Nou 2019!

La mulți ani!

Don’t worry, be happy!

Surse:

1.www.fastcompany.com/90275343/why-you-should-surround-yourself-with-more-books-than-youll-ever-have-time-to-read?utm_source=pocket&utm_medium=email&utm_campaign=pockethits

2.bookhub.ro/lebada-neagra-impactul-foarte-putin-probabilului-de-nassim-nicholas-taleb/

3.ro.wikipedia.org/wiki/Efectul_Dunning-Kruger

22 Dec

Știți cum se fac căsătoriile pe termen lung mai fericite?

Dragostea pare să fie cea mai rapidă și totuși cea mai lentă dintre toate împlinirile. Nici un bărbat și nici o femeie nu știu cu adevărat ce este dragostea perfectă până când nu depășesc pragul unui sfert de secol de căsătorie.”

Mark Twain

 

Mi-am asumat scrierea acestor rânduri pornind de la faptul că și căsătoria mea se înscrie în rândul celor pe termen lung (am sărbătorit 40 de ani în 2018) și fericite.

Se pare că o asemenea căsătorie, lungă și fericită, se aseamănă cu o comedie romantică, rulată cu încetinitorul, ajungând astfel să se desfășoare de-alungul câtorva decenii.

În primii câțiva ani de căsătorie conflictele sunt frecvente dar, “vremea emoțională” se schimbă, în cele din urmă, din „cer variabil” către un “cer mai mult senin”.

Potrivit unui studiu recent al unor cercetători psihologi de la University of California, Berkeley, umorul, tachinarea prietenoasă, glumele și ghidușiile devin în timp tot mai răspândite iar criticile și certurile se diminuează.

La aceste constatări s-a ajuns după ce psihologii au examinat schimbările, legate de vârstă, în comportamentul emoțional al unui eșantion de cupluri, mai în vârstă, pe o perioadă de 13 ani.

Au fost astfel examinate 87 de cupluri care erau fie în grupul de vârstă mijlocie (40-50 de ani, căsătorite de cel puțin 15 ani), fie în grupul mai în vârstă (60-70 de ani, căsătorite de cel puțin 35 de ani).

Cuplurile au fost angajate, fără o pregătire prealabilă, în conversații de câte 15 minute despre zone de dezacord din căsătoria lor.

Comportamentele emoționale din timpul conversațiilor au fost codificate în sistemul SPAFF (Specific Affect Coding System), pentru a li se asigura obiectivitatea.

Analizele acestor comportamente au arătat că, atât pentru soți, cât și pentru soții, odată cu vârsta, comportamentul emoțional negativ (în principal ostilitatea, retragerea în apărare, teama/tensiunea și văicăreala) a scăzut, iar comportamentul emoțional pozitiv (în principal umorul, entuziasmul și validarea) a crescut.

Katharine Hepburn și Henry Fonda în “Pe lacul auriu”

Aceste descoperiri confirmă teoriile bazate pe unele constatări anterioare, obținute tot prin studiu longitudinal (de-alungul timpului) al comportamentelor emoționale codificate, care sugerează că emoțiile pozitive cresc și emoțiile negative scad odată cu vârsta.

În același timp, autorii studiului, profesorul de psihologie Robert Levenson de la University of California, Berkeley și doctor Alice Verstaen, de la VA Puget Sound Health Care System, subliniază că studiul contrazice teoria că într-o relație lungă emoțiile pozitive se estompează de-a lungul timpului.

În schimb, concluziile studiului se potrivesc foarte bine cu alte studii longitudinale recente care, pentru căsniciile lungi prezintă un model de fericire care grafic are forma literei U (o parte descendentă urmată de una ascendentă).

Autorii au recunoscut însă că, întrebările despre modul în care uniunile maritale se schimbă și despre diferiții factori care declanșează unele răsturnări de situație nu și-au găsit încă răspuns.

Foarte important este că, glumele și umorul blând nu au fost singurele comportamente “eroice” care au apărut în abundență mai mare în căsătoriile pe care le-au urmărit cercetătorii.

Toate modurile de comportament pozitive pe care le putem adopta față de cineva devin mai evidente odată cu trecerea anilor dar, în primul rând, umorul, entuziasmul și validarea (ascultarea și înțelegerea activă a partenerului).

Criticile ca și obiceiurile cu adevărat toxice care produc blocaje generatoare de divorț au scăzut. Bărbații au demonstrat mai puțină nervozitate iar femeile mai puțin dispreț.

Unul din rezultatele studiului a confirmat însă percepțiile mai triste despre căsătorii: partenerii cuplurilor mai în vârstă nu au mai fost afectuoși unul cu altul. Ei nu au mai schimbat același număr de declarații și complimente ca și de-a lungul anilor.

Dar, în acest context, se poate vorbi și de o parte bună a lucrurilor: “aceste traiectorii”, conform cercetătorilor, “oferă suport pentru ideea că iubirea evoluează ca vârsta adulților”.

Conform studiilor psihologice cuplurile încep cu un sentiment de iubire pasională care se transformă în timp în “dragoste companională ” (o afecţiune mai liniştită, bazată mai degrabă pe ataşament, compatibilitate, apreciere şi încredere).

Umorul, conform cercetătorilor este, fără îndoială, o expresie a celui de-al doilea fel de devotament.

Trebuie spus că studiul are și unele limite, cum ar fi, de exemplu, o dimensiune relativ mică a eșantionului cercetat precum și faptul că s-a ocupat doar de situații medii.

Bineînțeles nu trebuie să ne scape nici observația că, umorul prietenos nu este o garanție a longevității unei relații.

În acest sens, nu este deloc dificil să indicăm, chiar dintre cunoscuții noștri, cupluri care au supraviețuit deceniilor, fără un indiciu al râsului sau al năzbâtiilor împărtășite, precum și cupluri care s-au desfăcut în ciuda unui coeficient sănătos de umor și comportament compasional.

Cu toate acestea, punctele forte ale studiului, comparativ cu cercetări similare, îi dau credibilitate maximă.

Unul din aceste puncte forte îl constituie faptul că interacțiunile cuplurilor au fost codificate de un observator, astfel încât rezultatele nu s-au bazat pe lucruri autodeclarate.

De asemenea, comportamentele cuantificate de echipa de cercetători, nu au folosit construcții subiective incluzând cuvinte precum “satisfacție” sau “fericire”.

Dar, poate că principala concluzie a studiului este aceea că toată lumea se ia un pic prea în serios.

De aceea, merită ca data viitoare, când vă veți ciorovăi cu persoana cea mai importantă din viața dumneavoastră, să vă amintiți, că ar trebui să căutați partea de umor a situației generatoare de diferend.

Legat de asta, îmi stăruie în minte, făcându-mă să zâmbesc, faptul că în urmă cu un an, în miezul verii (aici în emisfera sudică), ne-am ciorovăit cu a mea consoartă în privința modului în care să mă îmbrac pentru un spectacol de balet (Spărgătorul de nuci) de matineu. Când ne-am ocupat locurile în sala de spectacol (cu vreo 1000 de locuri), arhiplină, am identificat, printre spectatori, un singur domn, în costum închis la culoare și cu cravată, așa cum am vrut eu să merg.

Încercați să vedeți în motivele eventualelor voastre ciorovăieli (sper că nu mai frecvente ca săptămânale) doar o glumă pusă la cale de partener/parteneră. Este sigur că astfel veți avea parte de multe picături de fericire.

Don’t worry, be happy!

Surse:

1.qz.com/quartzy/1488362/researchers-found-one-way-that-marriages-get-happier-over-time/?utm_source=pocket&utm_medium=email&utm_campaign=pockethits

2.www.ncbi.nlm.nih.gov/pubmed/30489098

3.qz.com/1315193/how-happiness-in-marriage-changes-over-time/

4.qz.com/950935/theres-an-easy-way-to-be-funnier-and-more-genuine-without-turning-into-a-jerk/

16 Dec

Știți de ce joaca ar trebui să fie o componentă esențială a vieții noastre?

Nu ne oprim din joacă atunci când îmbătrânim ci îmbătrânim când încetăm să ne mai jucăm.”

George Bernard Shaw

 

În urmă cu câteva zile eram în raionul de jucării al unui mall, în căutarea unui cadou de Crăciun pentru nepoțelul meu. Țineam în mână o bărcuță când un domn, un alt client, aflat în apropiere, m-a întrebat dacă am văzut șalupa teleghidată aflată într-un raft, mai încolo. S-a oferit să-mi arate jucăria și după ce i-am mulțumit îndatoritor m-a întrebat dacă îl cumpăr pentru mine sau pentru vreun nepoțel.

Pentru că această întrebare mi-a mai fost pusă în urmă cu câteva luni (dacă jucăria este pentru mine sau pentru un copil?) mi-am dat seama că nu este un lucru ieșit din comun ca un adult să-și cumpere jucării. Altfel spus, nu este deloc anormal ca și adulții să se joace.

Apropo de caracterul nostru mai mult sau mai puțin jucăuș, și acum, după mulți ani, mă pufnește râsul când îmi amintesc de șotia membrilor unei catedre de la facultatea la care eram student.

Unul dintre profesori își cumpărase o pălărie. Colegii lui, profesori, conferențiari, lectori și asistenți, au pus mână de la mână și au cumpărat o pălărie identică dar cu două numere mai mici.

În fiecare zi aveau grijă ca în cuier, unde își punea colegul lor pălăria, să apară alternativ pălăria originală și pălăria cu două numere mai mici.

După câteva zile, bietul posesor de pălărie nouă, s-a plâns unuia dintre colegi că nu știe ce are la cap dar parcă i se dilată și se contractă pentru că pălăria ba îi este bună ba îi este strâmtă.

Dar multe mari personalități ale științei și culturii, divinizate de întreaga lume, au recunoscut, într-un fel sau altul, existența componentei jucăușe din viața lor.

De exemplu, știm despre Isaac Newton că, în ciuda faimei sale, a trăit o viață mai mult decât solitară, nu prea concentrată pe dezvoltarea relațiilor interpersonale.

Cu toate acestea, ceea ce spune cel mai mult despre el, provine dintr-o reflecție despre viața sa pe care se presupune că a împărtășit-o cu un prieten chiar înainte de a muri:

Nu ştiu cum arăt eu în faţa lumii, dar mie mi se pare că sunt un băiat care se joacă pe malul mării şi mă distrez găsind câteodată pietricele netede sau o scoică deosebită, în timp ce marele ocean al adevărului se întinde necunoscut în faţa mea.”

Această reflecție ne arată copilul din el, copilul pe care îl putem recunoaște și în reflecția noastră despre noi înșine.

Joaca este o activitate universală ea făcând parte din manifestările indivizilor aparținând tuturor culturilor umane.

Ea poate fi definită în diferite moduri iar când este pomenită, probabil că fiecare dintre noi ne imaginăm ceva ușor diferit dar, la un nivel de bază, este clar că vorbim totuși despre aproximativ același lucru.

De exemplu, un mod de a defini joaca ar fi: relaxare, recreere și plăcere care de foarte multe ori înseamnă și amuzament.

Este o activitate pe care, cel puțin la suprafață, pare că o facem doar “ca să ne aflăm în treabă”. Ea este distractivă și interesantă, iar faptul că nu este stresantă, pare să o facă mai liberă și mai sinceră.

După cum era de așteptat, oamenii de știință (psihologii, sociologii, filosofii etc.), nu au căzut de acord asupra modului în care se definește joaca și, mai ales, care este scopul evolutiv al acesteia?

Simplificând mult lucrurile putem spune că ea servește pentru a ne antrena fizic, social sau cognitiv.

În acești termeni, joaca este un act de învățare. Mai exact, este un mod ieftin de a explora lumea în căutarea adevărurilor din realitatea pe care, pe măsură ce trec anii și înaintăm în vârstă, vrem să o trăim în mod eficient obținând și avantaje de valoare ridicată.

Când venim pe lume, într-un anumit mediu cultural, nu avem încă instrumentele necesare pentru a înțelege toate aspectele acestui mediu.

Trebuie să stabilim unde sunt limitele, ce norme sunt acceptate și diferitele abilități care ne vor fi necesare în momentul în care devenim membri ai societății.

Asemenea lui Newton, în copilărie, mergem și luăm diverse “pietricele și scoici”, le studiem, identificând relațiile lor cu lumea înconjurătoare și cu ceilalți oameni iar, după aceea, începem să stocăm informații care corespund experienței noastre pentru a ne ghida experiențele viitoare.

Cel mai evident lucru privind joaca este că ea este mai frecventă la copii decât la adulți.

Pornind de aici se poate face o împărțire aproximativă a vieții unui om în două perioade: o perioadă dominată de explorare și o perioadă dominată de exploatare.

Prima parte a vieții ne-o petrecem explorând, văzând și înțelegând dar, după ce o parte din ea “s-a scufundat” până la un nivel satisfăcător, începem să exploatăm “fructele” care se dezvoltă pe fundația pe care am pus-o.

Folosind analogia lui Newton, după o anumită perioadă, am ridicat toate “pietricelele și scoicile” cu care probabil ne vom juca toată viața de acum înainte.

Cel mai evident sens al celor spuse mai sus rezultă din lecțiile de educație fizică, desfășurate prin joc.

Dintr-un anume punct, am învățat modul cum să ne folosim corpul și nu avem nevoie să mai testăm acest mod de-a lungul vieții. Știm cum să fugim, știm cum să jucăm un sport pe care îl îndrăgim și are sens să continuăm să facem aceste lucruri oricând în viață, fără să pierdem nimic.

Lucrurile stau însă puțin altfel atunci când urmărim același model de explorare-exploatare în aspectele sociale și cognitive ale vieții noastre.

Astăzi, aceste aspecte sunt mult mai complexe decât înainte. Cultura noastră evoluează într-un ritm care înseamnă că, dacă nu ții pasul cu ea, atunci nu mai înțelegi adevărurile realităților în care trăiești.

Într-o lume care nu se schimbă prea repede, cum era până la mijlocul secolului trecut, o scurtă copilărie marcată de explorare poate oferi toate informațiile de care are nevoie un individ pentru a face față diferitelor norme din jurul său și a cunoaște toate modelele de luare a deciziilor care ar putea apărea.

Dar, într-o cultură din ce în ce mai “rețelizată”, în care cantitatea de informații produse la fiecare câțiva ani se dublează, nu mai poate exista o diferență între faza de explorare și cea de exploatare.

Din acest motiv, a nu face loc pentru joacă în viața modernă a adulților este un dezavantaj strategic.

Explorarea și exploatarea nu mai sunt distincte. Acestea evoluează în tandem pe măsură ce lumea se desfășoară rapid în jurul nostru.

Astăzi, cultura este mai complexă, informațiile sunt mai abundente, iar mediul nostru colectiv acoperă un teren al realității mai mare.

În esență, dacă nu ținem pasul, nu trăim în aceeași realitate socială și cognitivă ca și cei din jurul nostru.

Față de vremurile trecute când explorarea și exploatarea erau faze distincte, astăzi ele s-au unit. Nu mai putem scăpa, petrecând primele câteva decenii ale vieții jucându-ne și apoi dedicând muncii restul. Jocul și munca trebuie să ocupe același nivel.

Însă, pentru mulți dintre noi, ideea de joacă, chiar dacă ea are sens, este atât de străină încât se ivește întrebarea: Ce ar putea însemna joaca la 30, 40 sau 50 de ani?

Răspunsul este că ar putea însemna un interval de timp lăsat, pur și simplu, să fie condus de curiozitate, dincolo de ceea ce facem din obișnuință.

Asta ar putea însemna orice, de la a participa la un curs de improvizație sau de artă teatrală până la a citi mult mai mult.

“Pietricelele și scoicile” lui Newton ne-au dat legile elementare ale naturii pe care ne-am construit înțelegerea realității și ne ajută acum să descoperim cunoștințele din fața noastră pentru a putea stăpâni mai bine mediul înconjurător.

În secolul XXI, joaca nu trebuie să rămână doar o amintire drăguță a copilăriei. Ea trebuie să fie fundația pe care o folosim pentru a construi și a valida adevărurile realității noastre în continuă schimbare.

Acest demers, în mod cert, este aducător de picături de fericire.

Don’t worry, be happy!

 

Surse:

1.getpocket.com/a/read/2399362845

2.www.mediafax.ro/stiinta-sanatate/caracterul-jucaus-mai-important-decat-inteligenta-pentru-persoanele-aflate-in-cautarea-iubirii-13964283

08 Dec

Știați că există erori de gândire pe care, probabil, toți le comitem?

Viaţa unui om e un nesfârşit şir de erori.”

Marin Preda

 

Probabil că la toți ne place să credem că suntem persoane raționale și gândim logic. Dar, în ultimele decenii, cercetătorii au descoperit o gamă largă de erori mintale care deturnează gândirea noastră. De multe ori facem alegeri emoționale, iraționale și confuze.

Cele mai frecvente erori mintale care ne împiedică să luăm decizii bune par să fie: prejudecata de supraviețuire, aversiunea față de pierdere, disponibilitatea euristică, ancorarea și prejudecata de confirmare.

  1. Prejudecata de supraviețuire.

Aproape orice media online cunoscută ne stimulează în a comite această eroare, botezată de psihologi prejudecata de supraviețuire. Oriunde vedeți articole cu titluri cum ar fi “6 lucruri din camera de zi de care trebuie să scapi acum”, „10 lucruri pe care nu le fac oamenii inteligenți”, „Cum se antrenează Ciprian Marica” ș.a., vedeți, de fapt, o “invitație” la a comite această eroare.

Eroarea se referă la tendința noastră de a ne concentra pe câștigătorii dintr-un anumit domeniu și încercarea de a învăța de la ei, uitând însă total de cei care deși au folosit aceeași strategie au fost perdanți.

S-ar putea să existe mii de sportivi care se antrenează într-o manieră foarte asemănătoare cu Ciprian Marica dar, niciodată nu au ajuns în echipa națională de fotbal.

Problema este că nimeni nu aude despre miile de sportivi care nu au reușit niciodată să ajungă la vârf. Auzim doar despre cei care supraviețuiesc.

În mod eronat, am supraevaluat strategiile, tacticile și sfaturile unui supraviețuitor, ignorând faptul că aceleași strategii, tactici și sfaturi pentru majoritatea oamenilor nu au funcționat.

Un îndemn clasic din aceeași categorie: “Richard Branson, Bill Gates și Mark Zuckerberg au renunțat la școală și au devenit miliardari! Nu aveți nevoie de școală pentru a reuși. Antreprenorii nu trebuie să mai piardă timp cu școala ci să înceapă.”

Mai mult ca sigur că, toți aceștia au reușit în ciuda căii pe care au urmat-o și nu datorită ei. Corespunzători fiecărui Branson, Gates și Zuckerberg, există mii de alți antreprenori cu proiecte eșuate, conturi bancare cu datorii grele și studii făcute pe jumătate.

Prejudecata de supraviețuire  nu înseamnă doar că o strategie poate să nu funcționeze bine pentru noi ci spune și că nu știm cu adevărat dacă strategia funcționează bine.

Când sunt amintiți numai câștigătorii iar perdanții sunt uitați, devine foarte dificil de spus că o anumită strategie duce la succes.

  1. Aversiunea față de pierdere.

Aversiunea față de pierdere se referă la tendința noastră de a prefera câștigurilor evitarea pierderilor.

Cercetările au arătat că, dacă primim 100 de lei vom avea un impuls de satisfacție dar, dacă pierdem 100 de lei pierderea ni se va părea dramatic de mare.

Cele două situații sunt egale dar opuse, însă în ceea ce privește sentimentele generate sunt disproporționat de inegale.

Tendința noastră de a evita pierderile ne face să luăm decizii stupide. Ne agităm să ne protejăm lucrurile pe care le deținem și asta ne poate duce să supraevaluăm niște elemente în comparație cu alte opțiuni.

De exemplu, cumpărarea unei perechi noi de pantofi, ne oferă un mic impuls de satisfacție. Cu toate acestea, chiar dacă nu-i purtăm niciodată și după câteva luni se pune problema să-i oferim cuiva, acest lucru ar putea fi incredibil de dureros. Nu îi folosim dar, pur și simplu, nu ne putem despărțiți de ei din cauza aversiunii față de pierdere.

Un alt exemplu, ce nu ne este străin ar fi și următorul. Pe drumul spre muncă, nimerim aproape toate semafoarele pe verde, fapt care ne oferă poate un pic de satisfacție dar, atunci când mașina din fața noastră stă la un semafor pe verde și noi pierdem ocazia de a trece prin intersecție vom deveni chiar furioși. Pierderea șansei de a beneficia de culoarea verde a semaforului este mult mai dureroasă decât plăcerea de a avea lumina verde de la început.

  1. Disponibilitatea euristică.

Disponibilitatea euristică se referă la o greșeală obișnuită pe care creierul nostru o face presupunând că exemplele care ne vin în minte fac parte din lucrurile cele mai importante sau predominante.

De exemplu, cercetările lui Steven Pinker, profesor de psihologie la Universitatea Harvard, au arătat că trăim în prezent cea mai puțin violentă perioadă din istorie. Ratele de omucidere, de viol, de agresiune sexuală și de abuz asupra copiilor sunt în scădere.

Cu toate acestea majoritatea oamenilor sunt șocați când aud aceste statistici. Unii refuză să le creadă.

Dacă acesta este cel mai liniștit moment din istorie, spun ei, de ce au loc acum atât de multe războaie? De ce se aude în fiecare zi despre violuri, crime și infracțiuni? De ce vorbește toată lumea despre atâtea acte de terorism și distrugere?

Răspunsul este că, nu numai că trăim în cel mai liniștit moment din istorie de până acum ci și în cea mai bine mediatizată perioadă.

Informațiile despre orice dezastru sau criminalitate sunt mai accesibile ca oricând. O căutare rapidă pe Internet va aduce mai multe informații despre cel mai recent atac terorist decât ar fi putut să livreze vreodată orice ziar, acum 100 de ani.

Procentajul total al evenimentelor periculoase scade, însă probabilitatea de a auzi despre unul dintre ele (sau multe dintre ele) crește. Și, pentru că aceste evenimente sunt imediat disponibile în mintea noastră, creierul nostru presupune că se întâmplă cu o frecvență mai mare decât în realitate.

Noi supraevaluăm și supraestimăm impactul lucrurilor de care avem cunoștință și subevaluăm și subestimăm prevalența evenimentelor despre care nu am auzit nimic.

  1. Ancorarea.

Poate cea mai răspândită situație în care se poate vorbi despre ancorare este aprecierea unor prețuri.

În cazul în care prețul unui ceas nou este de 500 de lei, este posibil să considerăm că este prea scump pentru bugetul nostru. Cu toate acestea, dacă intrăm într-un magazin și vedem mai întâi un ceas cu 5.000 de lei, dintr-odată ceasul de 500 de lei, din colț, pare destul de rezonabil.

Multe dintre produsele premium pe care firmele le afișează nu se așteaptă niciodată să se vândă în cantități prea mari. Ele servesc rolului, foarte important, de a ne ancora mintal și de a ne face să ni se pară produsele de la mijlocul gamei mult mai ieftine.

  1. Prejudecata de confirmare.

Prejudecata de confirmare  se referă la tendința noastră de a căuta și de a favoriza informațiile care confirmă convingerile noastre, ignorând sau devalorizând, în același timp, informațiile care contravin credințelor noastre.

De exemplu, persoana A consideră că schimbările climatice sunt o problemă serioasă și caută să citească doar lucruri despre conservarea mediului, schimbările climatice și energia regenerabilă adică articole care confirmă și susțin credințele sale.

Persoana B nu crede că schimbările climatice sunt o problemă serioasă și caută să citească doar scrieri care discută despre modul în care schimbările climatice sunt un mit, că oamenii de știință sunt incorecți și suntem cu toții păcăliți. Persoana B citește deci doar lucruri care confirmă și susțin credințele sale.

Schimbarea propriei noastre păreri este mai greu de realizat decât pare. Cu cât credem mai mult că știm ceva, cu atât mai mult vom filtra și ignora toate informațiile contrare.

Dacă ne gândim bine, nici nu pare a fi firesc să formulăm o ipoteză și apoi să încercăm diferite modalități de a dovedi că este falsă. În schimb, pare mult mai normal să formulăm o ipoteză, să presupunem că este adevărată și să căutăm și să credem doar informațiile care o susțin.

Majoritatea oamenilor nu doresc informații noi, vor să valideze informațiile pe care le dețin.

Bun, acum știm mai multe despre erorile de gândire dar ce putem face? Cum putem să ne oprim creierul să facă aceste erori?

În niciun caz nu trebuie să vedem în aceste erori de gândire un semnal al unui creier afectat. Același mod de gândire, în foarte multe cazuri, este extrem de util.

Cea mai bună opțiune pentru evitarea erorilor de mai sus ar fi conștientizarea de sine, adică recunoașterea situațiilor în care am comis asemenea erori.

Sper că acest articol vă va fi de ajutor în acest sens și cândva, data viitoare, veți putea constata că ați evitat erorile de gândire, lucru care vă va pune în posesia unor picături de fericire!

Don’t worry, be happy!

 

Surse:

1.jamesclear.com/common-mental-errors?utm_source=pocket&utm_medium=email&utm_campaign=pockethits

2.psihologulbrasovean.blogspot.com/2014/11/capcane-psihologice.html

01 Dec

Știți de ce se doarme mai bine cu șosete?

„Uneori, insomnia creatoare a poetului se transformă în somnifer pentru cititor.”

Valeriu Butulescu

 

Am auzit uneori, evident sub formă de glumă, că mersul la culcare cu șosete nu este sexy și este chiar motiv de divorț.

Citind articolul lui Dave Roos, Why Socks Help You Sleep Better, mi-am dat seama cât de neîntemeiată ar fi luarea ideii în serios.

Cred că este util de știut, eu de exemplu până acum nu am știut, că s-ar putea să adormi cu 15 minute mai devreme și, în timpul nopții să te trezești mult mai puțin, dacă ai îmbrăcat o pereche de șosete înainte de culcare (bineînțeles că nu aceleași pe care le-ai purtat în timpul zilei).

Pentru a înțelege de ce, trebuie mai întâi să înțelegem relația dintre temperatura corpului uman și somn.

În timpul zilei, corpul se află la o temperatură medie de 37 de grade Celsius. Dar noaptea, temperatura corpului scade cu până la 1,2 grade Celsius pe parcursul orelor de somn.

Această scădere treptată a temperaturii corpului, se dovedește, a fi o parte esențială a procesului neurobiologic complicat al adormirii și al dormitului propriu-zis. Și, cu cât mai repede putem micșora temperatura corpului, cu atât mai repede vom adormi.

Unul din modurile în care organismul își reglează temperatura este prin vasele de sânge din piele.

Dacă creierul decide că organismul este prea cald, va da semnalul pentru lărgirea vaselor de sânge (vasodilatația), redistribuind sângele mai cald din partea centrală a corpului către restul corpului pentru a-l răci. Dacă corpul este prea rece, creierul provoacă reacția opusă, limitând fluxul de sânge către suprafață (vasoconstricția).

Aici intră în discuție picioarele. Palmele mâinilor și tălpile picioarelor sunt cele mai eficiente schimbătoare de căldură ale corpului, deoarece sunt fără păr și mai puțin izolate decât alte suprafețe ale pielii.

Cercetătorii au arătat că încălzirea picioarelor înainte de culcare, folosind o baie caldă sau purtând șosete, ajută vasodilatația, care la rândul ei scade temperatura întregului corp mai repede decât culcatul cu picioarele goale și reci.

Se pare că diferența de temperatură dintre suprafața pielii la nivelul extremităților, pe de-o parte și, la nivelul abdomenului, pe de altă parte (cunoscută de specialiștii în probleme de somn drept gradientul proximodistal al temperaturii pielii sau DPG), este cel mai puternic factor al probabilității de a adormi mai repede.

El este mai puternic decât hipnoza sau aportul unui supliment de melatonină înainte de culcare.

Dar mai sunt și altele de spus! Oamenii de știință susțin că picioarele cu șosete au și un efect neurologic. “Termostatarea” corpului se datorește unui tip de neuroni numiți neuroni sensibili la cald (WSN), care măresc rata de ardere atunci când există o diferență de temperatură între partea centrală a corpului și extremități (picioarele).

Aici este ceva asemănător cu dilema “oul sau găina” dar, cercetările au arătat că ratele de ardere WSN cresc până la apariția somnului “cu unde lente” (somnul delta) sau a somnului “adânc” și scad treptat înainte de trezire.

Astfel, WSN-urile pot juca un rol în generarea senzației de somnolență care ne ajută să adormim și să ne cufundăm în somn. În acest context, încălzirea picioarelor înainte de culcare le dă un impuls suplimentar acestor WSN-uri.

În urma unui studiu, cercetătorii coreeni au descoperit că purtarea unei perechi de șosete de dormit – care sunt foarte populare în Coreea de Sud – nu numai că a grăbit debutul somnului, dar a crescut timpul de somn în general cu o medie de 30 de minute și a redus episoadele de trezire în timpul nopții la jumătate.

Ca să nu avem senzația că ne este prea cald, din cauza șosetelor, este recomandabil să folosim cele fabricate din fibre naturale, care “respiră”.

Și, nu în ultimul rând, mai este de menționat că, dacă credeți că purtarea șosetelor în pat nu este sexy, vă înșelați. Un studiu a constatat că 80% dintre cupluri care poartă șosete au obținut orgasm, în timp ce doar 50% dintre cuplurile care nu purtau au fost norocoase. Picioarele reci distrag foarte mult atenția.

În concluzie, se pare că și purtatul șosetelor la culcare ne poate ajuta la obținerea unor picături de fericire.

Don’t worry, be happy!

Surse:

1.health.howstuffworks.com/mental-health/sleep/basics/why-socks-help-sleep-better.htm?utm_source=pocket&utm_medium=email&utm_campaign=pockethits

2.health.howstuffworks.com/mental-health/sleep/journal/i-cant-sleep-because-im-worried-about-not-sleeping.htm

3.www.nature.com/articles/43366

4.jphysiolanthropol.biomedcentral.com/articles/10.1186/s40101-018-0172-z