26 Jan

Știți ce influență aveți, asupra celor din jur, datorită propriilor trăsături de personalitate?

„Singurătatea mea nu e dependentă de prezenţa sau absenţa unor persoane, dimpotrivă! Urăsc pe cine îmi fură singurătatea fără să-mi ofere în schimb prezenţa de care am nevoie.”

Friedrich Nietzsche

 

Este ușor să fii în preajma persoanelor cu “prezență afectivă” pozitivă care „lubrifiază” mecanismele interacțiunilor sociale.

Unii oameni, deja la intrarea într-o încăpere, îi relaxează instantaneu pe toți cei care se află acolo. Alții, atunci când sunt prezenți, indiferent de ce fac, par să te facă să ți se “strepezească” dinții.

Un mic grup de cercetare psihologică susține ideea că modul în care o persoană tinde să-i facă pe alții să se simtă este o parte consistentă și măsurabilă a personalității sale. Cercetătorii numesc această parte a personalității “prezență afectivă”.

Acest concept a fost descris, cu aproape 10 ani în urmă, într-un studiu realizat de Noah Eisenkraft (profesor la University of North Carolina) și Hillary Anger Elfenbein (profesor la Washington University, St. Louis).

Ei au împărțit studenții unei facultăți de business în 48 de grupuri. După o activitate comună a grupurilor, timp de un semestru, studenții  au avut de răspuns la întrebarea: Cât de mult a influențat fiecare dintre colegi modul în care se simt cei din jurul lui?

În acest scop ei au avut de evaluat cât de mult s-au simțit afectați de opt emoții diferite (stresați, plictisiți, supărați, triști, calmi, relaxați, fericiți și entuziasmați) din cauza fiecăruia dintre ceilalți membrii ai grupului.

Cercetătorii au descoperit că o parte semnificativă a emoțiilor ar putea fi explicată de prezența afectivă a colegilor lor. Această prezență afectivă se pare că exercită o influență mare atât asupra sentimentelor negative ale partenerilor de interacțiune cât și asupra propriilor trăsături.

Doamna profesor Elfenbein a tras concluzia că “modul nostru propriu de a fi are o semnătură emoțională”.

De ceva timp este cunoscut faptul că emoțiile sunt contagioase: dacă o persoană se simte supărată, ar putea să-și infecteze vecinul cu acea stare de supărare.

Dar, prezența afectivă produce un efect indiferent de propriile sentimente – cei cu prezență afectivă pozitivă îi fac pe ceilalți să se simtă bine, chiar dacă ei înșiși sunt anxioși sau triști, iar opusul este adevărat pentru cei cu prezență afectivă negativă.

“Folosind cuvinte comune, de zi cu zi, putem spune că unii oameni sunt enervanți. Nu înseamnă că sunt supărați tot timpul”, spune Elfenbein. “S-ar putea să fie mulțumiți și să își atingă întotdeauna scopul. În schimb, alți oameni reușesc să scoată la iveală lucruri mari din ceilalți, în timp ce ei înșiși sunt destul de deprimați”.

Având în vedere toate acestea, nu ne mirăm că oamenii care îi fac în mod constant pe ceilalți să se simtă bine, ocupă un loc mai central în rețelele lor sociale.

Hector Madrid, profesor la Pontifical Catholic University of Chile, a manifestat un interes deosebit față de modul în care prezența afectivă a liderilor, la locul de muncă, poate influența performanța echipelor lor.

El și colaboratorii săi au descoperit că liderii care prin prezența lor îi fac pe ceilalți să se simtă bine au echipe care sunt mai bune, în ceea ce privește schimbul de informații, ceea ce duce la mai multă inovație și, în cele din urmă, la mai mult succes în activitate.

Subordonații sunt mai predispuși să-și exprime ideile în fața unui lider cu prezență afectivă pozitivă.

“Când propui idei noi, într-un fel este periculos deoarece pui sub semnul întrebării statu-quo-ul relațiilor existente”, spune Hector Madrid.

“Oamenii nu sunt neapărat deschiși la idei noi, așa că, pentru a-ți spune ideile, trebuie să te simți în siguranță. Din acest motiv sunt importante emoțiile pozitive.”

Ceea ce face ca unii oameni să îi liniștească prin prezența lor pe ceilalți și să îi facă să se simtă în largul lor nu a fost stabilit încă exact. Poate că are legătură cu limbajul corpului sau cu tonul vocii sau cu calitatea de a fi un bun ascultător.

Hector Madrid sugerează că cercetările ulterioare ar putea constata, de asemenea, că unii oameni au o prezență afectivă puternică (pozitivă sau negativă), în timp ce, prezența afectivă a altora este mai slabă.

Dar, atât Madrid cât și Elfenbein, sugerează că o mare parte a prezenței afective poate consta în modul în care oamenii reglează emoțiile, ale lor proprii și ale altora.

De-a lungul zilei, o “străfulgerare” după cum o denumește Elfenbein, de experiență emoțională, stârnește entuziasmul sau emoția sau tristețea.

“Puteți să vă autoreglați astfel încât asemenea străfulgerări să nu molipsească alte persoane?”, își pune ea întrebarea. “Puteți să treceți peste “zgomotul” din viața voastră, astfel încât ceilalți oameni să nu fie afectați?”

Această “rezolvare ” sau reglare emoțională ar putea lua forma găsirii pozitivului și într-o situație proastă, ceea ce poate fi sănătos. Dar, ar putea lua și forma suprimării propriilor emoții doar pentru a menține confortul celorlalți, ceea ce este mai puțin bine.

Profesorul Elfenbein observă că prezența afectivă pozitivă nu este în mod inerent bună, nici pentru persoana în sine, nici pentru relațiile cu ceilalți.

De pildă, este de notorietate că psihopații sunt fermecători și pot folosi poziția lor afectivă pozitivă pentru scopuri manipulative.

Nici prezența afectivă negativă nu este întotdeauna un lucru rău, mai ales în cazul liderilor – gândiți-vă la un antrenor de fotbal care își beștelește la pauză echipa, motivându-i astfel pe jucători să producă o revenire în repriza a II-a.

Doamna Elfenbein suspectează că prezența afectivă este strâns legată de inteligența emoțională. Ea spune că, “Puteți să vă folosiți inteligența pentru a vindeca cancerul, dar o puteți folosi și pentru a fi un geniu criminal”.

Sunt convins că inteligența ta emoțională, iubite cititorule, te face să-ți folosești pozitiv prezența afectivă  și astfel beneficiezi de multe picături de fericire.

Don’t worry, be happy!

 

Surse:

1.www.theatlantic.com/family/archive/2019/01/affective-presence-how-you-make-other-people-feel/579643/?utm_source=pocket&utm_medium=email&utm_campaign=pockethits

2.www.scientificamerican.com/article/is-a-bad-mood-contagious/

3.www.ncbi.nlm.nih.gov/pmc/articles/PMC4342761/

19 Jan

Știți de ce, pe măsură ce îmbătrânim, timpul pare că trece mai repede?

Pune mâna pe o sobă fierbinte un minut și ți se va părea o oră. Stai cu o fată frumoasă o oră și ți se va părea un minut. Aceasta este relativitatea.”

Albert Einstein

 

Timpul înregistrat de mințile noastre și cel înregistrat de ceasornice sunt două lucruri complet diferite. Acești timpi curg cu viteze diferite.

Trecerea cronologică a orelor, zilelor și anilor pe ceasuri și calendare este un fenomen constant și măsurabil. În schimb, percepția noastră asupra timpului se schimbă mereu, în funcție de activitățile în care ne angajăm, de vârsta noastră și chiar de cât de odihniți suntem.

Profesorul de inginerie mecanică de la Duke University, Carolina de Nord, Adrian Bejan, explică fizica din spatele modificărilor modului în care simțurile noastre înregistrează timpul și dezvăluie cauza pentru care anii par să treacă din ce în ce mai repede pe măsură ce îmbătrânim.

(Profesorul Adrian Bejan, născut în România, este fizician și a intrat în topul celor mai mari 100 de oameni de știință pentru că în 1996 a dezvoltat o teorie în biologie care descrie practic un „tipar“ după care acționează natura în evoluția ei; se numește Teoria Constructală. Savantul a observat același design în modul în care cresc ramurile unui copac, sau nervurile frunzelor, cum se împarte un fir de apă sau cum lovește un fulger, cum se dezvoltă irigația sanguină sau cum se extinde o așezare omenească, privită de sus. În mai, anul trecut, i-a fost acordată celebra medalie „Benjamin Franklin”, care de-a lungul timpului a fost decernată, de institutul cu același nume, oamenilor de geniu precum Nikola Tesla, Marie Curie, Thomas Edison, Albert Einstein, Stephen Hawking.)

Într-unul din articolele sale recente, el examinează mecanismul minții umane sub aspectul modului în care acest mecanism se raportează la înțelegerea timpului, oferind o explicație fizică pentru percepția noastră mintală care se schimbă pe măsură ce îmbătrânim.

Potrivit profesorului Bejan – care, înainte de a ajunge la o concluzie a revizuit studiile anterioare într-o serie de domenii legate de timp, vedere, cunoaștere și procesarea mintală – timpul pe care îl percepem, reprezintă schimbările petrecute în stimulii mintali și este legat de ceea ce vedem.

Într-un fel, fiecare dintre noi are propriul “timp al minții”, fără legătură cu orele, zilele și anii pe care ceasurile și calendarele le indică.

Acest “timp al minții” este afectat de odihna pe care ne-o asigurăm dar și de alți factori. Bejan este prima persoană care privește la trecerea timpului în acest mod special dar, concluziile sale se bazează pe constatările altor oameni de știință care au studiat procesele fizice și mintale legate de trecerea timpului.

Prezentul este diferit de trecut, deoarece viziunea mintală s-a schimbat. Timpul care unește toate sistemele animate sau neînsuflețite, aflate în mișcare, este măsurabil și este timpul fizic. Perioada zi-noapte durează 24 de ore pe toate ceasurile, ceasurile de perete și clopotnițele.

Cu toate acestea, timpul fizic nu coincide cu timpul mintal. Timpul pe care îl percepe un individ nu este același cu cel perceput de un altul.

Timpul trece prin ochii minții. El este legat de numărul de imagini mintale pe care creierul le întâlnește și le organizează dar și de starea creierului nostru.

Pe măsură ce îmbătrânim, viteza cu care schimbările imaginilor mintale sunt percepute scade datorită transformărilor suferite de calitățile noastre fizice, incluzând vederea, complexitatea creierului iar mai târziu în viață, degradarea căilor neuronale care transmit informațiile. Și, această schimbare în procesarea imaginilor conduce la senzația de accelerare a timpului.

Acest efect este legat de mișcările oculare „sacadate” în sensul că și “ochii minții” pot fi caracterizați de aceste mișcări, asemenea globurilor oculare.

Ele sunt mișcări inconștiente și au loc de câteva ori pe secundă. Între două asemenea mișcări, ochii dar și „ochii minții” se opresc și creierul procesează informațiile care i-au fost transmise.

Toate aceste procese au loc fără vreun efort din partea noastră. De menționat că, la sugari, perioadele de oprire sunt mai scurte decât la adulți.

Profesorul Bejan este de părere că există o relație de inversă proporționalitate între numărul stimulilor procesați și sensul de accelerare a timpului. Altfel spus, atunci când suntem tineri și experimentăm o mulțime de stimuli noi – totul este nou, timpul pare să treacă mai încet.

Pe măsură ce îmbătrânim, producția de imagini mintale încetinește, intervalul dintre două stări de repaus ale globurilor oculare (și ale ochilor minții) crește, reușim să înregistrăm mai puțini stimuli și avem senzația că timpul trece mai rapid și că avem mai puțin timp la dispoziție.

Oboseala influențează, de asemenea, mișcările “sacadate” ale ochiului, creând suprapuneri și pauze în aceste mișcări oculare procese care duc la semnale încrucișate.

Creierul obosit nu poate transfera eficient informațiile, atunci când încearcă simultan să vadă dar să și înțeleagă informațiile vizuale, pentru că el este conceput pentru a face aceste lucruri separat.

Un alt factor ce influențează modul în care se percepe trecerea timpului este felul în care se dezvoltă creierul. Întrucât creierul și corpul devin mai complexe și apar tot mai multe conexiuni neuronale, căile pe care informațiile călătoresc sunt din ce în ce mai complicate. Ele se ramifică ca un copac și această schimbare în procesare, conform profesorului Bejan influențează, la rândul ei, experiența noastră privind trecerea timpului.

Degradarea creierului, pe măsură ce îmbătrânim, influențează în mod evident percepțiile sale. De exemplu, studiile privind mișcările oculare “sacadate” la vârstnici arată că, perioadele de latență (perioadele dintre două mișcări consecutive ale globurilor oculare) sunt mai lungi.

Timpul în care creierul procesează informațiile vizuale devine mai lung, ceea ce face ca rezolvarea problemelor mai complexe să devină mai dificilă. Altfel spus, persoanele în vârstă “văd” mai încet, dar simt că timpul trece mai repede, susține profesorul Bejan.

El a urmărit modul în care “timpul minții”, în propria sa viață, s-a schimbat de-a lungul unei perioade mai lungi. “În ultimii 20 de ani am observat că timpul meu se scurge, tot mai rapid și mai rapid și mă plâng că am tot mai puțin și mai puțin timp”, spune el. Este un sentiment pe care îl aude repetat și de la multe alte persoane din jurul lui.

Totuși, este de părere că, nu suntem în totalitate prizonierii timpului. Ceasurile vor continua să ticăie cu strictețe, zilele vor trece pe calendar, iar anii vor părea să zboare tot mai repede. Însă, “dormind bine și trăind curat”, spune profesorul amintind de recomandările antrenorului său de baschet din tinerețe “putem să ne schimbăm percepțiile, lucru care, într-un anumit sens, încetinește timpul minții”.

Și, de ce nu, se poate considera că și asta este o cale spre picături de fericire.

Don’t worry, be happy!

 

Surse:

1.qz.com/1516804/physics-explains-why-time-passes-faster-as-you-age/?utm_source=pocket&utm_medium=email&utm_campaign=pockethits

2.qz.com/1316942/physics-can-explain-human-innovation-and-enlightenment/

12 Jan

Dorim cu adevărat să fim fericiți?

“Un om fericit este prea satisfăcut de prezent ca să acorde prea multă atenție viitorului.”

Albert Einstein

 

Majoritatea oamenilor sunt convinși că își doresc fericirea. Cu toate acestea, potrivit psihologului israelian Daniel Kahneman (profesor la universități israeliene și americane, laureat al Premiului Nobel pentru economie în anul 2002), mulți dintre noi par să își dedice eforturile unui alt scop.

Profesorul Kahneman și mulți alți psihologi susțin că fericirea și satisfacția de viață sunt două lucruri distincte.

Satisfacția de viață este un termen complex și uneori este confundat cu emoția fericirii dar, sunt într-adevăr două concepții separate.

Satisfacerea vieții se poate defini ca o evaluare a vieții în ansamblu și nu a simțămintelor și a emoțiilor pe care le experimentăm la un moment dat.

Despre fericire putem spune că este o experiență imediată, în timp ce satisfacția de viață este sentimentul pe care îl resimțim în momente de bilanț, atunci când ne gândim la viața noastră în ansamblul ei.

Pe când fericirea este o experiență instantanee care apare spontan și trece, satisfacția este un sentiment pe termen lung, construit în timp și bazat pe atingerea obiectivelor care alcătuiesc felul de viață pe care îl admirăm.

Daniel Kahneman arată că strădaniile care țintesc un singur scop (și de obicei acesta ar oferi satisfacția de viață) pot submina capacitatea noastră de a experimenta alte simțăminte (cum este și fericirea).

Într-o cercetare a sa, axată pe măsurarea fericirii de zi cu zi, adică a experiențelor care fac ca oamenii să se simtă bine, profesorul Kahneman a constatat că petrecerea timpului cu prietenii este extrem de eficientă.

Cu toate acestea, demersurile unor persoane orientate spre obiective pe termen lung, obiective care aduc satisfacția, nu acordă prioritate socializării, deoarece persoanele în cauză sunt ocupate cu “imaginea mai mare”.

Această constatare l-a determinat pe Kahneman să tragă concluzia că, în acest context, nu suntem atât de interesați de fericire precum pretindem.

“În total, nu cred că oamenii maximizează fericirea în acest sens … acest lucru nu pare să fie ceea ce oamenii doresc să facă. Ei doresc să-și maximizeze satisfacția cu ei înșiși și cu viața lor. Și asta duce în direcții complet diferite față de maximizarea fericirii “, spune el.

După părerea profesorului Kahneman satisfacția se bazează în principal pe comparații. “Satisfacțiile vieții sunt legate într-o mare măsură de criteriile sociale – atingerea scopurilor, satisfacerea așteptărilor”.

El observă că banii au o influență semnificativă asupra satisfacției de viață, în timp ce fericirea este afectată de bani numai atunci când ei lipsesc.

Sărăcia creează suferință dar, este la fel de adevărat că, peste un anumit nivel de venit care satisface nevoile noastre de bază, bogăția nu crește fericirea.

Cu alte cuvinte, dacă nu suntem înfometați și dacă avem îmbrăcăminte, adăpost și celelalte elemente de bază (a se vedea “Piramida nevoilor” a lui Maslow ), suntem capabili să fim cel puțin la fel de fericiți ca și cei mai bogați oameni ai lumii.

Sentimentele trecătoare ale fericirii, totuși, nu contribuie la satisfacția vieții. Privind înapoi, o persoană care a avut multe momente fericite s-ar putea ca în ansamblu să nu se simtă mulțumită.

Cheia aici este memoria. Satisfacția este retrospectivă. Fericirea are loc în timp real.

În urma cercetărilor sale, Kahneman a descoperit că oamenii își spun câte o poveste „eroică” despre viața lor, poveste care nu este neapărat o poveste plăcută. Pe de altă parte, experiențele noastre zilnice produc sentimente pozitive care nu contribuie în mod necesar la această poveste de viață.

Memoria este de durată. Sentimentele trec. Multe din momentele cele mai fericite se pierd, “nu s-au înregistrat”, dar ele se întâmplă și apoi trec.

De exemplu, cineva se pregătește să meargă în vacanță. Potrivit profesorului Kahneman, o persoană care știe că sunt îndeplinite toate condițiile ca vacanța să fie frumoasă dar află că nu are șanse să-și fixeze amintirile pentru că nu poate face fotografii, ar putea alege să nu mai meargă.

Motivul pentru o asemenea decizie este că, în general, facem lucruri în anticiparea creării de amintiri satisfăcătoare care să se păstreze pentru mai târziu. Suntem mai puțin interesați de faptul că acum putem avea un moment bun.

Această teorie contribuie la explicarea tendinței actuale de “nici mai bine nici mai rău” din social media.

Într-o oarecare măsură, unora dintre noi, le pasă mai puțin de a se bucura de ei înșiși decât de a prezenta aparențele unei existențe de invidiat.

Ei sunt preocupați de cuantificarea prietenilor și a adepților lor, în loc să petreacă efectiv timp cu oamenii care le plac. Și, în cele din urmă, acest lucru îi face nefericiți.

Kahneman argumentează acest aspect prin faptul că fericirea o simțim în primul rând în compania altora. Referindu-se la el însuși, declară că perioadele în care a fost nevoit să lucreze singur, scriind, au fost “teribile” și s-a simțit “mizerabil”.

Ajungând aici, merită să ne punem întrebarea dacă vrem să fim fericiți, să experimentăm sentimente pozitive sau, pur și simplu, pe seama memoriei și a obiectivelor pe termen lung, dorim să construim narațiuni care merită să ni le spunem nouă și altora, dar nu ne produc neapărat plăcere?

Sunt de părere că, dacă vă veți da întâlnire cu un prieten și veți petrece câtva timp cu el/ea, vă veți asigura, în mod cert, câteva picături de fericire!

Don’t worry, be happy!

 

Surse:

1.qz.com/1503207/a-nobel-prize-winning-psychologist-defines-happiness-versus-satisfaction/?utm_source=pocket&utm_medium=email&utm_campaign=pockethits

2.earticole.com/diferenta-dintre-fericire-si-satisfactie.html

3.www.nlpmania.ro/cele-6-mituri-pe-care-le-cred-oamenii-despre-fericire/

05 Jan

Cărțile pot salva vieți!

“Există vremuri în care visurile ne susțin mai mult decât faptele. Să citești o carte și să te abandonezi unei povestiri înseamnă să asiguri supraviețuirea umanității noastre.”

Helen Fagin

 

Menționam în articolul precedent, dar și în altele, efectul pozitiv al cititului asupra sănătății. Se chiar spune adesea despre cărți că ele pot salva vieți.

De cele mai multe ori, oricât de emoționant este sentimentul trezit de o asemenea afirmație, el este figurativ. Numai în cele mai rare cazuri, în cele mai extreme circumstanțe, cărțile devin, în sensul cel mai real, “ancore de salvare”.

De o asemenea situație am dat citind articolul Mariei Popova (scriitoare americană de origine bulgară)  “A 100-Year-Old Holocaust Survivor on How Books Save Lives”, de pe blogul „Brain Pickings”.

Articolul este dedicat unei supraviețuitoare a Holocaustului, dr. Helen Fagin, profesor emerit de literatură al Universității din Miami.

Helen era de douăzeci și unu de ani, când familia ei a fost închisă în ghetoul din Varșovia, în Polonia ocupată de naziști.

Ea și surorile ei au reușit să scape dar, și-au pierdut ambii părinți în Holocaust. După război, a ajuns în America fără a ști vreun cuvânt în engleză, dar strădaniile ei s-au încununat cu un doctorat și posibilitatea să predea literatură timp de mai mult de două decenii.

Helen și-a dedicat viața elucidării lecțiilor morale din cea mai întunecată perioadă a omenirii și a contribuit la crearea Memorialului Holocaustului din Washington, D.C.

Și la vârsta înaintată la care a ajuns acum, ea a rămas un cititor avid de literatură și filosofie morală, trecând fără efort, într-o singură conversație, de la poeți ca Walt Whitman la romancieri și filosofi precum Albert Camus.

Helen Fagin a prezentat într-o scrisoare emoționantă povestea despre cum o carte, o carte remarcabilă, a devenit un colac de salvare pentru fetele adolescente din școala secretă pe care o înființase în ghetoul din Varșovia, școală care a servit ca un antidot față de nenumăratele atacuri împotriva demnității la care naziștii au supus acești tineri evrei.

Ea a fost rugată să-și citească scrisoarea la un eveniment de lansare de carte la Biblioteca Publică din New York. Avea 97 de ani când și-a scris scrisoarea și se apropia de cea de-a 101-a zi de naștere în momentul când a citit-o.

Iată textul scrisorii:

Dragă prietene,

Îți poți imagina o lume fără acces la lectură, la învățare, la cărți?

La douăzeci și unu de ani, în Polonia celui de-al doilea război mondial, am fost închisă într-un ghetou, unde am fost prinsă citind ceva interzis de naziști și mă aștepta, în cel mai bun caz, muncă grea; în cel mai rău caz, moartea.

Acolo, am organizat o școală clandestină oferind copiilor evrei o șansă la educația esențială, șansă care le-a fost refuzată de către răpitorii lor.

 Însă, curând, mi-am dat seama că învățând aceste suflete tinere sensibile latina și matematica îi înșelam în ceva mult mai esențial – de ceea ce aveau ei nevoie nu era o informație uscată, ci speranța, acel ceva care vine din transportarea într-o posibilă lume a visurilor.

 Într-o zi, ca și cum mi-ar fi ghicit gândurile, o fată m-a implorat: “Ați putea să ne povestiți o carte, vă rog?”

Tocmai îmi petrecusem noaptea precedentă citind  “Pe aripile vântului una dintre cele câteva cărți aduse clandestin în ghetou care circulau conspirativ printre oamenii de încredere sub cuvântul lor de onoare că citesc doar noaptea, în secret.

 Nimănui nu i se permitea să păstreze o carte mai mult decât o noapte – în acest fel, dacă ar fi fost raportată, cartea ar fi schimbat deja mâinile până când s-ar fi făcut cercetări.

 Am citit  “Pe aripile vântului din amurg până în zori și mi-a luminat propria lume de vis așa că, i-am invitat pe acești tineri visători să mi se alăture.

 După cum le-am “povestit” cartea, ei au împărtășit dragostea și încercările lui Rhett Butler și Scarlett O’Hara, a lui Ashley și Melanie Wilkes.

 Pentru acea oră magică, am evadat către o lume nu de crimă, ci de maniere și ospitalitate. Chipurile tuturor copiilor deveniseră animate cu o nouă vitalitate.

 Un ciocănit la ușă ne-a spulberat lumea de vis împărtășită. În timp ce copiii clasei ieșeau în tăcere, o fată cu ochi verzi se întoarse spre mine cu un zâmbet plin de bucurie:  Vă mulțumesc foarte mult pentru această călătorie într-o altă lume. Vă rog să o faceți din nou, în curând!”

 Am promis că o vom face, deși m-am îndoit că vom avea prea multe șanse. M-a îmbrățișat iar eu i-am șoptit: „La revedere, Scarlett” – „Cred că aș fi mai degrabă Melanie”, a răspuns ea, „chiar dacă Scarlett trebuie să fi fost mult mai frumoasă!”

 Așa cum evenimentele din ghetou și-au urmat cursul, majoritatea visătoarelor mele au căzut victime ale naziștilor. Dintre cei douăzeci și doi de elevi din școala mea secretă, doar patru au supraviețuit Holocaustului.

 Fata cu ochi verzi era una dintre ele.

 Mulți ani mai târziu, am reușit, în cele din urmă, să o localizez și ne-am întâlnit la New York. Una dintre cele mai mari recompense ale vieții mele va rămâne amintirea întâlnirii noastre, când mi l-a prezentat pe soțul ei ca “sursa speranțelor mele și a viselor mele în momente de deprivare totală și dezumanizare”.

 Există vremuri în care visurile ne susțin mai mult decât faptele. Să citești o carte și să te abandonezi unei povestiri înseamnă să ții în viață umanitatea.

 Cu sinceritate,

 Helen Fagin”

Sper că acest “story” adevărat, îți dovedește, iubite cititorule, că cititul cărților înseamnă mult pentru fiecare dintre noi și acest lucru ne poate oferi multe picături de fericire.

Don’t worry, be happy!

 

Sursă:

www.brainpickings.org/2018/12/18/a-velocity-of-being-helen-fagin/?utm_source=pocket&utm_medium=email&utm_campaign=pockethits