Monthly Archives: February 2019

„Îmbătrânirea nu este decât o deprindere rea pe care un om ocupat nu are timp să şi-o formeze.”

André Maurois

 

Având în vedere că trecerea anilor “ne marchează” cu destul de multe consecințe neplăcute și nedorite, am putea crede că impactul îmbătrânirii asupra creierului este ceva împotriva căruia nu se poate lupta.

În realitate, declinul mintal nu este ceva inevitabil, după cum arată și medicul neurolog britanic dr. Tara Swart.

O întrebare justificată pe care trebuie trebuie să ne-o punem, dacă vrem să ne “luptăm” cu declinul cognitiv ar fi: De ce procesul de îmbătrânire are printre consecințe și declinul cognitiv?

Răspunsul este bine cunoscut de lumea medicală: în timp, în creier are loc o acumulare a toxinelor (“proteinele τ (tau)” și “plăcile beta-amiloid”), care se corelează cu declinul cognitiv.

[„Proteinele Tau” sunt proteine care îndeplinesc funcția de stabilizare a microtubulilor (polimeri de formă tubulară din structura celulei vii). Aceste proteine sunt abundente în celulele nervoase. Când „Proteinele Tau” devin defecte și nu reușesc să stabilizeze în mod adecvat microtubulii, se pot dezvolta patologii ale sistemului nervos, cum ar fi boala Alzheimer.

În timpul activităților de rutină, creierul produce constant peptide numite beta-amiloide, care ajung în sânge și în lichidul cefalorahidian. Dacă producția de beta-amiloide este în creștere pot apărea plăci pe neuroni și afectează sistemul neurologic astfel încât contribuie la declanșarea și dezvoltarea bolii Alzheimer.]

Deși este vorba de un proces natural asociat îmbătrânirii, mulți factori pot accentua acest declin, printre care sunt și stresul, neurotoxinele precum alcoolul și lipsa (calitatea și cantitatea) de somn.

Neuroplasticitatea – funcția care permite creierului să se schimbe și să se dezvolte în timpul vieții – are un rol foarte important în încetinirea declinului mintal.

Ea implică trei mecanisme: curățarea sinaptică (eliminarea conexiunilor mai slabe dintre neuroni, în timp ce conexiunile mai puternice sunt păstrate şi consolidate), mielinizarea (acoperirea cu mielină a fibrelor nervoase) și neurogeneza (nașterea de neuroni).

Cheia “îmbătrânirii frumoase” este îmbunătățirea neurogenezei, cu toate că, trebuie spus, neurogeneza are loc mult mai intens la bebeluși și copii decât la adulți.

Un studiu din 2018, realizat de cercetătorii de la Columbia University arată că la adulți, acest tip de activitate neuroplastică are loc în hipocampus, partea creierului care păstrează amintirile.

Despre o asemenea activitate se poate vorbi atunci când reacționăm la noi experiențe, le salvăm și apoi le “cimentăm” în timpul somnului.

Cu cât putem experimenta mai multe lucruri, activități, oameni, locuri și emoții noi, cu atât este mai probabil să încurajăm neurogeneza.

Este adevărat, nu putem să dăm înapoi ceasul și să revenim la niveluri ale capacităților noastre din anii tinereții dar, adoptarea (indiferent de vârstă) unui stil de viață cu comportamente specifice acestui țel (încurajarea neurogenezei), poate avea un efect tangibil asupra capacităților mintale de care dispunem.

Chiar și la vârsta anilor cincizeci și mai mult, activități precum învățarea unei noi limbi sau a unui instrument muzical, participarea la exerciții de aerobic și dezvoltarea unor relații sociale semnificative pot face minuni pentru creierul omenesc.

Nu există nici o îndoială că, dacă vom face un compromis și ne vom ocupa și de noi înșine, mintea noastră “va trece cu vederea” îmbătrânirea.

De aceea, cred că este oportun să analizăm câteva recomandări, ale doamnei dr. Tara Swart, privitoare la stimularea neurogenezei respectiv la încetinirea declinului cognitiv:

1.Măriți-vă ritmul cardiac!

Exercițiile fizice, cum ar fi alergarea sau mersul în pas vioi, au un potențial de impact masiv asupra neurogenezei.

Un studiu efectuat pe șobolani, în 2016, a condus la constatarea că exercițiile fizice de anduranță sunt cele mai eficiente pentru creșterea neurogenzei. Și, nota bene, asemenea exerciții de mare intensitate și rezistență au, pe lângă neurogeneză, și multe alte beneficii.

Ele, recomandabil cam 150 de minute pe săptămână, pot fi făcute într-o sală de gimnastică, într-un parc sau alt peisaj natural, evitând, în orice caz, locurile aglomerate, pentru a nu compromite producția de BDNF (factor neurotrofic derivat din creier), o proteină care este un factor de creștere care stimulează neurogeneza. Exercițiile făcute în zonele poluate scade producția respectivă.

Pe lângă exercițiile fizice individuale, se pot avea în vedere și sporturile de echipă sau sporturile care conțin și un element social, ca de exemplu tenisul de masă.

Expunerea la interacțiunea socială poate spori neurogeneza și, în multe cazuri, acest lucru permite și exersarea coordonării mână-ochi, ceea ce, conform cercetărilor, duce la modificări structurale ale creierului care au o serie de beneficii cognitive.

Această combinație de coordonare și socializare s-a dovedit că duce la creșterea grosimii creierului în părțile cortexului legate de bunăstarea socială/emoțională, ceea ce este esențial pe măsură ce îmbătrânim.

2.Modificați-vă obiceiurile alimentare!

Dovezile arată că restricția calorică, repausul alimentar intermitent (abținerea de la alimente în anumite zile sau în cea mai mare parte a unei zile) și mâncatul limitat încurajează neurogeneza la om.

În studiile pe rozătoare, s-a observat că postul intermitent îmbunătățește funcția cognitivă și structura creierului și reduce simptomele tulburărilor metabolice, cum ar fi diabetul zaharat.

Reducerea zahărului rafinat contribuie la reducerea leziunilor oxidative în celulele creierului și știm că distrugerile oxidative crescute au fost asociate cu un risc mai mare de a dezvolta boala Alzheimer.

S-a demonstrat, de asemenea, că alimentarea numai cu apă, câte un interval de douăzeci și patru de ore, a crescut longevitatea și a stimulat neurogeneza.

Pornind de la aceste observații, încercați oricare dintre următoarele variante, după ce vă consultați medicul:

• 24 de ore numai apă, o dată pe lună.
• Reducerea consumului de calorii cu 50% – 60% în două zile neconsecutive ale săptămânii în intervalul de două până la trei luni sau chiar și în permanență.
• Reducerea caloriilor cu câte 20% în fiecare zi timp de două săptămâni. Puteți face acest lucru de trei până la patru ori pe an.
• Ca o regulă generală, mâncați între orele 8 a.m.-8 p.m.

3.Prioritizați-vă somnul!

Somnul ajută la “curățarea” sistemului nervos al creierului, eliminând toxinele acumulate în creier ca urmare a vârstei (“proteinele tau” și „plăcile beta-amiloid” menționate mai sus).

Atunci când oamenii sunt lipsiți de somn, apar dovezi ale deficitului de memorie iar pierderea unei nopți întregi de somn are, conform cercetărilor, un impact negativ asupra IQ-ului.

Obiectivul corect de respectat înseamnă șapte până la nouă ore de somn pe noapte cu mențiunea că nevoile noastre de somn scad odată cu vârsta.

Desigur, există excepții individuale, dar un timp de somn consistent și de calitate susține rezistența în timp a creierului.

De unde putem ști dacă dormim destul? Dacă ne trezim în mod firesc în același timp în weekend ca și în timpul săptămânii, probabil că răspunsul este DA.

Studiile au demonstrat, că practicarea concentrării mintale (Yoga Nidra – Yoga somnului conștient), seara înainte de culcare, îmbunătățește calitatea somnului.

Alegeți oricare dintre recomandările de mai sus, care vi se potrivește mai bine, și aplicați-o până când devine un obicei, apoi treceți la următoarea și așa mai departe.

S-ar putea să constatați că după un timp veți fi mai sănătoși, mai energizați și mai motivați decât acum, adică veți acumula noi picături de fericire, chiar dacă mai adăugați câte un an la vârstă.

Don’t worry, be happy!

Surse:

1.www.fastcompany.com/90303904/3-tips-to-slowing-down-cognitive-decline?utm_source=pocket&utm_medium=email&utm_campaign=pockethits

2.www.news-medical.net/life-sciences/What-are-Tau-Proteins.aspx

3.meditatie-yoga.ro/yoga-nidra-yoga-somnului-constient/

“Vom muri pentru că ne gândim prea mult. Ne sinucidem lent, gândindu-ne la toate. Gândim. Gândim. Gândim. Oricum, nu puteți avea încredere în mintea umană. Este o capcană mortală.”

Anthony Hopkins

 

Tendința de “a despica firul” în patru o avem toți pentru că este o predispoziție naturală a creierului uman.

Cum ne trezim, gândurile ne aleargă în toate părțile și se opresc asupra evenimentelor, mai vechi sau mai noi, care ne umplu viața de zi cu zi.

Unele dintre gânduri sunt mai insistente și nu ne dau pace. Fie ca exemplu, următorul gând care m-a bântuit într-una din zile: “Am trecut ieri dimineața pe lângă doi colegi care discutau, i-am salutat dar niciunul dintre ei nu mi-a răspuns la salut. Care o fi problema? Sunt supărați pe mine? Nu m-au observat, fiind prea ocupați? ….” și acest moment al acelei zile nu mi-a dat pace. L-am întors pe toate fețele și, trebuie să recunosc, am pierdut mult timp „despicând firul în patru”.

De cele mai multe ori, acest mod de “a despica firul în patru” este relativ inofensiv.

Trecem peste ceea ce ar fi trebuit să spunem sau să planificăm, peste ceea ce trebuie să facem și, apoi, mergem mai departe.

Este enervant dar, de cele mai multe ori, nu este mai stresant decât un cântec care îți sună în urechi, care te obsedează sau o discuție sâcâitoare pe care ai vrea să o poți relua.

Pentru unii oameni însă, în anumite situații, cantonarea gândirii în ceva nu se oprește, putând deveni chiar o primejdie.

Această tendință obsesivă de “a despica firul în patru” are un nume în lumea sănătății mintale: ruminație.

Ea a fost și este studiată de experți. Dintre ei de mare ajutor sunt ideile psihologilor americani dr. Margaret Weherenberg și dr. Guy Winch, idei pe care se bazează cele ce urmează.

1. Pentru început, este vorba de vaci.

“A rumina, conform lui Guy Winch înseamnă “a rumega””. “Cuvântul derivă din modul în care vacile își digeră mâncarea. Vacile mestecă, înghit, regurgitează, apoi mestecă din nou. Acest lucru funcționează bine pentru vaci dar, în cazul oamenilor este vorba de “rumegarea” gândurilor dureroase. Ruminația este, așadar, procesul prin care te frămânți cu gândurile supărătoare, reluându-le iar și iar în minte.”

2. Ruminația este strâns legată de depresie și anxietate în câteva moduri: poate fi un simptom al celor două, le poate accentua sau, în primul rând, te pot face mai susceptibil la ele.

Ruminația fură timp și energie și, rareori, produce ceva valoros. Epuizându-vă în acest proces, deveniți mai sensibili la rudele sale apropiate, anxietatea și depresia.

În timp ce ruminația în sine nu este un diagnostic, este unică în schimb prin faptul că poate fi un simptom al depresiei și al anxietății.

Persoana deprimată sălășluiește în pierderile și greșelile din trecut, în timp ce persoana care ruminează anxios se îneacă într-o mare de întrebări “ce-ar fi dacă”, imaginându-și întotdeauna rezultatul negativ.

Indiferent dacă este ceva ce nu putem schimba sau nu putem prezice, uneori creierul ni se blochează încercând să controleze incontrolabilitatea.

3. S-ar putea ca ruminând să aveți senzația că rezolvați probleme, dar de fapt nu este așa.

În timp ce multe probleme sunt într-adevăr rezolvate, printr-o gândire și deliberare atentă, doamna Weherenberg explică faptul că “ruminația este o gândire repetitivă – trece, iar și iar, peste același gând sau problemă fără nici o rezoluție. O problemă nu se rezolvă ci se amplifică prin ruminație. Este pur și simplu repetarea (de obicei negativă) gândurilor fără să se producă o mișcare mintală către o nouă perspectivă.”

Guy Winch adaugă: “Ruminația nu duce la noi perspective sau înțelegeri, ci doar ne învârte ca și cum am fi prinși într-o roată de hamster care epuizează emoțional”.

4. Ruminația poate fi cu siguranță dăunătoare pornind de la faptul că nu vă gândiți de obicei la lucruri bune.

Ruminația tinde să fie despre lucrurile rele. Nu este ca atunci când rememorați șutul câștigător din repriza a doua a unui meci de fotbal sau o glumă care v-a plăcut; este o “mărșăluire” prin lucruri negative.

După cum le descrie Winch, “gândurile ruminative sunt, prin definiție, invazive. Acestea apar în mintea noastră nepoftite și tind să rămână acolo, mai ales atunci când este vorba de un gând despre ceva cu adevărat supărător sau dureros.”

5. Impactul ruminației asupra corpului nostru.

„Repetarea gândurilor dureroase este ca o crustă emoțională, pentru că aduce suferința de fiecare dată când le avem în minte și, ca rezultat, ne inundă corpul cu hormoni de stres”, spune Winch.

“Putem petrece ore și zile, pur și simplu cufundați în gânduri supărătoare, punându-ne astfel într-o stare de stres fizic și suferință emoțională. Ca rezultat, ruminația ca obișnuință, crește semnificativ riscul de a dezvolta o depresie clinică, afectează capacitatea de rezolvare a problemelor, produce tulburări de alimentație, abuz de droguri  și chiar boli cardiovasculare.”

6. Nu e o „binefacere” nici pentru creierul nostru.

Repetarea ciclului de ruminație are ca rezultat modificarea circuitelor creierului, spune Wehrenberg. “Ruminația schimbă structura creierului – așa cum are loc schimbarea unei căi de rulare, dintr-o simplă șosea într-o autostradă cu o mulțime de rampe – astfel că devine tot mai ușoară căderea în ruminație”.

7. Cu cât ruminați mai mult, cu atât mai greu este să vă opriți.

Devine o rutină, spune Weherenberg. “Ruminația devine un obicei de gândire. Trecerea la un alt gând este o provocare. O persoană care crede că: “Dacă mă gândesc suficient de mult, o să-mi dau seama” face o greșeală. Cu cât gândul este mai obișnuit, cu atât mai greu este să-l rupi”.

8. Prima linie de apărare, în fața ruminației, este conștientizarea.

Ca și în multe probleme de sănătate mintală, conștientizarea întotdeauna ajută.

Potrivit dr. Winch, primul pas este să identifici gândurile ruminative și să ți le semnalezi ca fiind dăunătoare.

“Odată ce un gând ruminativ devine repetitiv (sau începe în acest fel), trebuie să-l identificăm și să îl transformăm într-o sarcină utilă de rezolvare a problemei – considerându-l o problemă la care se poate răspunde spre deosebire de una la care nu se poate”, spune el.

De exemplu, convertiți “Nu pot să cred că s-a întâmplat acest lucru!” în “Ce pot face pentru a opri ca acest lucru să se întâmple din nou?” sau convertiți “Nu am prieteni buni!” în “Ce măsuri pot lua pentru a aprofunda prieteniile pe care le am și pentru a găsi altele noi?”

9. Încercați să o opriți înainte de a începe.

Aveți la dispoziție un stoc de declarații pozitive, cum ar fi “Încerc ce este cel mai bine” sau “Am sprijin dacă am nevoie de el”.

Dr. Weherenberg spune: “Calea de a „șterge urma” gândirii repetitive – uneori o îngrijorare – este de a bloca rampa către ruminație și de a planifica în prealabil, în mod deliberat, un alt gând în schimb. Sună simplu, dar este unul din acele lucruri ușor de înțeles, dar greu de făcut”.

10. Distrageți-vă atenția pentru a ieși din bucla de gândire repetitivă.

Winch recomandă să vă redirecționați atenția spre altceva care necesită focalizare. “O distragere de două până la trei minute, cum ar fi un puzzle, o sarcină de memorie, orice lucru care necesită concentrare, poate fi de ajuns pentru a rupe atracția gândului ruminativ “, spune el.

“Dacă folosim distragerea atenției de fiecare dată când avem un asemenea gând, frecvența cu care apare în mintea noastră se va diminua, la fel ca intensitatea sa”.

11. Ține-ți un jurnal pentru a scoate gândurile repetitive din cap.

Oamenii care au tendința de a aluneca în ruminație atunci când încearcă să se culce pot pregăti o agendă lângă patul lor pentru a nota gândurile și grijile care se repetă.

În felul acesta ei își spun că nu vor uita gândurile, acum că sunt pe hârtie și că pot ține o pauză cu ele.

Ar mai fi multe de spus dar voi încheia cu recomandarea dr. Wehrenberg de a schimba ordinea gândurilor, făcând o regulă generală din a întrerupe gândurile care nu sunt necesare, ori de câte ori ele apar, prin trecerea la un gând pozitiv.

Procedând așa, iubite cititorule, nu vei avea sau vei scăpa de obișnuința ruminației și poate nici nu știi de cât de multe picături de fericire vei avea parte.

Don’t worry, be happy!

 

Surse:

1.www.buzzfeed.com/ryanhowes/how-to-stop-ruminating?utm_source=pocket&utm_medium=email&utm_campaign=pockethits

2.www.kudika.ro/articol/special/46581/trucuri-pentru-a-inceta-sa-despici-firul-in-patru.html

„Cei ce nu schimbă nimic nu devin nimic. Viața nu va fi servit împlinirii lor. Iar timpul curge pentru ei asemenea unui pumn de nisip,   pierzându-l.”

Antoine de Saint-Exupéry

 

Mulți dintre noi avem convingeri adânc înrădăcinate despre noi înșine care, pur și simplu, nu sunt adevărate.

Putem începe să ne eliberăm de ele reeditând propria poveste despre viața noastră, bazată pe asemenea convingeri, spune John Sharp, vestit medic psihiatru, profesor la Harvard Medical School.

Există multe lucruri în viața noastră pe care nu le avem sub control (știrile, vremea, traficul, meniul zilei de la localul preferat etc.) dar, există și lucruri aflate sub controlul nostru și printre acestea unul important este povestea despre noi înșine.

Această poveste nu este cea care conține faptele obiective ale vieții noastre; ea este “povestea pe care v-ați spus-o vouă înșivă despre cine sunteți și cum se petrec întotdeauna lucrurile cu voi”, spune profesorul Sharp. El adaugă: “Dacă doriți să vă schimbați viața, este nevoie de o reeditare a poveștii.”

Marea problemă cu această poveste este că, prea des, ea nu este exactă motiv pentru care scriitoarea americană Marilynne Robinson o numește “un mic mit”.

În cartea sa The Insight Cure: Change Your Story, Transform Your Life profesorul Sharp explică: “Unele scene dificile din punct de vedere emoțional sunt mai mult decât incluse (în povestea proprie – n.n.)- gândiți-vă doar la toate lucrurile la care nu puteți renunța, printre ele fiind și momentele când lucrurile au mers bine. Cea mai rea parte a adevărului fals … este că ea devine profeția noastră de auto-împlinire, bază la ceea ce ne așteptăm de la noi înșine în viitor”.

Pentru a începe revizuirea propriei povești, el recomandă următoarele:

1. Identificați unde diferă povestea de realitate.

Sharp menționează că părinții lui au divorțat atunci când era tânăr și spune: “Adevărul fals pe care l-am păstrat atît de tare a fost că, așa cum nu am putut să-mi țin părinții împreună, probabil că nu aș putea fi eficient la o mare parte din orice altceva, iar asta m-a făcut să mă simt foarte nesigur.”

Este posibil să nu vă fie foarte evident momentul de când ați acceptat povestea dumneavoastră falsă ca și versiune oficială. “Dacă aveți unele îndoieli, încercați să completați aceste goluri,” spune Sharp:

“Dacă încalc o promisiune, ce mi-am făcut-o mie, mă simt …”
“Când cineva mă ignoră, mă simt …”
“Când avem o ceartă cu partenerul sau cu cel mai bun prieten, mă simt…”

La ce bun să răspundem acestor solicitări? Pentru că, povestea noastră inexactă tinde să fie una pe care o considerăm ca implicită atunci când ne confruntăm cu o dificultate sau cu o dezamăgire.

O altă modalitate ce vă poate ajuta să vă identificați povestea veche este ascultarea monologului interior și să identificați momentele când el include declarații care încep cu “eu întotdeauna …”, “eu întotdeauna sunt …” sau “eu niciodată …”

După ce vă găsiți propria poveste înrădăcinată, gândiți-vă la copilărie și încercați să căutați experiențele, din vremea ei, care au alimentat povestea respectivă.

În cazul când căutându-vă povestea descoperiți mai multe povești false, alegeți-o pe aceea care a avut cel mai mare impact asupra vieții voastre.

Legat de asta profesorul Sharp spune: “În timp ce știu că există multe povești și multe revizuiri posibile pentru noi toți, cred că există o poveste fundamentală pe care merită să o identificați cu prioritate și să o refaceți”.

2. Puneți-vă la îndoială convingerile

Să presupunem că suntem profund convinși că realizările sunt minime indiferent de ceea ce facem și cât facem; în acest caz, probabil că părinții au fost rareori mulțumiți de realizările noastre chiar și atunci când ele au fost fără cusur.

Ei au fost mereu preocupați de carnetele de note și de examene. În consecință, ar trebui să ne punem întrebarea: În timp ce este posibil ca în tinerețe să fi fost cazul unei asemenea atitudini, oare și acum ceea ce și cât facem nu este niciodată suficient?

“Când priviți din perspectiva de adult, puteți vedea că nu este corect… “, spune Sharp.

Povestea noastră nu trebuie să fi fost provocată de părinții noștri dar, este de obicei rezultatul unei relații pe care am avut-o în tinerețe.

Sharp explică: “Asta se întâmplă la un moment dat, înainte de a cunoaște diferența dintre o reacție sănătoasă și una nesănătoasă față de ceva care ne sperie cu adevărat și, ca urmare, am ajuns la o concluzie greșită”.

3. Nu vă autocondamnați.

Este normal să te simți puțin descurajat când îți dai seama ce multă vreme ți-ai spus și crezut o poveste falsă.

“Dar, să știți că sunteți departe de a fi singuri – mulți dintre noi suntem însoțiți de asemenea povestiri”, spune Sharp. “Trebuie să fim plini de compasiune față de noi înșine privind modul cum a apărut acest lucru”.

Majoritatea oamenilor vin cu ele pentru “motive întemeiate”, cum le caracterizează el – nevoia de a menține un sentiment de control precum și tendința copiilor de generaliza circumstanțele specifice.

4. Introduceți elemente pozitive în povestea voastră.

Gândiți-vă la toate talentele și punctele voastre tari și apreciați-le. Din moment ce situațiile care au condus la falsa poveste te-au transformat în persoana care ești astăzi, mai mult ca sigur că ele te-au afectat și în mod pozitiv.

Poate că te-au făcut mai creativ, mai responsabil, mai empatic sau mai ambițios. Aceste lucruri pozitive, fie ele mari sau mici, merită și ele un loc în povestea ta.

5. Îndepărtați povestea veche.

“Îndepărtați ce nu vă mai folosește”, spune Sharp. “Identificați și adunați toate numeroasele excepții … și acceptați că acum puteți să continuați în siguranță. Nu mai trebuie să vă țineți de acea falsă siguranță.”

Unul dintre pacienții lui Sharp a fost o femeie care a evitat mereu provocările și adversitățile. După ce a reflectat asupra trecutului ei, și-a dat seama că “a fost urmărită de adevărul fals că atunci când suferă o cădere, nu se mai poate ridica“, spune Sharp.”Acum știe că poate, iar viitorul ei pare complet diferit și mai bun”.

Sharp crede fervent în puterea reeditării poveștii. “Dacă nu aș fi renunțat la “micul meu mit”, sunt convins că nu aș fi aici astăzi cu tine”, spune el participanților la conferința sa TED. “În cei 20 de ani de practică clinică, am văzut mereu acest fel de transformare”.

Poți încerca și tu, iubite cititorule, să aplici recomandările medicului psihiatru John Sharp pentru că nu ai nimic de pierdut ci, eventual, doar de câștigat câteva picături de fericire.

Don’t worry, be happy!

Sursa:

ideas.ted.com/what-old-story-about-yourself-are-you-still-believing-heres-how-to-find-it-and-change-it/?utm_source=pocket&utm_medium=email&utm_campaign=pockethits

„Le putem vorbi liniştiţi despre defectele noastre doar celor care ne recunosc calităţile.”

André Maurois

 

Din cauza rușinii și a fricii de respingere, în general oamenii se feresc să vorbească despre propriile defecte. Acest lucru nu trebuie să ne mire pentru că, defectele constituie, în ultimă instanță, vulnerabilități, adică părți slabe pentru care individul poate fi atacat ușor.

Însă, cercetarea psihologică sugerează că o astfel de frică poate fi exagerată în mintea oamenilor deoarece adesea, există o nepotrivire între modul în care oamenii își percep propriile vulnerabilități și modul în care alții le interpretează.

Tindem să credem că dacă ne divulgăm vulnerabilitățile vom părea slabi, necorespunzători și cu defecte – o adevărată belea.

Dar, atunci când alții află de vulnerabilitatea noastră, s-ar putea ca ei să perceapă ceva cu totul diferit, poate chiar ceva atrăgător. Asta sugerează că lumea ar trebui să se teamă mai puțin să fie deschiși – cel puțin în anumite cazuri.

Un set recent de studii denumesc acest fenomen, conform căruia vulnerabilitatea cuiva este văzută de ceilalți ca fiind ceva umanizant, “frumosul efect belea”.

Cercetătorii  Anna Bruk, Sabine G. Scholl și Herbert Bless de la University din Mannheim, Germania, au găsit dovezi ale “frumosului efect belea”  în șase studii care au implicat sute de participanți.

Inspirată de studiile lui Brené Brown, profesor la University of Houston Graduate College of Social Work, Bruk și colegii ei definesc vulnerabilitatea ca dorința de a te expune emoțional unei alte persoane, în ciuda fricii și în ciuda riscurilor.

În cadrul studiilor, echipa a cerut participanților să-și imagineze că s-ar afla într-o varietate de situații vulnerabile cum ar fi: mărturisirea către cineva a sentimentelor romantice, cererea de scuze adresată iubitului/iubitei după o ceartă mare sau recunoașterea în fața colegilor de la locul de muncă a unei greșeli grave.

Când participanții la cercetări s-au imaginat pe ei înșiși în asemenea situații, au avut tendința de a crede că arătându-și vulnerabilitatea ei vor părea slabi și inadecvați. Dar, când și-au imaginat pe altcineva în acele situații, au descris vulnerabilitatea ca fiind “dezirabilă” și “bună”.

Rezultatele, publicate în Journal of Personality and Social Psychology, s-au aliniat constatărilor lui Brown că vulnerabilitatea înseamnă umanizare.

Într-un alt studiu, Anna Bruk și echipa au împărțit studenții în două grupuri. Celor din primul grup li s-a spus că urmează să interpreteze un cântec improvizat în fața unui juriu, iar celuilalt grup i s-a cerut să constituie juriul respectiv.

A fost de fapt o “cacealma”; de fapt, nimeni nu a ajuns să cânte sau să jurizeze. În prealabil însă, studenții au avut de răspuns la câteva întrebări despre vulnerabilitate.

Cei din grupul care ar fi urmat să cânte au văzut mai negativă vulnerabilitatea care ar fi apărut, susținând declarații precum “Când îmi arăt vulnerabilitatea, alții o găsesc respingătoare” și “Ar trebui să evit să-mi arăt vulnerabilitatea”.

Membrii juriului au fost mult mai generoși când au evaluat vulnerabilitatea cântăreților, spunând despre cântatul lor că ar fi un semn de “putere” și “curaj”.

Pentru a afla de ce există acest decalaj, Bruk și echipa ei au testat o teorie despre modul în care mintea umană procesează informații.

Ei au descoperit că atunci când ne gândim la propria vulnerabilitate, este vorba de ceva mai concret și mai real, pentru că ne aflăm în apropierea ei. Datorită acestui fapt, imperfecțiunile noastre sunt mai clare și este mai ușor să identificăm tot ce ar putea merge prost.

Când ne gândim însă la vulnerabilitatea unei alte persoane, este vorba de ceva mai abstract și mai îndepărtat de noi. Problema o abordăm dintr-o perspectivă mai largă care ne permite să vedem nu numai răul, ci și ceea ce este bun.

Cercetările, în general, dincolo de cele ale lui Bruk și Brown, susțin ideea că oamenii tind să admită vulnerabilitatea altora.

Când vulnerabilitatea se manifestă la școală sau la locul de muncă, prin solicitarea de sfaturi și ajutor, persoanele în cauză apar mai competente în ochii îndrumătorilor și consilierilor lor.

În relațiile personale, deschiderea, prin divulgarea vulnerabilităților,  poate chiar face ca oamenii să se îndrăgostească unii de ceilalți.

Există însă momente în care a fi vulnerabili poate să ducă la repercusiuni care se întorc împotriva persoanei care își mărturisește un defect.

Un exemplu clasic privind modul de a vedea vulnerabilitatea altora îl constituie un experiment din 1966 condus de psihologul american Elliot Aronson.

El și colegii săi au organizat două grupe de studenți și i-au pus să asculte înregistrări ale unor candidați care au fost intervievați pentru a face parte dintr-o echipă pentru un concurs academic.

Doi dintre candidați păreau foarte inteligenți pentru că au răspuns corect la cele mai multe întrebări, în timp ce ceilalți doi au răspuns în mod corect doar la 30% din întrebări.

În timpul audiției, unul din grupele de studenți a auzit în înregistrare niște zgomote și zăngănit de vase, urmată de exclamația unuia dintre candidații inteligenți: “Oh, Dumnezeule – am vărsat cafeaua peste costumul meu cel nou”.

Cealaltă grupă de studenți a auzit aceleași zgomote urmate însă de exclamația unuia dintre candidații mediocri spunând că a vărsat cafeaua.

Studenții au declarat că le place candidatul inteligent și mai mult după ce acesta s-a manifestat jenant dar omenește. Însă, în ceea ce privește candidatul mediocru, părerea studenților a fost contrarie. Ei au spus că l-au plăcut și mai puțin după ce l-au perceput într-o situație vulnerabilă.

Explicația acestor impresii diferite este cunoscută în psihologie sub numele de “efect pratfall” sau mai pe românește “efectul căderii în fund”.

Altfel spus, micile greșeli pe care le facem pot avea ca efect întărirea simpatiei pe care o nutrește cineva față de noi.

Răspunsurile la vulnerabilitatea cuiva par să depindă în mare măsură de modul în care persoana în cauză a fost percepută de ceilalți în prealabil.

Dacă ea apare puternică și capabilă înainte de a-și arăta vulnerabilitatea, stârnește simpatie și pare că vulnerabilitatea este umanizantă.

De exemplu, profesorul Peter Salovey de la Yale University, este de părere că “pratfall effect” explică de ce fostul președinte american, Bill Clinton, a rămas foarte popular, în ciuda dezvăluirilor privind legătura sa cu Monica Lewinsky.

Dacă însă o persoană pare incompetentă, lumea o respinge și nu vede nimic atrăgător în vulnerabilitatea ei.

Efectul pratfall poate fi deosebit de pronunțat la locul de muncă. “Dacă nu v-ați dovedit mai întâi competența, arătarea vulnerabilității vă poate afecta credibilitatea”, spune Lisa Rosh, profesor la Lehman College of the City University of New York.

Familiaritatea la locul de muncă, după părerea profesorului Rosh poate să ducă la percepția că persoana vulnerabilă este neajutorată și instabilă.

Indiferent că este la serviciu sau în viața privată, dezvăluirea vulnerabilității pare a fi mai sigură într-o relație care are deja o istorie, în care există o reciprocitate, iar legătura dintre cele două persoane se întărește în tandem cu dezvăluirile.

Cu toate acestea, adevărul este că nu există nimic sigur în a-ți dezvălui unele vulnerabilități.

Când cineva își divulgă anxietățile sau își recunoaște greșelile face ceva riscant dar, posibilitatea de a fi rănită ajută, pe de altă parte, la deschiderea ușii către o interacțiune mai autentică și mai intimă.

Asta s-ar putea să nu funcționeze în favoarea persoanei dar, gestul rămâne ca un fapt realmente frumos, o reamintire a umanității din noi.

Încercați să faceți asta și sper că veți dobândi câteva picături de fericire.

Don’t worry, be happy!

 

Surse:

1.www.theatlantic.com/health/archive/2019/01/beautiful-mess-vulnerability/579892/?utm_source=pocket&utm_medium=email&utm_campaign=pockethits

2.psycnet.apa.org/record/2018-34832-002

3.www.manager.ro/articole/life-style-121/de-ce-stangaciile-va-fac-mai-atragator-53573.html