27 Apr

Știți de ce rezistăm greu, sau deloc, ispitelor?

Singura modalitate de a te elibera de ispită este să-i cedezi.”

Oscar Wilde

 

Răspunsul la întrebarea din titlu nu este greu de dat: din cauza unui autocontrol deficitar sau chiar a lipsei lui.

Uneori, auzindu-i pe unii fumători, mai ales pe cei din propria-mi familie, cum “își toarnă cenușă în cap” spunând că, deși au vrut, nu au reușit nicicum să se lase de fumat, le spuneam că stau foarte prost la capitolul autocontrol.

Psihologii zilelor noastre s-ar putea să nu împărtășească această părere și mi-am dat seama, documentându-mă pe această temă, că am greșit.

Ființele umane sunt într-adevăr slabe când se pune problema de a rezista tentației, dar lucrurile nu se pot schimba așa cum poate am fi tentați să credem.

“Autocontrolul nu este un mușchi moral special”, spune dr. Brian Galla, psiholog la University of Pittsburgh.

Dr. Kentaro Fujita, psiholog la Ohio State University, studiind autocontrolul (a căutat răspunsul la întrebări cum ar fi: De ce fumătorii continuă să fumeze deși cunosc riscurile fumatului pentru sănătate?; De ce unii cheltuie mai mulți bani decât își pot permite?; De ce persoanele care aplică în alimentație unele diete sunt atât de ispitiți de alimentele pe care ar trebui să le evite?) a ajuns la următoarea definiție: “Reținere care reclamă efort, în care te lupți cu tine însuți și avantajele căruia sunt supraapreciate”.

Nu este singurul care crede că avantajele autocontrolului sunt supraapreciate și mai mulți cercetători spun că nu ar trebui să ne simțim atât de vinovați când ne lăsăm pradă ispitelor.

Studiile au constatat că încercarea de a învăța pe oameni să reziste tentației fie că are doar câștiguri pe termen scurt fie se soldează cu un eșec total. “Nu prea suntem foarte buni la autocontrol”, spune Brian Galla.

Acest fapt are implicații importante. De pildă, mai mult ca probabil, multă lume spune că lipsa de voință este o bariera în calea pierderii în greutate. Și totuși, consensul științific care pare a se configura este că “criza de obezitate” este rezultatul unui număr de factori, inclusiv a genelor și a mediului alimentar și, în mod hotărâtor, nu este lipsa voinței.

Având în vedere toate acestea, se pare că ne-am putea opri în a “venera” autocontrolul.

“Modelul nostru prototipic de autocontrol este îngerul, pe de o parte, și diavolul, pe de altă parte iar între ei se dă o bătălie”, spune profesorul Fujita. “Avem tendința să îi vedem pe oamenii cu voință puternică, ca oameni care sunt eficienți în această bătălie. De fapt, oamenii care sunt cu adevărat buni la autocontrol nu plasează niciodată aceste bătălii în prim plan.”

Această idee s-a cristalizat în rezultatele unui studiu publicat în 2011 în Journal of Personality and Social Psychology. Studiul, realizat în Germania, a urmărit 205 persoane timp de o săptămână. Subiecții au primit telefoane mobile prin care, în mod aleatoriu, erau apelați și întrebați despre dorințele, tentațiile și autocontrolul pe care le experimentau în momentul apelului.

Studiul a dat peste un paradox: subiecții care au fost cei mai buni la autocontrol, au raportat mai puține tentații pe întreaga durată a studiului. Mai simplu spus: cei care au spus că excelează la autocontrol, nu l-au folosit deloc.

Recent, psihologii Marina Milyavskaya și Michael Inzlicht au confirmat și au extins această idee. În studiul lor, au monitorizat, într-o manieră similară celei de mai sus, 159 de studenți la McGill University, din Canada, timp de o săptămână.

Dacă rezistența la ispite este o virtute, atunci mai multă rezistență ar trebui să ducă la realizări mai mari, aspect care însă nu s-a regăsit printre rezultatele cercetării lor.

Studenții care au exercitat mai mult autocontrol nu au avut mai mult succes în realizarea obiectivelor lor, în schimb, au avut mai mult succes cei care, în general, au experimentat mai puține tentații. Mai mult, subiecții care au depus mai mult efort pentru autocontrol au raportat că se simt mai epuizați. Deci, nu numai că ei nu și-au îndeplinit obiectivele, dar încercările de a se autocontrola i-au și epuizat mai mult.

“Există o presupunere redutabilă potrivit căreia exercitarea controlului de sine este benefică”, spune Milyavskaya, profesor la Carleton University, Canada. “Iar noi arătăm că, pe termen lung, nu este așa.”

Desigur, ar fi o mare greșeală să minimalizăm beneficiile unui autocontrol eficient. De aceea, este normal să evidențiem aici și câteva lucruri de luat în seamă atunci când ne referim la oameni, demni de respect, care gestionează cu succes reținerile față de ispite.

1) Lor le plac lucruri față de care unii dintre noi opun rezistență: mâncatul sănătos, studiul, exercițiile fizice ș.a.

Pentru persoanele cu un bun autocontrol, angajarea în aceste activități nu este o corvoadă ci este ceva distractiv.

“Obiectivele de tipul “vreau să“sunt mult mai probabil să fie realizate decât obiectivele de tipul “trebuie să“,” spune Milyavskaya. “Vreau să ating obiectivele care conduc la experiențe cu mai puține tentații. Este mai ușor să urmăriți aceste obiective. Se ating cu mai puțin efort.”…“Dacă alergi, pentru că “trebuie să” fii în formă, dar consideri că este o activitate mizerabilă, probabil că nu vei avea prea mari satisfacții. Asta înseamnă că o activitate care îți place este mult mai probabil să o repeți decât una pe care o urăști.”

2) Oamenii care sunt buni la autocontrol și-au însușit obiceiuri mai bune

În 2015, psihologii Brian Galla și Angela Duckworth au publicat o lucrare, în Journal of Personality and Social Psychology, bazată pe șase studii cu peste 2.000 de subiecți, din care rezultă că oamenii care sunt buni la autocontrol au de asemenea obiceiuri bune, cum ar fi exercițiile fizice regulate, mâncatul sănătos, somnul bun și studiul.

“Oamenii care sunt buni la autocontrol … par să-și structureze viața într-un mod care să evite necesitatea de a lua, în primul rând, decizii de autocontrol “, spune Galla. “Și structurarea propriei vieți este o abilitate.” “Persoanele care desfășoară aceeași activitate – cum ar fi alergarea sau meditația – la aceeași oră, în fiecare zi, le este mult mai ușor să-și realizeze obiectivele” spune el și asta „nu datorită voinței lor, ci pentru că rutina o ușurează”.

3) Unii oameni experimentează mai puține ispite

Înclinațiile noastre sunt determinate în parte de genetica noastră. Unii oameni sunt mai lacomi decât alții. Unii oameni iubesc jocurile de noroc și cumpărăturile. Persoanele foarte conștiincioase – o trăsătură de personalitate în mare măsură stabilită de moștenirea genetică – tind să fie studenți mai atenți și tind să fie mai sănătoși. Deci vorbind despre autocontrol, acesta a fost câștigat la loteria genetică.

4) Este mai ușor să ai un autocontrol bun când ești bogat

Când se repetă pe copii mai săraci vestitul “test cu bezele” al psihologului Walter Mischel (despre care am scris în 31.07.2014: utildestiut.ro/amanarea-este-secretul-succesului-2/) există o tendință clară: ei par a fi mai puțin capabili să reziste tentației.

Pentru acest comportament există un motiv întemeiat. După cum susține neurologul Elliot Berkman de la University of Oregon, persoanele care cresc în sărăcie sunt mai predispuse să se concentreze pe recompense imediate decât pe recompensele pe termen lung. Explicația este simplă: pentru un om sărac, viitorul este mai puțin sigur.

Se pare că noile teorii privind autocontrolul, prezentate mai sus, conduc la concluzia că mâncatul unei felii suplimentare de tort nu este o eșuare morală.

Acest lucru nu înseamnă că toate eforturile de reținere, prin autocontrol, sunt inutile ci, mai degrabă că, ele ar trebui văzute ca un ultim efort de a ne salva de comportamente rele.

Legat de asta Kentaro Fujita spune: “Pentru că, chiar dacă îngerul pierde de cele mai multe ori, există o șansă, din când în când, ca îngerul să câștige. Este o apărare de ultimă instanță.”

Sper că ideile de mai sus atenuează oarecum unele sentimente de vinovăție pe care uneori le resimțim ca urmare a faptului că “îngerul pierde” și putem savura, totuși, câteva picături de fericire.

Don’t worry, be happy!

Sursa:

getpocket.com/explore/item/the-myth-of-self-control

20 Apr

Știți că unele obiceiuri din relațiile de cuplu sunt considerate normale, de majoritatea oamenilor, deși sunt toxice?

„Cred că lumea a fost prea mare pentru mine. În schimb, o lume redusă la “doi” mi s-a părut ideală.”

Octavian Paler

 

Pe niciuna din treptele de școlarizare, pe care le urcăm, nu există vreo disciplină care să ne învețe cum să ne manifestăm în cadrul unei relații de cuplu, ca să nu fim niște parteneri mizerabili.

În ultimele decenii, s-au făcut multe cercetări psihologice cu privire la relațiile sănătoase și fericite. Ele au scos în evidență și obiceiurile care periclitează normalitatea vieții de cuplu.

Din păcate, foarte mulți oameni, dacă nu chiar majoritatea, nu cunosc sau nu sunt convinși de toxicitatea acestor obiceiuri și le consideră normale într-o relație.

Cele ce urmează sunt dedicate câtorva dintre aceste obiceiuri care distrug tot ceea ce este frumos într-o relație dintre o EA și un EL.

  1. “Ținerea scorului”

În ce constă? Obiceiul de a “ține scorul” înseamnă că una din părți o învinovățește pe cealaltă pentru greșelile în relație pe care le-a făcut în trecut.

Dacă ambii parteneri fac acest lucru, totul se transformă în folosirea unei “tabele de scor a relației”.

Ca urmare întreaga viață de cuplu devine o bătălie pentru a vedea cine a greșit cel mai mult de-alungul vremii și, prin urmare, cine îi datorează mai mult celuilalt.

De ce este toxic acest obicei? „Tabela de scor” din relații se dezvoltă în timp, deoarece unul sau ambii parteneri folosesc greșelile din trecut pentru a încerca să justifice neprihănirea curentă.

Se reînvie astfel vinovății și amărăciuni din trecut pentru a manipula partenerul și a-l face să se simtă prost în prezent.

EA și EL își consumă energia și timpul încercând să arate că sunt mai puțin vinovați decât celălalt în loc să fie mai corecți unul cu celălalt.

Ce se recomandă, în schimb? Fiecare problemă trebuie rezolvată individual, cu excepția cazului în care sunt conectate mai multe, în mod justificat.

Dacă cineva înșeală în mod obișnuit, este evident o mare problemă. Însă faptul că unul din parteneri l-a “jenat” în urmă cu ceva ani pe celălalt și că astăzi, fiind trist, l-a ignorat pe celălalt, nu are nimic de-a face cu trecutul iar faptele trecutului nu este cazul să fie reamintite.

Cei doi trebuie să recunoască adevărul că intrând în relația de cuplu au ales să se accepte reciproc inclusiv împreună cu toate acțiunile și comportamentele anterioare.

În orice caz, partenerul care s-a simțit deranjat acum un an, ar fi trebuit să dorească să lămurească lucrurile atunci, adică în urmă cu un an.

  1. Ținerea ca ostatică” a relației

În ce constă? EA sau EL are o simplă critică sau revendicare dar o șantajează pe cealaltă persoană, amenințând cu ruperea relației.

De exemplu, dacă EA simte că EL a fost rece cu ea, în loc să spună: “Mă simt ca și cum ai fi uneori rece”, spune “nu pot să trăiesc lângă cineva care este rece cu mine tot timpul.”

De ce este toxic acest obicei? Este un șantaj emoțional și creează tone  de drame inutile.

Orice “sughiț” minor în fluxul relației este perceput ca o criză de angajament.

Este crucial ca partenerii unui cuplu să știe că gândurile și sentimentele negative pot fi comunicate în condiții de siguranță unul altuia altora, fără a pune în pericol relația însăși.

Altfel, oamenii își vor suprima gândurile și sentimentele adevărate ceea ce conduce la un mediu de neîncredere și manipulare.

Ce se recomandă, în schimb? Este ceva normal ca uneori un partener să-l supere pe celălalt sau ceva la el să nu-i placă celuilalt. Se numește a fi o ființă umană normală.

Dar, angajarea față de o persoană și a ne place totul și tot timpul de ea sunt două lucruri diferite.

Cineva poate fi devotat etern unui partener care totuși uneori este enervant.

Dar, două persoane care sunt capabile să comunice și să fie critice una față de cealaltă, fără a se judeca sau șantaja reciproc, își vor consolida angajamentul de cuplu pe termen lung.

  1. Învinovățirea partenerului pentru propriile emoții

În ce constă? Să presupunem că EA a avut o zi groaznică și că EL nu este foarte compătimitor sau încurajator, a fost distrat când EA l-a îmbrățișat și este ocupat cu telefonatul. EA ar vrea să stea acasă și să se uite împreună la un film dar, EL are de gând să se întâlnească cu prietenii.

EA se dezlănțuie reproșându-i că a fost atât de insensibil și de necruțător când EA a avut o zi proastă. EL ar fi trebuit să știe asta și pe baza stării EI emoționale ar fi trebuit să se oprească din a da telefoane și să renunțe la planurile sale.

De ce este toxic acest obicei? Învinovățirea partenerilor pentru propriile emoții este o formă subtilă de egoism.

Când se stabilește un precedent în care EL are în permanență responsabilitatea pentru modul în care se simte EA, și invers, se dezvoltă o “relaţie codependentă” (tendinţa unuia din parteneri, sau a amândurora, de a pune pe planul secund toate nevoile personale, de dragul iubitului.).

Dintr-o dată, nu i se permite LUI sau EI să planifice activități fără să se consulte mai întâi cu EA sau EL.

Toate activitățile la domiciliu – chiar și cele banale, cum ar fi cititul unei cărți sau vizionarea prgramelor de televiziune – trebuie negociate.

Când unul începe să se supere, toate dorințele personale ale celuilalt zboară pe fereastră, deoarece acum este responsabilitatea fiecăruia să se facă unul pe altul să se simtă mai bine.

Ce se recomandă, în schimb? EA și EL ar trebui să-și asume responsabilitatea pentru propriile emoții și să se aștepte ca și partenerul să fie responsabil pentru propriile sale emoții.

Există o diferență subtilă, dar importantă, între sprijinirea partenerului și a fi obligat față de partener.

Orice sacrificiu trebuie făcut ca o alegere autonomă și nu văzut ca o așteptare.

De îndată ce partenerii dintr-o relație devin vinovați pentru indispozițiile celuilalt, li se oferă ambilor stimulente pentru a-și ascunde sentimentele adevărate și pentru a se manipula unul pe celălalt.

  1. Afișarea geloziei “iubitoare”

În ce constă? EA sau EL devin supărați, își varsă supărarea pe partener și încearcă să-i controleze comportamentul atunci când acesta “acordă prea multă atenție” unei alte persoane.

Asta duce adesea la fapte nebunești, cum ar fi spargerea contului de e-mail al partenerului, căutarea pe ascuns printre mesajele sale sau chiar urmărirea sa prin oraș.

De ce este toxic acest obicei? Este surprinzător că unii oameni descriu acest lucru ca un fel de afecțiune.

Ei cred că dacă partenerul lor nu este gelos, ar însemna oarecum că nu sunt iubiți de el.

Acest obicei transmite un mesaj de totală lipsă de încredere în cealaltă persoană. Dacă EA nu poate avea încredere în EL când EL se află în preajma altor femei atrăgătoare, înseamnă că EA crede că EL este: fie a) un mincinos, fie b) incapabil să-și controleze impulsurile. În orice caz, atunci EA este o femeie pe care EL nu ar dori să o aibă parteneră.

Reciproca acestor observații este la fel de adevărată.

Ce se recomandă, în schimb? EA și EL trebuie să aibă încredere unul în altul. Unele gelozii sunt naturale dar, gelozia excesivă și comportamentele de control față de partener sunt semne ale propriilor sentimente de nevrednicie care nu ar trebui descărcate pe cei apropiați pentru că nu pot duce decât la “răcirea” relației de cuplu.

  1. Cumpărarea soluțiilor pentru problemele din relația de cuplu

În ce constă? În orice moment, când un conflict sau o problemă majoră apare în relație, în loc să fie rezolvată, este acoperită (mai ales de EL) cu emoția și sentimentele bune care vin odată cu cumpărarea a ceva frumos sau de “ieșirea în lume”. Are loc adică acoperirea problemelor reale cu plăceri superficiale.

De ce este toxic acest obicei? Deoarece nu numai că “mătură sub covor” problema reală (de unde va reapărea mereu iar data viitoare chiar mai rău), dar stabilește un precedent nesănătos în cadrul relației.

Să ne imaginăm că ori de câte ori EA se înfurie pe EL, omul “rezolvă” problema cumpărându-i femeii ceva frumos sau ducând-o într-un restaurant frumos.

Nu numai că dă astfel femeii, în mod inconștient, încurajarea de a găsi mai multe motive pentru a fi supărată pe bărbat dar, nu îi dă bărbatului absolut nici un stimulent pentru a fi responsabil pentru problemele din relație.

Rezultatul este un soț check-out, care se simte ca un bancomat, și o femeie neîncetat acră, care se simte neauzită.

Ce se recomandă, în schimb? Comunicarea. Nu trebuie folosite niciodată darurile sau lucrurile fanteziste pentru a înlocui abordarea problemelor emoționale subiacente.

Cadourile și călătoriile sunt delectări care se pot aprecia doar când totul este în regulă. Dacă se folosesc pentru a acoperi problemele, atunci, drept consecință, poate apărea o problemă mult mai mare.

Dacă obiceiurile descrise mai sus Vă sunt străine, în mod cert, cuplul Dumneavoastră beneficiază de multe picături de fericire.

Don’t worry, be happy!

 

Sursa:

getpocket.com/explore/item/6-toxic-relationship-habits-most-people-think-are-normal

13 Apr

Știți că putem face față stresului modelându-ne emoțiile?

„Păstrează-ţi emoţiile pentru lucrurile care le merită.”

Titu Maiorescu

Versiunea în limba română a cărții prof. Lisa Feldman Barrett

Până în martie 2017, când a apărut cartea Lisei Feldman Barrett (profesor de psihologie la Northeastern University in Boston, Massachusetts) How Emotions Are Made: The Secret Life of the Brain, convingerea larg răspândită în lumea specialiștilor era că emoțiile sunt cantonate în anumite părți ale creierului și sunt exprimate și recunoscute universal.

Această concepție fusese “statuată” de Charles Darwin în celebra sa carte “Expresia emoțiilor la om și animale” și “postula” faptul că noi etalăm “amprentele” emoțiilor. Ea sugera că fiecare emoție creează o combinație specifică între expresia facială, limbajul corporal și alte indicații fiziologice, cum ar fi ritmul cardiac sau transpirația palmelor. Drept urmare, Darwin era de părere că există 9 emoții de bază: bucuria, interesul-excitația, surprinderea, tristețea, furia, frica, dezgustul, disprețul și rușinea.

Doamna profesor Barrett și-a petrecut o mare parte din carieră examinând modurile în care iau naștere emoțiile, stimulată fiind și de o întâmplare anecdotică din propria viață.

Într-o zi, unul dintre colegii de facultate i-a cerut o întâlnire. Ei nu-i plăcea cu adevărat de el dar, petrecându-și toată ziua în laborator simțea nevoia unei schimbări de peisaj, așa că a acceptat să meargă la o cafea.

În timp ce discutau, a început să se înroșească la față, să se simtă rău de la stomac iar capul părea că i se învârte. „Poate că se înșela,” s-a gândit ea: „poate că într-adevăr îi plăcea de el?”

În momentul despărțirii, ea acceptase deja să meargă la o a doua întâlnire.

Ajunsă acasă, senzația de rău a continuat și a vomitat. De fapt, nu era dragostea; era gripa. Săptămâna care a urmat a petrecut-o în pat.

Așa a apărut pentru Lisa Feldman Barrett întrebarea: Cum poate cineva să greșească confundând febra cauzată de o infecție cu adrenalina iubirii?

Experiența relatată mai sus, este doar unul din exemplele care ilustrează modalitățile în care emoțiile pot produce confuzii.

Deși putem crede cu tărie că știm cum ne simțim, senzațiile de furie, de anxietate, de foame sau de boală nu sunt nici pe departe atât de ușor de recunoscut cum presupunem și, uneori, cu consecințe profunde, putem interpreta greșit aceste semnale.

În acest context, doamna profesor Lisa Barrett ne oferă și câteva modalități practice de a ne controla emoțiile și de a trăi o viață mai calmă și mai productivă.

Analizele ei detaliate conduc la concluzia că nu există nici un fel de amprentă emoțională. Fiecare emoție poate fi reprezentată de o întreagă gamă de reacții în creier și în corp și există foarte multe suprapuneri între ele.

Modul în care interpretăm semnalele corpului nostru – în urma cărora suntem de fapt emoționați sau neliniștiți – depinde în întregime de context și de circumstanțe și poate fi ușor adaptat așteptărilor noastre.

Creierul este cel care generează experiențele: în cazul experienței doamnei profesor Barrett acele câteva senzații fizice – stomacul care se agită și fața roșie – s-ar fi putut interpreta (corect) ca “senzație de rău” dacă ar fi fost acasă, în pat, cu un termometru în gură. Dar, deoarece era la o întâlnire, de la exact aceleași manifestări fizice, creierul ei a generat o emoție cu totul diferită – un sentiment autentic de atracție romantică. (Conform punctului de vedere clasic, dimpotrivă, cele două sentimente ar fi trebuit să fie ușor de identificat datorită amprentelor lor unice.)

O durere de stomac ar putea semnala o infecție intestinală sau, dacă am fi departe de cei dragi, ar putea fi confundată cu nostalgia și dorul de casă.

O bătaie accelerată a inimii poate fi interpretată ca distracție și entuziasm pe un Roller Coaster sau, o anxietate acută dacă e vorba de un discurs pe care urmează să-l susținem așa cum, ar putea pur și simplu să semnaleze că am băut prea multă cafea. Din punct de vedere fiziologic însă, nu există prea multe deosebiri.

Teoria lui Barrett are multe implicații. În primul rând, ea susține că aceste interpretări le învățăm de la alții. “Conceptele particulare precum “furia” sau “scârba” nu sunt predeterminate genetic”, afirmă ea. “Conceptele de emoție care vă sunt familiare sunt generate doar pentru că ați crescut într-un context social particular în care acele concepte de emoție sunt semnificative și utile. Alte culturi pot și acordă alte tipuri de semnificații acelorași contribuții senzoriale.”

Părinții și prietenii noștri, televiziunea și cărțile, dar și propriile noastre experiențe de viață, ne-au învățat creierul cum să clasificăm situațiile particulare, senzațiile pe care le produc și căile pe care ar trebui să le răspundem – și aceste concepte vor determina, la rândul lor cum și ce vom simți în viitor. În același timp însă, două persoane, cu trecuturi diferite, pot să clasifice aceleași emoții foarte diferit.

În acest context doamna profesor Barrett oferă multe exemple ce atestă variația interpretărilor emoțiilor între culturi. De exemplu, eschimoșii par să nu aibă un concept clar definit pentru furie, în timp ce tahitienii par să nu împărtășească conceptul nostru de tristețe.

Concepțiile despre emoții s-au schimbat și pe parcursul istoriei. De exemplu, grecii și romanii antichității se pare că nu se manifestau prin afișarea spontană a unui zâmbet larg; expresiile lor de plăcere și sentimente pozitive au fost probabil destul de diferite de ale noastre. (După cât se pare, cuvântul “zâmbet” nici măcar nu există în latină). În schimb, zâmbetele pe care le recunoaștem astăzi, largi, cu dinții vizibili și cu încrețirea colțurilor la ochi, au devenit mai frecvente în secolul al XVIII-lea, “deoarece stomatologia a devenit mai accesibilă”.

Doamna profesor Lisa Barrett sugerează câteva modalități prin care am putea cu toții să ne lăsăm călăuziți mai mult de înțelepciune.

Faptul că stările precum foamea, oboseala sau boala produc toate aceleași semnale ca și emoțiile precum furia, anxietatea, sau tristețea, subliniază importanța îngrijirii corpului ca o modalitate de a ne stabiliza starea de spirit.

Asta poate însemna lucruri precum o dietă sănătoasă, exerciții fizice regulate, masaj. Astfel de plăceri nu sunt chestiuni de lux ci un mod simplu și practic de menținere în echilibru a stării de spirit.

În același timp, meditația, ne poate încuraja să observăm și să descifrăm semnalele corporale: înțelegerea originilor fizice ale emoțiilor ne poate ajuta să reglăm sentimentele. “Multe lucruri care par a nu avea legătură cu emoția au de fapt un impact profund asupra modului în care te simți, din cauza limitei permeabile dintre social și fizic”, arată doamna Barrett.

De asemenea, după părerea domniei sale, ar fi important, să dispunem de un bun vocabular emoțional pentru că noțiunile noastre de emoție nu sunt instinctive ci învățate.

De exemplu, mai degrabă decât să ne descriem ca fiind “fericiți”, putem face distincție între faptul că suntem “fericiți” sau “inspirați”; mai degrabă decât simțindu-ne “triști”, am putea spune că suntem “deprimați” sau “dezamăgiți”.

Rezultatul este o înțelegere mai profundă a situației în care ne aflăm, ceea ce ne poate ajuta să ne savurăm plăcerea cu o nouă bucurie sau, dimpotrivă, să ne reformulăm nefericirea pentru a nu o mai simți atât de cuprinzătoare.

Ca urmare a acestor beneficii, persoanele cu o “granularitate emoțională” (așa cum o numește profesorul Barrett) mai mare tind să aibă mai mult succes la școală, vicii mai puține și să se recupereze mai rapid dintr-o situație de stres. De asemenea, ele par a fi în stare de sănătate mai bună: vizitează medicul mai rar, consumă mai puțin medicamente și sunt mai puțin susceptibili de a fi spitalizați pentru boală.

Ea spune că există multe modalități, de exemplu din cărți și filme stimulative, să învățăm concepții de emoție noi.

De asemenea, putem încerca, experiențe noi, scoțându-ne din zona proprie de confort și apoi observând cum ne face asta să ne simțim. “Încercați noi perspective cum ar fi să încercați haine noi”, spune Barrett. “La fel cum pictorii învață să vadă distincții fine între culori, iar iubitorii de vin își dezvoltă paleta gusturilor pe care non-experții nu le pot face, puteți exersa emoția ca pe orice altă abilitate”.

Profesorul Barrett recunoaște că acești pași pot părea un pic simpliști, pentru cineva care se află în mijlocul unei crize emoționale și, nu constituie o soluție imediată la orice problemă.

Acești pași constituie măsuri de luat acum pentru a influența viitoarele noastre experiențe emoționale care să ne aducă multe picături de fericire.

Don’t worry, be happy!

 

Surse:

1.www.bbc.com/future/story/20171012-how-emotions-can-trick-your-mind-and-body

2.lisafeldmanbarrett.com/books/how-emotions-are-made/

3.www.infopsihologia.ro/2012/12/emotiile/

06 Apr

“Niciodată să nu uităm de cei mai triști ca noi!”

Unde nu sunt ales eu şef, acolo nu e meritocraţie.”

Valeriu Butulescu

 

Eram gata să fac elogiul meritocrației dar, studiind mai atent implicațiile sale, am rămas dezamăgit.

M-a dezamăgit, mai ales, răspunsul negativ al meritocrației la nefericirile umane față de care atitudinea pe care ar trebui să o avem este, după părerea mea, deosebit de frumos sintetizată de cunoscutul refren al cântecului folk “Niciodată”.

Meritocrația a devenit un ideal social principal. Politicienii din întreaga lume și din întregul spectru ideologic se reîntorc continuu la ideea că răsplata vieții – bani, putere, locuri de muncă, admiterea în învățământul universitar ș.a. – ar trebui distribuită în funcție de pricepere și efort.

Metafora cea mai des folosită este că, toți jucătorii, aflându-se pe “același teren de joc”, se pot ridica la poziția care se potrivește meritelor lor.

Conceptual și moral, meritocrația este prezentată ca fiind opusul unor sisteme cum ar fi de exemplu aristocrația ereditară, în care poziția socială a fiecăruia este determinată de loteria nașterii sau nepotismul,  în care poziția socială este determinată de legăturile de familie.

În meritocrație, bogăția și avantajul constituie compensarea legală a meritului.

Conform studiilor, se pare că pe tot globul sunt populare ideile că, lumea ar trebui să fie condusă meritocratic și că, factorii externi, precum norocul și proveniența dintr-o familie bogată, au o mai mică importanță.

Cu toate acestea, credința că, mai degrabă meritele decât norocul, determină succesul sau eșecul în lume este evident falsă deoarece meritul în sine este, în mare parte, rezultatul norocului. Talentul și capacitatea de efort susținut, depind în mare măsură de dotările genetice și de educație.

Cei care elogiază meritocrația nu spun nimic despre circumstanțele întâmplătoare care se regăsesc în fiecare poveste de succes.

În cartea sa Success and Luck (2016), economistul american Robert Frank relatează “pariurile” riscante și coincidențele care au dus la “ascensiunea stelară” a lui Bill Gates, fondatorul lui Microsoft, dar și la propriul său succes în calitate de academician.

Norocul intervine din momentul în care oamenilor li se atribuie merite sau când li se furnizează circumstanțe în care meritul devine echivalent cu succesul. Bineînțeles că asta nu înseamnă a nega sârguința și talentul oamenilor de succes dar, demonstrează că legătura dintre merit și rezultat este, în cel mai bun caz, șubredă și indirectă.

Ca argument este suficient să observăm că în lume (ba chiar și printre foștii mei colegi, foști sau actuali profesori la Colegiul Național “Mihai Eminescu” din Oradea) există cu siguranță numeroși programatori, aproape la fel de pricepuți ca și Gates, dintre care totuși, niciunul nu a reușit să devină una dintre cele mai bogate persoane de pe Pământ.

În contexte competitive, mulți indivizi au merite, însă puțini reușesc. Ceea ce separă cele două grupuri, pe cei care reușesc de cei care reușesc mai puțin, este norocul.

Un număr tot mai mare de cercetări în domeniul psihologiei și al neuroștiințelor sugerează că, pe lângă faptul că este falsă, credința în meritocrație face ca oamenii să devină mai egoiști, mai puțin autocritici și chiar mai predispuși să acționeze în moduri discriminatorii.

În aceste condiții concluzia ar fi că meritocrația nu numai că este greșită ci este chiar ceva rău.

Jocul “Ultimatum game”, un experiment obișnuit în laboratoarele psihologice, oferă argumente de luat în seamă în sprijinul ideii anterioare.

La masa de joc, pe care este o sumă de bani, să zicem 100 USD, se așează doi jucători. Regula este că, unul din ei decide cum se împart banii iar celălalt are dreptul să accepte sau să refuze împărțeala, spunând DA sau NU, al lui fiind ultimul cuvânt. Dacă el este de acord cu împărțeala făcută de primul jucător, amândoi pleacă cu bani acasă iar dacă nu este de acord cu împărțeala, amândoi pleacă cu mâinile goale.

Experimentul a fost repetat de mii de ori și de obicei propunătorul distribuției a oferit o împărțire relativ uniformă (În cazul în care suma care urmează să fie partajată este de 100 USD, majoritatea ofertelor se situează între 40 și 50 USD.).

Partea interesantă a jocului intervine atunci când primul jucător se lăcomește și propune ca el să ia 70% și celălalt 30%. Atunci, al doilea jucător s-ar putea să nu fie de acord și, drept consecință, pleacă amândoi fără niciun ban.

Psihologul și scriitorul român Pera Novacovici trage următoarele concluzii despre experiment:

“…De ce Ion (al doilea jucător în comentariul psihologului – n.n.) pleacă acasă cu ZERO bani chiar dacă avea posibilitatea să plece cu 20 sau 30 de dolari? Nu pierdea nimic concret. Pur si simplu spune NU unor bani pe care îi primea fără niciun efort… În viaţa noastră de zi cu zi, suntem setaţi să preferăm ca toţi să piardă dacă noi considerăm că nu primim EGAL sau MAI MULT decât restul. CORECTITUDINEA pentru noi înseamnă doar egalitate sau avantaj faţă de restul. De aceea foarte mulţi oameni sunt săraci, nefericiţi şi depresivi; pentru că preferă să plece cu buzunarul gol decât să primească cel de lângă ceva în plus. E valabil în toate aspectele vieţii.”

Variante ale jocului s-au folosit în cercetări psihologice la Beijing Normal University  și în cercetările economiștilor Aldo Rustichini de la University of Minnesota și Alexander Vostroknutov de la Maastricht University, Netherlands.

Concluziile lor au fost aceleași: subiecții care s-au implicat mai întâi    într-un joc de îndemânare, care le-a pus în valoare unele aptitudini, jucând apoi “Ultimatum game”, au fost mai puțin dispuși să accepte împărțeli aproape egale ale banilor. Se pare că persoanele care cred că sunt mai calificate au un comportament mai egoist.

Ceea ce este însă mai îngrijorător este faptul că acordarea unei valori meritocrației pare să promoveze un comportament discriminatoriu.

Emilio Castilla, profesor de management la Massachusetts Institute of Technology  și sociologul Stephen Benard de la Indiana University  au studiat încercările de a implementa practici meritocratice, cum ar fi compensațiile bazate pe performanță, în companiile private.

Ei au constatat că, în mod paradoxal, în companii care susțin în mod explicit meritocrația ca valoare de bază, managerii au acordat mai multe recompense angajaților de sex masculin, față de angajații de sex feminin, chiar dacă acei angajați au avut evaluări de performanță identice. În schimb, această preferință nu s-a constatat în companiile în care meritocrația nu a fost adoptată în mod explicit ca o valoare.

Acest lucru este surprinzător deoarece imparțialitatea este nucleul apelului moral al meritocrației. “Condițiile egale de joc” au rolul de a evita inegalitățile nedrepte bazate pe gen, rasă și altele asemenea.

Castilla și Benard au observat așadar că, în mod ironic, încercările de a pune în aplicare meritocrația conduc la tipurile de inegalități pe care chiar meritocrația intenționa să le elimine.

Credința în meritocrație poate fi criticată și pentru că o parte a orientării sale este aceea că justifică “statu-quoul”, explicând de ce oamenii aparțin locului în care se întâmplă să se afle în ordinea socială.

În plus, față de legitimare locului ocupat în societate, meritocrația oferă și măgulire ceea ce îi conferă însușirea de a fi cel mai auto-măgulitor dintre principiile distribuției.

În cazul în care succesul este determinat de merit, fiecare victorie poate fi privită ca o reflectare a propriilor virtuți și valori. Ideologic meritocrația produce niște transferuri: însușirea în elogiu, inegalitatea materială în superioritate personală.

Meritocrația permite celor bogați și puternici să se considere un fel de genii. Ei văd prin ochii meritocrației, drept dovezi ale talentului și efortului propriu, aproape orice realizare: absolvirea facultății, succesul artistic sau și simplul fapt că dispun de bani. În același timp, eșecurile altora devin semne de defecte personale, oferind un motiv pentru care cei de la baza ierarhiei sociale merită și trebuie să rămână acolo.

În ciuda asigurării morale și a măgulirii personale pe care meritocrația le oferă succesului, ea ar trebui abandonată atât ca și o credință despre modul în care ar trebui să funcționeze lumea, cât și ca un ideal social general.

Credința în meritocrație încurajează, până la urmă, egoismul, discriminarea și indiferența față de situațiile de nefericire.

Prin urmare, cred că nu greșesc dacă afirm că, fidelitatea față de refrenul din titlu poate aduce mai multe picături de fericire decât “încremenirea” în auto-măgulirea meritocratică.

Don’t worry, be happy!

 

Surse:

1.aeon.co/ideas/a-belief-in-meritocracy-is-not-only-false-its-bad-for-you

2.www.personalitatealfa.com/blog/ultimatum-game-jocul-care-face-oamenii-saraci-nefericiti-si-depresivi-experiment-psihologic/

3.ro.wikipedia.org/wiki/Meritocra%C8%9Bie