25 May

Aveți răspunsuri la toate întrebările copilașului vostru?

Adeseori, ai mai mult de învăţat din întrebările neaşteptate ale unui copil decât din discursurile adulţilor.”

John Locke

 

Nu întâmplător, la radio și TV s-au făcut și se fac emisiuni foarte drăguțe sub genericul „Copiii spun lucruri trăsnite!”

Există o perioadă din evoluția fiecărui copil (pe la vârsta de 2-4 ani) când spune și întreabă “lucruri trăsnite”, adică total neașteptate.

Întrebarea din titlu nu aș fi pus-o dacă eu însumi nu aș fi ajuns în situația de bunic văzut de nepoțel ca o mașină umană perfectă de distribuire a cunoștințelor.

Zilnic nepoțelul îmi adresează tot felul de întrebări ca de exemplu:

De ce nu pot să mănânc bomboane gumate la micul dejun?”

„De ce soarele este rotund?”

„Unde merge soarele să doarmă?”

„De ce ai tu ochii verzi?”

„De ce este cerul albastru?”

Îmi place și sunt convins că omulețul este curios dar, uneori îmi creează mie, celui care trebuie să răspundă (și psihologii confirmă că nu trebuie lăsată nicio întrebare a copiilor fără răspuns), o mare problemă.

Ce poți să răspunzi la o întrebarea cum este de pildă cea referitoare la culoarea cerului? Ar fi trebuit să explic efectul Raman din fizică (aducător de premiu Nobel pentru savantul indian cu același nume), puiuțului de 4 ani?

Pe de altă parte, multe întrebări depășesc chiar și competențele noastre, ale adulților din preajma copilului și atunci…?

Un răspuns l-am găsit la un fost profesor de matematică din Canada, Steven Clarke. El este de părere că această manifestare a copiilor este de bun augur. Ea consolidează ideea că modul de obținere a cunoștințelor este de a căuta răspunsuri de la o autoritate iar pentru copil se pare că treaba este clară, îl consideră pe cel căruia i se adresează cu întrebările o autoritate.

Acest mod de a vedea lucrurile, dacă se păstrează în cursul anilor, îi va prinde foarte bine copilului mai târziu, în viață, când va avea de căutat tot felul de răspunsuri și, va ști să discearnă între sursele de informații credibile, bazate pe o autoritate în domeniul abordat și cele care nu trebuie băgate în seamă.

Steven Clarke ne sfătuiește:  “Este bine să profitați de această ocazie pentru a lucra la abilitatea importantă, dar mult neglijată, de a încerca să-l faceți pe copil să se gândească singur la lucrurile respective! Întrebați-l care crede el că este răspunsul. În mod frecvent, pentru întrebări simple, dumneavoastră (chiar și copilul) veți fi surprins să aflați că el cunoaște deja răspunsul sau cel puțin o parte din acesta.”

Steven Clarke dă și cateva exemple despre modul în care ar putea să funcționeze, în scenarii de viață reală, acest procedeu de întoarcere a întrebării către copil. Redau în cele ce urmează exemplul cu clasicul “De ce este cerul albastru?”

Copilul întreabă: “De ce este cerul albastru?”

Părintele: “Poți să te gândești la vreun motiv pentru care este așa?”

Copilul: “Mmm … poate cineva l-a colorat cu un creion albastru.”

Părintele: “Poate. Cât de mare ar fi creionul de care ar fi nevoie?

Copilul: “Un creion atât de mare cât casa noastră!”

Părintele: “Wow! Este foarte mare! Crezi că există un creion atât de mare? Cine ar putea să-l ridice?

…………………………………………………………………………………….

Îndemnându-i pe copii să gândească singuri, în loc să le dăm un răspuns imediat (sau, mai știi, poate chiar ei să caute pe Internet), îi ajutăm să câștige competența critică a analizei independente.

Ca părinți/bunici este fascinant să constatăm cum micul angrenaj din creierul copilului nostru își mărește viteza.

Această atitudine pregătește, încetul cu încetul, terenul pentru vremurile, care în mod sigur urmează, când cunoștințele copiilor/nepoților noștri, despre anumite subiecte, le vor depăși pe ale noastre.

Chiar dacă acest gând ne provoacă o ușoară indispoziție, este în regulă. Este în firea lucrurilor să fie așa cum de altfel este și în cazul învățăceilor care în mod obligatoriu cu timpul îi întrec pe dascălii lor; și cum altfel dacă nu așa, nivelul de cunoaștere umană s-ar putea înscrie pe o traiectorie mereu ascendentă?

În orice  caz, atâta vreme cât l-am învățat pe micuțul curios cum să gândească, punându-și întrebări, și să descopere pașii spre găsirea răspunsurilor, nu va mai trebui să-l servim pe post de robot de distribuire a cunoștințelor.

Nu-i așa, iubite cititorule (nu l-am invocat demult pe cronicarul Miron Costin!), că și numai evocând toate aceste lucruri deja avem parte de picături de fericire?

Don’t worry, be happy!

 

Sursa:

offspring.lifehacker.com/stop-answering-your-kids-questions-1822676214

18 May

Știți că neparticiparea la vot este o gravă greșeală privind educația copiilor?

„Niciodată nu se spun mai multe minciuni decât în timpul războiului, după vânătoare și înainte de alegeri.”

Otto von Bismarck

 

Despre ce greșeală poate fi vorba? Este trist să observăm că lumea pare să fie “năpădită” de generații de copii și tineri concentrați numai pe ei înșiși.

Problemele lor sunt: ce lucruri vor să-și cumpere, ce vacanțe își doresc, la ce facultate doresc să meargă ș.a.m.d.

“Uneori totul pare ca și cum noi, părinții, am pregăti o lume a narcisiștilor…” Această observație am preluat-o de la dr. Esther Wojcicki, profesor de jurnalism și pedagog american care dispune de o vastă experiență educativă, dovedită de faptul că fetele ei (trei) s-au dovedit a fi oameni realizați, generoși și capabili, care au ajuns la vârful unor profesii ultra-competitive, dominate de bărbați.

“…Nu cred că este o exagerare să spun că părinții excesiv de protectori au jucat un rol important în asta…” mai spune domnia sa.

În deceniile sale de experiență ca mamă, bunică și educator, doamna Wojcicki a identificat câteva valori fundamentale care îi ajută pe copii să aibă succes.

Una dintre aceste valori este bunătatea dar, din păcate, este una pe care unii părinți nu reușesc să o transmită copiilor.

Domnia sa a fost toată viața convinsă că are datoria să facă un bine comunității căreia i-a aparținut și, legat de asta, spune:  “Dacă toată lumea doar stă și vorbește, nimic nu se face.” Acest crez le-a influențat pe fiicele ei pentru că au văzut cum mama lor a servit cu adevărat comunitatea ei și nu s-a rezumat la a teoretiza problema.

O serie de studii, au confirmat ideile dr. Esther Wojcicki privind impactul profund pe care îl are o asemenea mentalitate și atitudine a părinților asupra stării de bine a copiilor.

Astfel, potrivit unui studiu, întreprins în Canada în anul școlar 2011-2012, cei 106 elevi, participanți la studiu, care s-au oferit să se ocupe de copii mai mici, au evoluat pozitiv în ceea ce privește comportamentele empatice și altruiste, au scăzut mult în privința stărilor de spirit negative și, în timp, au prezentat cele mai mari scăderi ale riscului cardiovascular.

Un studiu, realizat în India în 2016, a condus la concluzia că voluntariatul poate fi asociat cu o serie de efecte psihologice pozitive asupra celor implicați. Efectele pozitive s-au constatat însă nu numai în privința sănătății mintale și a stării generale de sănătate ci și în privința consolidării conexiunilor și integrării sociale efective. Adolescenții care s-au angajat în activități de voluntariat s-au implicat mult mai puțin în comportamente ilegale și au avut mai puține condamnări și arestări când au ajuns la vârsta maturității.

Dar câți dintre noi, în calitate de părinți, se gândesc la cele de mai sus? Câți dintre noi susținem cauze și le arătăm copiilor noștri, prin propriul nostru comportament, cum să luptăm pentru comunitățile noastre?

Pe de altă parte, câți copii sunt atenți la provocările timpului în care trăiesc și găsesc o modalitate de a lua parte la rezolvarea lor?

Foarte mulți dintre ei cresc, simțindu-se și considerându-se că sunt centrul universului. Ei tind să se concentreze pe bani, pentru că au fost învățați că banii îi vor face fericiți și împliniți.

În acest context, doamna profesor Wojcicki critică mentalitatea americană, conform căreia: “Te îmbogățești, apoi nu mai trebuie să faci nimic. Stai pe o plajă. Ieși la câte o cină scumpă. Te duci la Las Vegas. Dar aceste tipuri de activități îi fac pe oameni narcisiști și dependenți de droguri.”

O asemenea mentalitate este specifică și multor tineri de la noi care își fac griji pentru ei înșiși înainte de oricine altcineva. Ei nu prioritizează binele comunității, nu luptă pentru cauze sociale și nu urmăresc să aibă o viață cu sens și scop. Evident că în rândurile lor se află și beizadelele nomenclaturii politice de astăzi.

Acești tineri învață din fragedă pruncie că nu trebuie să aibă alt scop decât acela de a căuta bani și posesiuni pentru că asta îi va face fericiți.

Legat de asta dr. Esther Wojcicki arată: “Dar dacă există un lucru pe care îl știu, acesta este: Sunteți cel mai fericit – și cel mai folositor pentru societate – atunci când faceți lucruri pentru a-i ajuta pe alții.”

Probabil că majoritatea familiilor au posibilitatea de a povesti copiilor lor despre momente din viața lor în care s-a materializat impulsul natural de a-i ajuta pe cei din jur respectiv, de a servi comunității din care fac parte.

Dacă totuși nu este așa, un bun început, pentru a-i educa pe copii în spiritul acesta este prezentarea la vot. Atitudinea de respingere a participării la vot cu motivații de genul “Nu-mi pasă!”, “Nu mă interesează!”, “Nu are niciun rost!” are un efect negativ asupra educației și în ultimă instanță asupra viitorului copiilor.

În general, pentru educația corectă a copiilor, principalul lucru este atitudinea permanent corectă a părinților.

De asemenea, este inestimabilă forța exemplului personal. Părinții care fac voluntariat în comunitatea din care fac parte pot fi aproape siguri, de efectul pozitiv al acestei activități asupra copiilor.

Pretutindeni există o problemă care trebuie rezolvată, cineva sau un grup care trebuie sprijinit și pentru care merită de luptat. Este într-adevăr o modalitate de a fi în lume, iar atunci când vine vorba de copiii noștri, este util să le prezentăm această perspectivă cât mai devreme posibil.

Așa îi ajutăm să devină adulți altruiști, perfect integrați în societatea din care fac parte iar acest rezultat ne va oferi multe picături de fericire.

Don’t worry, be happy!

 

Surse:

1.www.cnbc.com/2019/05/08/i-raised-2-successful-ceos-and-a-doctor-here-is-one-if-the-biggest-mistakes-parents-make.html?utm_source=pocket&utm_medium=email&utm_campaign=pockethits

2.jamanetwork.com/journals/jamapediatrics/fullarticle/1655500

3.www.ncbi.nlm.nih.gov/pmc/articles/PMC5197933/

11 May

Știți care este diferența dintre trebuință și dorință?

Dacă nu ai mai multe pofte decât nevoi, ești un înțelept.”

Pitagora

 

În mod simplist diferența poate fi prezentată astfel: trebuința sau nevoia înseamnă ceva fără de care nu putem trăi iar dorința este ceva ce ne-ar plăcea să avem dar, fără de care, putem trăi.

Dacă analizăm mai în profunzime această temă, constatăm că lucrurile sunt un pic mai complexe și nu prea se pot da răspunsuri univoce.

Mecanicist vorbind, corpul uman este pregătit pentru mișcare/acțiune – a respira înseamnă mișcare, a mânca înseamnă mișcare, reproducerea înseamnă mișcare, a trăi înseamnă mișcare ș.a.m.d.

Prin urmare, acțiunea reprezintă o trebuință pentru om și pentru a supraviețui ea este absolut necesară.

Însă, această trebuință, atunci când este urmărită dincolo de instinctul primar de bază, poate duce la procese interne și frământări cu care ne confruntăm mai ales atunci când realitatea, adică rezultatul acțiunilor noastre, nu se aliniază așteptărilor pe care le avem.

Pe de o parte, dincolo de instinctele primare de bază ale supraviețuirii și reproducerii, trebuie să întreprindem acțiuni pentru a participa la viața care se desfășoară în jurul nostru.

Pe de altă parte însă, este greu să acționezi atunci când o faci fără să simți că ai nevoie de rezultatul acțiunii.

În acest context, problema este că avem de ales: fie să stăm deoparte, alegând inacțiunea – asta, în general, ar însemna lipsa vreunui scop și rost pe termen lung și în cele din urmă ceva contrar propriilor noastre interese – sau, putem trece prin lume simțind că avem nevoie de lucruri și oameni, care ne adaugă scop și rost în viață, dar ne atașează de ancore externe care dictează cât de împlinită ne este viața.

Zona mijlocie dintre acești doi poli pare subțire. Pentru majoritatea oamenilor, toate cele mai mari bucurii din viața lor provin din satisfacerea trebuințelor lor, așa cum apar ele în Piramida nevoilor  a lui Abraham Maslow.

Ierarhia nevoilor umane – Maslow

Ei au nevoie de investiția emoțională a unui partener și de aceea acceptă să se stabilească în relații serioase. Ei au nevoie de stimularea ambițiilor lor și de aceea își dezvoltă măiestria profesională,…

Toate aceste lucruri contează și, în pofida loviturilor și a săgeților otrăvite ale norocului, în ciuda suișurilor și coborâșurilor, în momentele de bilanț, când totul a fost spus și terminat, acești oameni constată că urmărirea nevoilor a fost importantă, valoroasă și nu regretă acest mod de abordare.

Și totuși, multe dintre aceste nevoi sunt și cauza multor suferințe în lume. Întrebarea care se poate pune ar fi: Nu există vreo modalitate de a reduce diversitatea loviturilor și a săgeților otrăvite, de a armoniza urcușurile și coborâșurile, fără a se aluneca într-o stare de inacțiune și decădere?

Un răspuns, ar putea fi acela de a se acționa transformând nevoia în dorință. Asta ar însemna că nu avem nevoie de investiția emoțională a unui partener dar, o dorim din cauza a ceea ce ar putea aduce la “coșul zilnic”. Asta ar însemna că nu avem nevoie de satisfacerea ambițiilor noastre, dar le vom urmări pentru că dorim să exprimăm rostul nostru în lume. Toate acestea nu sunt, desigur, soluții prea “elegante”.

Dorința nu înseamnă atașament sau ancorare; înseamnă a face ceva indiferent de cum se sfârșește, chiar dacă avem preferințe cu privire la ceea ce am vrea să vedem că se întâmplă.

Desigur, la început, instinctele primare de bază încă se manifestă ca nevoi, însă dacă putem gestiona modul de exprimare al acestor nevoi, mai degrabă decât să le răspundem impulsiv în fiecare moment în care ele apar, putem să le transformăm în dorințe.

Magia de a distinge între dorință și trebuință constă în a realiza dacă este vorba de acțiuni care armonizează starea existenței noastre (indiferent de rezultate) sau este vorba de acțiuni importante doar pentru rezultatele lor.

Dorința este o obligație. Nevoia este o fixație. Concentrarea asupra obligației înseamnă că și dacă ceva nu funcționează așa cum am fi vrut, ceea ce am făcut a fost suficient pentru că ne-a făcut să ne schimbăm.

Pe de altă parte, fixația ne face să continuăm să ținem cont de ceva care va fi în mod inevitabil inaccesibil deoarece nevoile nu sunt niciodată pe deplin satisfăcute decât dacă sunt înlocuite cu alte nevoi.

Dacă obligația este alimentată de o dorință, o dorință pură și clară, atunci nu mai este cazul să judecăm roadele acțiunii. Misiunea noastră este aceea de a face tot ce se poate în condițiile date.

Responsabilitatea omului este aceea de a lua parte la lumea în care există. Inacțiunea nu realizează nimic.

Realitatea din jurul nostru este în mod inerent incertă. Ea este de natură probabilistică, forțând rezultate care se obțin la intersecția a nenumărate variabile.

Indiferent de ceea ce facem, vor exista întotdeauna factori care nu se află sub controlul nostru, ceea ce înseamnă că multe dintre rezultatele care se manifestă în lume nu se vor alinia neapărat cu proiecțiile noastre imaginate și preferate privind viitorul.

Lumea va continua să se schimbe și oamenii de asemenea. Aceste lucruri pot fi gestionate și contabilizate, dar nu pot fi niciodată controlate pe deplin. Ceea ce se poate controla este mișcarea (acțiunea) și direcția în care ea se produce.

Un alt lucru ce se poate remarca este următorul: ori de câte ori ne descurcăm în ceea ce privește nevoile și fixațiile, s-ar putea să simțim că lipsește ceva, că acțiunile noastre într-un anumit domeniu vor avea sens numai dacă conduc direct spre rezultatul dorit. În acest caz însă, pe lângă faptul că vom simți o dezamăgire, ni se va părea că mișcarea în sine și acțiunile sunt mai puțin oneste.

Și mai este ceva. Chiar dacă intențiile noastre din spatele unor trebuințe sunt pure și morale, fixarea asupra rezultatelor invalidează acțiunile înseși. Ceea ce a început poate ca un lucru de valoare sfârșește ancorat de factori pe care nu-i avem sub control și ne conduc pe calea simplității și inacțiunii.

Probabil că ideal ar fi ca abordarea condusă de dorințele și obligațiile noastre să devină naturală și nevoile și fixațiile care apar, pentru că în mod sigur apar, să fie puțin mai latente și în general mai trecătoare.

Dacă apar momente ciudate de ezitare și îndoială, când ne simțim copleșiți sau surprinși, confuzi sau inactivi, să ne amintim cel mai simplu lucru ușor de înțeles: datoria noastră primordială, în ceea ce privește trebuințele și dorințele, este să acceptăm ceea ce este așa cum este și să respirăm, să respirăm, să respirăm!

Iar dacă momentele ciudate vor fi mai rare sau chiar nu vor mai fi, putem avea parte de multe picături de fericire.

Don’t worry, be happy!

 

Surse:

1.moneybistro.ro/articol/cum-faci-diferenta-dintre-nevoi-si-dorinte/

2. designluck.com/the-difference-between-wanting-and-needing-something/

04 May

Știți cum se poate dezvolta reziliența psihologică la copii?

“Nu mă judecați după succesul meu, judecați-mă după de câte ori am căzut și m-am ridicat din nou”.

Nelson Mandela

Reziliența psihologică este capacitatea de a trece peste momentele grele din viața noastră: suferințe, traume, tragedii, accidente ș.a.

Ea nu presupune că nu mai trăiești momente grele ci că nu rămâi neputincios în fața lor. Poți simți furie, dezamăgire, tristețe însă nu lași ca aceste sentimente să te oprească în loc.

Reziliența te poate feri de dificultăți psihologice precum depresia sau anxietatea.

Ea nu este un atribut pe care oamenii îl au sau nu, nu este o trăsătură înnăscută de personalitate, ci este o abilitate care se antrenează. Tocmai de aceea m-am referit în titlu la reziliență ca la o abilitate care se poate dezvolta.

La vârsta copilăriei totul este recepționat ca o dramă. Laptele pus pe cereale prea cald? Tragedie! Cașcavalul pane are crustă? Oroare! Setul Lego “nu se lasă asamblat”? Criză de isterie! Pusul jucăriilor la loc? Corvoadă de Sisif!

Să nu ne facem iluzii! Nu avem cum schimba asta. Ceea ce putem însă face, este să ne înarmăm copilul cu tehnicile care îl învață cum să-și revină din “luptele” sale zilnice astfel încât, mai târziu în viață, atunci când mizele sunt mai mari, să știe ce trebuie să facă.

Deoarece reziliența este un comportament învățat prin lecții și exemple explicite, comportament care îi învață pe copii cum să manipuleze mai bine stresul, ei trebuie făcuți să înțeleagă că dacă sunt “respinși”, la un moment dat, acea respingere nu reprezintă un “comentariu” asupra întregii lor existențe și să nu vadă eșecurile ca pe niște lucruri care îi marginalizează pentru totdeauna.

Dar cum ar trebui să predăm această lecție? Potrivit psihoterapeutului Amy Morin, autoare a mai multor cărți de specialitate, inclusiv a cărții 13 Things Mentally Strong Parents Don’t Do, există opt practici folosite de părinții care cresc copii rezilienți.

1.Ei lasă copiii să lupte

“Toți copiii au capacitatea de a-și dezvolta abilitățile care îi vor ajuta să fie rezilienți”, spune Amy Morin. “Ca părinți, depinde de noi să le oferim aceste abilități care să le servească drept ghid – pentru a-i ajuta atunci când au ceva probleme și pentru a le oferi mai multe oportunități de a exersa reziliența”.

Cel mai rău lucru pe care părinții îl pot face, spune Morin, este de a-și “salva” copii prea mult. Astfel de acțiuni împiedică copiii să învețe cum să acționeze singuri.

Cu alte cuvinte, acei părinți care își învață copiii că munca grea este o parte necesară a vieții și că uneori munca grea este realmente foarte grea, sunt cei care cresc copii bine adaptați.

2.Ei îi lasă pe copii să experimenteze respingerea
Din nenumărate motive, este esențial pentru copii să învețe cum să trateze situațiile când sunt refuzați.

“Dacă copilul tău nu este ales pentru echipa de baschet, poate te tentează să apelezi la antrenor, să suni la școală, să încerci să rezolvi primirea copilului în echipă”, spune Morin. “Dar, eșecul poate fi una dintre cele mai bune oportunități pentru a-i învăța pe copii o lecție de viață. Lecția este: eșecul nu este sfârșitul drumului, ești suficient de puternic pentru a face față eșecului și atunci când eșuezi, ai alte opțiuni”.

3.Ei nu încurajează mentalitatea de victimă”
“Când copiii spun că au o problemă, este tentant pentru ei să îi învinuiască pe ceilalți“, spune Morin. “Ei nu reușesc testul lor la fizică și spun că profesorul lor nu a explicat suficient de bine”.

La rândul lor, părinții pot fi tentați să cedeze acestui comportament și să ia partea copiilor.

Dar chiar dacă profesorul nu este așa cum trebuie sau nu explică ceva, această tentație este periculoasă.

“Părinții trebuie să le spună copiilor că viața nu este dreaptă, dar că ei sunt suficient de puternici pentru a face față nedreptăților”, spune Morin. “Și cred că, pentru o mulțime de părinți, tendința noastră este să facem lucrurile echitabile: să pledăm pentru copiii noștri, să le ținem partea, numai că așa tocmai le întărim ideea că sunt victime. Asta conduce la o neputință învățată. Luptați cu orice preț împotriva acestui instinct!”

4.Atunci când apar greutățile, ei fac mai mult decât să le spună copiilor “revino-ți”
A lăsa copiii să se “zbată” este important, dar a le spune să se ocupe numai de asta sau a ignora faptul că ar putea fi dificil pentru ei, din punct de vedere emoțional, nu este atitudinea corectă.

“Vrei să-i asiguri că le validezi emoțiile și că empatizezi cu ei”, spune Morin. “Părinții pot găsi acel echilibru când trebuie să facă un pas înapoi suficient pentru a permite copilului să se confrunte cu unele dintre problemele sale, dar în același timp să empatizeze cu el.”

A vorbi cu copiii despre sentimentele lor, sentimente pe care le experimentează în activitatea lor, este incredibil de important: le va oferi abilitatea să vorbească, mai târziu în viață, despre sentimentele lor și îi va ajuta să învețe să facă față situațiilor dificile.

“Părinții trebuie să se întrebe dacă dau sau nu copiilor abilitățile și instrumentele de care au nevoie pentru a face lucrurile ei înșiși”, adaugă Morin. “Dacă nu au încă acele abilități, atunci părinții intervin. Ei trebuie să se asigure că îi învață pe copii și acele abilități”.

5.Ei își ajută copiii să învețe cum să-și eticheteze sentimentele și emoțiile
“Atunci când copiii își pot eticheta emoțiile, este mai puțin probabil să și acționeze în consecință”, spune Morin. “Dacă puștiul tău poate spune “Sunt supărat “, este mai puțin probabil să-ți dea un șut în fluierul piciorului pentru a-ți arăta că e supărat.”

În schimb, copiii care nu pot vorbi despre sentimentele lor tind să se exteriorizeze ceea ce îi pune în încurcătură pe adulți.

Ajutând copiii să se simtă confortabil vorbind despre emoțiile lor, le dați și abilitatea de a gândi (și de a face față) la ceea ce îi face să se supere. Asta înseamnă reziliență 101/%.

6.Ei dau copiilor instrumente de autodisciplinare
“Știu câțiva părinți care au creat un “kit de calmare” pentru copilul lor”, spune Morin. “Ei au un kit conținând o carte de colorat, ceva plastilină și o loțiune care miroase bine și le reamintesc copilului lor să folosească kit-ul atunci când sunt supărați”.

Chiar dacă această tehnică specifică nu este pentru oricine, conceptul în sine ar trebui însă să fie pentru că ajută copiii să învețe să-și asume responsabilitatea pentru sentimentele lor și să se autocalmeze.

Utilizarea unor astfel de instrumente și rutine îi va ajuta să gestioneze continuu și pe măsură ce trec anii abilitățile de adaptare sănătoase.

7.Ei își recunosc greșelile și, apoi, le corectează
Greșelile părinților, după Morin, sunt oportunități pentru ei ca să le arate copiilor cum să răspundă erorilor și să arate că orice om este supus greșelii.

Chiar și cei mai bine pregătiți părinți gafează din când în când. Ei se înfurie pe profesori sau strigă la soț/soție sau uită de vreo urgență.

Lucrul important este că părinții trebuie să-și asume propriile greșeli în fața copiilor lor și apoi să le remedieze.

Acest lucru arată copiilor că, indiferent cât de gravă greșeală s-ar fi făcut, dacă sunt cinstiți și încearcă să o repare, lucrurile se vor îmbunătăți.

8.Ei întotdeauna leagă imaginea de sine a copilului de nivelul lui de efort
“Există cercetări care arată că, atunci când fetele reușesc, spunem: “Ai făcut bine pentru că ai învățat din greu.” Dar când băieții reușesc, vom spune ceva de genul: “Ai făcut bine acest test pentru că ești inteligent” spune Morin.

După părerea ei, conectarea rezultatelor unui copil la talentul lui înnăscut, poate duce la probleme pe termen lung.

“Când ne concentrăm prea mult asupra rezultatelor, copiii vor trișa la școală pentru că ei cred că cel mai important lucru din lume este obținerea notelor maxime și nu contează cum ajung acolo. Vrem să îi învățăm pe copii că ceea ce contează este să fii cinstit, să fii bun, să muncești din greu. Este foarte important să vă concentrați eforturile în această direcție. Copilul care crește, știind că, mai presus de toate, e vorba doar de efortul lui, mai degrabă decât de rezultatul obținut, va fi mai rezilient când va eșua sau când va fi respins”.

Practicile înșirate cred că vă aduc picături de fericire, fie că le-ați folosit până acum, fie că le veți folosi de acum înainte!

Don’t worry, be happy!

 

Surse:

  1. www.fatherly.com/love-money/build-resilient-kids-prepared-for-life/?utm_source=pocket&utm_medium=email&utm_campaign=pockethits
  2. cabinetclaudiumanea.ro/rezilienta-psihologica/