28 Sep

„Fericirea este iubire. Punct!”

„Iubirea adevărată, mare, necondiționată, e taina tuturor fericirilor pământești și cerești. Numai iubirea apropie pe om de Dumnezeu.”

Liviu Rebreanu

 

Multe lucruri cum ar fi reușita în afaceri, performanțele sportive ș.a. oferă sentimente plăcute și multe satisfacții. Dar obiectivul nostru principal fiind o viață lungă, fericită și sănătoasă, el este mai degrabă atins dacă ne vom concentra mult mai mult pe iubire.

Tema iubirii este o temă abordată din vechime, are aproape vârsta omenirii. De ea s-au ocupat numeroși poeți și scriitori dar ea devine și un adevăr al științei moderne.

La Harvard University din SUA s-a desfășurat un studiu longitudinal, The Study of Adult Development (Studiul dezvoltării adulților), care a urmărit, timp de 75 de ani, două grupuri de bărbați pentru identificarea predictorilor psihosociali ai îmbătrânirii sănătoase.

Un grup format din 268 de absolvenți ai anilor 1939-1944 de la Harvard a fost cuprins în Studiul Grant iar un al doilea grup, format dintr-un număr de 456 bărbați, care au crescut în cartierele orașului Boston, a fost cuprins în Studiul Glueck.

Cercetătorii au fost interesați în special de variabilele psihosociale și biologice, procesele din viața anterioară, experiența copilăriei și a adultului care prezic calitatea relațiilor intime din viața târzie precum și în ce măsură căsătoria este legată de sănătatea și bunăstarea în viața târzie (la vârsta de 80 – 90 de ani).

Multe dintre concluziile studiului sunt cele așteptate: să nu bei prea mult; să nu fumezi; să faci mișcare des; să mănânci sănătos; să menții o greutate corporală sănătoasă; să înveți continuu. Dar, potrivit psihiatrului american George Vaillant, profesor la Școala Medicală Harvard și director de cercetare al Departamentului de Psihiatrie, care a direcționat studiul timp de peste trei decenii, cea mai importantă componentă pentru o viață lungă, fericită și sănătoasă este iubirea.

„Cei 75 de ani și 20 de milioane de dolari cheltuiți în Studiul Grant indică o concluzie simplă, formată din cinci cuvinte (“Happiness is love. Full stop.”)”, scrie Vaillant. „Fericirea este iubire. Punct.”

Să iubești nu este ușor iar motivul l-a explicat, la vremea lui, foarte frumos, compozitorul (textierul și interpretul) Florin Bogardo în cântecul “Iubirea cea mare”:

„…S-alunge iubirea cea mare
Chiar şi-o boare,
ar putea…
De-ajuns s-o găsesc-obosită,
Plictisită,
în clipa grea..”.

Din nefericire, societatea noastră de consum, hiperconectată și în funcțiune 24/7, contribuie din plin la a face ca iubirea să fie o provocare greu de susținut.

La toate acestea se adaugă și faptul că, mult prea des, unele mulțimi „pline de moralitate” exclud iubirea cu totul.

Distragerea atenției, starea de permanent ocupați și dorul neîncetat sunt, în multe privințe, antitezele iubirii. Deci este de la sine înțeles că iubirea necesită întreținere și atenție.

„…Iubirea se cere păzită
de oarba ispită, de fumul rebel;
păzită cu zel ,
cu săbii de-oţel
şi de Ea şi de El
La fel!…”

mai spunea Florin Bogardo.

Întreținerea iubirii înseamnă a arăta un interes și o preocupare autentică pentru cineva și nu este ceva pasager – exclude atracția pentru o următoare țintă a iubirii, mai nouă, mai luminoasă sau mai strălucitoare. Această întreținere este constantă și de neclintit.

Dacă devii captivat de grădinărit și timp de o lună îngrijești în mod regulat plantele tale, ele vor începe să crească. Dar dacă după acea perioadă de entuziasm devii mai puțin interesat, uzi plantele numai atunci când nu ai nimic mai bun de făcut, plantele tale se vor ofili și vor muri. Întreținerea de care este nevoie pentru ca iubirea să înflorească și să prospere este foarte asemănătoare.

Iubirea necesită totodată atenţie! Atenția este un văr apropiat al întreținerii. Este vorba să fii pe deplin prezent acolo unde te afli. Nu unde vrei să fii. Nu acolo unde crezi că trebuie să fii. Acolo unde ești.

Când participarea înseamnă cu adevărat prezența deplină, delimitarea dintre subiectul și obiectul iubirii deseori se desființează în favoarea unei senzații de unitate.

Devii una cu iubitul/iubita ta. Devii arta pe care o faci, pentru că și arta poate deveni obiectal iubirii. Devii pădurea prin care mergi, pentru că și natura poate deveni obiect al iubirii.

Dacă ceea ce este iubirea pare un pic tainic, ceea ce nu este iubirea este relativ simplu de arătat.

Iubirea nu este un fel de „banalitate” sau remediu rapid. Iubirea nu este butonul „like” de pe Facebook sau Twitter, sau numărul de conexiuni pe LinkedIn. Nu este ceva ce vă sustrage în permanență de la ceea ce faceți sau vă face să vă verificați tot timpul telefonul. Nu este ceva la promoție, nu înseamnă o afacere mare și nici măcar câștigarea unei medalii de aur.

Iubirea te face să te pierzi în procesul de a te îngriji și de a arăta atenție nedivizată unei persoane sau altceva, prin suișuri și coborâșuri. Este în mod egal ceva simplu dar și greu.

Este adevărat, cultivarea acestui tip de iubire poate fi în conflict cu cultura actuală, dar dacă există ceva pentru care merită să mergi împotriva curentului, apoi iubirea este sigur acel ceva.

Și, deși rezultatul iubirii este minunat, procesul de a-l alimenta nu este nevoie să fie eroic.

De exemplu, un lucru total lipsit de eroism ar fi să oprim toate electronicele din casă la 19 p.m. ca să fim pe deplin prezenți cu familiile noastre. Potențial pentru iubire – și viața bună pe care o naște – există peste tot. Trebuie doar să avem grijă și atenție pentru a ne deschide către el pentru a-l pune în valoare. Astfel, indirect, ne asigurăm noi surse de picături de fericire.

Don’t worry, be happy!

 

Surse:

  1. getpocket.com/explore/item/love-is-an-ongoing-practice
  2. www.adultdevelopmentstudy.org/grantandglueckstudy
  3. www.youtube.com/watch?v=WlqQkXmu9Eg
21 Sep

O “țâră” de nebunie nu strică!

Amestecă puţină nebunie în cuminţenie, cât mai este timp.”

Voltaire

 

Așa cum nu există doi indivizi cu amprente identice, așa și mintea fiecărui om este unică. Ceea ce poate fi totuși la fel este faptul că toți am putea afișa, la un moment dat, trăsături care s-ar putea potrivi cu definiția uneia sau mai multor tulburări mintale.

Nikola Tesla

În lumea geniilor artistice, științifice sau literare sunt cunoscute nenumărate manifestări de “ciudați”. De exemplu, Nikola Tesla, un important om de știință al sfârșitului de secol XIX și începutul secolului XX, care a făcut peste 200 de invenții în timpul vieții sale (inclusiv primul prototip al unui motor electric, prima telecomandă și a contribuit la inventarea fotografiei cu raze X), avea o fobie intensă la murdărie și o obsesie curioasă de a face totul în multipli de trei. El calcula totul în mediul său imediat, cum ar fi câți centimetri cubi de mâncare era pe punctul de a mânca sau câți metri are de parcurs până la toaletă. Ani de zile a locuit prin hoteluri fără să-și plătească vreodată facturile.

Despre scriitori se știe că au mai multe șanse să fie deprimați decât restul populației, oamenii de știință să fie schizofrenici iar artiștii vizuali să fie psihologic bipolari.

Filosoful roman Seneca zicea: „Nu există genii adevărate fără un strop de nebunie.” Noi, ceilalți, am înțeles că oamenii care sunt genii sunt adesea un pic nebuni. Acceptăm asta, chiar dacă nu știm exact de ce este așa.

Dar, în timp ce dereglările mintale îi pot împinge pe unii oameni la extremele maxime ale creativității sau descoperirii, pentru majoritatea oamenilor, ele distrug.

Persoanele cu asemenea dereglări au probleme cronice de sănătate fizică, au dificultăți în formarea și menținerea relațiilor, câștigă mai puțini bani și trăiesc o viață mai scurtă.

Din păcate, în opoziție cu geniile, există oameni cu probleme de sănătate mintală care fac lucruri îngrozitoare; gândiți-vă la atentatorii sinucigași, la liderii de cult nebuni sau la indivizii care produc atentate prin școli!

Sănătatea mintală este un subiect complicat și adevărul este că multe din ceea ce considerăm sănătos și nesănătos, normal și anormal, depind de cultura și timpul în care trăim.

Noțiunile de sănătate și boală se schimbă de la o generație la alta. Cu secole în urmă, când depresia era cunoscută sub numele de „melancolie”, se credea că ea ar fi cauzată de un dezechilibru al lichidelor corporale numite „umori”.

Vincent van Gogh

Tot așa, psihiatrii zilelor noastre nu au ajuns încă la o definiție clară a unor boli ca Tulburarea de hiperactivitate cu deficit de atentie (ADHD), schizofrenia și tulburarea bipolară.

Chiar și în citatul Seneca menționat mai sus, cuvântul latin pentru „nebunie” a fost folosit foarte diferit de ceea ce se consideră a însemna în prezent. Pentru romanii antichității, acesta însemna ceva mai mult ca inspirație sau iluminare și drept urmare însemna ceva către care se aspira.

Tulburările mintale sunt adesea dificil de definit și pentru faptul că multe dintre caracteristicile lor sunt, într-un sens, versiuni extreme ale unor trăsături văzute în general ca „normale”.

De exemplu, cu toții putem fi, din când în când, un pic obsesivi și să facem lucruri stupide pe care nu le-am face în mod normal. Poate că ne place ca ustensilele de bucătărie să fie aranjate doar într-un anume fel pentru că altfel începem să ne gândim că toată casa urmează să explodeze. Nu avem TOC (Tulburare obsesiv-compulsivă), dar avem o fixare specială asupra unor lucruri care trebuie să fie „în ordine”, pentru ca să ne simțim confortabil și în siguranță.

Este posibil ca foarte mulți oameni să aibă ceva asemănător în viața lor, întrebarea este doar în ce măsură?

Pentru marea majoritate dintre noi, este ușor să ne dăm seama când mințile noastre “au luat-o razna” un pic și putem reintra repede în realitate. În schimb, oamenii cu anumite tipuri de schizofrenie, au probleme să distingă „lumea reală” de imaginația lor.

Persoanele cu tulburări generale de anxietate sunt atât de depășite de anxietatea lor, încât nu pot duce o viață funcțională. În mod similar, oamenii cu TOC extrem se află în mod constant într-o stare în care nu au controlul propriilor lor minți sau acțiuni.

Însă ideea ar fi că, în felul nostru, suntem toți “un pic nebuni”. Facultățile noastre psihologice sunt ca și capacitatea atletică sau înălțimea. Cei mai mulți dintre noi se plasează, în ceea ce privește înălțimea, în jurul unei înălțimi medii stabile, dar există persoane la extreme – unii sunt pitici iar alții sunt uriași. Atât piticii cât și uriașii văd lumea mult diferit față de majoritatea din mijloc.

Și acele extreme, deși de obicei negative, sunt aceleași extreme care duc la explozii de creativitate și geniu. Și nu este vorba despre cum să scăpăm de ei, ci despre cum îi “gestionăm”.

În acest sens, este interesant de observat că, privind lucrurile din perspectiva evoluției umane, unele tendințe de boli mintale, în anumite situații, ar fi putut fi avantajoase în triburile în devenire ale strămoșilor noștri.

Un psihopat prezintă, în mod evident, un mare risc, în special pentru cei care se apropie de el dar calitățile sale psihopate l-ar putea face să fie un conducător iscusit, chiar dacă este unul nemilos.

Dacă s-a întâmplat ca un trib să aibă nevoie de un conducător iscusit și nemilos pentru a-l ghida printr-un mediu imprevizibil și instabil, psihopatul ar fi putut fi cea mai bună opțiune a membrilor tribului respectiv.

Societatea modernă nu este diferită. Pe de o parte, avem nevoie de foarte mulți oameni stabili, „plictisitori”, pentru a crea industrii stabile și “plictisitoare” (cum ar fi și companiile de apă și electricitate și industria alimentară), de care depindem în fiecare zi. Toate acestea creează coloana vertebrală a civilizației.

Ernest Hemingway

Pe de altă parte, la fel ca strămoșii noștri tribali, societatea modernă are nevoie și de indivizi imprevizibili și “ciudați” și asta pentru că umanitatea are nevoie și de surse de inovație.

Este evident că aceleași trăsături extreme care stânjenesc indivizii ar putea fi și ceea ce, pe de altă parte, oferă „tinctura de nebunie” pentru geniul și creativitatea lor.

Poate că anxietatea hipersensibilă care îi provoacă atacuri de panică fetei de la call center-ul nu știu cărei companii, este aceeași anxietate hipersensibilă care o va inspira să scrie un roman sau o poezie strălucitoare.

Poate că directorul general, al unei firme, considerat “psihopat” de angajați, este bun să ia decizii de afaceri tocmai pentru că este un “tâmpit psihopat”. El vede doar numerele, nu oamenii. Și, în mod ciudat, toți angajații beneficiază financiar de lipsa lui de empatie.

Poate că acel copil autist dintr-o oarecare clasă de matematică-fizică, va continua să producă progrese majore în fizica cuantică și să câștige premiul Nobel într-o zi.

Riscul inerent de a trăi la marginea efortului uman este ceea ce determină apariția ideilor noi și, în final, progresul. Avem nevoie de oameni care nu sunt doar suficient de creativi pentru a vedea lumea în moduri noi, dar și suficient de “nebuni” pentru a crede că ideile lor nu sunt nici delirante și nici nebune.

Ideea este că uneori un anumit grad de nebunie pare să fie benefic. Este doar o chestiune de a canaliza această nebunie în direcția corectă. Și întrucât toți suntem un pic nebuni, conștientizarea propriei noastre excentricități și tendințe are consecințe foarte reale pentru propriile noastre vieți.

Pornind de aici, în foarte multe cazuri, sănătatea mintală nu este o problemă de a „vindeca” sau „a repara” oamenii, ci de a recunoaște locul în care pot apărea punctele forte ale unui creier extrem și, în același timp, de a învăța să facă față slăbiciunilor sale.

Mulți oameni au un anumit grad de rușine în ceea ce privește modul de funcționare al creierului lor. Li se spune că sunt prea sensibili, sau sunt prea suspicioși și introspectivi, sau petrec prea mult timp devorând romane fanteziste și desenând imagini, sau sunt prea cusurgii și obsesivi în ceea ce privește aspectul lor, sau prea hiper… și maniacali, sau orice altceva.

Ca orice altă parte a corpului, mintea noastră este preambalată cu propriile sale avantaje și dezavantaje. Trebuie să le învățăm și să le folosim bine. Și calea de a face asta nu este prin conformism orb sau prin ascunderea “idiosincraziei” proprii ci prin acceptarea și apoi exprimarea lor.

Cu alte cuvinte, și o „țâră” de nebunie ne poate aduce multe picături de fericire.

Don’t worry, be happy!

 

Sursa:

getpocket.com/explore/item/the-surprising-benefits-of-being-slightly-crazy

14 Sep

Cum vă apreciați viața?

Oamenii înțelepți nu au nevoie de sfaturi, iar cei proști nu le urmează.”

Benjamin Franklin

 

Răspunsul la întrebarea din titlu implică o evaluare. Orice evaluare este sinonimă cu o măsurătoare iar măsurătoarea nu înseamnă altceva decât o comparare.

Este vorba despre a compara mărimea de evaluat cu o mărime luată ca termen de comparație numită unitate de măsură.

Fără să intru în amănunte reamintesc că măsurarea unei lungimi înseamnă a o compara cu 1 metru, că măsurarea unui interval de timp înseamnă a-l compara cu o secundă ș.a.m.d.

De fiecare dată, rezultatul măsurătorii este un număr care arată de câte ori unitatea de măsură se cuprinde în mărimea de măsurat.

Și ca să nu se creadă că toate acestea sunt valabile numai la Fizică, trebuie să observăm că în același mod, uitându-ne tot la niște numere, putem evalua cu ușurință o afacere: cifra de afaceri, profitul, costurile, fluctuația personalului etc.

Lucrurile acestea ar trebui să fie valabile și când ne apreciem viața numai că, în acest caz nu există valori universale stabilite prin convenții internaționale, așa cum este S.I. (Sistemul Internațional de mărimi și unități de măsură)  care să ne permită să ne evaluăm viața.

Ca urmare, fiecare persoană trebuie să-și creeze propriul sistem de măsurare pentru a stabili cum îi este viața.

Unii fac asta prin a privi cât de mult câștigă în comparație cu semenii lor. Alții privesc cât de departe au urcat pe scara companiei. Există și persoane care își apreciază viața folosind drept criteriu aspectul lor fizic.

În orice caz, nu banii ar trebui să fie unitatea de măsură pentru realizarea acestei evaluări.

Bloggerul Darius Foroux a studiat modul în care cei mai de succes gânditori ai timpului nostru își apreciază viața. Răspunsul este surprinzător. Rareori auziți că oamenii de succes își măsoară viața în funcție de mărimea contului lor bancar. Majoritatea dintre ei au în vedere următorii 3 factori:

  1. Energia
  2. Munca
  3. Relațiile sociale

Cele trei criterii sunt strâns legate. Când suntem plini de energie, avem o dispoziție bună iar când avem o dispoziție bună, lucrăm mai bine. Și când lucrăm mai bine, suntem mai mulțumiți de viața noastră, astfel încât putem oferi mai mult celor din jurul nostru iar asta ne îmbunătățește relațiile. Și așa cum am arătat în mai multe rânduri, secretul unei vieți bune îl constituie relațiile sociale bune.

În acest sens se pronunță și Clayton M. Christensen, profesor la Harvard Business School și autor al cărții How Will You Measure Your Life?: “Cel mai important factor al fericirii noastre pe termen lung sunt relațiile pe care le avem cu familia și prietenii apropiați.”

Atunci când vine vorba de relații, calitatea contează mai mult decât cantitatea. Deși este ușor să alegi oameni folosind social media, merită spus că nimănui nu-i pasă de câți prieteni online ai.

Relațiile reale, de calitate, au nevoie de mult timp pentru a crește și sunt necondiționate. Din păcate, majoritatea relațiilor nu satisfac aceste condiții.

De exemplu, cineva este iubit(ă) doar până când, își schimbă părerile sau câștigă câteva kilograme. În multe cazuri prieteniile se manifestă doar la zilele de naștere când este vorba de băut o “bere gratis”.

Aceste tipuri de relații “condiționate” sunt inutile. Prietenia și iubirea reală sunt mai puternice decât atât. Viața este bogată când ești înconjurat de oameni pe care îi iubești și te iubesc la rândul lor indiferent de situație.

  1. Evaluarea energiei

Energia ne-o putem măsura ușor fără să fie necesare aparate speciale (cum sunt contoarele pentru măsurarea energiei electrice). Tot ce trebuie să facem este să observăm cum ne simțim fizic.

Energie înaltă? Avem o dispoziție bună, ne simțim încrezători, așteptăm cu nerăbdare viitorul, suntem zâmbitori și ne bucurăm să facem ceea ce ne place.

Energie joasă? Dispoziție proastă, tristețe, frică de viitor, timiditate, evitarea contactului ocular, îngrijorare etc.

Ceea ce devine important este găsirea unor modalități de a ne crește energia. În acest scop ar trebui să ne întrebăm:

„Care activități îmi strică starea de spirit și fac să mi se scurgă energia degeaba?”

”Care activități fac să mă simt bine și îmi furnizează energie?”

În cartea sa The 80/20 Principle britanicul Richard John Koch aplică principiul lui Pareto (a se vedea  www.utildestiut.ro din 28.11.2014) la toate domeniile inclusiv la afaceri și nu în ultimul rând la fericire.

El vorbește despre cum 20% din activități duc la 80% din fericirea noastră.

Pornind de aici, înseamnă că trebuie să identificăm acele activități care ne măresc energia și cărora le datorăm starea noastră de bine.

Indiferent de ce vom constata, este bine de reamintit că, energia oricui se îmbunătățește prin exerciții fizice și alimentație sănătoasă.

  1. Evaluarea muncii

Dacă vine vorba de muncă atenția ar trebui să fie îndreptată către disponibilitatea și potențialul de învățare.

Acest lucru îl spune foarte clar și profesorul Christensen în cartea sa (menționată mai sus): „Pentru a găsi într-adevăr fericirea, trebuie să continuați să căutați oportunități pe care le considerați că sunt semnificative, în care veți putea învăța lucruri noi să reușiți și să vi se acorde din ce în ce mai multă responsabilitate.”

Succesul în carieră și viață este direct legat de cât de mult înveți și vei continua să înveți. Educația nu se termină niciodată.

În același timp, veniturile sunt legate direct de învățare. Cu cât înveți mai mult, cu atât câștigi mai mult. Desigur, există limite legate de această afirmație. De asemenea, degeaba înveți dacă cunoștințele nu sunt puse în practică.

Cu toții am auzit despre oameni deștepți care, dintr-un motiv sau altul, și-au pierdut potențialul de învățare. Pentru a avea succes, trebuie să acționezi întotdeauna folosind ceea ce știi. Fără acțiune, cunoașterea este inutilă.

Dar, în general, cu cât știi mai mult (din experiență sau din studiu), cu atât poți contribui mai bine la mersul companiei la care lucrezi, la sprijinirea colegilor, la atragerea clienților etc. Această contribuție se traduce prin venituri.

  1. Evaluarea relațiilor

La acest capitol al relațiilor interpersonale este clar că lucrurile stau cu atât mai bine cu cât contribuția noastră la viața altor oameni este mai mare.

Când ne evaluăm relațiile, există riscul de a face greșeala să urmărim ceea ce fac alții pentru noi dar modul cum te tratează alții depinde de ei iar de noi depinde doar modul nostru de reacție.

Prin urmare, în loc să privim cum ne tratează ceilalți, ar trebui să măsurăm cât timp și energie le punem noi la dispoziție. Acesta este singurul lucru pe care îl putem controla.

În mod sigur atunci când ne facem timp pentru oamenii care contează pentru noi, relațiile se îmbunătățesc.

În concluzie, din toate cele de mai sus cred că de reținut ar fi faptul că trebuie să ne concentrăm mereu pe ceea ce putem controla. Energia noastră, efortul nostru la muncă și ceea ce investim în relațiile noastre sunt toate lucruri pe care le putem controla și dacă o facem cum trebuie vom fi mulțumiți de viața noastră și vom fi posesori de multe picături de fericire.

Don’t worry, be happy!

 

Surse:

1.getpocket.com/explore/item/how-i-measure-my-life

2.dariusforoux.com/manage-energy/

07 Sep

Norocul ni-l facem singuri?!

Norocul bate la ușa fiecărui om, dar în multe situații omul este plecat în vecini și nu aude ciocănitul.”

Mark Twain

 

Nu pot să nu observ marea asemănare dintre cuvintele lui Mark Twain și celebrele versuri ale cunoscutului folkist Ducu Bertzi “…Când s-o-mpărțit norocu…Fost-am eu dus la lucru…”. Deosebirea constă în ideea că subiecții unuia dintre autori sunt oameni harnici, muncitori iar ai celuilalt sunt plecați în vecini la o bârfă.

Lăsând gluma la o parte, se pare că ideea împărțirii norocului numai către unii provine din viziunea conform căreia cei mai norocoși oameni s-ar putea să aibă un set specific de abilități care le aduc șanse ocazionale.

Norocul poate părea sinonim cu hazardul. A numi pe cineva norocos înseamnă, de obicei, să negi importanța muncii sau talentului său dar poate însemna și tentația leneșului de a-și explica propriile nerealizări.

După cum spune Richard Wiseman, profesor de psihologie la University of Hertfordshire, din Marea Britanie, oamenii norocoși „par să aibă o abilitate neobișnuită să fie la locul potrivit în momentul potrivit și să se bucure mai mult de acest lucru fără pauze nenorocoase.”

Ce au acești oameni pe care ceilalți dintre noi nu le avem? Un fel de explicație ar putea avea drept cuvânt cheie cuvântul „abilitate”. Astfel, pe lângă nivelul lor de privilegiu sau de circumstanțele în care s-au născut, cei mai norocoși oameni pot avea un set specific de abilități care le amplifică șansele. Cumva, au învățat modalități de a transforma în favoarea lor meandrele vieții.

Sociologul Christine Carter, de la University of California, Berkeley, a avut un proiect personal privind demistificarea acestei abilități de a avea noroc. „Din punct de vedere academic, am fost întotdeauna un sceptic cu privire la orice concept legat de noroc”, spune Carter. Doamna Carter se justifică astfel: „Pentru că, în calitate de sociolog, este similar cu a ne întreba dacă toți copiii din Darfur (regiunea din Sudan intrată în conștiința publică ca urmare a genocidului declanșat în 2003 – n.n.) nu au noroc?”

Apoi, doamna Carter a dat peste cercetările despre noroc ale lui Wiseman. Până în anii 90, profesorul a lucrat la un proiect neconvențional – desfășurarea de experimente pe oameni autoproclamați norocoși sau nenorocoși, încercând să cuantifice diferențele dintre ei.

La început Christine Carter a fost de părere că „Cercetarea lui (a profesorului Wiseman – n.n.) este hilară”. „El ia persoanele care se autodefinesc ca fiind norocoase și oameni care nu spun că au noroc, apoi pune o bancnotă de 20 de dolari pe stradă, iar norocoșii o observă și o ridică. Și oamenii nefericiți nu” spune ea.

Totuși cercetările lui Richard Wiseman, efectuate pe parcursul a 10 ani (1993-2003) nu pot fi trecute cu vederea. El a transformat descoperirile făcute într-o „școală a norocului” în care oamenii ar putea învăța tehnici de inducere a norocului bazate pe patru principii de bază ale norocului: maximizarea oportunităților, ascultarea de propria intuiție, așteptarea norocului și transformarea ghinionului în șansă.

Strategiile de folosit includ utilizarea meditației pentru a spori intuiția, relaxarea, vizualizarea norocului și conversația cu cel puțin o persoană nouă în fiecare săptămână.

În acest nou context Christine Carter arată: „M-am gândit că dacă Wiseman poate instrui oamenii să fie norocoși, cu siguranță, putem învăța și copiii noștri cu aceste deprinderi care au și alte efecte secundare foarte bune cum ar fi abilități sociale mai bune și un sentiment mai puternic de recunoștință.”

Ea propune câteva strategii de bază pentru părinți ca ei să-și învețe copiii, inclusiv să fie deschiși la experiențe noi, să învețe să se relaxeze, să mențină conexiunile sociale și (da) să vorbească cu străinii.

Toate aceste tehnici au o temă comună – să fim mai deschiși cu mediul nostru, atât fizic cât și emoțional.

Asta are sens. Cu cât suntem mai atenți la ceea ce ne înconjoară, cu atât este mai probabil să identificăm și să captăm o resursă valoroasă sau să evităm o tragedie.

Oamenii norocoși nu atrag în mod magic noi oportunități și noroc. Nu, ei doar au mereu “ochii larg deschiși” și sunt pe deplin prezenți în actualitate (ceea ce nu se poate spune despre persoanele lipite de ecranul telefonului, chiar și când merg pe stradă).

Asta înseamnă, de asemenea, că orice lucru care apare în mediul nostru și ne afectează abilitatea fizică sau emoțională afectează și așa numitul „noroc”. Stresul fizic și emoțional ne izolează de oportunități.

„Dacă sunteți îngrijorat că nu veți găsi un loc de parcare, atunci viziunea vi se restrânge,” spune Carter. „Vă pierdeți viziunea periferică, cu cât sunteți mai anxioși, deoarece mecanismul vostru de “luptă sau fugi” creează o viziune binoculară.”

Persoanele anxioase își îndreaptă atenția asupra potențialelor amenințări și în mod previzibil este mai puțin probabil să converseze cu străinii.

„Învățăm copiii noștri să nu vorbească cu străinii și îi învățăm să se teamă de alți oameni, iar acest lucru le închide oportunitățile pe care oamenii le pot aduce, dar creează și anxietate”, mai spune Carter.

Concluzia este relativ simplă: redu frica și anxietatea copiilor față de întâlnirea cu oameni noi și fă-i să fie mai deschiși către conexiunile avantajoase pe care le pot aduce acești oameni!

Carter a descoperit că simpla deschidere a minților părinților în acest fel către ideea că norocul ar putea fi învățat are repercusiuni importante.

Ea recunoaște că provine dintr-o familie cu un istoric ce cuprinde un lung șir de femei anxioase și învățarea acestor abilități privind norocul nu a fost ușoară. “Dar, după ce o faceți,” spune ea, „puteți începe să vedeți binele în situații nefericite, ceea ce vă poate îmbunătăți răspunsul la nenorocire.”

O parabolă antică despre un fermier și fiul lui relatează faptul că atunci când fiul și-a rupt piciorul vecinii l-au compătimit pe fermier spunându-i: „Ce ghinion!” Fermierul a răspuns doar cu un singur cuvânt „Poate”. Ulterior, s-a dovedit că piciorul rupt l-a salvat pe fiul său de a merge la război… ”

În încheiere nu-mi rămâne decât să precizez ideea principală ce rezultă din toate cele de mai sus: cheia norocului este o minte deschisă! Dacă procedăm în consecință, putem avea parte de multe picături de fericire.

Don’t worry, be happy!

 

Sursa:

getpocket.com/explore/item/the-key-to-good-luck-is-an-open-mind

02 Sep

Ce capacitate importantă ar trebui neapărat să deprindă tineretul studios al secolului XXI?

Dacă libertatea înseamnă ceva, înseamnă dreptul de a spune oamenilor ceea ce nu vor să audă.”

George Orwell

 

Înainte de orice, trebuie să-mi cer scuze de la eventualii mei cititori fideli pentru apariția cu întârziere a acestei postări. Întârzierea nu mi se datorește mie ci providerului de Internet legat de care cred că este suficient să spun, parafrazând o sintagmă ajunsă celebră (“Iarna nu-i ca vara.”), Africa nu-i ca Europa.

Dreptul de a spune NU reprezintă, fără îndoială, una din formele libertății individului într-o lume democratică.

Evident, nu este vorba de nihilismul adoptat de unele persoane numai pentru ca să pară mai interesante. Este vorba de posibilitatea de a nu accepta acele lucruri cu care nu suntem de acord, fie că este vorba de politică, de profesie, de viața socială ș.a., fără să ne fie rușine sau să ne temem.

În lumea dezvoltării tehnico-științifice de azi, ar trebui să putem apela la dreptul de a spune NU și față de bombardamentul cu informații la care suntem permanent supuși. Asta ar însemna să facem uz de dreptul fie de a accepta aceste informații așa cum le primim fie de a le refuza.

Însă, această abilitate legată de informațiile nelimitate, în bună parte benefice, necesită un simț de concentrare și raționament pe care mulți tineri pur și simplu nu îl au sau nu încearcă să îl folosească.

Există multe dezbateri despre ceea ce copiii și tinerii au nevoie cel mai mult pentru a avea succes într-o lume din ce în ce mai competitivă.

Provocările automatizării, globalizării și tulburărilor politice scot în evidență faptul că trăim o epocă de “suprasarcină informațională”.

Chiar și la nivelul de vârstă al gimnaziștilor își fac deja loc întrebări, pe care și le adresează unii altora, de genul: “În ce limbaj știi să programezi?”; „Vorbești o a doua limbă?”; „Cât de mare este IQ-ul tău?”

În acest context, mi s-a părut interesantă părerea lui Fareed Zakaria, jurnalist și politolog la CNN, părere conform căreia singurul lucru pe care copiii trebuie să îl învețe este „disciplina intelectuală”.

Capacitatea de a evoca diferite lucruri (pentru care avem Google) sau de a repeta papagalicește cele asimilate, a devenit depășită.

Tineretul studios trebuie să-și croiască drum printre “zgomote” (este vorba de informațiile inutile sau greșite), să discearnă fapte, să analizeze perspective și să își dezvolte propria expertiză.

La un summit pentru educație (în 2017), Fareed Zakaria a prezentat modul în care „barajul” mass-media are efect asupra felului în care tinerii preiau și procesează informațiile.

El arată că tot timpul le spune propriilor copii că: „puteți să zăboviți pe aceste titluri, tweet-uri și postări pe bloguri care vă plac dar, în ultimă instanță, calea care vă dezvoltă cunoștințele reale despre un subiect continuă să rămână totuși cititul de cărți; rămâne totuși necesitatea să vorbiți cu experți, necesitatea să călătoriți”.

„Tot ce ai de făcut, dacă nu te ocupi de aceste lucruri, este să te pui într-un dezavantaj competitiv. Cred că aceasta este una dintre marile provocări cu care ne confruntăm” mai spune Fareed Zakaria.

Mi se par instructive unele amănunte autobiografice menționate de el spre a servi drept exemplu tinerilor. “Am crescut în India fără televiziune. Televiziunea a venit în India cam în 1975, când aveam 10 ani – Un canal, alb-negru, difuza emisiuni despre agricultura indiană pe care nimeni nu le urmărea. Era un singur film Bollywood în noaptea de duminică. În aceste condiții, am citit cu lăcomie pentru că asta puteam și puteți și voi face. Dacă aș fi avut un supercomputer în buzunar, numit iPhone, care poate transmite toate divertismentele din lume, toate emisiunile TV, nu cred că aș fi citit atât de mult, dar nu cred că aș fi avut cariera pe care o am. Copiii vor trebui să învețe ceva ce eu nu trebuia să învăț așa de mult și care este disciplina, disciplina intelectuală – capacitatea de a spune NU… Lumea în care copiii mei cresc este exact opusul, o explozie în ceea ce privește posibilitățile de alegere, o explozie de opțiuni, o explozie de oportunități.”

Abilitatea de concentrare, de care vorbeam mai sus, nu se rezumă doar la utilizarea de mai puține aplicații sau la reducerea numărului de ecrane pe care copiii le accesează simultan, ci și la aplicarea rigorii privind sursa de informații. Cu alte cuvinte, tinerii trebuie să revină la elementele fundamentale ale educației care pun sub semnul întrebării informațiile și sursa.

Majoritatea adolescenților accesează știri din rețele precum Facebook, Twitter și Snapchat, unde informațiile prezentate de diverse persoane nu sunt verificate.

Un studiu de mare amploare realizat în 2016 de cei de la Stanford University  a găsit o majoritate covârșitoare de tineri, elevi de liceu și studenți care nu a putut face diferența dintre știri și conținut sponsorizat, surse de dovezi sau evaluarea afirmațiilor pe social media.

Concluzia raportului la studiu a fost: „În general, capacitatea tinerilor de a raționa cu privire la informațiile de pe Internet poate fi rezumată într-un singur cuvânt: deprimantă.”

În general, sursele noastre de informații primare provin de pe Internet și de pe rețelele de socializare, dar acestea, la rândul lor, devin un “câmp minat” când e vorba de separarea faptelor reale de ficțiune. Am ajuns în situația în care simplificarea și “forarea” în profunzimea informațiilor devine o necesitate.

Viitorul este întotdeauna incert, dar ceea ce pare clar este că unul dintre cele mai puternice instrumente pe care oricine le poate valorifica este urmărirea energică a ideii de a stăpâni modul cum să caute adevărul din informații.

Capacitatea de a spune NU, cu care ar trebui să fie dotat și tineretul studios, înseamnă și a-ți rezerva dreptul să cauți adevărul, să ai propria părere, să nu preiei automat orice idee numai pentru că provine de pe Internet sau altă sursă notorie.

Dacă în calitate de părinți sau pedagogi reușim să-i învățăm asta pe copiii respectiv învățăceii noștri merităm în mod cert multe picături de fericire.

Don’t worry, be happy!

 

Surse:

1.getpocket.com/explore/item/the-most-important-skill-for-21st-century-students-is-the-discipline-to-say-no

2.purl.stanford.edu/fv751yt5934