26 Oct

Pare paradoxal dar acceptarea emoțiilor negative ne poate face mai fericiți pe termen lung

“Nu-mi daţi sfaturi! Ştiu să greşesc şi singur!”

Immanuel Kant

 

Constatarea din titlu aparține psihologului Susan David, fondator și co-director al Institute of Coaching at McLean Hospital of Harvard University Medical School și este ideea de bază a celor prezentate în cele ce urmează.

Cei mai mulți dintre noi, poate am fost sau suntem uneori în situații când familia și prieteni bine intenționați ne-au adresat îndemnuri de genul „fruntea sus!” sau „privește partea bună a lucrurilor!”.

Acest soi de încurajări ne sunt adresate probabil datorită faptului că părem triști, supărați, anxioși, frustrați sau pentru că arătăm îngândurați, nesiguri și producem impresia că ne aflăm într-o stare care numai de fericire nu se poate numi.

Cu toate că am putea fi tentați să le spunem „terminați, lăsați-mă în pace!”, nu o facem pentru a nu încălca normele elementare ale politeții.

„A fi pozitiv a devenit o nouă formă de corectitudine morală”, spune psihologul Susan David. Nu cred că greșesc prea mult dacă adaug că a vorbi despre necesitatea imperioasă de a aborda totul cu o atitudine pozitivă a devenit un fel de “manifestare cool” în “lumea bună” și în ultima vreme se exagerează importanța ei.

“Suprimarea emoțiilor noastre dificile sau îndepărtarea de ele nu este sănătoasă și nu ne este de ajutor”, spune doamna psiholog David. „Ceea ce se întâmplă este că asta subminează capacitatea noastră de a ne descurca în lumea asta așa cum este ea în realitate, nu așa cum dorim noi să fie. Lumea reală este asociată cu niveluri mai mici de reziliență, niveluri mai mici de stare de bine și niveluri mai mari de depresie și anxietate. Și are impact și asupra relațiilor noastre și a capacității noastre de a ne atinge obiectivele.”

Având în vedere toate acestea, este normal să ne punem întrebarea Ce ar trebui să facem în schimb?”

Despre un prim pas pe care ar trebui să îl facem, doamna psiholog spune:

„În loc să o dați la o parte sau să forțați pozitivitatea, un mod critic de a trata o emoție dificilă este să o etichetezi eficient. În munca mea, oamenii folosesc des etichete alb-negru pentru a descrie cum se simt”, spune Susan David. „Stresat este una dintre cele mai frecvente. Dar există o diferență mare cât lumea între adevăratul stres copleșitor și stresul provocat de o deziluzie sau cel provocat de constatarea că sunteți într-o slujbă sau o relație greșită ș.a… Etichetarea mai exactă a emoțiilor, ne ajută să înțelegem cauza acestor emoții și activează ceea ce se numește „potențial de disponibilitate”, capacitatea noastră de a stabili obiective și de a face schimbări reale concrete.”

Ca un alt pas, după identificarea emoției, Susan David recomandă: „Observați emoția cu compasiune. Oamenii cred adesea despre compasiune că prezența ei înseamnă că ești slab sau leneș sau te minți… Compasiunea de fapt vă permite să creați un spațiu sigur în sinele vostru în care, după aceea, puteți să vă asumați mai multe riscuri. Puteți explora lumea și puteți fi mai eficienți, deoarece știți că și dacă lucrurile nu merg bine veți fi îngăduitor cu voi înșivă. Compasiunea este asociată cu un nivel mai mare de eficiență.”

În cele din urmă, „încercați să observați povestea emoțională așa cum este ea”, spune David. Creați un spațiu între voi și ceea ce simțiți acționând ca un observator exterior și numind toate dimensiunile experienței voastre. „În loc să spui pur și simplu “sunt trist”, sugerează Susan David, „spune ceva de genul „observ că mă simt trist, observ că mă simt compromis, observ faptul că sunt nevoit să părăsesc încăperea.” „Acest lucru vă permite să aduceți alte părți ale voastre – cum ar fi valorile și intențiile voastre – în prim plan.”

Procedând într-o astfel de manieră vă plasați în situația de a avea mai degrabă voi decât emoția lucrurile sub control. „Ceea ce este mai important nu este dacă aveți gânduri sau emoții negative, ci dacă sunteți dependenți de ele”, este de părere psihologul, „ceea ce se întâmplă atunci când aceste gânduri încep să vă conducă comportamentele și interacțiunile voastre”.

Iată deci că reușind să punem sub control stările ce însoțesc emoțiile negative, acceptându-le ca momente firești într-o viață de om și urmând pașii menționați, avem pe termen lung șanse la multe picături de fericire.

Don’t worry, be happy!

 

Sursa:

ideas.ted.com/why-we-should-say-no-to-positivity-and-yes-to-our-negative-emotions/

19 Oct

Când „sunteți” cu copilul „lăsați naibii” telefonul!

„Trăim într-o lume în care sunt foarte multe oportunităţi pentru copii. Pe vremea noastră nu erau tot soiul de aplicaţii iPhone, iPad. Nu am nimic împotriva acestor lucruri fiindcă este vorba despre evoluţie şi informare, dar orice lucru trebuie să fie făcut cu moderaţie.”

Nadia Comăneci

 

Smartphone-urile au fost implicate în așa multe întâmplări nefericite, accidente, tulburări de somn, pierderi de empatie, probleme de relație etc. încât pare mai ușor să enumărăm lucrurile pe care nu le deranjează decât răul pe care îl fac.

Cu toate acestea cercetările sugerează că o problemă-cheie rămâne subapreciată: impactul lor asupra dezvoltării copiilor. Atenție! Nu este vorba de ceea ce probabil suntem tentați să credem. Este vorba de faptul că mai mult decât obsesia copiilor mici pentru ecran, ar trebui să ne preocupe obsesia părinților pentru ecran.

Ca rezultat al dezvoltării tehnice, părinții de azi au mai mult timp pentru copiii lor decât au avut părinții din trecut. Cu toate acestea, din păcate, implicarea părinților în relația cu copiii este din ce în ce mai scăzută, ba chiar înlocuită. Părinții sunt prezenți fizic în viața copiilor lor, dar sunt mai puțin prezenți emoțional.

A considera că utilizarea ecranelor de către părinți este o problemă minoră comparativ cu riscurilor directe pe care ecranele le prezintă pentru copii este o eroare.

Este adevărat că multe tipuri de timp petrecut în fața ecranului (în special cele care implică imagini cu ritm rapid sau violente) dăunează creierelor tinere.

De asemenea este adevărat că preșcolarii de astăzi petrec mai mult de patru ore pe zi cu ochii pe un ecran și, din 1970, vârsta medie de debut a utilizării ecranului „obișnuit” a trecut de la 4 ani la doar patru luni.

Eroarea de care pomeneam se referă la puțina atenție care se acordă utilizării ecranului de către părinții înșiși. Ei suferă acum de ceea ce experta americană în tehnologie Linda Stone, a numit „atenție parțială continuă”.

Acest tip de atenție dăunează nu doar adulților, după cum a susținut Stone ci și copiilor lor. Acest stil de interacțiune părinți-copii, apărut ca rezultat al tehnologiei, întrerupe un vechi sistem emoțional de codare.

Experții în dezvoltarea copilului au denumiri diferite pentru sistemul de semnalizare binar între adult și copil, care construiește arhitectura de bază a creierului.

Jack P. Shonkoff, medic pediatru și director al Harvard’s Center on the Developing Child, îl numește stilul de comunicare „servește și returnează”; psihologii americani Kathy Hirsh-Pasek și Roberta Michnick Golinkoff îl descriu drept un „duet de conversație”.

Este vorba de modelele vocale pe care părinții de pretutindeni tind să le adopte în timpul dialogului cu sugarii și copiii mici modele marcate de un ton mai înalt, de o gramatică simplificată și de un entuziasm angajat, exagerat.

Cu toate că această discuție, pentru observatorii adulți, pare siropoasă bebelușii nu se mai satură de ea. Și nu numai atât. Un studiu a arătat că sugarii expuși la acest stil de vorbire interactiv, sensibil la 11 și la 14 luni, cunoșteau de două ori mai multe cuvinte la vârsta de 2 ani decât cei care nu au fost expuși la el.

Potrivit lui Hirsh-Pasek, tot mai multe studii confirmă importanța conversației. „Limba este cel mai bun predictor al viitoarelor rezultate școlare”, spune ea, „și cheia unei abilități lingvistice puternice o constituie acele dialoguri între copiii mici și adulți.”

Prin urmare, apare o problemă atunci când sistemul de codificare rezonant emoțional dintre adulți și copii, atât de esențial pentru învățarea timpurie este întrerupt – de un text, de exemplu, sau de un check-in rapid pe Facebook.

Problema este precizată de Hirsh-Pasek: „Copiii mici nu pot învăța atunci când întrerupem fluxul de conversații prin ridicarea telefoanelor noastre mobile sau când ne uităm la textul care strălucește pe ecranele noastre”.

O altă problemă rezultă foarte clar dintr-un studiu bazat pe înregistrările video ale interacțiunilor dintre 225 de mame și copiii lor de aproximativ 6 ani într-un cadru familiar în timp ce li se servea masa. Pe durata observării, un sfert dintre mame au folosit telefonul, ele fiind și cele care au inițiat substanțial mai puține interacțiuni verbale și non-verbale cu copilul lor.

Un alt experiment care pune de data aceasta în evidență impactul folosirii telefoanelor mobile de către părinți asupra dezvoltării cognitive a copiilor, a fost realizat în zona Philadelphia de Hirsh-Pasek, Golinkoff și Jessa Reed de la Temple University. Treizeci și opt de mame și copiii lor de 2 ani s-au aflat într-o încăpere cu scopul declarat că mămicile vor trebui să-și învețe copiii două cuvinte noi. Fiecare mămică a primit câte un telefon pentru ca cercetătorii să le poată contacta din altă cameră. Copiii mamelor care au fost întrerupte de un apel, nu au reușit să învețe cuvintele în schimb ceilalți da.

Adevărul este că niciodată nu a fost ușor să se pună în echilibru nevoile adulților și ale copiilor, cu atât mai puțin dorințele lor. Este naiv să ne imaginăm că ar exista situații în care copiii să fi constituit centrul de neclintit al atenției părinților. Părinții au lăsat întotdeauna copiii să se distreze câteodată sau pur și simplu să zăbovească în locurile de joacă. Se poate deci afirma că fiecare generație de adulți a mizat și pe menținerea copiilor cât mai ocupați.

Neatenția ocazională a părinților nu este catastrofală, dar lipsa de atenție cronică este o altă poveste. Adulții care se lasă distrași de telefonul inteligent devin iritabili atunci când sunt întrerupți din folosirea lui.

Unii dintre ei chiar consideră că un copil încearcă să fie manipulator atunci când, în realitate, el dorește doar atenție.

Separările scurte și deliberate dintre părinți și copii pot fi inofensive, chiar sănătoase atât pentru părinți cât și pentru copii (mai ales că aceștia din urmă pe măsură ce cresc necesită mai multă independență).

Dar acest tip de separare este diferit de neatenția care apare atunci când un părinte este cu un copil, dar prin neangajarea sa semnalează că un e-mail, de pildă, este mai valoros decât copilul.

O mamă care le spune copiilor să iasă și să se joace, un tată spunând că trebuie să se concentreze pe o corvoadă pentru următoarea jumătate de oră, constituie răspunsuri complet rezonabile la cerințele curente ale vieții de adult.

Ceea ce se întâmplă însă astăzi este amplificarea modului de îngrijire imprevizibil, guvernat de bip-uri și alte atenționări pe smartphone-uri. Este vorba de cel mai rău model imaginabil de părinți: întotdeauna prezenți fizic, blocând astfel autonomia copiilor, dar emoțional prezenți în mod inconsecvent.

O schimbare în bine a situației semnalate nu pare să se întrevadă. Este adevărat că de multe ori micuții fac multe pentru a obține atenția unui adult dar “Pentru un tango este nevoie de două persoane”, iar studiile din orfelinatele noastre, imediat după 1989, au arătat lumii că există limite la ceea ce poate face un creier de copil fără un „partener” dispus „să danseze”.

Existența unor manifestări parentale de genul celor dezaprobate aici își are explicația în situația actuală a adulților.

Mulți și-au construit viața de zi cu zi în jurul premisei mizerabile de a fi totum factum pentru toată lumea că ei muncind mereu sunt întotdeauna la dispoziția copiilor, a soțului/soției, a propriilor părinți și a oricărui altcineva care ar putea avea nevoie de ei, rămânând în același timp la curent cu noutățile.

În aceste condiții, este mai ușor să ne concentrăm anxietățile pe timpul de ecran al copiilor noștri decât să ne împachetăm propriile dispozitive. Psihologic vorbind, este vorba de deplasarea defensivă a eșecurilor proprii către alții care nu au nicio vină.

Când vine vorba de dezvoltarea copiilor, părinții ar trebui să se îngrijoreze mai puțin de timpul petrecut de copii în fața ecranului și mai mult de cel petrecut de ei înșiși în fața lui.

În orice caz, ceea ce rămâne valabil pentru toți părinții este îndemnul:  “Când ești cu copilul tău, închide telefonul acela blestemat!”

Această acțiune simplă va aduce, chiar dacă nu imediat, multe picături de fericire atât părintelui cât și puiuțului.

Don’t worry, be happy!

 

Sursa:

getpocket.com/explore/item/the-dangers-of-distracted-parenting

12 Oct

Luați în considerare practica susținută științific a “băii de pădure” și nu veți regreta!

„Un arbore mi-e mai drag decât un om, în pădure mă simt fericit – fericit în pădure unde fiecare copac grăieşte prin tine. Doamne ce minunăţie! În păduri, pe dealuri e linişte, linişte spre a te slăvi!”

Ludwig van Beethoven

 

Deși se apropie sezonul toamnă-iarnă poate nu ar trebui să evităm să ieșim în natură, pe cât posibil în zone împădurite, din cel puțin două motive: 

  1. Simplul fapt de a te afla într-o zonă împădurită îți îmbunătățește sistemul imunitar.

Dar mai întâi ar trebui să lămuresc ce se înțelege prin “baie de pădure”?

În 1982, Agenția Forestieră a guvernului japonez a lansat planul shinrin-yoku. În japoneză shinrin înseamnă pădure, iar yoku, deși are mai multe semnificații, aici se referă la o „scăldare, duș sau baie” – este cam echivalentul “băilor de mulțime” ale unor politicieni.

Programul a fost creat pentru a încuraja populația să iasă în natură, să-și “îmbăieze” literalmente mintea și corpul în spațiul verde și să profite de rețelele forestiere deținute public ca mijloc de promovare a sănătății.

Aproximativ 64% din teritoriul Japoniei este ocupat de pădure, așa că există o oportunitate amplă de a scăpa de peisajul metropolelor.

Din 2004 până în 2012, oficialii japonezi au cheltuit aproximativ 4 milioane de dolari studiind efectele fiziologice și psihologice ale „băilor de pădure”.

Qing Li, profesor la Nippon Medical School din Tokyo, a măsurat activitatea celulelor NK naturale umane din sistemul imunitar înainte și după expunerea la pădure. Într-un studiu din 2009, subiecții lui Li au arătat creșteri semnificative ale activității celulelor NK în săptămâna de după o vizită în pădure, iar efectele pozitive au durat o lună după fiecare weekend în pădure.

(Celulele NK sunt un tip de limfocite citotoxice care aparțin sistemului imun înnăscut. Ele acționează rapid impotriva celulelor infectate viral și a celor tumorale, acționand la aproximativ 3 zile de la infectare. Celulele NK, au capacitatea de a recunoaște rapid celulele anormale, în absența anticorpilor. Au fost numite natural killers (de aici NK) fiindcă nu au nevoie de o activare prealabilă pentru a elimina celulele anormale. Aceste celule oferă răspunsuri rapide la celulele infectate cu virus și la formarea tumorilor și sunt asociate cu sănătatea sistemului imunitar și prevenirea cancerului.)

Acest lucru se datorează diferitelor uleiuri esențiale, denumite în general fitoncide (substanțe volatile care se găsesc în lemn, plante și unele fructe și legume – ceapă, usturoi, hrean etc. – ele sunt emise de copaci și celelalte organisme pentru a se proteja de germeni și insecte.).

Aerul din pădure nu numai că este mai plăcut dar inhalarea de fitoncide pare să îmbunătățească de fapt funcția sistemului imunitar.

Pădurea Băile Felix, vara

Există și copaci care consolidează și spiritul. Un studiu asupra efectelor psihologice ale “băilor de pădure” a apelat la 498 de voluntari sănătoși.

După expunerea la copaci, subiecții au prezentat scoruri de ostilitate și depresie reduse în mod semnificativ, însoțite de vioiciune crescută. „În consecință”, au scris cercetătorii, „mediile forestiere pot fi privite ca peisaje terapeutice.”

  1. Solul are un microbiom care poate să amplifice efectele antidepresive.

(Celulele microbiene din corpul omului sunt de 10 ori mai multe decât celulele care compun organismul uman, iar numărul genelor microbiene îl depăşeşte de 150 de ori pe cel al genelor umane. Toate aceste fiinţe care trăiesc în corpul nostru şi pe suprafaţa sa formează un ecosistem care poartă numele de „microbiom” și trăiește în simbioză cu celulele umane.)

Așa cum s-a înțeles mai bine în ultimii zece ani de cercetare, sistemul nostru imunitar depinde de sănătatea microbiomului nostru intestinal care, la rândul său, depinde parțial de cât de mult din microbiomul lumii naturale lăsăm să se infiltreze în corpul nostru. Cum sistemul nostru imunitar este legat de creier, înseamnă că este probabil ca microbiomul din natură să joace un rol important și în sănătatea noastră mintală.

Expunerea la bacteriile din sol, pare a fi în mod special bună pentru sănătatea mintală și este investigată ca tratament pentru depresie. Cea mai comună asemenea bacterie din sol este Mycobacterium vaccae.

Există o serie de dovezi care indică faptul că milioanele de microbi din tractul nostru digestiv ne influențează sistemul imunitar, mirosul, starea de spirit și chiar atractivitatea noastră pentru țânțari și pentru alte persoane.

Mycobacterium vaccae extinde această idee și la microbiomul maldărului de resturi vegetale din curțile noastre.

Toate constatările menționate permit să tragem cel puțin concluzia că respiratul, jocul și săparea solului pot fi bune pentru sănătatea fiecăruia dintre noi spre deosebire de viața noastră modernă, sterilizată, din clădirile de birouri și locuințe, “sigilate” care probabil nu sunt la fel de bune.

Pădurea Băile Felix, toamna

Cercetătorii au descoperit deja dovezi clare că un sistem imunitar mai robust este legat de expunerea la microbi în aer liber la vârsta copilăriei.

De exemplu, copiii de la fermele bavareze care au petrecut ceva timp în grajduri de animale de familie și au băut lapte din fermă au avut de-a lungul vieții rate drastic mai mici de astm și alergii decât copiii care nu au făcut-o.

Chiar dacă noi, cei care nu am crescut la ferme, suntem probabil lipsiți de acest tip de protecție o compensație, cum ar fi petrecerea timpului într-o grădină, ar putea schimba lucrurile.

În orice caz, cercetările sunt promițătoare. Când un cercetător din domeniul neuroștiinței  de la University of Bristol a injectat șoareci cu Mycobacterium vaccae și i-a supus unei serii de teste de stres, animalele inoculate cu bacterii au prezentat un comportament mult mai puțin stresat decât cele netratate.

O altă cercetare a arătat că hrănirea șoarecilor cu sandvișuri cu unt de arahide conținând Mycobacterium vaccae le-a dat un impuls semnificativ creierului; ei au putut să străbată labirinturile folosite în acest gen de experiențe mult mai repede decât șoarecii netratați.

Cu cât aflăm mai multe despre beneficiile pentru sănătate ale expunerii în aer liber, cu atât mai mult se accentuează ideea de a ne petrece mai mult timp în natură, preferabil în pădure.

Ar mai fi de adăugat aici observația cercetătorilor care sunt de părere că și numai simpla privire a mării sau a copacilor poate avea beneficii pentru sănătate iar o stare bună de sănătate, indiferent pe ce cale se obține, este în mod cert o sursă de picături de fericire.

Don’t worry, be happy!

Surse:

1.getpocket.com/explore/item/just-being-outside-can-improve-your-psychological-health-and-maybe-your-physical-health-too

2.www.motherearthnews.com/natural-health/herbal-remedies/forest-bathing-ze0z1301zgar

05 Oct

Nu vă mai autojudecați, asta doar „toarnă gaz pe foc”!

„Trebuie să te iubești pe tine înainte să poți iubi pe altcineva. Când te accepți pe tine și te manifești așa cum ești, simpla ta prezență îi poate face pe ceilalți fericiți. Tu, ca oricare altă ființă din acest univers, merită dragostea și afecțiunea ta.” 

Buddha (Siddhartha Gautama)

 

Dacă ați fost vreodată “blocat” de un copilaș care plânge, știți că a striga la el nu face ca lucrurile să se îndrepte ci, din contră, ele doar se înrăutățesc.

Există două moduri abile de a proceda cu un copil care nu se mai oprește din plâns:

1.  Arată-i dragoste, mângâie-l, ia-l în brațe, leagănă-l.

2. Lasă-l să plângă; nu încerca să intervii și creează-i un spațiu sigur în care bebelușul să se epuizeze.

Am da dovadă de înțelepciune dacă ne-am trata pe noi înșine așa cum tratăm bebelușii care plâng. Când dăm de un necaz, nu ne atingem scopul, ne schimbăm un obicei bun cu unul rău, suntem prinși într-un ciclu de gândire negativ sau suntem blocați într-o stare de dispoziție proastă, suntem înclinați să țipăm (în gând) la noi înșine.

Ne mustrăm pentru nereușită și ne autojudecăm pentru că gândim și ne simțim negativ.

Asemănarea cu copiii care plâng constă în faptul că la fel ca la un bebeluș care plânge, automustrarea, bătutul din picior și autojudecarea nu fac ca lucrurile să fie mai bune ci aproape întotdeauna le înrăutățesc.

Mergând și mai departe cu comparația cu bebelușii, dacă pe ei îi iubim în mod sigur, întrebarea este dacă nutrim suficientă iubire și față de noi înșine.

Compasiunea de sine nu poate funcționa fără iubire de sine. Desigur aici nu este vorba de forme bolnăvicioase ale iubirii de sine ci de sentimentul care ar trebui să-l avem fiecare dintre noi pentru că nu ne putem aștepta ca alții să ne aprecieze atât timp cât noi înșine nu ne iubim.

De altfel există, conform psihologilor, câteva semnale de alarmă care arată că nu ne iubim suficient:

  • Nu îndrăznești să fii tu însuți ci încerci mereu să le faci pe plac celorlalți;
  • Ți-e teamă să-ți exprimi părerea deoarece este diferită de cea a celorlalți;
  • Ești excesiv de exigent cu tine însuți și te critici cu asprime;
  • Nu acorzi atenție corespunzătoare corpului tău și îmbrăcăminții tale;
  • Nu ai încredere în abilitățile tale și nu oferi motivații manifestărilor tale;
  • Nu ai suficientă încredere în tine;
  • Ești reticent în a fi complet deschis cu persoanele din viața ta.

Prezența oricăruia din aceste semnale trebuie să ne pună pe gânduri și să ne îndemne către schimbare. Fără o asemenea schimbare nu poate fi vorba nici de autocompasiune.

Cercetările arată că indivizii care reacționează la eșec cu compasiune de sine revin pe calea cea bună mult mai rapid decât cei care se autojudecă.

Acest lucru se datorează faptului că, dacă vă autojudecați pentru o nereușită, simțiți vinovăție sau rușine, de multe ori această vinovăție sau rușine este cea care conduce la amplificarea comportamentului nedorit.

Același lucru este valabil și în cazul stărilor cognitive și emoționale: rezistența la un gând sau sentiment nedorit de obicei întăresc acel sentiment, îl fac mai puternic.

Când ne aflăm într-o încurcătură sau ne împotmolim într-o rutină – lucruri pe care, fără îndoială, le facem, indiferent de cât de performanți suntem, pentru că “suntem oameni” – nu este cazul să mai “turnăm gaz pe foc”.

Ca în cazul unui bebeluș, trebuie să rezistăm la nevoia de a țipa la noi înșine și în schimb să încercăm să ne arătăm un pic de iubire.

Dacă acest lucru nu funcționează, nu ne rămâne altceva mai bun de făcut decât să trecem la varianta 2 adică “să mergem cu totul pe câmpul de luptă”. În loc să ne angajăm în situația de a ne spune povești despre noi, trebuie să încercăm să ne creăm “spațiul” pentru care sistemul nostru minte-corp să realizeze echivalentul plânsului bebelușului “până la epuizare”.

O parabolă budistă despre loviturile de săgeți spune că “atunci când te lovesc mai multe săgeți, prima doare dar, de cele mai multe ori, a doua, a treia și a patra săgeată sunt cele mai rele.” Prima săgeată ar reprezenta ceva negativ care ni s-a întâmplat. Săgețile ulterioare sunt reacțiile noastre la respectiva situație negativă și ele funcționează ca și când, “turnăm gaz peste foc”.

În acest context, scriitorul american Brad Stulberg, preocupat de problemele de sănătate și starea de bine a oamenilor, recomandă drept practică zilnică identificarea momentului când “săgețile ulterioare” (a doua, a treia…) ne lovesc, de exemplu sub formă de gândire negativă și să îl folosim ca pe un indiciu pentru a reveni în prezent iar acest lucru să îl facem cu autocompasiune.

Revenirea în actualitate poate fi realizată și cu o versiune a mantrei: „Asta se întâmplă chiar acum. E în regulă. Sunt om, ca toți oamenii. Ce acțiune pot întreprinde, dacă există vreuna?”

Mai este de subliniat că ar fi important să vedem acest tip de compasiune de sine ca pe o oricare altă abilitate și să nu ne așteptăm să funcționeze imediat. Trebuie să o dezvoltăm de-a lungul timpului prin practică consecventă. Reușita este echivalentă cu multe picături de fericire.

Don’t worry, be happy!

Surse:

1.getpocket.com/explore/item/stop-judging-yourself-the-link-between-self-compassion-and-peak-performance

2.dozadesanatate.ro/iubirea-de-sine-nu-te-iubesti-suficient/