27 Jun

„Dacă dragoste nu e, nimic nu e”

„Dragostea înseamnă să îți dai inima și sufletul întreg celui care ți le va zdrobi.”

Charles Dickens

 

Probabil ați recunoscut în titlu cuvintele cu care Marin Preda încheie ultimul său roman “Cel mai iubit dintre pământeni”. Dragostea este minunată și este necesară. Ea face viața frumoasă, palpitantă, colorată. Ne cresc aripi și entuziasmul ne însoțește pretutindeni.

Dacă contrazicem însă afirmația din titlu cu întrebarea “Dacă dragoste e, totul e?” putem ajunge la o altă concluzie: dragostea nu este suficientă.

Este adevărat că în cultura noastră, mulți dintre noi idealizăm iubirea. Considerăm că ea este un remediu extrem de bun pentru toate problemele vieții.

Filmele, poveștile și istoria noastră o sărbătoresc ca fiind obiectivul final al vieții, soluția finală pentru toate durerile și luptele noastre.

După această logică, dacă iubirea rezolvă totul, atunci de ce să ne mai obosim cu toate celelalte probleme?

Și pentru că idealizăm iubirea, o supraestimăm. Drept consecință, relațiile noastre plătesc un tribut. Când credem că „de tot ce avem nevoie este iubirea”, putem ajunge să ignorăm valori fundamentale precum respectul, smerenia și angajamentul față de oamenii de care ne pasă.

Dacă credem însă că „dragostea nu este suficientă”, atunci înțelegem că relațiile sănătoase necesită mai mult decât emoție pură sau pasiuni înalte. Înțelegem că există lucruri mai importante în viața noastră și în relațiile noastre decât pur și simplu să fim îndrăgostiți. Și succesul relațiilor noastre se bazează pe aceste valori mai profunde și mai importante.

Ideea că “dragostea nu este suficientă” are drept temei trei adevăruri dure despre dragoste.

1.Dragostea nu este echivalentă cu compatibilitatea.

Problema cu idealizarea iubirii este că ne determină să dezvoltăm așteptări nerealiste cu privire la ceea ce este de fapt iubirea și ce poate face pentru noi.

Aceste așteptări nerealiste sabotează în primul rând tocmai relațiile pe care le considerăm dragi.

Este posibil să ne îndrăgostim de cineva care nu ne tratează bine, care nu are același respect pentru noi ca noi pentru el/ea sau care are o viață disfuncțională către care riscăm să fim atrași și noi.

Este posibil să ne îndrăgostim de cineva care are ambiții diferite de ale noastre, obiective de viață care sunt în contradicție cu ale noastre sau care dețin credințe filosofice sau concepții despre lume care sunt în conflict cu propriul nostru simț al realității.

Este posibil să ne îndrăgostim de cineva care să ne exploateze pe noi și fericirea noastră.

Sunt nenumărate relațiile dezastruoase care s-au stabilit pe bază de emoție, ca urmare a unei “scântei” pe care cei doi și-au băgat-o în cap ca fiind o mare dragoste iar apoi, șase luni mai târziu, se ceartă ca la ușa cortului și se întreabă: „Unde am greșit?” Adevărul este că s-a mers greșit înainte de început.

Când cauți și întâlnești un partener, trebuie să folosești nu numai inima, ci și mintea. Este adevărat, vrei să găsești pe cineva care să-ți facă inima să bată mai repede, care să vadă în tine un Făt Frumos (o Ileana Cosânzeana). Dar  trebuie să evaluezi și valorile persoanei, modul în care se tratează pe ea însăși, modul în care îi tratează pe cei apropiați, ambițiile și viziunile sale despre lume în general. Dacă te îndrăgostești de cineva care este incompatibil cu tine nu vei avea parte de momente prea bune.

2.Dragostea nu îți rezolvă problemele de relație.

Nu este greu să ne imaginăm (probabil că mulți dintre noi cunosc asemenea cazuri) situații în care un EL și o EA, îndrăgostiți nebunește unul de celălalt, fără bani, cu familii care nu se suportă reciproc, nu au reușit să treacă de aceste opreliști.

Dragostea (care la urma urmei învinge tot, nu-i așa?) i-a făcut să creadă că niciunul dintre problemele menționate nu contează și că vor depăși problemele dar practic nu s-a întâmplat nimic în acest sens și s-au despărțit într-un mod urât.

Concluzia unei asemenea povești imaginare, bazată însă pe cazuri reale, este că deși dragostea te poate face să te simți minunat nu rezolvă de fapt niciuna dintre problemele tale de relație. Dacă baza de sub picioarele tale nu este stabilă și practică, acel val de creștere a emoției va veni în cele din urmă și o va spăla.

3.Iubirea nu merită întotdeauna să te sacrifici pe tine însuți.

Una dintre caracteristicile definitorii ale faptului că iubești pe cineva este că ești capabil să gândești în afara ta și a nevoilor tale proprii în favoarea unei alte persoane și a nevoilor ei.

În acest context ar trebui să avem în vedere două întrebări care par a fi ocolite: ce anume jertfești?  și merită să aduci jertfa respectivă?

În relațiile amoroase, este normal ca ambele persoane să-și jertfească ocazional propriile dorințe, propriile nevoi și timpul propriu, toate reprezentând lucruri care fac ca o relație să fie admirabilă.

Dar când vine vorba de sacrificarea respectului de sine, a demnității, a corpului fizic, a ambițiilor și a scopului vieții, numai pentru a fi cu cineva, aceeași iubire devine problematică.

O relație de iubire ar trebui să completeze identitatea noastră, nu să o deterioreze sau să o înlocuiască.

Dacă ne regăsim în situații în care tolerăm un comportament lipsit de respect sau abuz ceea ce facem în esență înseamnă că permitem iubirii noastre să ne consume și să ne anihileze și, dacă nu suntem atenți, ne va lăsa ca o cochilie a persoanei care am fost cândva.

Pentru ca să nu se întâmple asemenea rele, un sfat util pentru îndrăgostiți este următorul: „Tu și partenerul tău ar trebui să fiți cei mai buni prieteni”.

Cei mai mulți oameni privesc acest sfat în sens pozitiv: ar trebui să petrec timp cu partenerul meu, așa cum îl fac cu cel mai bun prieten; ar trebui să comunic deschis cu partenerul meu, așa cum o fac cu cel mai bun prieten; ar trebui să mă distrez alături de partenerul meu, așa cum o fac cu cel mai bun prieten.

Dar să nu uităm nici varianta negativă: Ai tolera comportamentele negative ale celui mai bun prieten la fel ca pe cele ale partenerului tău  ?

Să presupunem că găzduim sub acoperișul nostru pe cel mai bun prieten care însă a refuzat să-și caute un loc de muncă sau să plătească chirie, a cerut să-i gătești și uneori mai și țipă la tine. Ce șanse are această prietenie să dureze? Probabil că răspunsul unanim este: zero.

Însă în cazul îndrăgostiților lucrurile stau altfel. Se iartă tot felul de manifestări care în cazul prieteniilor nu ar fi tolerate.

Singurul mod în care vă puteți bucura pe deplin de iubirea din viața voastră este să alegeți să faceți în viața voastră altceva mai important decât iubirea.

Te poți îndrăgosti de o mare varietate de oameni pe parcursul vieții. Te poți îndrăgosti de oameni care sunt buni pentru tine și de oameni care sunt răi pentru tine. Te poți îndrăgosti în moduri sănătoase și în moduri nesănătoase. Te poți îndrăgosti când ești tânăr și când ești în vârstă. Dragostea nu este unică. Dragostea nu este specială și nu este rară.

Dar respectul față de sine este unic. La fel este și demnitatea ta. La fel și capacitatea ta de a avea încredere în tine.

Pot exista multe iubiri de-a lungul vieții, însă odată ce îți pierzi respectul față de propria persoană, demnitatea sau capacitatea de a avea încredere în tine, ele sunt foarte greu de redobândit.

Dragostea este o experiență minunată. Este una dintre cele mai grozave experiențe pe care viața trebuie să le ofere. Și este ceva la care toată lumea ar trebui să aspire, să aibă parte și să se bucure.

Dar, ca orice altă experiență, poate fi sănătoasă sau nesănătoasă. Ca orice altă experiență, nu este acceptabil să ne definească pe noi, identitățile noastre sau scopul nostru în viață. Nu o putem lăsa să ne consume. Din cauza ei nu putem să ne sacrificăm identitățile și valoarea de sine. În momentul în care facem asta, ne pierdem pe noi înșine.

În acest context, ar fi util să reținem recomandările psihiatrului american Aaron Temkin Beck, profesor emerit în departamentul de psihiatrie la Universitatea din Pennsylvania:

„Deși iubirea este o forță puternică, ea în sine nu asigură substanța unei relații. Calitățile personale speciale sunt esențiale pentru o relație fericită: dedicare, sensibilitate, generozitate, loialitate, responsabilitate, încredere. Partenerii trebuie să coopereze, să accepte compromisuri, să ia și să respecte deciziile împreună. Trebuie să fie flexibili, receptivi și iertători, să-și tolereze reciproc greșelile, imperfecțiunile și ciudățeniile. Cultivarea în timp a acestor virtuți” duce la dezvoltarea și maturizarea relației.“

Așa definim și calea către cele mai multe picături de fericire de care sper că ai parte iubite cititorule.

Don’t worry, be happy!

 

Surse:

1.markmanson.net/love

2.academiadecoaching.ro/daca-dragoste-nu-e-nimic-nu-e/

3.www.tiberiuvalentinhendel.com/l/cand-dragostea-nu-e-de-ajuns/

20 Jun

„Îndoiala de sine este cea mai cumplită boală”

„Dacă ai încredere în tine însuți, inspiri încredere altora.”

J.W. Goethe

 

Pentru titlu am apelat la cuvintele lui George Călinescu pentru a sublinia cât de important este să avem încredere în noi înșine. În același timp, ca să fim realiști, trebuie să avem în vedere și afirmația scriitorului american Charles Bukowski: “Problema acestei lumi este că oamenii deștepți sunt plini de dubii, iar oamenii proști sunt plini de încredere.”

Să te simți încrezător în tine față de ceva nou sau într-o situație care înainte s-a încheiat prost poate fi o provocare. Ca dovadă pot servi nenumăratele întrebări pe care ni le putem pune.

Cum ar trebui să fii încrezător în ceva când nu ai niciun motiv pentru ca să te simți încrezător în acel ceva?  De exemplu: Cum să fii încrezător că te vei descurca bine în noua ta slujbă dacă nu ai mai făcut acest tip de muncă înainte?  sau Cum trebuie să fii încrezător în situații sociale când nimeni nu te-a mai plăcut până acum?  sau Cum să fii încrezător în noua ta relație atunci când nu ai mai avut o relație de succes înainte?

La prima vedere, prezența sau absența încrederii în sine pare a însemna că bogații devin mai bogați, iar cei săraci rămân perdanți. În același timp, pare normal că dacă nu ai experimentat niciodată prea multă acceptare socială și nu ai încredere în oamenii din jurul tău, atunci lipsa încrederii în tine îi va face pe oameni să creadă că ești băgăreț și ciudat și nu te acceptă. Același lucru este valabil și în cazul relațiilor intime. Aici lipsa încrederii în sine va duce la convorbiri telefonice incomode și despărțiri urâte.

Dacă ai pierdut întotdeauna în viață, atunci cum ai putea rațional să te aștepți să fiți câștigător? Și dacă nu te aștepți niciodată să fii câștigător, vei acționa ca un ratat iar cercul vicios al perdantului nu va lua sfârșit niciodată.

Conform acestei logici putem trage următoarea concluzie: pentru a fi fericit sau iubit sau de succes, mai întâi trebuie să fii încrezător în tine dar, pe de altă parte, pentru a fi încrezător în tine, mai întâi trebuie să fii fericit sau iubit sau să ai succes?

Această concluzie ne-ar putea îndrepta spre comparații hazlii cum ar fi aceea cu un câine care aleargă după propria coadă. Puteți petrece mult timp contemplându-vă cuticulele și încercând să sortați totul mintal, dar în această problemă a lipsei de încredere în sine, probabil că veți termina exact acolo unde ați început.

Din observațiile privind comportamentul uman se desprind câteva lucruri despre încrederea în sine.

  1. Numai pentru că cineva are ceva (o grămadă de prieteni, bani cu ghiotura, un corp de expus pe plajă la Mamaia) nu înseamnă neapărat că această persoană este încrezătoare în ea însăși.

În mod oarecum surprinzător, există magnați cărora le lipsește total încrederea în propria bogăție, modele care nu au încredere în aspectul lor și celebrități care nu au încredere în propria popularitate.

Deci primul lucru pe care îl putem stabili este că încrederea în sine nu este neapărat legată de un indicator extern. Mai degrabă, ea este înrădăcinată în percepția noastră despre noi înșine, indiferent de realitatea externă tangibilă.

  1. Deoarece încrederea în noi înșine nu este neapărat legată de vreo măsurătoare tangibilă externă, putem trage concluzia că îmbunătățirea aspectelor tangibile ale vieții noastre nu va crea în mod necesar încredere de sine.

Cei care au acumulat deja câteva decenii de existență, au experimentat acest lucru într-o formă sau alta. Obținerea unei promovări la locul de muncă nu te va face neapărat mai încrezător în abilitățile tale profesionale. De fapt, de multe ori te poate chiar face să te simți mai puțin încrezător în tine. Faptul că te-ai culcat cu mai multe persoane nu te face neapărat să te simți mai încrezător/încrezătoare cu privire la cât de atractiv(ă) ești. La fel se poate spune că nici mutatul împreună sau căsătoria cu cineva nu te face neapărat să te simți mai încrezător/încrezătoare în relația ta.

  1. Încrederea în sine este un sentiment, o stare emoțională și o stare de spirit. Este percepția că nu îți lipsește nimic. Că ești echipat cu tot ce ai nevoie, atât acum, cât și pentru viitor.

O persoană încrezătoare în viața sa socială se va simți de parcă nu îi lipsește nimic în viața socială iar o persoană care nu are încredere în viața sa socială consideră că îi lipsește ceva care ar constitui condiția necesară pentru a fi invitată la petrecerile colegilor. Aceasta este percepția faptului că îi lipsește ceva care îi  determină comportamentul neajutorat, lipicios și/sau nesuferit.

Pornind de la toate observațiile de mai sus, s-ar părea că răspunsul evident la întrebarea Cum să ai mai multă încredere în tine?  ar fi să-ți autoinoculezi pur și simplu credința că nu îți lipsește nimic. Să crezi că ai deja, sau cel puțin meriți să ai, orice despre care simți că ai avea nevoie să te facă să ai încredere în tine.

Dar acest gen de gândire – a crede că ești deja frumos, deși ești un biet nătâng sau să crezi că ești o persoană cu un “succes nebun” în afaceri, chiar dacă singura ta afacere profitabilă era vânzarea de țigări în liceu – duce la un fel de narcisism inacceptabil cum ar fi acela care i-ar determina pe unii oameni să susțină că obezitatea (care dăunează mai mult sănătății chiar decât fumatul) ar trebui să fie etalonul frumuseții sau că dacă știi să-ți faci selfie-uri ești un geniu al tehnicii.

Nu, secretul încrederii în sine nu este să simți ca și cum nu ți-ar lipsi nimic și să te amăgești să crezi că deții deja tot ce ai putea visa. Secretul este să accepți și să conviețuiești cu ideea că potențial unele lucruri pot să-ți lipsească.

Marea șaradă cu încrederea în sine este că nu are nicio legătură cu ceea ce realizăm și tot ceea ce facem ci cu acceptarea conviețuirii cu ideea că există și multe lucruri pe care nu reușim să le realizăm.

Oamenii care au încredere în afaceri sunt încrezători pentru că acceptă și eșecul. Oamenii care au încredere în viața lor socială sunt încrezători pentru că acceptă și posibilitatea respingerii de către alții. Persoanele care au încredere în relațiile lor sunt încrezători, deoarece acceptă și ideea că ar putea fi „răniți” de partener(ă).

Să nu uităm că drumul spre pozitiv trece prin negativ. Aceia dintre noi care acceptă experiențele negative sunt cei care obțin cele mai multe beneficii.

Este contraintuitiv, dar totodată este adevărat. De multe ori ne facem griji că dacă acceptăm eșecurile – altfel spus dacă acceptăm eșecul ca pe o parte inevitabilă a vieții – vom deveni niște perdanți. Dar nu este așa.

Acceptarea posibilelor eșecuri ne permite să acționăm fără teamă, să ne implicăm fără circumspecție, să iubim fără condiții. Aici putem să ne gândim din nou la câinele care-și fugărește coada dar, de data aceasta, îi dă drumul, dându-și seama că este deja o parte din el însuși.

Sunt convins că abordarea problemelor vieții în această manieră V-a adus și Vă va aduce picăturile de fericire pe care le meritați!

Don’t worry, be happy!

 

Sursa:

getpocket.com/explore/item/how-to-be-confident-when-you-don-t-have-anything-to-be-confident-about

14 Jun

Facebook-ul ne îndepărtează de prietenii reali sau poate avem o personalitate evitantă?

„Multă lume își dorește să meargă cu tine când ești în limuzină, dar ceea ce îți dorești este cineva care va lua autobuzul împreună cu tine când limuzina s-a stricat.”

Oprah Winfrey 

 

În ultimele decenii se pare că a scăzut  numărul de prietenii care s-ar potrivi definiției lui Nicolae Steinhardt: “Prieten se numeşte omul care te ajută fără ca verbul să fie urmat de un complement circumstanţial de timp sau de loc sau de mod.”

 În acest context, în lipsa unor date statistice de la noi, să folosim câteva din SUA. Astfel, în 1985, sondajele arătau că majoritatea americanilor au aproximativ trei confidenți, adică oameni cu care ar putea împărtăși totul. Astăzi, majoritatea oamenilor spun că au aproximativ doi. Dacă în 1985, 10% dintre americani declarau că nu au pe nimeni în care să aibă încredere completă, la începutul acestui secol procentul celor care declară la fel a crescut la 25%.

Care poate fi explicația? Prima care ne-ar veni în minte ar fi tehnologia care, fără putință de tăgadă, ne face mai singuratici. În loc să mergem la vecini, stăm acasă, depresivi și navigăm prin viața perfectă a tuturor celorlalți de pe Facebook.

Dar lovitură de teatru: cele mai bune cercetări din ultimul deceniu sugerează că tehnologia și social media nu ne fac mai singuratici. Ele sunt doar instrumente iar ceea ce contează este ce aducem noi pe Facebook.

Cei implicați social aduc pe Facebook noi argumente și dovezi ale implicării lor (ca să fiu un pic răutăcios, răspândesc teorii conspiraționiste privind coronavirusul). Oamenii singuratici îl folosesc pentru a “fugi” de singurătate.

Mai nou însă opiniile despre social media au căpătat o nuanță ceva mai întunecată. Acest lucru se datorează probabil faptului că atingem un anumit nivel de saturație. Prezența online a devenit o reprezentare a noastră, transformând însăși natura sinelui nostru.

Potrivit unui studiu britanic recent, ne verificăm telefoanele inteligente în medie de 221 de ori pe zi adică aproximativ la fiecare 4,3 minute. În aceeași ordine de idei, dacă în urmă cu un deceniu, aproape nimeni nu avea un smartphone, acum foarte multă lume petrece cinci ore și jumătate pe zi cu media digitală, iar tinerii petrec și mai mult timp. (Un studiu asupra studenților de la Baylor University din Waco, Texas, a descoperit că aceștia petrec 10 ore pe zi pe telefoanele lor.)

O mare parte din acest trafic este determinat de frica de “a nu pierde ceva”, adică vreo postare ce prezintă interes pentru noi iar noi, chiar atunci, să lipsim din rețea. Prin urmare este mai bine să facem tot timpul verificări.

Traficul este, de asemenea, generat de ceea ce specialiștii numesc „captologie” (Captologia este studiul calculatoarelor ca tehnologii persuasive.). Aplicațiile informatice generează obișnuințe simple cum ar fi de exemplu să dai “like” la o postare. În orice secundă în care te simți neliniștit, singur sau plictisit, simți această foame profundă de a deschide o aplicație și de a te lăsa în voia acestor obișnuințe.

În acest fel, unele persoane ajung să își descarce sufletul în rețea, împărtășind cu “prietenii” (care ca număr pot fi sute și mii) propriile frământări. Dar, acești “prieteni” sunt de abia conturați printr-o fotografie pe Facebook sau Instagram sau un mesaj text, acesta din urmă fiind de multe ori rezultatul unui copy-paste.

Social media reduce intervalul de timp pe care oamenii îl petrec în singurătate neîntreruptă, de fapt timpul în care oamenii își pot dezgropa și prelucra stările interne. În același timp ea încurajează multitaskingul social: sunteți on-line cu “prietenii” deja existenți, dar monitorizați și cei șase miliarde de persoane care ar putea comunica ceva mai interesant. Această caracteristică aplatizează gama de experiențe emoționale.

Poate că dependența de telefon îngreunează posibilitatea cuiva de a fi genul de om capabil de o prietenie profundă. În viața de azi, prea aglomerată și stresantă, este mai ușor să iei în zeflemea posibilitatea unei prezențe emoționale. Există o mie de modalități online de a vă sustrage cu o glumă sau un emoticon cu fața fericită.

În acest mod, putem avea o zi cu momente fericite fără nici una din revelațiile înfricoșătoare sau momentele plictisitoare, incomode sau incontrolabile care constituie intimitatea reală.

Atunci când suntem dependenți de viața online, fiecare moment petrecut ca atare este distractiv și deviant, dar totul este profund nesatisfăcător.

Punându-ne întrebarea “Cum și cui ne descărcăm sufletul?”  să revenim în lumea reală.

Prin înlocuirea realității virtuale cu realitatea adevărată diminuăm în mod drastic sfera interacțiunilor intime. Putem însă ajunge alături de o altă persoană, în carne și oase, care ne poate oferi ceea ce spunea Shakespeare: “Un prieten este cineva care te cunoaşte aşa cum eşti, înţelege ce ai fost, acceptă ce ai devenit şi, cu blândeţe, te lasă să creşti în continuare.”

Presupuneam la început că prima explicație a împuținării semnificative a prieteniilor reale ar putea fi imixtiunea tehnologiei în viața noastră. O a doua explicație, mai tristă, ar putea să o constituie existența persoanelor încadrate din punct de vedere psihologic în tipul de personalitate evitantă.

Tulburarea de personalitate evitantă se caracterizează prin inhibiție socială extremă, inadecvare și sensibilitate excesivă la critică și respingere negativă. Simptomele implică mai mult decât timiditatea sau incomoditatea la socializare.

Tulburarea de personalitate evitantă provoacă probleme semnificative care afectează capacitatea de a interacționa cu ceilalți și de a menține relații în viața de zi cu zi. Aproximativ 1% din populația generală are tulburări de personalitate evitantă.

Simptomele acestei tulburări includ o varietate de comportamente, cum ar fi:

  • Evitarea activităților de muncă, sociale sau școlare, de teama criticilor sau a respingerii. Acest lucru se datorează faptului că persoanele cu tulburări de personalitate evitantă au un prag scăzut pentru critici și își imaginează adesea că sunt inferioare celorlalți;
  • Stimă de sine scazută;
  • Autoizolare.

Atunci când se află în situații sociale, o persoană cu tulburare de personalitate evitantă evită să vorbească de frica de a spune ceva greșit, de a se înroși sau de a se bâlbâi. De asemenea, este posibil ca ea să petreacă mult timp studiindu-i cu nerăbdare pe cei din jurul ei pentru a descoperi semne de aprobare sau de respingere.

Tulburarea de personalitate evitantă îi face pe cei în cauză să fie ezitanți în a-și căuta prieteni de teama că vor fi respinși. Când sunt implicați într-o relație, este posibil să le fie frică să împărtășească informații personale sau să vorbească despre propriile sentimente. Acest lucru îngreunează menținerea relațiilor intime sau a prieteniilor apropiate.

Este util de știut că un comportament evitant poate fi observat în mod obișnuit la copii sau adolescenți, dar un diagnostic al unei tulburări de personalitate nu poate fi pus la această vârstă, deoarece timiditatea, frica de străini, incomoditatea socială sau sensibilitatea la critici sunt adesea o parte normală a dezvoltării copilului și adolescentului.

Nu neg farmecul prieteniilor virtuale și sunt plin de compasiune față de semenii mei cu personalitate evitantă dar cred că prieteniile reale ne pot face viața mult mai frumoasă. Nădăjduiesc, iubite cititorule, că beneficiezi de multe picături de fericire datorită unor astfel de prietenii.

Don’t worry, be happy!

 

Surse:

1.www.nytimes.com/2016/10/07/opinion/intimacy-for-the-avoidant.html?utm_source=pocket&utm_medium=email&utm_campaign=pockethits

2.ro.wikipedia.org/wiki/Tulburare_de_personalitate_evitant%C4%83

3.www.webmd.com/mental-health/avoidant-personality-disorders#2

06 Jun

Pandemia i-a condamnat pe unii dintre noi la singurătate chiar dacă nu sunt singuratici!

Rămas singur, doream să fiu cu alții. Fiind cu alții și nereușind să mă integrez în atmosferă, preferam să rămân singur.”

Octavian Paler

 

Dacă în urmă cu aproximativ 3 secole marele Blaise Pascal, fizician, matematician și filosof francez, scria că ”Toate problemele umanității, rezultă din incapacitatea omului de a sta singur, liniștit într-o cameră”, în secolul XXI pare mai degrabă valabilă observația doamnei Ileana Vulpescu: “Uneori, de multe ori, singurătatea asta afectivă şi chiar fizică dă o stare de insatisfacţie, ca să nu zic deznădejde, bipedul uman e făcut să trăiască în cuplu.”

Cu prilejul unui discurs de început de an universitar, scriitorul american Kurt Vonnegut (autor al cunoscutului roman “Abatorul cinci”) și-a pus întrebarea „Ce ar trebui să facă tinerii cu viața lor astăzi?” Răspunsul lui a fost: „Multe lucruri, evident. Dar cel mai îndrăzneț este să creeze comunități stabile în care să se vindece boala cumplită a singurătății.”

Cine are dreptate? Pascal? Vonnegut? Amândoi? În primul rând, probabil toată lumea ar fi de acord că sentimentul de singurătate nu este unul bun ci unul dureros. Sunt chiar și cazuri în care poate ucide. După unele păreri, în lumea occidentală, indivizii suferă în prezent, abstracție făcând de noul coronavirus, de o “epidemie de singurătate”.

Dacă înainte oamenii au trăit în familii, grupuri și triburi, de la Revoluția Industrială încoace, lucrurile s-au schimbat. În primul rând, familia extinsă s-a destrămat iar apoi, de-a lungul anilor, pe măsură ce au apărut oportunități de muncă în zonele urbane, s-a produs separarea de triburile și satele de baștină.

Desigur, este posibil să nu trăim și să respirăm în același sat și cu aceiași oameni toată viața dar grație tehnologiei moderne putem vorbi cu ei. Se pare însă că aceeași tehnologie a contribuit poate cel mai mult la răspândirea “epidemiei de singurătate”. Mulți oameni în loc să se simtă conectați cu ceilalți sunt distrași perpetuu, găsind noi motive și noi modalități de a nu se confrunta cu propriile probleme mai profunde.

Pentru a clarifica cu adevărat problema, trebuie să facem o distincție între două nevoi umane: nevoia de apartenență și nevoia de intimitate personală.

Avem o nevoie înnăscută de tipul de apartenență pe care îl încurajează comunitățile. Este nevoia de dragoste și de sprijin. Oricât de puternici suntem, sunt necesari alți oameni pentru a ne  regla percepția emoțională a realității.

Această nevoie de a avea oameni în jur într-o anumită formă este o nevoie de bază, evidențiată și de “Piramida nevoilor umane” a lui Maslow.

Ierarhia nevoilor umane, după Abraham Maslow

Copiii cărora părinții nu le-au insuflat sentimentul necesității acestei nevoi, când ajung la maturitate se pot confrunta cu tot felul de probleme grave.

Nu este nevoie să fii un geniu pentru a-ți da seama că dragostea și conexiunea, cu cei din jur, inclusiv prin atingerea fizică, ne mențin într-o stare de sănătate mintală și fizică optimă.

Este însă foarte important de precizat că este posibil să nu se poată evita singurătatea nici în mijlocul unei comunități. Ba mai mult, poate că singurătatea ar putea fi chiar mai des întâlnită atunci când ceilalți sunt în jur decât atunci când omul este singur. Motivul este că singurătatea este, în general, o manifestare a nevoii de intimitate personală. Această nevoie este uneori în contradicție cu nevoia noastră de apartenență la un grup.

Cauza principală a singurătății este de obicei unul dintre două lucruri: fie nu ne cunoaștem adevărata față, fie simțim că ceilalți nu ne cunosc adevărata față. Ambele se nasc din acea lipsă de intimitate personală.

Dintr-un motiv sau altul, oamenii încep să joace roluri în viața lor: rolul unei femei de afaceri, rolul de soț, rolul de educator, rolul unui activist ș.a.m.d.

Desigur, nu este nimic rău în a juca aceste roluri. Cu toții avem contexte diferite în care existăm și trebuie să purtăm multe pălării diferite pentru a trece prin viață. Problema este însă că jucăm de multe ori aceste roluri înainte de a ne da seama cine suntem cu adevărat.

Aceste roluri ne sunt impuse de cultură și societate înainte de a avea șansa de a delibera noi înșine asupra lor și de a face conștient alegeri. Și atunci, în mod firesc, când jucăm aceste roluri, ne simțim izolați de ceilalți și ne simțim izolați de noi înșine, indiferent cât de mulți alții sunt în jur sau cât de mult simțim că aparținem de comunitatea noastră.

În mod ironic, soluția pentru singurătate nu constă în a petrece mai puțin timp singur ci în a petrece mai mult timp singur. Abia atunci începe să vorbească vocea mai profundă din noi, care este cu adevărat a noastră; atunci începem să experimentăm tipul de intimitate personală care ne face să fim cine suntem.

Și odată ce experimentăm acest lucru și odată ce îl acceptăm, foarte puțin ne reține să împărtășim constatările cu alții care, la rândul lor, ajung să ne cunoască adevărata față.

Există o diferență reală între a fi singur și a fi singuratic dar cu toate acestea nu există un paradox între a fi singur și ideea de apartenență. Ambele sunt nevoi importante și, de fapt, într-un fel, se sprijină reciproc.

A fi singur, cultivarea acelui sentiment al intimității personale, rezolvă într-adevăr multe dintre problemele pe care ni le creăm în minte din cauza temerilor și dorințelor nepotrivite. După ce aceste probleme sunt rezolvate, ne aflăm în situația în care o mare parte din sensul vieții noastre poate fi generat de interacțiunile noastre cu alte persoane din comunitatea căreia îi aparținem.

Lucrurile nu sunt însă întotdeauna simple și ca exemplu poate fi amintită situația indivizilor cu personalitate codependentă.

Psihologii fac distincție între codependență și interdependență. Termenul de personalitate codependentă este folosit pentru a descrie personalitatea cuiva care se concentreaza excesiv asupra nevoilor altora, provocând efecte dăunătoare sau nesănătoase.

De regulă, persoanele codependente au tendința exagerată de a ignora propriile nevoi și de a se dedica îngrijirii prietenilor sau a celorlalți membri ai familiei care au o suferință cu caracter de dependență.

Deși codependența poate părea pentru cei din jur o trăsătură pozitivă, persoanele codependente nu sunt capabile să discearnă într-un mod realist când trebuie să intervină și când trebuie să îi lase pe ceilalți să își rezolve problemele pe cont propriu.

Altfel spus, codependența se manifestă prin folosirea altora pentru a acoperi propriile probleme emoționale și nesiguranțe. Cei care o fac au speranța oarecum reprimată că au învins problema de singurătate (luând pe cineva sub aripa lor protectoare) fugind pur și simplu de ea.

Interdependența este însă altceva și se manifestă prin faptul că îi folosim pe alții nu pentru a ne rezolva problemele, ci ca un sistem de asistență, astfel încât să putem rezolva problemele singuri. Ea înglobează atât individualism, cât și orientare către ceilalți.

La baza interdependenței se află relația dintre sine și ceilalți, relație care trebuie să fie echilibrată.

Dacă este prea autoorientată, prea individualizată, este greu de presupus că există sentimentul de apartenență. Individul autoorientat trăiește în propria lume mintală, simțind că nimeni nu îl înțelege.

Dacă relația este prea orientată spre alții, se pierde sentimentul de a fi o persoană separată, unică, cu propriul punct de vedere și cu propriile calități, interese și preferințe.

Adevărata soluție este să găsim modalitatea de a ne cultiva capacitatea de a fi singuri, în timp ce ne susținem și dorința de a face parte dintr-un grup mai mare, fie că este vorba despre o familie, un grup de prieteni sau o comunitate.

Așadar, au parte de multe picături de fericire persoanele care reușesc să învingă singurătatea pură și să găsească împlinire durabilă în relațiile lor cu ceilalți. Sper din toată inima, iubite cititorule, că faci parte din această categorie!

Don’t worry, be happy!

Sursa:

medium.com/personal-growth/the-difference-between-being-alone-and-being-lonely-52c8e9f28c97