24 Oct

”În țara-n care m-am născut…”

„Copiii tăi au nevoie cel mai mult să-i iubești pentru ceea ce sunt, nu să-ți dedici tot timpul pentru a-i corecta.”

Bill Ayers

 

Parafraza din titlu ar putea continua cu descrierea modului în care “umblă câinii cu covrigii în coadă” sau dimpotrivă ar putea continua cu înșirarea deosebirilor față de realitățile vieții de pe alte meridiane. Dar cele ce urmează nu se referă la niciuna din aceste variante ci la amprenta pe care și-o pune cultura țării pe opțiunile educative ale părinților.

Organizația internațională Hofstede Insights, consideră că șase sunt dimensiunile care definesc cultura unei țări.

 Indicele distanţei faţă de putere (PDI): gradul în care oamenii din cultura respectivă percep inegalitatea socială, măsura în care se aşteaptă şi acceptă ca puterea să fie distribuită inegal.

Individualism vs. Colectivism (IDV) – se referă la măsura în care o cultură reflectă poziţia şi rolul individului sau a grupului, respectiv încurajează independenţa şi libertatea individului faţă de grupul căruia îi aparţine, raportate la interesele personale sau interesele celorlalţi (eu-eu, eu-noi).

Masculinitate vs. Feminitate (MAS) – preferinţa pentru competitivitate şi promovare (masculinitate) în detrimentul cooperării şi armoniei (feminitate) sau invers.

Indicele de evitare a incertitudinii (UAI) – este legat de uşurinţa şi felul în care cultura face faţă noului, schimbării, necunoscutului, incertitudinii şi modului de asumare a riscurilor.

Orientare pe termen lung vs. pe termen scurt (LTO) – este legată de perioada de timp pentru care oamenii îşi fac planuri şi aşteaptă rezultate şi măsura în care percep costul de oportunitate a prezentului faţă de viitor.

Indulgență vs. Restricție (IVR) – indulgența este specifică unei societăți care permite cu ușurință satisfacerea nevoilor umane de bază și naturale legate de bucuria de viață și de distracție. Restricția este specifică unei societăți care suprimă satisfacerea nevoilor și o reglementează prin intermediul unor norme sociale stricte.

Iată cum arată acești indici pentru țara noastră și pentru alte câteva țări:

România Ungaria South Africa

 

SUA Rusia Coreea de Sud Italia Olanda Mexic Chile
PDI 90 46 49 40 93 60 50 38 81 63
IDV 30 80 65 91 39 18 76 80 30 23
MAS 42 88 63 62 36 39 70 14 69 28
UAI 90 82 49 46 95 85 75 53 82 86
LTO 52 58 34 26 81 100 61 67 24 31
IVR 20 31 63 68 20 29 30 68 97 68

Încă de pe vremea Greciei antice se putea vorbi de diferențe notabile între populațiile anumitor zone ale ei. În secolul al V-lea, istoricul grec Tucidide a pus în contrast autocontrolul și stoicismul spartanilor cu indulgența și spiritul democratic al cetățenilor Atenei.

Educația în Sparta era condusă de stat și se concentra mai mult pe abilitățile și viața militară. Educația în Atena era privată și se concentra în principal pe filosofie, arte și științe.

Astăzi, comportamentele și caracteristicile unice par înrădăcinate în anumite culturi. Copiii din țări precum Coreea de Sud și Rusia sunt mai ascultători, rușii rareori zâmbesc în public, în timp ce copiii americani tind să fie mai auto-îngăduitori; italienii gesticulează mult când vorbesc iar copiii olandezi sunt mai maleabili și mai puțin agitați.

Psihologii Samuel Putnam, profesor la Bowdoin College din Maine, Massachusetts, și Masha A. Gartstein, profesor la Washington State University  au fost fascinați de aceste diferențe, de modul în care acestea se conturează și de modul în care sunt transmise de la o generație la alta și au scris cartea “Toddlers, Parents and Culture” (2018).

Cartea explorează modul în care valorile unei societăți influențează opțiunile educative ale părinților și modul în care aceste opțiuni, la rândul lor, influențează evoluția copiilor.

Deși cu siguranță contează și genetica, modul în care te comporți nu este determinat genetic.

În 2005 Robert McCrae, psiholog la National Institute of Aging (Institutul Național de Gerontologie), din Bethesda, Maryland, și colegii săi au reușit să documenteze diferențe pronunțate în personalitățile oamenilor care trăiesc în diferite părți ale lumii.

De exemplu, adulții din culturile europene au tendința de a fi mai expuși și mai deschiși la experiențe noi decât cei din culturile asiatice iar în Europa, oamenii din nordul ei sunt mai conștiincioși decât colegii lor din Europa de Sud.

Profesorii Putnam și Gartstein au lucrat cu colegi din 14 țări diferite pentru a efectua cercetarea la care se referă cartea lor. Scopul urmărit a fost explorarea modului în care valorile ample ale societății influențează felul în care părinții își cresc copiii. Au studiat apoi modul în care aceste diferite stiluri de parenting au modelat comportamentul și personalitatea copiilor.

Au făcut acest lucru în primul rând administrând chestionare părinților, cerându-le să descrie rutina zilnică, speranțele pe care și le pun în copiii lor și metodele de a-i disciplina pe aceștia. În final, i-au rugat pe părinți să detalieze comportamentele copiilor lor.

Cei doi profesori au ajuns la concluzia clară că valorile culturale sunt relativ durabile și par să aibă un efect asupra dezvoltării copiilor în timp.

Dintre aceste valori culturale mai largi, cea mai puternică amprentă pe educarea copiilor se pare că și-o pun individualismul vs. colectivism.

În unele societăți, cum ar fi cea americană și cea olandeză, oamenii sunt conduși în mare parte de activitățile care îi avantajează. Ei caută recunoașterea personală și metode prin care să își sporească propriul statut social sau financiar.

În societățile mai colectiviste, cum ar fi Coreea de Sud și Chile, o valoare ridicată este acordată bunăstării grupului mai mare, cel al familiei, al celor de la locul de muncă sau al țării lor.

Psihologii au constatat că modul în care părinții își disciplinează copiii este puternic influențat de aceste valori sociale și probabil servește la perpetuarea acestor valori de la o generație la alta.

De exemplu, în comparație cu părinții din culturile individualiste, părinții din societățile mai colectiviste sunt mult mai predispuși, atunci când își dojenesc copiii, să îi îndrume să „se gândească” la comportamentul lor nepotrivit și la modul în care ar putea avea un impact negativ asupra celor din jur.

Acest lucru pare să promoveze armonia grupului și să pregătească un copil să prospere într-o societate colectivistă. În același timp, dacă i se spune în permanență să se gândească la modul în care acțiunile sale îi influențează pe ceilalți, posibilitatea de a simți anxietate, vinovăție și rușine crește.

Ca o confirmare a acestui lucru cercetătorii, au constatat că într-adevăr copiii din culturile colectiviste tind să ajungă la niveluri mai ridicate de tristețe, frică și disconfort decât copiii care cresc în societăți individualiste.

Al doilea set de valori pe care l-au considerat important și l-au studiat profesorii Putnam și Gartstein a fost indulgența versus restricția.

Unele culturi, precum cele din SUA, Mexic și Chile, tind să permită și să promoveze autosatisfacerea. Altele – cum ar fi cele din Coreea de Sud, Belgia și Rusia – încurajează reținerea în fața tentațiilor.

În special, părinții din societățile indulgente tind să sublinieze importanța dezvoltării stimei de sine și a independenței. Copiii lor trebuie să se distreze singuri și să adoarmă singuri. Adesea, atunci când un copil se comportă greșit, părinții îi sugerează modalități prin care el sau ea poate să încerce să corecteze greșelile.

Copiii primesc astfel, de la acest tip de tratament, mesajul că ei sunt cei care controlează fericirea și că ar trebui să poată să-și remedieze propriile greșeli. În același timp, acești copii, este mai probabil să caute impulsiv recompense imediate – fie că este vorba de a mânca bomboane înainte de cină fie de a lua o jucărie de pe un raft la un magazin – înainte de a obține permisiunea.

În schimb, în societățile care acordă prioritate restricției/reținerii, părinții sunt mai predispuși să strige sau să înjure atunci când își disciplinează copiii lucru care i-ar putea face pe copii mai ascultători dar, de asemenea, i-ar putea determina să fie mai puțin optimiști și mai puțin susceptibili să se bucure de viață.

În general părinții doresc să își pregătească cât mai bine copiii pentru lumea în care probabil vor trăi însă ceea ce funcționează într-o cultură ar putea să nu funcționeze neapărat bine în alta.

Este însă de remarcat că pe măsură ce lumea noastră devine mai interconectată, această diversitate a abordărilor parentale se poate diminua.

De fapt, în ultimii 50 de ani majoritatea țărilor au devenit mai individualiste fenomen mai pronunțat în țările care au cunoscut cea mai mare dezvoltare economică.

Cu toate acestea, există încă o diferență uriașă între stilurile parentale și evoluția copilăriei în diferitele culturi.

Nutresc speranța că parentingul specific culturii de pe meleagurile noastre îi face fericiți pe copii și îi îndreaptă spre o viață de adult echilibrată, umplută cu multe picături de fericire.

Don’t worry, be happy!

Surse:

1.getpocket.com/explore/item/how-where-you-re-born-influences-the-person-you-become

2.www.hofstede-insights.com/product/compare-countries/

3.economie-si-afaceri-internationale.blogspot.com/2011/12/dimensiunile-culturale-hofstede.html

17 Oct

Permiteți copiilor să aibă eșecuri!

“Mare parte dintre lucrurile care alcătuiesc viața sunt bune și tot ele sunt cele mai puternice. Însă există și lucruri rele, pe care greșești dacă încerci să i le ascunzi copilului tău. Important este nu să îl ferești de realitate, ci să îl înveți că binele va triumfa întotdeauna în fața răului.” 

Walt Disney

 

De-alungul carierei mele s-a întâmplat în câteva rânduri să dau nota 1 (unu) pentru copiat la lucrări scrise. De fiecare dată însă, am făcut-o cu strângere de inimă pentru că observam lacrimi în ochii celor în cauză. Lacrimile erau semnele regretului pentru fapta reprobabilă.

Cu toate acestea au fost și cazuri când, deși copilul și-a recunoscut greșeala, au apărut părinții la școală cerând, uneori chiar cu vehemență, explicații pentru nota (de pedeapsă) acordată.

Argumentele lor erau de genul “greșeala nu e așa de mare” sau „dumneavoastră nu ați copiat niciodată când ați fost elev?” De asemenea foloseau în argumentație ideea că este posibil ca din cauza stresului creat copilul să se îmbolnăvească. Niciodată nu am cedat dar nici nu am avut autoritatea de a disciplina părinții elevului.

La exemplul de mai sus, se pot adăuga numeroasele altele de tipul mamei care “ajută” un pic prea mult copilul la „temele de compunere” sau tatăl care îi rezolvă problemele la matematică.

În vremurile actuale mulți părinți își cresc copiii, se poate spune fără a greși, într-un spirit de neajutorare și neputință ceea ce îi conduce către o vârstă adultă plină de anxietăți, lipsită de resursele emoționale de care ar avea nevoie pentru a face față inevitabilelor eșecuri care pot apărea într-o viață de om.

Psihologul clinician dr. Judith Locke, profesor la Universitatea de Tehnologie din Queensland, Australia, a scris printre multe altele și cartea The Bonsai Child, care reprezintă o examinare a conceptului de parentalitate excesivă de către profesioniștii în domeniu.

Parentalitatea excesivă este caracterizată în carte ca fiind „încercarea greșită a părinților de a îmbunătăți succesul personal și academic actual și viitor al copilului lor”.

În încercarea de a înțelege astfel de comportamente, au fost chestionați psihologi, consilieri și profesori în legătură cu cazuri de părinți excesiv de protectori. Ca urmare, studiul cuprinde o mulțime de exemple concrete în această direcție.

Unele dintre exemple sunt cele obișnuite: un copil nu are voie să meargă în tabără din cauza celor rele ce i se pot întâmpla acolo, altul nu este lăsat să meargă cu bicicleta din cauza pericolelor ce pot apărea, un părinte aduce farfurii separate la petreceri pentru un copil de 16 ani, deoarece este pretențios la mâncare. Aceste exemple nu sunt însă îngrijorătoare pentru că acei copii într-o zi își vor reveni din copilăriile lor hiperprotejate.

Devin însă îngrijorătoare exemplele de protecție excesivă care au potențialul de a distruge încrederea unui copil și de a submina educația spre independență.

Potrivit studiului doamnei dr. Judith Locke, părinții vinovați de acest tip de excese „consideră percepția copilului lor drept adevăr, indiferent de fapte” și sunt „gata să-și creadă copilul mai mult decât pe adulți negând posibilitatea vinovăției copilului lor”.

Părinții de acest fel sunt foarte receptivi la nevoile și problemele percepute ale copiilor lor și nu le oferă acestora șansa de a le rezolva. Acești părinți „se grăbesc la școală conform capriciului unui telefon de la copilul lor pentru a le aduce lucruri precum gustările uitate, temele uitate, uniformele uitate” și „cer medii mai bune la sfârșiturile de semestre ba unii amenință chiar cu mutarea copilului la o altă școală”. Aceștia sunt părinții care nu își vor lăsa copilul să învețe.

Profesorii nu predau doar cititul, scrisul, matematica, fizica ș.a.m.d. Ei îi învață pe copii să fie responsabili, organizați, manierați, reținuți și să aibă capacitatea de a previziona.

Este posibil ca aceste abilități să nu fie evaluate în urma testărilor standardizate, dar pe măsură ce copiii își planifică drumul către maturitate, ele sunt, de departe, cele mai importante abilități de viață  care li se predau.

Evident nu înseamnă că părinții trebuie să aibă încredere oarbă în profesorii copiilor lor; dar copiii fac greșeli și, atunci când le fac, este vital ca părinții să-și amintească că beneficiile educaționale ale recunoașterii erorilor sunt un dar și nu înseamnă o abandonare a datoriei.

Din cartea doamnei dr. Judith Locke rezultă că an de an, cei mai buni elevi, cei care sunt cei mai fericiți și plini de succes în viața lor, sunt elevii cărora li s-a permis să eșueze și s-au simțit responsabili pentru greșelile lor.

Acest gen de abordare a educației copiilor constituie o provocare ce are puterea de a-i transforma pe aceștia din copiii de astăzi în adulții de mâine, inventivi, competenți și încrezători.

Acest mod de educație poate aduce multe picături de fericire pentru toți cei implicați: copii, părinți, bunici și profesori.

Don’t worry, be happy!

Surse:

1.www.theatlantic.com/national/archive/2013/01/why-parents-need-to-let-their-children-fail/272603/

2.matricea.ro/educatia-copiilor-si-protejarea-excesiva-relatia-dintre-hiperprotectie-si-anxietate-unde-este-granita-dintre-grija-si-exces/

3.theparentswebsite.com.au/judith-locke-case-parents-influencing-class-placements/

10 Oct

”De ce să dați bani pe psihoterapie dacă puteți asculta ‘Valsul’ lui sir Anthony Hopkins?”

„Muzica, tu ești tovarășul meu de zi și de noapte, la durere și la fericire. Tu ești apă răcoritoare în pustiul vieții mele.”

Rabindranath Tagore

 

Titlul de mai sus este o parafrază a locuțiunii compozitorului american Michael Torke “De ce să-ți cheltui banii pe psihoterapie dacă poți asculta Misa în Si minor”, în care el face referire la lucrarea lui Johann Sebastian Bach considerată a fi o sinteză a întregii sale creaţii.

Evident Valsul  marelui actor britanic nu se compară cu ampla lucrare a lui Bach dar ascultarea sa (posibilă și aici) poate transmite o stare reconfortantă de liniște asociată cu romantism.

Probabil că marea majoritate a oamenilor îndrăgesc muzica, indiferent de genul ei, pentru că ea ne mângâie sufletele în moduri profunde la care cuvintele singure nu pot ajunge.

Ea ne stârnește imaginația, ne revigorează corpurile și ne transformă stările de spirit. Ne poate înălța sau ne poate copleși cu emoție. Ne poate entuziasma și ne poate calma.

În acest sens s-a exprimat și compozitorul și interpretul american Billy Joel când a spus „Cred că muzica în sine este vindecătoare. Este o expresie explozivă a umanității. Este ceva de care suntem cu toții atinși. Indiferent din ce cultură am fi, toată lumea iubește muzica”.

Fără nicio îndoială, într-adevăr muzica  poate vindeca. Persoanele cu leziuni ale creierului cum ar fi, de exemplu, consecințele unui accident vascular cerebral, au avut succes cu terapia prin muzică.

Grație neuroplasticității, terapia prin muzică poate activa creierul folosind noi circuite neuronale. De multe ori sunt ocolite zonele deteriorate, permițând oamenilor să recâștige posibilitățile de mișcare sau vorbirea.

În aceste cazuri, muzica oferă oamenilor noi șanse să se miște și să vorbească făcând schimbări în structura creierului.

(Neuroplasticitatea sau Plasticitatea creierului  constă în capacitatea sistemului nervos de a-și modifica structura și funcțiile de-a lungul vieții, pentru a se adapta la condițiile și stimulii la care suntem expuși. Neuroplasticitatea este o abilitate specifică mai ales cortexului, adică învelișului exterior al creierului. Neuroplasticitatea are loc: (1) în cadrul dezvoltării creierului în primii ani de viață, când au loc primele procesări ale informațiilor senzoriale și creierul se organizează; (2) ca mecanism adaptativ pentru a compensa pierderea unei funcții sau a maximiza funcțiile rămase după o traumă; (3) pe tot parcursul vieții, sub influența mediului extern, respectiv sub influența experiențelor și acțiunilor unei persoane precum și ori de câte ori aceasta învață ceva nou.)

Studiile au arătat, de asemenea, că terapia prin muzică poate reduce cortizolul, adică hormonul de stres. De asemenea ea poate crește dopamina care este hormonul plăcerii. Terapia prin muzică poate îmbunătăți rata inimii și a respirației și poate reduce anxietatea și durerea la pacienții cu cancer.

În domeniul psihologiei, muzica a fost folosită pentru a ajuta persoanele care suferă de depresie și tristețe. Totodată muzica poate fi vindecătoare  pentru copiii cu dizabilități de dezvoltare.

Există numeroase mărturii și dovezi privind virtuțile vindecătoare ale muzicii. Poate fi neașteptat dar acest context oferă prilejul omagierii celui care a fost marele nostru George Enescu, unul dintre muzicienii care a intuit virtuțile vindecătoare ale muzicii.

Sunt încărcate cu mare emoție mărturiile persoanelor vrăjite de noblețea maestrului. În însemnările unei profesoare, care îl văzuse la spitalul instalat în clădirea Școlii Centrale din București, în timpul primului război mondial, se arată:

„[…] Nu vom uita niciodată că, printre cei dintâi care au alergat la spitalul Crucii Roșii de la Școala centrală, […] a fost și George Enescu, care, cu o minunată simplicitate, cu bluza și cu șorțul de brancardier, ridica pe răniții ce se descărcau din automobilele ce soseau mereu, cărându-i în sala de operație și înapoi în sălile spitalului. Surprinderea mea a fost așa de mare, încât necrezându-mi ochilor, am întrebat și pe alții dacă acel pe care îl vedeau muncind așa era marele maestru. Și slujba aceasta umilă a făcut-o zilnic, luni de-a rândul […] Brancardierul se schimba apoi în neîntrecutul violonist care, în orele de după amiază, fermeca pe cei culcați între perne; iar alteori aceleași mâini binecuvântate […] bărbiereau pe bieții noștri răniți”.

În septembrie 1916, Crucea Roșie a României îl numește pe George Enescu președintele echipelor artistice organizate la inițiativa sa. Peste ani, compozitorul Mihail Jora, rănit în timpul războiului, urma să dezvăluie emoția trăită în toamna anului 1916, când maestrul Enescu i-a redat, în clipele acelea grele, dorința și voința de a trăi:

„ […] În clipa în care trupul meu însângerat era introdus în sala de concert, te-ai așezat la pian și într-o tăcere de mormânt ai executat cele dintâi măsuri ale Nopții mele de vară. Zguduit de o emoție neașteptată, am fost podidit de lacrimi, ce n-au încetat nici după ce ți-ai luat vioara și ai cântat cum știi tu să cânți Sonata Primăverii de Beethoven  și câteva bucăți de Kreisler. N-aș putea să-ți explic puterea de reacțiune pe care vraja cântecului dumitale a produs-o atunci în sufletul meu. Atât pot să-ți spun, că ziua aceea de 8 noiembrie 1916 a fost hotărâtoare pentru mine. Mi-ai redat în clipele acelea dorința și voința de a trăi, pe care le pierdusem. Ai dat putere organismului meu să lupte contra răului ce-l năpădise fără putință de scăpare și m-ai înviat din morți […]”.

În concluzie, iubite cititorule, indiferent ce preferințe ai avea, gen Jerusalema, gen Simfonia a V-a (a destinului) sau orice alt gen, ascultă cât mai multă muzică pentru că, așa cum spune Andrea Bocelli, Muzica mi-e medicament, o modalitate de a aduce lumină în viaţa mea. N-aş putea trăi fără muzică.”

Iată o sursă de picături de fericire care funcționează și acum în vremuri de pandemie și nu trebuie să o ratăm!

Don’t worry, be happy!

 

Surse:
1.en.wikipedia.org/wiki/Music_therapy
2.psychcentral.com/lib/music-therapy-may-aid-brain-damaged-patients/

3.www.festivalenescu.ro/stiri/enescu-si-puterea-vindecatoare-a-muzicii-sale/

4.www.youtube.com/watch?v=M57Fi19vcSI

5.www.romedic.ro/neuroplasticitatea-0P34202

03 Oct

Vă vine a crede? Bârfitul poate fi benefic!

Arată-mi pe cineva care nu bârfește niciodată, și îți voi dovedi că acel om nu este interesat de cei din jurul său.”

Barbara Walters

 

În general bârfitul este considerat ca fiind o manifestare umană deplorabilă. Filosoful Greciei antice Teofrast ne-a lăsat următoarea părere despre bârfit: “… este năravul care te îmboldește să îi defăimezi pe ceilalți… Bârfitorul vorbește de rău prietenii și rudele, și nu-i iartă nici pe cei morți. Această comportare o numește sinceritate, spirit democratic și libertate, și nu are o mai mare desfătare pe această lume. Această poftă de bârfire îi supără pe oameni și îi scoate din sărite.”

Afirmația peste milenii a actriței Ingrid Bergman: „Nu regret nimic. Nu mi-aș fi trăit viața așa cum am făcut-o dacă mi-aș fi făcut griji despre ce va spune lumea” vine să completeze imaginea despre cât de proastă părere are lumea în general despre bârfit.

O celebritate a mass-mediei americane, Ann Landers, a caracterizat-o ca fiind „demonul fără chip care rupe inimile și distruge carierele”.

Talmudul îl descrie ca pe o „limbă cu trei direcții” care ucide trei persoane: naratorul bârfei, ascultătorul și persoana care este bârfită.

Și Blaise Pascal a observat, în mod justificat că „dacă oamenii ar ști cu adevărat ce au spus alții despre ei, nu ar mai rămâne patru prieteni în lume”.

Oricât de convingătoare par toate cele de mai sus, există o mulțime semnificativă de cercetări care sugerează că totuși bârfele pot fi în fapt benefice.

Acest lucru pare a fi o veste bună pentru că s-ar putea spune că bârfele sunt omniprezente. Copiii au tendința să bârfească de la vârsta de 5 ani iar bârfele în general, așa cum le definesc majoritatea cercetătorilor, adică discuția dintre cel puțin doi oameni despre alții care sunt absenți,  reprezintă aproximativ două treimi din conversațiile care se poartă în mod obișnuit.

În ciuda reputației proaste a bârfelor, o parte surprinzător de mică dintre ele – de la 3 la 4% – este de fapt rău intenționată. Dar chiar și acest procent mic poate aduce oamenii împreună.

Cercetătorii de la University of Texas și de la University of Oklahoma au descoperit că, dacă două persoane împărtășesc sentimente negative față de o a treia persoană, este posibil să se simtă mai aproape una de cealaltă decât în cazul în care amândouă ar nutri sentimente pozitive față de aceasta. Altfel spus, bârfa aduce oamenii mai aproape.

Bârfa poate să ne facă oameni mai buni. O echipă de cercetători olandezi a semnalat faptul că auzirea bârfelor despre alții i-a făcut pe subiecții cercetării să devină mai reflexivi; bârfele pozitive au inspirat eforturi de auto-îmbunătățire, iar bârfele negative i-au făcut pe oameni mai mândri de ei înșiși.

Într-un alt studiu, participanții au afirmat că după ce au auzit o bârfă negativă, au avut șanse mai mari să afirme că au învățat o lecție din aceasta.

Bârfa negativă poate avea, de asemenea, un efect prosocial asupra celor care sunt bârfiți. Cercetătorii de la Stanford și UC Berkeley au descoperit că, oamenii care au fost excluși dintr-un grup din cauza reputației de a fi egoiști, și-au revizuit manierele încercând să recâștige aprobarea oamenilor de care se înstrăinaseră.

De departe, cea mai pozitivă evaluare a bârfelor, o avem de la antropologul și psihologul britanic, specialist în comportamentul primatelor, Robin Dunbar (Robin Ian MacDonald Dunbar este în prezent șeful grupului de cercetare în domeniul neuroștiințelor sociale și evolutive la Departamentul de Psihologie Experimentală de la Universitatea din Oxford).

După părerea sa, strămoșii noștri primați s-au angajat, pecetluind această angajare prin zgârieturi pe corpurile lor, să se îngrijească și să se apere reciproc în caz de atacuri ale prădătorilor. Dar pe măsură ce hominizii au devenit mai inteligenți și au socializat mai mult, grupurile lor au devenit prea mari pentru a se uni prin această modalitate. Acesta este momentul când a intervenit limbajul – și bârfele.

Dunbar susține că discuțiile inactive cu și despre ceilalți au dat oamenilor timpurii un sentiment de identitate comună și i-au ajutat să devină mai conștienți de mediul lor, ducând astfel la o funcționare complexă, superioară care a produs în cele din urmă astfel de glorii ale civilizației precum cei pomeniți, Pascal și Ann Landers.

În concluzie, iubite cititorule, nu mai pune la inimă bârfele care te au ca subiect, bucură-te că stârnești interesul celorlalți, adoptă atitudinea lui Ingrid Bergman și vei avea parte de multe picături de fericire.

Don’t worry, be happy!

 Surse:

1.getpocket.com/explore/item/gossiping-is-good

2.www.psychologicalscience.org/news/gossiping-is-good.html