21 Nov

Singurătatea “în doi” este mai rea decât singurătatea propriu-zisă dar…

Dragostea a murit în clipa când rămâi singur în doi.”

Tudor Muşatescu

 

Oare așa să fie, cum spune Tudor Mușatescu? Răspunsul este NU.

Când este vorba de căsnicii care și după trecerea câtorva decenii sunt înflăcărate și iubitoare lumea spune frecvent „Sunt atât de norocoși!”

După opinia doamnei dr. Carol Bruess, profesor de Comunicare și Jurnalism la University of St. Thomas, Minnesota, nu norocul este cheia unei căsnicii bune ci efortul depus pentru a o menține ca atare.

Un astfel de efort este printre cele mai pline de satisfacții eforturi pe care le facem, pentru a crea o relație plină de prietenie, adorare reciprocă și un respect neîncetat pentru talentele și ciudățeniile partenerului nostru.

Din capul locului trebuie spus că nu e nevoie să fii expert în relații pentru a ști când ceva nu este în regulă în căsnicie. Dacă în cadrul ei umorul nu mai vine cu ușurință; idiosincraziile partenerului nu mai sunt îndrăgite sau relația nu mai este una în care nevoile tale emoționale sunt îndeplinite, s-ar părea că te afli într-o relație/căsnicie în care și-a făcut loc „singurătatea în doi”.

Sună oximoronic, nu? Să fii singur/singură într-o  relație/căsătorie?

Din păcate existența unor asemenea căsnicii este reală și destul de obișnuită. Unele persoane care au experimentat-o afirmă că este mai rea singurătatea într-o căsnicie decât singurătatea la propriu. Potrivit unor sondaje, aproximativ 40% dintre oameni au avut parte de durerea de a fi singuri în relație.

Dacă nu există două căsnicii fericite identice în schimb toate căsniciile în care s-a manifestat singurătatea au ceva în comun: măcar unul dintre  soți se simte abandonat emoțional.

Abandonul emoțional poate fi confuz, vag și greu de identificat, deoarece persoana alături de care îți petreci viața stă în fiecare seară lângă tine în pat, creșteți împreună copiii ș.a.m.d. Ar putea fi chiar persoana cu care încă mai faci sex. Dar în momente de sinceritate recunoști că este, de asemenea, persoana alături de care simți că ceva nu funcționează, că ceva lipsește.

Singurătatea într-o căsnicie nu înseamnă că îți excluzi perechea fizic din propria-ți viață, ci înseamnă doar o excludere emoțională din propriile gânduri.

Deși vorbiți unul cu altul, nu vă comunicați speranțele, temerile și visurile. De asemenea, este posibil să nu vă certați sau să țipați și să nu arătați semne evidente de dizarmonie. Nu vă mai “luptați” deloc, pentru că ați descoperit că este mai ușor să nu o faceți.

Singurătatea într-o căsnicie nu înseamnă, că nu ești un părinte atent și iubitor. Multe cupluri care ajung în această situație reacționează de fapt transferând cea mai mare parte a energiilor către copiii lor.

Să fie foarte clar: singurătatea într-o căsnicie nu înseamnă că partenerii nu se iubesc. Poate însemna că distanța emoțională dintre ei a crescut până la punctul în care iubirii dintre ei îi lipsește o intimitate esențială – o tandrețe în cuvinte, acțiuni și gânduri.

Vestea bună este că persistă sentimentul posibilității, care poate oferi speranță, chiar dacă acest lucru este privit cu neîncredere și teamă.

Care ar fi originea speranței? Răspunsul ni-l oferă dr. Carol Bruess care este de părere că majoritatea relațiilor, în care s-a instalat singurătatea, pot fi revigorate. Totul necesită răbdare și efort.

Partenerii pot fi readuși la o stare, plină de energie pozitivă și intimitate reînnoită, ca și aceea de la începuturi.

Cu puțin efort și câteva modificări de comportament se poate reveni la o realitate zilnică mai bună, una care arată cam așa: o relație în care partenerii își cunosc reciproc grijile actuale; o relație în care ei pot râde împreună de absurditățile și supărările zilnice ale vieții; o relație în care amândoi doresc să creeze și să anticipe cu bucurie o seară în care copiii sunt în altă parte și ei vor petrece în doi momente de bucurie.

Momentul deciziei de a se redobândi conexiunea între parteneri trebuie să fie însoțit de hotărârea partenerilor de a fi răbdători.

Asemănător cu efortul de a reveni la forma fizică normală, după o vătămare sau boală când nu te repezi să alergi 10 km imediat după o pauză de trei ani de la exerciții, refacerea “mușchilor relației”, după ce au ajuns să se atrofieze, va lua ceva timp și cu siguranță necesită puțin efort.

Dar cuvântul cheie este cuvântul puțin. “Memoria musculară” este ceva foarte puternic și asta este valabil și pentru „mușchii de intimitate”.

Iată trei recomandări ale doamnei profesor Carol Bruess pentru “refacerea mușchilor de relație-conexiune”:

1.Pune întrebări!

Singurătatea în căsnicie este resimțită probabil de ambii parteneri și implică lipsă de speranță și neajutorare inclusiv în privința primilor pași ce ar trebui făcuți.

„Începeți cu voi înșivă!” spune Carol Bruess. “Luați pur și simplu inițiativa de a adresa partenerului cel puțin o întrebare pe zi despre ceva care nu are legătură cu gestionarea vieții voastre. Întrebări precum – Ai plătit factura la electricitate? – sau  – Poți aduce copiii mâine acasă de la școală? –. Întreabă-ți partenerul ce îngrijorări are sau ce îi creează entuziasm sau poate stres. Poți întreba și ce așteptări de la viitor are. În orice caz ascultă apoi cu atenție răspunsul.”

Începeți cu puțin și nu vă mirați dacă partenerul este suspicios la început. Restabilirea conexiunii emoționale este un schimb de energie – o schimbare în dorința de a ști ce gândește și simte cealaltă persoană când vă împărtășește propriile gânduri și sentimente.

Fixați-vă ca un obiectiv să vă implicați partenerul în mai multe asemenea conversații în fiecare zi. Cel mai probabil, va începe să răspundă, punându-vă întrebări similare. S-ar putea să nu se întâmple imediat, dar aveți încredere că se va întâmpla în timp. Noi, oamenii, suntem destul de previzibili; tindem să înapoiem ceea ce am primit.

2.Pătrunde în lumea celuilalt!

Mai precis, intră în lumea gândurilor sale. Acest lucru se va întâmpla în mod firesc punând întrebări. Dar, de asemenea, este important să depui un efort pentru a privi zilnic prin perspectiva partenerului tău – un exercițiu pe care nu-l poți omite în timp ce te străduiești să reconstruiești o legătură emoțională.

Ce presupune acest lucru? Carol Bruess explică: „Închide ochii și timp de doar un minut imaginează-ți cum este lumea partenerului tău în prezent – din punctul lui de vedere. Oare ce simte/experimentează acum? De ce s-ar putea să aibă nevoie acum? Care este realitatea sa actuală? Care ar putea fi provocările sale? Unde găsește bucurie? De ce ar putea fi îngrijorat?”

Nici măcar nu trebuie să vorbești cu partenerul tău despre ceea ce vezi cu ochii minții tale – cel puțin nu imediat sau chiar niciodată. Angajându-te în această scurtă activitate, vei avea mai multă empatie și răbdare pe măsură ce navighezi în viața de zi cu zi a partenerului tău. Această empatie crescută poate fi rădăcina unei conexiuni emoționale reînnoite.

3.Creează ritualuri de conectare!

Doamna profesor Bruess recomandă: „Pornește cu pași mici. Alege să creați împreună momente minuscule de experiențe partajate intenționat. Dacă partenerul tău este cel care pregătește de obicei cina, încearcă să i te alături în bucătărie și întreabă cum poți ajuta în seara asta. Asemenea gesturi de legătură sunt lucrurile puternice ale căsniciilor înfloritoare.”

Este un fel de terapie care constituie o oportunitate caldă, sigură și primitoare de a învăța pur și simplu noi moduri pozitive de a fi împreună, bazându-vă pe ceea ce ați creat deja împreună.

Dacă aveți copii, fă apel la dorința partenerului tău de a crește tineri sănătoși și fericiți și reamintește-i că cel mai important lucru pe care îl puteți face pentru copiii voștri este să aveți o relație sănătoasă.

Sper iubite cititorule că ai o relație/căsnicie înfloritoare care îți oferă numeroase picături de fericire și chiar dacă ai citit acest articol, nu ai nevoie de povețele din cadrul lui.

Don’t worry, be happy!

 

Sursa:

ideas.ted.com/are-you-lonely-in-your-partnership-or-marriage/

14 Nov

Ordinea nașterii determină cine “moștenește puterea” (primul născut) și cine „este trimis la război” (ultimul născut)!?

„A avea un frate este mai vital decat a avea un înger.”

Nichita Stănescu

 

Ideea de a mă documenta pentru acest articol mi-a venit în ziua când mergând la grădiniță după cei doi nepoței una din educatoare mi-a spus că nepoțica, care frecventa doar de două zile grădinița, este complet diferită de fratele ei mai mare, “veteran” deja acolo. Acest lucru îl constatasem deja și noi în familie dar din gura cuiva din afara familiei observația ni s-a părut și mai demnă de luat în seamă.

Oare în ciuda faptului că partajează genele și mediul frații nu sunt atât de asemănători ca natură pe cât s-ar putea crede? Răspunsul nu este foarte clar dar tema merită să fie abordată.

Ordinea în care ne naștem – suntem primul, mijlociul sau cel mai mic copil – este în afara controlului nostru. Deci, pare nepotrivit să credem că ordinea nașterii noastre poate juca un rol semnificativ în succesul nostru, personalitatea noastră – direcția vieții noastre. Și totuși, cunoaștem cu toții un „prim născut tipic”, recunoaștem „comportamentul clasic al unui copil singur la părinți” ș.a.m.d.

Dar dacă există, de unde ar putea proveni presupusele diferențe?

Importanța ordinii nașterii a fost stabilită pentru prima dată de Alfred Adler, medic psihiatru austriac al secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea și fondator al școlii de psihologie individuală.

La rândul lui, australianul Michael Grose, expert în educație adleriană spune: „Suntem într-o luptă darwiniană din momentul în care ne naștem, luptând pentru resurse rare în cadrul unei familii – timpul, dragostea și afecțiunea părinților noștri”, spune el.

Adler a ajuns la concluzia că primii născuți sunt nevrotici, anxioși, predispuși la furie geloasă deoarece după ce au trecut prin experiența de a-și avea părinții numai pentru ei înșiși, apariția unui frate/unei surori îi “detronează” din această stare.

De obicei primii născuți sunt “marea așteptare” a familiei. Nașterea lor este anticipată cu cea mai mare nerăbdare, primii lor pași, primele cuvinte, toate „primele” lucruri sunt sărbătorite.

Se crede că primii născuți sunt conștiincioși și orientați spre realizări. „Profesia de avocat este,” spune Grose, „plină de prim-născuți”. Liderii mondiali sunt, de asemenea, în mod copleșitor copii prim-născuți.

Potrivit psihologului american Frank Sulloway, o altă caracteristică a primilor născuți, este prudența și aversiunea față de risc. Este mai puțin probabil ca ei să călătorească mult sau să fie îndrăzneți fizic.

În ceea ce privește copiii mijlocii, potrivit lui Adler, ei sunt poziționați în mod optim în familie și sunt caracterizați de stabilitate emoțională. Dintr-un punct de vedere ei sunt în pierdere, deoarece nu sunt nici cei mai prețioși, nici cei mai vulnerabili. Punctul lor forte este că învață să fie mai flexibili și mai sociabili, să facă compromisuri și să construiască coaliții.

La rândul lui Michael Grose afirmă: „Copiii mijlocii tind să fie mai relaxați și tind să devină “pacificatorii” celorlalți frați”.

Copiii cei mai mici sunt mai predispuși să pună la îndoială ordinea lucrurilor și să dezvolte o „personalitate revoluționară”. Mulți dintre ultimii născuți aleg o cale complet diferită de frații lor mai mari pentru a evita competiția directă.

Ei sunt bebelușii familiei și pot crește așteptând ca alții să își asume responsabilitatea pentru ei. „Nu sunt voluntari ai vieții”, spune Grose. „Sunt mai predispuși să îi pună pe alții în serviciu.”

Michael Grose admite că efectele ordinii nașterii pot varia în funcție de diferiți factori, inclusiv temperamentul, genul și decalajul de vârstă. De exemplu, „Dacă copiii sunt de același sex, concurența este extremă – doi băieți apropiați ca vârstă produc cea mai mare rivalitate și, în general, cu cât decalajul de vârstă este mai apropiat, cu atât efectul ordinii nașterii este mai dramatic. Când diferența este mai mare de cinci ani, aceasta este mult diminuată.”

Pe la mijlocul anilor ’90 psihologul american Frank J. Sulloway, a “periat” cărțile de istorie căutând personaje de vârf care erau prim născuți și personaje rebele care s-au născut mai târziu. Se pare că din prima categorie fac parte și Bill și Hillary Clinton, George W Bush, Saddam Hussein, Benito Mussolini, Iosif Stalin. Printre cei născuți ulterior se află gânditori nonconformiști, revoluționari, rebeli dar și personaje atrase de profesiile creative și de artele spectacolului: Ioana d’Arc, Mahatma Gandhi, Charles Darwin, Leon Trotsky, Charlie Chaplin, Hugh Grant, Johnny Depp.

Explicația psihologului ar fi că pentru cei întâi-născuți și cei singuri la părinți au fost mai puține motive de ceartă pentru păstrarea statu-quo-ului și s-au identificat mai puternic cu viziunea asupra lumii a taților și a mamelor lor, în schimb, frații mai mici sunt mai puțin “stăpâniți” de vederile părinților lor și, prin urmare, mai frecvent aleg căi alternative în viață.

Categorisirile lui Alfred Adler sunt populare, deoarece sunt destul de intuitive și se poate găsi întotdeauna în cercul de cunoștințe un exemplu de soră mare sensibilă sau de frate tânăr rebel. Astfel nu este de mirare că părerile lui apar încă în mod regulat în ghidurile educaționale și continuă să reverbereze în mintea părinților.

În plus, unele studii au confirmat ideea că ordinea nașterii fraților poate modela personalitatea. De exemplu, un studiu din 1968 a arătat că, în comparație cu cei născuți mai târziu, primii născuți sunt mai puțin susceptibili de a participa la sporturi periculoase din cauza temerilor de rănire fizică.

Un studiu din 1980 având ca subiecți studenți, 170 de fete și 142 de băieți, a arătat anxietate mai mică și ego mai mare la prim născuți.

Cu toate acestea oamenii de știință care au analizat un număr mare de date transnaționale și au comparat diferite familii au ajuns la concluzia că efectul ordinii în care se nasc frații asupra personalității dispare aproape complet.

La o astfel de concluzie au ajuns și cercetătorii conduși de psihologul dr. Julia Rohrer de la Universitatea din Leipzig din Germania care au evaluat datele de la mai mult de 20.000 de subiecți din Germania, Marea Britanie și SUA.

Cu cât eșantionul studiat este mai mare, cu atât pot fi detectate chiar și efecte foarte mici. De exemplu, într-un studiu din 2015, care a inclus 377.000 de elevi de liceu, psihologul dr. Rodica Damian, profesor la University of California și colegul ei Brent W. Roberts, profesor la University of Illinois at Urbana-Champaign au descoperit că primii născuți tind să fie mai conștiincioși, extravertiți și dispuși să conducă. Contrar așteptărilor, aceștia au fost, de asemenea, mai toleranți și stabili emoțional decât adolescenții cu frați mai mari. Cu toate acestea, diferențele au fost foarte mici, iar cercetătorii au ajuns la concluzia că importanța care este în general atribuită ordinii în care se nasc frații în modelarea personalității cuiva este exagerată.

„Este foarte posibil ca poziția în ordinea nașterii fraților să modeleze personalitatea – dar nu în fiecare familie în același mod”, este de părere psihologul Frank Spinath, profesor la Universitatea Saarland din Germania. „Cu alte cuvinte, poate exista o influență, dar nu una sistematică. Cu toate acestea, alte influențe cântăresc mai mult atunci când vine vorba de diferențele de caracter ale fraților.” Să adăugăm aici că nici părinții nu își tratează copiii la fel, indiferent de ordinea lor de naștere.

Studiul lui Rodica Damian a mai constatat că, în ceea ce privește IQ-ul, în medie, primii născuți se bucură de un ușor avantaj, față de frații lor mai mici. Cei născuți mai întâi tind să-și finalizeze educația în învățământul superior și să opteze pentru cariere în mod tradițional prestigioase, cum ar fi medicina sau ingineria.

Cum apare acest avantaj intelectual? Aici Adler s-ar putea să fi avut dreptate în sensul că atenția individuală acordată în viața timpurie primului copil promovează abilitățile cognitive.

Cercetătorii norvegieni Petter Kristensen și Tor Bjerkedal sunt de părere că diferența de inteligență nu este legată de factori biologici dar explicația acestei relații nu este clară și au fost sugerate mai multe ipoteze.

Un număr de ipoteze sugerează faptul că interacțiunile familiale mai favorabile și stimulatoare sunt mai puternice în cazul copiilor prim născuți. Alții susțin că efectul este cauzat de factori gestaționali prenatali.

Cei doi cercetători norvegieni au studiat nivelul de scor al coeficientului de inteligență (IQ) la aproape 250.000 de recruți militari și au constatat că acest scor depinde de rangul social al familiei și nu de ordinea nașterii fapt ce sprijină ideea importanței interacțiunii familiei.

Altfel spus, și cei “șapte ani de acasă” influențează coeficientul de inteligență al copiilor noștri și toți membrii familiei, părinții și bunicii, trebuie să ne facem timp ca să ne ocupăm de micuți și vom beneficia de multe picături de fericire în plus.

Don’t worry, be happy!

Surse:

1.www.scientificamerican.com/article/does-birth-order-affect-personality/

2.www.pnas.org/content/112/46/14224

3.www.psychologies.co.uk/birth-order-effect

07 Nov

Oare „blestemul lui Prometeu” ne urmărește și azi?

Pământul este stânca cea mare, de care omenirea, adevăratul Prometeu, e încătuşată şi sfâşiată de vulturul îndoielii. Ea a furat lumina şi suferă pentru asta tortura.”

Heinrich Heine

 

Este evident că “blestemul lui Prometeu” reprezintă aici o metaforă. Ea se referă la povestea cunoscutului personaj din mitologia greacă.

Printre zeii și zeițele care au populat această mitologie s-au aflat și Titanii, niște umanoizi gigantici. Din a doua generație de Titani au făcut parte și Prometheus cu fratele lui geamăn Epimetheus.

Cei doi gemeni au fost rugați de Zeus să populeze lumea, Epimeteu a avut grijă de animale. În momentul în care a ajuns la om, nu a mai rămas nimic de făcut, întrucât Prometeu îl modelase pe om din lut, dându-i forma zeilor.

În timp ce lucra la creația sa, Prometeu a început să-i îndrăgească pe oameni. Nu-i păsa prea mult de zei și ierarhia lor și se simțea mai confortabil în preajma muritorilor.

Nu trebuie să pierdem din vedere nici faptul că numele de Prometeu nu este întâmplător. Cuvântul în sine înseamnă premeditare – a privi înainte, a imagina.

Proteguitor și binefăcător al oamenilor a luat apărarea lor împotriva lui Zeus, care îi privase pe aceștia de foc. El a furat focul din atelierul lui Hefaistos, zeul grec al focului și l-a readus pe Pământ.

Zeus și-a ieșit din minți și a decis ca Hefaistos să-l înlănțuie pe Prometeu de o stâncă din M-ții Caucaz, unde un vultur uriaș îi devora zilnic ficatul, care noaptea se regenera, chinul lui Prometeu devenind astfel etern.

După mai multă vreme, Hercule, fiul lui Zeus, în călătoria de a îndeplini  cele “12 munci ale sale” a trecut pe lângă stânca respectivă, l-a văzut pe Prometeu și a decis să omoare vulturul și să-l elibereze pe Titanul înlănțuit.

Conform profesorului american, de origine română, Mihai Nadin (director al Institute for Research in Anticipatory, fondat în 2002, găzduit de Universitatea Texas din Dallas): “Darul focului este de fapt hiperbola vieții ca expresie a anticipării. Acțiunile asociate cu focul ilustrează modul în care viitorul posibil afectează prezentul. Acesta aduce lumină noaptea și căldură în adăpost, transformând mâncarea crudă în mâncare gătită ușor comestibilă, cu gust bun. Previne boala prin uciderea bacteriilor, paraziților, microbilor și multe altele. Cultura focului este una de a descoperi viitorul atât în aspectele sale dorite – flacăra pasiunii (care duce la sexualitate și urmași), satisfacție amânată (ca în mâncarea gătită vs. carne și legume crude), cât și în consecințele sale mai puțin dorite: incendii devastatoare, omoruri (porunca FOC! spune totul), fum, intoxicație.”

Având în vedere toate acestea precum și una din definițiile tehnologiei: “Ansamblul proceselor, metodelor, procedeelor, operațiilor etc. utilizate în scopul obținerii unui anumit produs”, se poate afirma cu ușurință că darul lui Prometeu pentru oameni a fost o nouă tehnologie.

Pe de altă parte, dacă luăm în considerare modul cum a fost pedepsit Prometeu și ținând cont că în Grecia antică, ficatul era considerat a fi sediul emoțiilor umane ajungem la concluzia că pedepsirea lui a urmărit distrugerea emoțiilor sale.

Revenind în lumea de azi se poate afirma că una dintre cele mai importante întrebări ale secolului XXI este problema tehnologiei.

Computerul, Internetul și smartphone-ul au revoluționat totul în ceea ce privește modul în care interacționăm unii cu alții însă aceeași tehnologie care ne permite să vorbim cu cei dragi la distanțe de mii de kilometri utilizează și algoritmi pentru a ne manipula comportamentul.

Suntem mai eliberați, mai puternici decât oricând, dar în alte moduri, suntem mai expuși, mai vulnerabili, decât am fost vreodată.

Dar ce este mai exact tehnologia? Astăzi, ne gândim la un computer ca la tehnologie, dar pe vremea mitului prometeic, o tehnologie era focul. Într-un anumit sens, tehnologia este orice lucru care extinde organele noastre de simț.

Cu focul, în loc să folosim mecanismele interne ale corpului nostru pentru a stabili homeostazia (Homeostazia reprezintă în biologie proprietatea unui organism de a menține, în limite foarte apropiate, constantele mediului său intern.) în frig, putem face acest lucru manipulând sursele de energie ale Pământului.

Cu scrierea, în loc să ne folosim vocea pentru a vorbi cu o persoană sau cu un grup de oameni, prin cărți, putem vorbi cu milioane de oameni, în locuri diferite, în momente diferite.

Pierdem din vedere că aceste lucruri sunt tehnologii pentru că în plan istoric avem un punct de vedere miopic. Ele sunt atât de încorporate în realitatea în care ne naștem încât le percepem ca fiind ceva natural să avem acces la ele.

Pe de altă parte, dacă tehnologia înseamnă extensii ale organelor de simț necesare pentru a depăși provocările mediului fizic, atunci cultura – rețeaua noastră de personalități interconectate – înseamnă poveștile despre “de ce ar trebui să depășim provocările mediului fizic”.

Dacă tehnologia este un instrument de gândire și imaginație, cultura la rândul ei este un produs al emoției și al memoriei.

Tehnologia, care a îmbunătățit substanțial bunăstarea noastră materială, fără relatări care să descrie puterea sa, poate deveni necontrolată.

Așa cum a scris Neil Postman, autor american, educator, teoretician în mass-media și critic cultural, în cartea sa „Technopoly”: „Afirmat în termenii cei mai dramatici, se poate acuza că creșterea necontrolată a tehnologiei distruge sursele vitale ale umanității noastre”.

Cultura, relatările ei, emoțiile conținute în interior, sunt ceea ce ne fac oameni – ne captează durerile și dorințele.

Tehnologia poate fi un instrument minunat pentru progres și civilizație, dar puterea ei, deși imparțială în forma sa elementară, ulterior se înclină în mod inerent spre dominație și rău, mai degrabă decât spre libertate atunci când nu are genul potrivit de oameni sau genul potrivit de relatări care să se ocupe de gestionarea ei.

Pentru că a furat prima mare tehnologie, focul care ne-a dat civilizația, Prometeu a plătit un preț ridicat. Acest mit în niciun caz nu spune o poveste despre un Prometeu cu intenții proaste și, totuși, consecințele au fost inevitabile, nocive și distrugătoare.

De aici rezultă o lecție pentru omenire: tehnologia poate fi un instrument al răului, chiar dacă nu așa se intenționează și poate fi un instrument al binelui numai dacă o direcționăm în mod semnificativ cu umanitatea, emoțiile și story-urile noastre.

De pildă, Internetul a complicat acțiunile și comportamentele noastre în spațiu și timp dar în același timp a interconectat personalitățile și cultura noastră colectivă. În acest moment însă această cultură colectivă este confuză. Nu prea știm ce să credem. Există facțiuni peste tot, fiecare cu propriile sisteme de credință, fiecare cu propriile valori; în unele locuri, acestea sunt încurajatoare și optimiste în altele nu.

De ceea ce avem nevoie în lumea noastră tehnologică modernă de astăzi nu este un fel de mers fără noimă către un viitor material mai bun, fără a lua în considerare contextul care înconjoară acel viitor.

Avem nevoie să ne oprim și să ne gândim puțin mai profund la cine suntem cu adevărat și la ce dorim cu adevărat, mai întâi individual și apoi, relațional și colectiv. Este calea pe care tehnologia ne poate oferi multe picături de fericire și am scăpa de “blestemul lui Prometeu”.

Don’t worry, be happy!

Surse:

1.medium.com/swlh/the-promethean-curse-is-technology-harming-us-or-liberating-us-777724f51ede

2.mythologica.ro/mitul-lui-prometeu-eroul-eliberator/

3.enigmatica.ro/prometeu-cel-ce-a-furat-focul/

4.www.revistasinteza.ro/mihai-nadin-reactia-la-crize-prometeu-si-epimeteu-un-epilog