Monthly Archives: December 2020

„Fericirea la oamenii inteligenți este cel mai rar lucru pe care îl știu.”

Ernest Hemingway

Psihologii au o idee destul de clară despre ceea ce, de obicei, face ca un om să fie fericit.

Dansul, de exemplu, face parte din categoria manifestărilor care ne fac fericiți. Nu există nici o parte a lumii în care ritmurile să fie ignorate și știm că nu ne putem abține de la a bate tactul la melodiile care ne plac. Regiunile subcorticale ale creierului nostru ne fac să trecem la starea de „Fericiți”, atunci când se întâmplă toate aceste lucruri.

O altă sursă de bucurie și fericire este a fi în mijlocul naturii. Un concept dezvoltat în 1972 și devenit științific în 1984, cu denumirea de „ipoteză a biofiliei” leagă dorința umană de a fi în natură de trăsături genetice nespecificate. „Practic, ideea este că biologic suntem încă vânători și culegători și avem nevoie, la un anumit nivel pe care nu îl înțelegem pe deplin, de implicare directă în natură”, a declarat scriitorul american Richard Louv, un fervent promotor al teoriei. „Trebuie să vedem forme naturale la orizont. Și când nu obținem acest lucru, nu ne descurcăm atât de bine” spune el.

O altă sursă care îi face pe majoritatea oamenilor să se simtă mulțumiți și fericiți este contactul frecvent cu cei mai buni prieteni lucru foarte bine cunoscut  pe care nu este cazul să-l mai demonstrăm.

Într-o lucrare din 2016 publicată în British Journal of Psychology, psihologii Norman Li, profesor la Singapore Management University și Satoshi Kanazawa, conferențiar la London School of Economics, arată că oamenii foarte inteligenți au o satisfacție mai scăzută a vieții atunci când socializează mai frecvent cu prietenii. Este vorba de persoane foarte inteligente, tipologia cărora este repezentată de personaje din literatură cum ar fi Sherlock Holmes, eroul cărților lui Sir Arthur Conan Doyle sau Newt Scamander, din Harry Potter. Asemenea persoane par a fi mai fericite dacă sunt lăsate singure.

Cercetătorii au ajuns la această concluzie, după ce au analizat răspunsurile la un sondaj la care au participat 15.197 de persoane cu vârste cuprinse între 18 și 28 de ani.

Datele respective au făcut parte din National Longitudinal Study of Adolescent Health (Studiul Longitudinal Național al Sănătății Adolescenților) – un studiu menit să măsoare satisfacția vieții, inteligența și sănătatea.

Analiza datelor a arătat că a fi în preajma unor mulțimi dense de oameni duce de obicei la nefericire, în timp ce socializarea cu prietenii duce de obicei la fericire – cu excepția cazului în care persoana în cauză este extrem de inteligentă.

Autorii explică aceste descoperiri cu așa numita „teoria fericirii savanei”, observând cât de diferită este lumea noastră de cea a strămoșilor noștri, din epoca Pleistocenului, care au trăit în savane.

“Teoria fericirii savanei” are la bază ideea că satisfacția vieții nu este determinată doar de ceea ce se întâmplă în prezent, ci este influențată și de modul în care strămoșii noștri au reacționat la vremea respectivă la un anume eveniment.

Psihologia evolutivă susține că, la fel ca orice alt organ, creierul uman a fost conceput și adaptat condițiilor unui mediu ancestral. Prin urmare, susțin cercetătorii, creierul nostru ar putea avea probleme în înțelegerea și gestionarea unor situații unice din prezent.

Cei doi factori care diferă cel mai mult între viața ancestrală și cea contemporană sunt densitatea populației și frecvența socializării oamenilor cu prietenii.

Astăzi, majoritatea dintre noi suntem în preajma mult mai multor oameni decât strămoșii noștri dar petrecem mai puțin timp cu prietenii decât strămoșii. Acest lucru nu este însă valabil întocmai și pentru indivizii  excepțional de inteligenți dintre noi despre care autorii susțin că sunt afectați mai puțin de “teoria fericirii savanei” decât restul populației.

„În general, indivizii mai inteligenți sunt mai predispuși să aibă preferințe și valori „neobișnuite” pe care strămoșii noștri nu le aveau”, este de părere Satoshi Kanazawa. „Este extrem de natural ca specii precum oamenii să caute și să dorească prieteni și, ca urmare, este mai probabil ca indivizii mai inteligenți să se manifeste invers adică să caute mai puțin prieteniile”.

Rezultatele sondajului menționat au arătat, de asemenea, că persoanele mai inteligente au mai puține șanse să simtă că au avut beneficii de pe urma prietenilor, chiar dacă ei au socializat de fapt mai mult decât oamenii mai puțin inteligenți.

Se crede că inteligența a evoluat ca un mecanism psihologic pentru soluționarea problemelor inedite – genul de provocări care nu erau o parte obișnuită a vieții.

Pentru strămoșii noștri, contactul frecvent cu prietenii și aliații a fost o necesitate care le-a permis să supraviețuiască. Însă, indivizii extrem de inteligenți au fost capabili să-și rezolve problemele mai degrabă fără ajutorul altei persoane ceea ce a condus la diminuarea importanței prietenilor.

Este interesant că oamenii extrem de inteligenți, deoarece nu au neapărat aceleași preferințe ca și strămoșii lor se simt mai bine în mediul urban, afirmă cei doi cercetători.

Din punct de vedere istoric, tendința oamenilor a fost de a face parte din grupuri de aproximativ 150 de persoane: dimensiunea tipică a unui sat neolitic era de 150, unitățile militare romane erau de obicei formate din 120 de oameni, iar dimensiunea medie a companiei unei armate din cel de-al doilea război mondial era de 180 de militari.

În contrast cu această tendință, se pare că aglomerările umane provoacă izolare și depresie, deoarece nu favorizează relațiile strânse. În schimb asupra oamenilor mai inteligenți zonele aglomerate, alienante, au un efect mai puțin negativ.

Legat de acest aspect, este extrem de interesantă părerea lui Satoshi Kanazawa  care spune: „În general, orășenii au o inteligență medie mai mare decât locuitorii zonelor rurale, posibil pentru că indivizii mai inteligenți sunt mai capabili să trăiască într-un cadru „nenatural” cu densitate mare a populației”.

Cu siguranță, asta nu înseamnă că, dacă îți place să fii în preajma prietenilor tăi, nu ești inteligent. Dar totodată poate însemna că vreo persoană pe care o cunoașteți și care își petrece o mare parte din timp singură este deosebit de inteligentă prin urmare nu vă faceți griji în privința ei, nu este o persoană singuratică tristă ci probabil că așa îi place.

În concluzie, contați pe picături de fericire fie că preferați singurătatea, asta însemnând că beneficiați de o inteligență deosebită fie că preferați compania prietenilor.

Don’t worry, be happy!

Surse:

1.getpocket.com/explore/item/evolution-made-really-smart-people-long-to-be-loners

2.ro.2catsaudioproductions.com/1740-the-savannah-happiness-theory.html

3.onlinelibrary.wiley.com/doi/abs/10.1111/bjop.12181

Vă doresc ca anul 2021 să Vă aducă mult mai multe picături de fericire decât cel la sfârșitul căruia am ajuns!

 LA MULȚI ANI!

VĂ DORESC SĂRBĂTORI BINECUVÂNTATE  ȘI LA MULȚI ANI!

“Procrastinarea este arta de a ține pasul cu ziua de ieri.”

Don Marquis

Napoleon Hill, celebrul autor american de cărți de literatură motivațională, pare să completeze definiția ironică a filosofului Don Marquis astfel:  “Procrastinarea este prostul obicei de a amâna până poimâine ceea ce ar fi trebuit să fie făcut alaltăieri.”

Profesorul Piers Steel de la Haskayne School of Business, University of Calgary, a efectuat ample cercetări în acest domeniu și a scris cartea The Procrastination Equation. El a ajuns la concluzia că 95% dintre noi procrastinează la un moment dat.

Psihologul dr. Joseph Ferrari, profesor la DePaul University din Chicago, a constatat că 20% din populația lumii sunt “procrastinatori” cronici, complicându-și viața și probabil scurtând-o, cu amânările lor neîncetate și evitarea unor lucruri. „Procrastinatorii” sunt mai puțin bogați, mai puțin sănătoși și mai puțin fericiți decât cei care nu procrastinează.

Etimologic, cuvântul „procrastinare” este derivat din verbul latin “procrastinare” care înseamnă „a amâna până mâine” dar poate fi “văzut” în legătură și cu „akrasia”, un cuvânt din greaca veche care înseamnă “a face ceva care este contrar rațiunii noastre”.

Procrastinarea are numeroase neajunsuri. Obiceiul “procrastinatorilor” îi deranjează pe ceilalți ajungând să îi enerveze și pe cei dragi.

Într-o societate care consideră că acțiunea rapidă este lăudabilă, persoanele care amână deciziile riscă să ajungă să se simtă delincvenți. În același timp conștiința de sine îi face pe cei în cauză să se simtă detestabili. Când procrastinează ei sunt conștienți nu numai de faptul că evită o anume sarcină ci și de faptul că evitarea în sine este probabil o idee proastă. Și totuși, o fac.

„Acesta este motivul pentru care spunem că amânarea este în esență irațională”, a spus dr. Fuschia Sirois, profesor de psihologie la University of Sheffield, Anglia. „Nu are sens să faci ceva ce știi că va avea consecințe negative. Oamenii se angajează în acest ciclu irațional de amânare cronică din cauza incapacității de a gestiona stările negative din jurul unei sarcini.”

De-a lungul timpului, amânarea cronică are nu numai costuri de productivitate ci și efecte distructive măsurabile asupra sănătății noastre mintale și fizice, inclusiv stres cronic, suferință psihologică generală și satisfacție scăzută a vieții, simptome ale depresiei și anxietății, sănătate șubredă, boli cronice și chiar hipertensiune arterială și boala cardiovasculară.

Totuși “procrastinatorii” ar trebui să se simtă oarecum ușurați de faptul că oamenii de știință au găsit explicații pentru acest comportament, nu învinovățesc nicidecum persoanele în cauză și oferă strategii de control al acestuia.

Procrastinarea nu este un defect de caracter sau un blestem misterios asupra abilității de a gestiona timpul, ci un mod de a face față emoțiilor provocatoare și stărilor negative – plictiseală, anxietate, nesiguranță, frustrare, resentimente, îndoială de sine – induse de anumite sarcini.

În acest sens s-a exprimat și dr. Timothy Pychyl, profesor de psihologie și membru al Grupului de Cercetare a Procrastinării de la Carleton University  din Ottawa: „Procrastinarea este o problemă de reglare a emoțiilor, nu o problemă de gestionare a timpului”.

Într-un studiu din 2013, dr. Pychyl și dr. Sirois au descoperit că procrastinarea poate fi înțeleasă ca „supremația reparării dispoziției pe termen scurt … asupra urmăririi pe termen lung a acțiunilor intenționate”. “Amânarea înseamnă pur și simplu, a fi mai concentrat pe urgența imediată a gestionării stărilor negative decât a continua cu sarcina”, este de părere dr. Sirois.

Natura particulară a aversiunii noastre depinde de sarcina sau situația dată. S-ar putea datora unui lucru inerent neplăcut în legătură cu sarcina în sine, cum ar fi de exemplu necesitatea de a curăța o baie murdară sau organizarea unei foi de calcul lungi și plictisitoare la birou.

Dar aversiunea ar putea rezulta și din sentimente mai profunde legate de sarcină, cum ar fi îndoiala de sine, stima de sine scăzută, anxietatea sau nesiguranța.

În momentele de amânare ne reamintim toate asocierile negative cu sarcina, iar acele sentimente vor fi în continuare acolo ori de câte ori ne vom întoarce la ea, însoțite de stresul și anxietatea crescute, sentimentele de scădere a stimei de sine și autoblamarea.

“Gândurile pe care le avem despre amânare, de obicei ne exacerbează suferința și stresul, ceea ce contribuie la amânarea ulterioară”, a spus dr. Sirois.

Dar ceea ce face să fie deosebit de vicios ciclul este ușurarea momentană pe care o simțim când amânăm ceva. În prezentul imediat, amânarea unei sarcini oferă ușurare – un fel de răsplată – și știm din comportamentul de bază că, atunci când suntem recompensați pentru ceva, avem tendința de a o face din nou. Tocmai de aceea amânarea tinde să nu fie un comportament unic, ci un ciclu, unul care devine cu ușurință un obicei cronic.

Ceea ce este foarte ciudat este faptul că amânăm pentru a evita sentimentele negative dar ajungem să ne simțim și mai rău.

Procrastinarea este un exemplu perfect al tendinței actuale puternice de a acorda prioritate nevoilor pe termen scurt înaintea celor pe termen lung. „Într-adevăr nu am fost concepuți să gândim la viitorul îndepărtat, pentru că trebuie să ne concentrăm pe asigurarea noastră aici și acum”, a spus psihologul dr. Hal Hershfield, profesor la University of California, Los Angeles.

Cercetările doctorului Hershfield au arătat că, la nivel neuronal, percepem „sinele nostru viitor” mai mult ca pentru cineva străin decât ca parte a noastră. Când amânăm, părți din creierul nostru cred de fapt că sarcinile pe care le amânăm – și sentimentele negative însoțitoare – sunt problema altcuiva.

Parcă pentru a înrăutăți lucrurile, în mijlocul stresului, suntem chiar mai puțin capabili să luăm decizii gândite, orientate spre viitor. Când se confruntă cu o sarcină care ne face să ne simțim anxioși sau nesiguri, amigdala – „detectorul de amenințări” al creierului – percepe acea sarcină ca o amenințare autentică, pentru stima de sine sau bunăstarea noastră. Chiar dacă din punct de vedere intelectual recunoaștem că amânarea sarcinii ne va crea mai mult stres în viitor, creierul nostru este încă conectat pentru a fi mai preocupați de eliminarea amenințării prezente. Cercetătorii numesc acest lucru „deturnarea amigdalei”.

Trebuie să conștientizăm faptul că, la baza ei, amânarea se referă la emoții, nu la productivitate. Ca urmare, soluția nu va fi căutarea unei aplicații de gestionare a timpului sau învățarea de noi strategii de autocontrol. Soluția are legătură cu gestionarea emoțiilor noastre într-un mod nou.

„Creierul nostru caută întotdeauna recompense relative. Dacă avem un circuit obișnuit de obiceiuri în jurul amânării, dar nu am găsit o recompensă mai bună, creierul nostru va continua să refacă mereu circuitul până când îi vom oferi ceva mai bun de făcut ”, a spus psihiatrul și neurologul american dr. Judson Brewer, director al Research and Innovation at Brown University’s Mindfulness Center.

Pentru a recabla orice obicei, trebuie să oferim creierului ceea ce dr. Brewer a numit “Bigger Better Offer” („Oferta mai mare mai bună”) sau „B.B.O.”

În cazul amânării, trebuie să găsim o recompensă mai bună decât evitarea – una care ne poate ameliora sentimentele dificile din momentul prezent fără a provoca rău sinelui nostru viitor.

Dificultatea în a sparge dependența de amânare este că există un număr infinit de posibile acțiuni de substituție care ar fi în continuare tot forme de amânare, este de părere dr. Brewer. De aceea, soluția trebuie să fie internă și să nu depindă de nimic altceva decât de noi înșine.

O opțiune este să te ierți pe tine însuți în momentele în care amâni. Într-un studiu din 2010, cercetătorii au ajuns la concluzia că iertarea de sine a susținut productivitatea, „permițând individului să treacă peste comportamentul său inadaptativ și să se concentreze asupra viitorului fără a fi povara actelor din trecut”.

O altă tactică este practicarea autocompasiunii ceea ce înseamnă să ne tratăm cu bunătate și înțelegere în fața greșelilor și eșecurilor noastre. Mai multe studii arată că autocompasiunea diminuează suferința psihologică, despre care știm acum că este principalul vinovat al amânării, stimulează activ motivația, sporește sentimentele de autoapreciere și încurajează emoții pozitive precum optimismul, înțelepciunea, curiozitatea și inițiativa personală. Compasiunea de sine nu necesită nimic extern – doar un angajament de a face față provocărilor cu o mai mare acceptare și amabilitate și mai puțină ruminație și regret.

Poate fi mai ușor de spus decât de făcut, dar încercați să reformulați sarcinile luând în considerare un aspect pozitiv al acestora. Poate vă amintiți de o perioadă când ați făcut ceva similar și s-a dovedit a fi O.K. Sau poate vă gândiți la rezultatul benefic al finalizării sarcinii. Ce ar putea spune șeful sau partenerul atunci când le arătați lucrarea terminată?

În concluzie, dacă punem întrebarea în mod hamletian „A amâna sau a nu amâna?” lipsa amânării este în mod sigur aducătoare de picături de fericire.

Don’t worry, be happy!

Surse:

1.www.nytimes.com/2019/03/25/smarter-living/why-you-procrastinate-it-has-nothing-to-do-with-self-control.html

2.www.bbc.com/news/health-45295392?utm_source=pocket&utm_medium=email&utm_campaign=pockethits

„Unica mediocritate injustificabilă e mediocritatea iluziilor.”

Octavian Paler

Din numeroasele teorii ale conspirației singura informație demnă de reținut este aceea că există peste 7,2 miliarde de oameni pe această planetă și doar aproximativ 1.000 dintre aceștia au o influență majoră la nivel mondial la un moment dat.

Noi, majoritatea de aproximativ 7.199.999.000, trebuie să ne împăcăm cu sfera limitată a vieții noastre și cu faptul că marea majoritate a ceea ce facem nu va conta probabil mult după ce am murit.

Nu este un lucru prea vesel la care să te gândești sau să accepți, nu-i așa? Această distribuție a posibilităților umane este foarte bine reprezentată de curba cunoscută sub denumirea de “clopotul lui Gauss” folosită în statistică.

Curba este destul de simplă. Să considerăm un grup numeros de oameni, cum ar fi să zicem, oameni care joacă fotbal cel puțin o dată pe săptămână. În imaginea prezentată (cifrele nu au nicio relevanță) axa orizontală reprezintă cât de buni sunt la fotbal, abilitățile cresc de la stânga spre dreapta. Pe verticală este reprezentat numărul de indivizi corespunzător abilităților fotbalistice.

Se observă că la capetele extreme ale curbei, zona de sub ea este foarte redusă ceea ce înseamnă că sunt doar câțiva oameni care sunt foarte, foarte buni la fotbal și numai câțiva oameni care sunt foarte, foarte slabi. Marea majoritate se află în zona de mijloc care reprezintă mediocritatea.

Prin urmare, nu trebuie să ne mirăm că există în lume un număr foarte, foarte mic de miliardari care sunt genii tehnice, inventatori și antreprenori. Ei posedă flote de mașini și iahturi, donează milioane de dolari unor organizații caritabile. Când nu călătoresc prin lume sau nu vin cu cea mai recentă inovație tehnologică pentru a salva planeta își petrec timpul ajutându-i pe cei slabi, neajutorați și doborâți.

Acest gen, rarisim, de personaj a fost materializat și într-un număr de producții cinematografice (Batman, Superman…). Eroii de poveste cinematografică reprezintă mai degrabă o ficțiune decât o copie a vreunei ființe umane în carne și oase.

Vorbim de o fațetă interesantă a naturii umane conform cu care se pare că avem nevoie de acest tip de eroi fictivi care întruchipează perfecțiunea și tot ceea ce am dori să fim noi înșine.

În lumea reală de azi a lui „faceți mai mult, cumpărați mai mult, distrați-vă mai mult” lucrurile nici pe departe nu stau așa.

Totul în viață este un compromis. Unii dintre noi se nasc cu aptitudini ridicate pentru studiul academic, alții se nasc cu mari abilități fizice sau artistice ș.a.m.d. Parafrazându-l pe Napoleon (”Fiecare soldat poartă în raniță un baston de mareșal”) „fiecare din noi se naște cu abilități deosebite” dar poate nu ajunge niciodată să și le valorifice. În mod cert însă ceea ce ajungem să realizăm în viață depinde în cele din urmă de practica și efortul nostru.

Probabil că toți avem propriile noastre puncte forte și puncte slabe dar majoritatea dintre noi suntem destul de comuni la majoritatea lucrurilor pe care le facem.

Chiar dacă cineva este cu adevărat excepțional într-un domeniu – să zicem la matematică – sunt șanse ca el/ea să fie la un nivel mediu sau chiar mai jos la majoritatea celorlalte lucruri. Așa este viața.

Pentru a deveni cu adevărat grozav la ceva, trebuie să îi dedici timp și energie. Și pentru că toți avem timp și energie limitate, puțini dintre noi devin vreodată cu adevărat excepționali la mai mult de un lucru.

Putem spune, fără teama de a greși, că statistic este improbabil să existe vreo persoană extraordinară în toate domeniile vieții sale. Oamenii de afaceri străluciți sunt adesea nenorociți în viața lor personală. Sportivii extraordinari sunt adesea superficiali și la fel de muți ca o statuie. Majoritatea vedetelor sunt, probabil, la fel de neștiutoare în ale vieții ca și oamenii care le urmăresc și uneori le copiază fiecare mișcare.

Suntem cu toții, în cea mai mare parte, oameni destul de obișnuiți. Marea majoritate dintre noi nu va fi niciodată cu adevărat excepțională la nimic și așa este normal.

În consecință, se poate afirma că mediocritatea, ca obiectiv, este de condamnat dar mediocritatea, ca rezultat, este OK.

Puțini dintre noi acceptă asta pentru că apar probleme atunci când ne așteptăm să fim extraordinari. „Dumnezeule, ce rost are să trăiești” dacă nu poți să fii extraordinar.

Pentru fiecare Picasso sau DaVinci au existat aproximativ un miliard de mâzgălitori de vopsele și pentru fiecare Tolstoi există o mulțime de scriitori pe care nimeni nu îi citește.

În zilele noastre așteptările privind atingerea nivelului excepțional au fost amplificate de natura tehnologiei. Având Internetul, Google, Facebook, YouTube și accesul la sute de canale de televiziune avem acces la mai multe informații decât în oricare alt moment din istorie.

Posibilitățile umane sunt însă limitate. Nu există nicio modalitate de a procesa valurile de informație care curg prin Internet la un moment dat. Ca urmare, singurele care ne atrag atenția în procent de 99.99% sunt informațiile excepționale.

Permanent  suntem inundați de ceea ce este cu adevărat extraordinar: cel mai bun dintre cei mai buni; cel mai rău dintre cei răi; cele mai importante fapte; cele mai amuzante glume; cele mai supărătoare știri; cele mai înfricoșătoare amenințări.

Viața noastră este plină de informații care vin de la extremele curbei lui Gauss, deoarece în mass-media asta este ceea ce reține atenția (și aduce bani). Cu toate acestea, marea majoritate a vieții omenești continuă să fie cantonată la mijloc.

Acest flux de informații extreme ne-a făcut să începem să credem că „excepționalul” înseamnă noua normalitate. Dar pentru că majoritatea suntem rareori excepționali, ne simțim nesiguri și ne dorim cu disperare să ne simțim „excepționali” tot timpul.

Ca urmare, pentru compensare trebuie să facem ceva: unii pregătesc scheme de îmbogățire rapidă, alții colindă lumea strângând fonduri pentru a salva bebelușii înfometați din Africa. Mulți o fac excelând în școală și câștigând fiecare premiu dar sunt și din aceia care o fac trăgând cu arme în tot ce mișcă într-o școală. În același timp tot mai mulți doresc să-și manifeste statutul de “excepționali” dezvoltând și propagând teorii conspiraționiste.

Se poate spune că în cultura noastră de astăzi ne domină “tirania excepționalului”, sentimentul că trebuie să dovedim întotdeauna, indiferent  în ce mod, că suntem speciali, unici, excepționali.

Astăzi pare să fie o parte acceptată a culturii noastre să credem că suntem cu toții destinați să facem ceva cu adevărat extraordinar. O spun vedetele. O spun magnații din afaceri și politicienii. Fiecare dintre noi poate fi extraordinar. Toți merităm măreția.

Este însă hilar că aceste afirmații includ o contradicție – la urma urmei, dacă toată lumea ar fi extraordinară, atunci prin definiție, nimeni nu ar fi extraordinar.

A fi „mediu” a devenit noul standard al eșecului. Cel mai rău lucru ce ți se poate întâmpla este să te situezi în mijlocul curbei lui Gauss.

Problema este că, statistic vorbind, aproape toți suntem la mijlocul curbei aproape tot timpul, în aproape tot ceea ce facem. Sigur, ai putea fi un jucător de fotbal de clasă mondială dar nu este exclus că acasă ești un tată mizerabil.

Nimeni nu poate rămâne excepțional foarte mult timp. Cu toate acestea mulți oameni se tem să accepte mediocritatea, deoarece cred că dacă o acceptă, nu vor realiza nimic și viața lor nu contează.

Acest tip de gândire este periculos. Odată ce accepți premisa că viața merită trăită doar dacă este cu adevărat remarcabilă și extraordinară, atunci accepți practic faptul că majoritatea populației este groaznică și nu are valoare. Este o credință complet greșită.

Oamenii care devin cu adevărat excepționali la ceva nu fac acest lucru, deoarece cred că sunt excepționali. Dimpotrivă, devin uimitori pentru că sunt obsedați de îmbunătățire. Și această obsesie pentru îmbunătățire provine din credința infailibilă că, de fapt, nu sunt deloc atât de grozavi, că sunt mediocri și că pot fi mult mai buni.

Antidotul pentru goana după a fi excepțional este acceptarea unor adevăruri simple ale vieții: „ești de fapt destul de banal  în marea schemă a lucrurilor” și „marea majoritate a vieții tale va fi mediocră”.

Acest lucru este greu de acceptat la început deși conduce la eliminarea presiunii constante produsă de strădania de a fi mereu uimitor. Stresul și anxietatea de a te simți inadecvat se vor disipa. Acceptarea propriei tale existențe lumești te va ajuta să realizezi ceea ce dorești cu adevărat fără așteptări înalte.

Vei avea o apreciere crescândă pentru experiențele de bază ale vieții. Vei învăța să apreciezi prin intermediul unor mijloace noi, mai sănătoase plăcerile unei simple prietenii, plăcerea de a crea ceva, de a ajuta o persoană care are nevoie, de a citi o carte bună, de a râde cu cineva.

Sper din toată inima, iubite cititorule, că beneficiezi de nenumărate picături de fericire și dacă nu ai devenit un Einstein în fizică, Hemingway în literatură…

Don’t worry, be happy!

Sursa:

getpocket.com/explore/item/in-defense-of-being-average

“Întotdeauna există ceva pentru care să fii recunoscător.”

Charles Dickens

Revenind acasă, după ce o bună parte din shopping ai petrecut-o căutând “surprize” pentru cei mici, constați că alegerile tale nu se potrivesc cu așteptările lor și ei nu numai că sunt nemulțumiți dar le și refuză. Ce părinți/bunici nu au avut o astfel de experiență cu copiii/nepoțeii lor?

În asemenea momente ne gândim că oare nici când vor fi mai mari acești “omuleți” nu vor ști sau nu vor dori să fie recunoscători pentru cele bune din viața lor?

Unii părinți încearcă să insufle sentimentul de recunoștință copiilor dar alții au abandonat acest obiectiv și nici nu se așteaptă la recunoștință din partea copiilor. Ei s-au obișnut să nu primească nici o recunoaștere și astfel societatea a ajuns să fie “dominată de o lipsă de respect”.

Lipsa de recunoștință este frustrantă din cel puțin trei motive: (1) atunci când facem lucruri pentru copiii noștri, în mod normal ne așteptăm ca ei să fie bucuroși și să-și exprime într-un fel mulțumirea și suntem dezamăgiți când nu fac acest lucru; (2) atunci când nu sunt recunoscători, ci din contră își manifestă nemulțumirea, ne pun atât pe noi, cât și pe ei într-o dispoziție proastă (deoarece nemulțumirea face întotdeauna ca o persoană să se simtă mai rău, nu mai bine) și (3) a fi nerecunoscător și a te plânge este un comportament egocentric, care nu ține seama de nimeni – este opusul bunătății.

Bunătatea înseamnă să te gândești la ceilalți și să acționezi în moduri care contribuie la fericirea lor; a te plânge cu siguranță nu duce la asta. În mod normal ar trebui ca bunătatea, prin exersarea recunoștinței, să fie parte a culturii familiilor.

Este adevărat că fiecare generație pare să se plângă de copiii “din zilele noastre” care își cer mult mai mult drepturile și sunt mult mai nerecunoscători decât generațiile trecute. De data aceasta, s-ar putea însă să fie adevărat.

În cultura stăpânită de egoism a zilelor noastre, care adesea răsplătește fanfaronada și aroganța în detrimentul bunătății și umilinței, se poate observa eliminarea recunoștinței din viața de zi cu zi.

După părerea psihologului dr. Richard Weissbourd profesor la Harvard Graduate School of Education, lucrurile au evoluat în acest sens pentru că părinții s-au hrănit cu mitul că, dacă îi fac pe copii să se simtă fericiți – îi laudă permanent, le satisfac toate dorințele – caracterul lor se va dezvolta în direcția bună.

“Dar ceea ce vedem în multe cazuri este contrariul: atunci când părinții își organizează viața în jurul copiilor lor, acei copii așteaptă ca și toți ceilalți să se comporte la fel și asta duce la a pretinde drepturi”, spune el. Iar când copiii sunt crescuți în spiritul că au numai drepturi în fond ei sunt lăsați să nu se simtă recunoscători pentru nimic.

Un număr tot mai mare de cercetări indică numeroasele beneficii psihologice și sociale ale exprimării cu regularitate a recunoștinței.

Vestea bună pentru părinți este că aceleași cercetări sugerează că niciodată nu este prea târziu a face copiii să învețe bucuriile subtile ale aprecierii binelui din viața lor. Recunoștința poate fi cultivată la orice vârstă, indiferent că este o stare de spirit, o emoție socială sau o trăsătură de personalitate.

Cercetătorii au constatat că persoanele care au disponibilitatea de a-și exprima recunoștința sunt mult mai mulțumite pentru o varietate mai mare de lucruri din viața lor, cum ar fi prietenii, sănătatea, natura, locul de muncă – și toate acestea îi fac să simtă mai mult sentimentul de recunoștință. Pentru ei, recunoștința nu este numai un simplu “mulțumesc”. Este o mentalitate, este o modalitate de a vedea lumea.

“Recunoștința este, de asemenea, o emoție spirituală, indiferent dacă este implicit sau explicit exprimată”, spune dr. David Rosmarin, profesor la Harvard Medical School. Aproape orice religie din lume include recunoștința ca parte a sistemului ei de valori, spune el, citând practici familiare, cum ar fi rugăciunile de mulțumire sau binecuvântările alimentelor.

Într-un studiu condus de dr. Rosmarin, publicat în 2011 în Journal of Positive Psychology, cercetătorii au analizat online mai mult de 400 de adulți, evaluând recunoștința lor religioasă și generală, angajamentul religios și bunăstarea lor mintală și fizică. Cercetătorii au descoperit, în concordanță cu studiile anterioare, că recunoștința generală a fost asociată cu mai puțină anxietate, mai puțină depresie și o mai bună stare generală.

Majoritatea studiilor privind beneficiile recunoștinței s-au concentrat asupra adulților, dar cercetătorii își îndreaptă acum atenția asupra modului în care recunoștința poate îmbunătăți și viața copiilor.

Gratitudinea inițiază ceea ce specialiștii numesc o “spirală ascendentă a emoțiilor pozitive”. Adolescenții care înregistrează o rată mai mare de recunoștință tind să fie mai fericiți și mai angajați în școală decât cei mai puțin recunoscători și să dea și să primească mai mult sprijin social de la familie și prieteni. De asemenea, aceștia tind să experimenteze mai puține simptome depresive și mai puțină anxietate și sunt mai puțin susceptibili de a prezenta comportamente antisociale, cum ar fi agresiunea.

În calitate de părinți, ar trebui să facem tot ce ne stă în putință să-i învățăm pe copiii noștri să își exprime recunoștința. Experții avertizează însă că eforturile se pot întoarce împotriva intențiilor noastre cele mai bune și în fapt, pot deveni o barieră pentru “a trăi” cu adevărat recunoștința. Copiii trebuie să învețe cum să “gândească” cu recunostință, spun ei, și nu doar să o exprime formal.

Un bun punct de plecare este simpla forță a exemplului cum ar fi exprimarea zilnică a mulțumirilor sau recunoștinței între părinți.

De asemenea, este important ca adulții să-i învețe pe copii să recunoască cercul mai mare de oameni de care beneficiază viața lor, cum ar fi secretarul școlii sau portarul, spune dr. Weissbourd.

“Într-o societate care a devenit atât de împărțită și orientată spre sine”, spune el, “recunoștința este o legătură comună și oferă una dintre cele mai bune căi de a ne conecta unul cu celălalt”.

Recunoștința depinde, la rândul ei, de alte două virtuți: o atitudine pozitivă (a vedea binele) și tăria (a face față adversității).

Nu ne vom simți recunoscători decât dacă avem o mentalitate care să recunoască lucrurile pozitive din viața noastră pentru care ar trebui să fim recunoscători. Când ajungem totuși într-o “pasă proastă”, într-o zonă negativă a existenței, ar trebui să rememorăm lucrurile pozitive care ni s-au întâmplat. Este potrivită aici și ideea de a vizualiza mintal o imagine, din viața de până acum, ce ne este foarte dragă. Toată lumea poate “pregăti” asemenea imagini din trecutul mai îndepărtat sau mai apropiat. Ne putem învăța și copiii să facă la fel.

Forța morală, duritatea interioară care ne permite să suportăm durerea și suferința, necesită o viziune realistă asupra vieții. Mulți copii/tineri cred că viața ar trebui să fie ușoară – fără frustrări, dezamăgiri și supărări – și sunt nemulțumiți când nu este așa. Virtutea forței morale începe cu înțelegerea și acceptarea unui adevăr de bază: viața este dificilă. Cu ajutorul nostru, copiii pot învăța să fie recunoscători chiar și pentru provocările vieții – și oportunitățile pe care le oferă acestea pentru a crește în înțelepciune și tărie de caracter.

Ce alte căi de exprimare a recunoștinței s-ar putea folosi? De exemplu, în cadrul familiei, se poate face o listă a lucrurilor pentru care considerați că este normal să vă exprimați recunoștința. Dacă faceți acest lucru la cină, v-ați putea gândi la toată lumea cine a contribuit prin toate fazele de muncă la obținerea bucatelor pe care le mâncați – începând cu fermierii, șoferii de camioane, personalul magazinelor alimentare și până la bucătar.

De asemenea puteți face o listă care să înceapă cu cuvintele „Sunt recunoscător. . . ” și să continue cu trei coloane. Prima coloană „Oameni”; sub aceasta enumerați toți oamenii cărora le ești recunoscător. În a doua coloană, „Lucruri”, enumerați toate lucrurile materiale pentru care ești recunoscător. În a treia coloană, „Altele”,  enumerați orice altceva pentru care sunteți recunoscător (libertate, educație, prietenie, dragoste, pace, inteligență, abilități, sănătate, talente, experiențe speciale, frumusețe și bunătate).

La rândul meu, iubite cititorule, îmi exprim recunoștința pentru că ai citit aceste rânduri și îți doresc să ai nenumărate imagini cu picăturile de fericire din viața de până acum și de acum înainte!

Don’t worry, be happy!

Surse:

1.time.com/5233398/raise-grateful-children/

2.www.wsj.com/articles/how-to-raise-more-grateful-children-1519398748?mod=djcm_OBV1_092216&reflink=nonOS_pocket