27 Mar

Derutanta psihologie a „revenirii la normal”

„Orice revenire e, probabil, o iluzie, chiar dacă o dorim cu tot dinadinsul. Nu mergem decât înainte.”

Octavian Paler

 

De un an de zile trăim cu spaima constantă pentru propria noastră sănătate și a celor dragi din cauza pandemiei de Covid-19.

Ne temem pentru locurile noastre de muncă și că “plasele de siguranță” întinse de guvernanți nu ne vor prinde dacă ne prăbușim.

Ca întotdeauna în caz de catastrofă, se accentuează suferințele celor mai săraci.

Pentru lucrătorii esențiali, prezentarea la muncă a fost o chestiune de viață și de moarte, un stres rezervat de obicei soldaților.

Cam asta a însemnat anul care a trecut.

Cu toate asigurările oficiale, privind “revenirea la normal”, generate de vaccinurile puse în circulație, acest deziderat pare să devină un “miraj”. Faptul că ne vaccinăm nu e ca și cum stresul nostru se va topi magic prin acționarea unui comutator.

Neurobiologic lucrurile nu funcționează așa. „Experiența excitării sporite, a dificultăților de a dormi, a iritabilității, a dorinței de a bea și de a fuma pentru a face față – toate aceste manifestări de stres pot dura ceva timp pentru a se potoli, deoarece sistemul nostru nervos a fost dializat cronic de un an încoace”, spune dr. Adrienne Heinz, psiholog cercetător la Stanford University School of Medicine. „Doar pentru că un război s-a încheiat, nu înseamnă că ceea ce s-a întâmplat în timpul războiului nu mai este activ, că nu te bântuie în vreun fel. E o vindecare care va trebui să aibă loc.”

Principala presiune psihologică a zilelor pe care le-am trăit și le trăim este incertitudinea. Dacă pe strămoșii noștri îndepărtați certitudinea i-a ajutat să găsească hrană – și să evite să devină hrană, iar pentru strămoșii noștri mai apropiați certitudinea a fost invenția agriculturii și irigațiilor care le-a permis să acumuleze surplusuri de hrană și apă, pentru noi, cei de azi, certitudinea înseamnă o rutină rigidă: soț/soție, copii, ipotecă, navetă, muncă și alte asemenea.

Pandemia de Covid-19 înseamnă incertitudine la cote maxime. Niciunul dintre noi nu a trăit anterior o astfel de pandemie, așa că nu aveam cunoștințe prealabile despre cum să-i facem față. La început nu știam pentru cine prezintă cel mai mare risc, nici ce situații ar trebui să evităm, nici măcar cum este cel mai probabil să se răspândească virusul.

Nu știam dacă trebuie să purtăm măști tot timpul și dacă ne putem trimite copiii în siguranță la școală. A produs confuzie și numărul mare de tratamente candidate pentru Covid-19, care au fost publicate pe Internet ca soluții rapide, dar nu au rezistat testelor clinice.

Chiar și atunci când oamenii de știință au caracterizat mai bine virusul, nenorocitul a rămas invizibil astfel încât persoana obișnuită nu știe de unde poate să apară.

Apoi au apărut vaccinurile și a trebuit să așteptăm ca autoritățile în materie să ne spună ce este sigur pentru persoanele vaccinate. Se spune că totuși trebuie să se poarte măști în public și în niciun caz fără adunări mari.

Majoritatea dintre noi încă nu știm când vom primi propria noastră doză de vaccin iar la nivel de populație, nu este clar când vom ajunge la “imunitatea turmei”, aducând astfel în cele din urmă pandemia sub control.

Creierul uman încearcă să rezolve incertitudinea, de care vorbeam, folosind rutina – așa că poate, pentru a o evita, căutăm un nou hobby, stabilim un nou program de exerciții fizice sau aranjăm o reuniune săptămânală cu familia sau cu prietenii.

Dar diversele traume au continuat și continuă să vină. Psihologii spun că, dacă pandemia a făcut ceva temeinic, acesta a fost agravarea problemelor preexistente.

Persoanele singure au devenit și mai izolate, cei deprimați au devenit mai deprimați, căsniciile dificile au devenit și mai dificile. Problemele legate de bani, alimentație și abuzul de substanțe interzise au devenit și mai problematice și lucrurile nu se vor atenua nici în viitorul apropiat din cauza precauțiilor pandemice.

Cei care încă nu au primit vaccinul se află încă în modul de supraviețuire, la propriu și la figurat: stau „pitulați” pentru a evita virusul și a face față stresului. Și, să nu ne facm iluzii, acel stres va persista neurochimic în creierul nostru chiar și după vaccinare.

„Dacă vă gândiți la consecințele acestor probleme asupra sănătății mintale, cred că va fi urât mult timp și din diferite motive”, spune psihologul Amy Canevello de la University of North Carolina at Charlotte. „Pentru că exacerbează orice fisuri care existau.”

Dar tot va veni, la un moment dat, și vremea când vom putea privi în urmă și vom face un bilanț. Asta poate că va fi atunci când vor fi vaccinați suficienți oameni, când copiii se vor întoarce la școală, fără întreruperi, vacanțe prelungite și online exagerat sau când vom putea face din nou o călătorie în străinătate.

„Odată ce oamenii vor ieși din modul de supraviețuire și vor fi satisfăcute nevoile lor de bază, va exista o reîmprospătare și o reorganizare a modului în care trăim și cu cine trăim, pe cine iubim și cum iubim”, spune Heinz. „Va fi o estimare. Odată ce veți putea avea grijă financiar de ce aveți nevoie, copiii voștri vor avea școala la care să urmeze și veți avea “lățimea de bandă” cognitivă pentru a procesa ceea ce s-a întâmplat, va ieși la iveală ceea ce este mai bine pentru dumneavoastră ca să mergeți mai departe.”

Heinz și alți psihologi consideră că “încheierea conturilor” în cadrul cuplurilor care au trecut împreună prin această perioadă stresantă poate fi deosebit de acută. De exemplu, potrivit unui raport din decembrie 2020 publicat în The New England Journal of Medicine, apelurile către liniile de asistență pentru violența domestică au scăzut în ultimul an dar autorii raportului cred că este așa nu pentru că violența domestică ar fi scăzut, ci pentru că oamenii cred că în timpul lockdown-ului nu se pot conecta în siguranță.

Știm din multe cercetări că atunci când cuplurile se confruntă cu mult stres extern – și cea mai mare parte se referă la lucruri precum dificultăți financiare sau pierderea locului de muncă – partenerii sunt mai susceptibili să înceapă să fie ostili unul cu celălalt, fiind critici reciproc, învinuindu-se reciproc, spune psihologul Paula Pietromonaco de la University of Massachusetts, Amherst.

Dar, relațiile intime sunt complicate. Deși s-ar putea presupune că numărul divorțurilor va crește pe măsură ce pandemia va scădea, acest lucru s-ar putea însă să nu se întâmple.

Faptul că un dușman mortal, virusul invizibil dar omniprezent, ar putea fi oriunde, gata să lovească, ne umple creierul cu spaimă și incertitudine.

După acel groaznic 11 septembrie 2001, psihologii americani au observat că divorțurile au scăzut timp de un an. După părerea doamnei psiholog Pietromonaco, asta s-a întâmplat pentru că soții au căutat mângâiere unul la celălalt. Pandemia de Covid-19 poate avea un efect similar. „Există o amenințare la propria-ți viață, nu?” spune Pietromonaco. „Dacă ai această boală, există posibilitatea să mori. Și cred că genul ăsta de lucruri tinde să-i apropie pe oameni”.

În unele cazuri, este posibil ca pandemia să salveze relația. Dacă un cuplu a avut norocul să treacă peste pandemie lucrând de acasă, poate relația de cuplu se îmbunătățește pentru că partenerii petrec mai mult timp împreună în moduri care pot consolida relația.

Convalescența noastră socială, după pandemie, poate depinde și de vârstă. Copiii și adolescenții sunt, în general, mai sociabili decât adulții, iar izolarea din timpul pandemiei ar fi putut fi deosebit de grea pentru ei. Pe de altă parte, asta poate însemna, de asemenea, că ei sunt pregătiți pentru o recuperare mai rapidă. În schimb, mulți părinți sunt epuizați, după ce au petrecut un an încercând să țină împreună familiile lor. Socializarea nu poate fi chiar o prioritate pentru ei în acest moment.

În același timp, rețelele sociale se pot schimba în moduri interesante. Nu am reușit să ne vedem prietenii apropiați la fel de des, dar poate că am ajuns să ne cunoaștem mai bine vecinii. Poate că astfel s-au pus bazele unor noi prietenii sau poate că acest tip de rețele sociale se va dizolva odată ce totul se va termina.

Persoanele în vârstă au fost cele mai vulnerabile atât la virusul Covid-19 în sine, cât și la izolarea pe care a provocat-o. Este posibil ca ele să fi fost izolate fizic în timpul pandemiei mai mult ca oricând, dar s-a consolidat oportunitatea de a se conecta digital la familie și la serviciile medicale, inclusiv la cele de sănătate mintală. Digitalizarea a dat telesănătății un impuls semnificativ.

S-ar putea spune că, oricât este pandemia de catastrofală psihologic, medical și economic, poate în urma ei va apărea și ceva bun. „Pandemia a fost spiritual și emoțional ca un accident auto”, spune Heinz. „Suntem descarcerați și avem această nouă oportunitate de a trăi”.

Sper, iubite cititorule, că “revenirea la normal” să fie atât de normală pentru tine încât să-ți aducă numai picături de fericire!

Don’t worry, be happy!

 

Sursa:

www.wired.com/story/the-perplexing-psychology-of-returning-to-normal/?utm_source=pocket&utm_medium=email&utm_campaign=pockethits

20 Mar

Părinții nu ar trebui “să-și pună cenușă în cap” pentru nereușita copiilor!

„Mi-am dat seama că cel mai bun mod de a oferi sfaturi copiilor mei este să aflu ce își doresc, ca apoi să-i sfătuiesc să facă acel lucru.”

Harry S. Truman

 

Părinții, fie că sunt tineri sau bătrâni, bogați sau săraci, căsătoriți sau divorțați, își doresc ceea ce este mai bun pentru copiii lor.

Pe de altă parte, rafturile cu cărți de parenting promit să le arate oamenilor cum să abordeze deciziile dificile cu care se confruntă părinții în fiecare zi și cum să obțină în viitor cele mai bune rezultate .

Indiferent dacă este vorba despre parentingul specific “părinților tigru” sau cel specific părinților care optează pentru un parenting mai liber aceste cărți împărtășesc un mesaj consecvent: dacă copilul dumneavoastră nu reușește, faceți ceva greșit!

După cum se dovedește, știința susține un mesaj total diferit: încercarea de a prezice modul în care va avea succes în viață un copil pe baza alegerilor făcute de părinții lor este ca și cum ai încerca să prezici un uragan pornind de la bătaia din aripi a unui fluture.

Este vorba de proverbialul fluture care bate din aripi în China, perturbând atmosfera suficient de mult pentru a schimba curenții de aer stârnind un vânt care șase săptămâni mai târziu să ajungă să alimenteze un uragan în Caraibe?

Urmând această comparație, orice părinte poate fi asemuit cu fluturele care bate din aripi iar copilul său este uraganul, o forță uluitoare a naturii.

Părintele poate modela persoana care va deveni copilul său – la fel cum fluturele modelează uraganul – în moduri complexe, aparent imprevizibile, dar puternice. Uraganul nu ar exista fără fluture.

S-ar putea să vă întrebați: „Ce se poate spune despre părinții de succes care au copii de succes? Sau despre părinții care se chinuie și care au copii care se chinuie?”

Toate acestea s-ar părea că indică puterea părinților, dar în realitate copiii sunt formați de multe forțe care intervin în creșterea lor și care sunt adesea întrețesute – este vorba de forțe precum genele, colegii și cultura. Acest lucru face dificil să ne dăm seama care dintre ele influențează mai mult devenirea copiilor.

Au fost studiate milioane de copii pentru a se pune în evidență factorii care intervin în creșterea și formarea lor. Studiile au urmărit gemeni identici, gemeni fraternali și frați simpli care cresc împreună sau sunt adoptați și crescuți împreună.

Creșterea în aceeași casă nu îi face pe copii, în mod sensibil, mai asemănători în ceea ce privește reușita lor în viață, cât de fericiți sau de încrezători în ei înșiși sunt și așa mai departe. Cu alte cuvinte, chiar dacă de exemplu doi frați ar fi despărțiți la naștere și ar crește în două familii diferite nu ar face ca ei să devină mai asemănători sau mai diferiți decât dacă ar crește împreună sub același acoperiș.

Pe de o parte, aceste descoperiri par de necrezut. Să avem aici în vedere toate aspectele în care părinții diferă de la casă la casă, cât de des își ceartă copiii și cât de mult îi tratează cu dragoste. Am putea crede că toate acestea ar conta suficient pentru ca copiii care cresc în aceeași casă să fie mai asemănători decât dacă ar fi crescuți în case separate, dar nu este așa.

În 2015, o metaanaliză – un studiu care analizează multe, multe studii – a găsit acest rezultat în mii de studii care au urmărit peste 14 milioane de perechi de gemeni în 39 de țări. Cercetătorii au ajuns la concluzia că genele influențează devenirea copiilor, dar ele nu explică totul. Mediul contează și el, dar nu este suficient ca să modeleze copiii care cresc în aceeași casă astfel încât ei să devină cât mai asemănători.

Unii dintre cei care au analizat aceste constatări au ajuns la concluzia că părinții nu contează, că ai fi devenit aceeași persoană care ești astăzi, indiferent de cine te-a crescut.

Pe de altă parte aceste descoperiri nu sunt atât de șocante dacă ne gândim la faptul că același părinte poate modela copii diferiți în moduri diferite. De exemplu, un copil ar putea considera că grija pe care i-o poartă mama este utilă, în timp ce sora lui consideră că este înăbușitoare. Un copil ar putea crede că părinților lui le pasă de el atunci când pun întrebări despre prietenii săi, dar fratele său crede că interesul respectiv este o nebunie. Un copil ar putea privi divorțul ca pe o tragedie, în timp ce sora lui îl vede ca pe o ușurare. Altfel spus, este vorba de același eveniment dar experiență diferită.

Dar faptul că un eveniment nu modelează oamenii în același mod nu înseamnă că nu a avut niciun efect. Parentingul cuiva ar putea să-i modeleze copiii – dar nu astfel încât să devină mai asemănători.

Parentingul l-ar putea conduce pe primul copil să devină mai serios iar pe al doilea să devină mai relaxat. Sau, s-ar putea să-l determine pe primul copil să-și dorească să fie ca părinții, iar pe cel de-al doilea copil să nu dorească acest lucru.

De fapt, batem din aripile noastre de fluturi către copiii uragan. Este normal că nu acesta este modul tipic în care ne gândim la parenting și este doar o simplă constatare.

Oamenii de știință înțeleg acum modul în care bebelușii se transformă dintr-un “boț de carne” aparent în ființe care merg, vorbesc, gândesc și sunt social independente. Ei înțeleg acest proces suficient de bine pentru a interveni pentru a testa nou-născuții privind existența vreunei afecțiuni genetice care a dus cândva la întârzierea mintală.

Oamenii de știință dezvoltă, de asemenea, o înțelegere tot mai sofisticată a modului în care părinții ar putea modela viitorul copiilor lor.

Dar la ce ne pot ajuta toate aceste descoperiri?

Mai întâi, trebuie să știm că părinții contează. Acest lucru ar putea părea evident, dar unii au susținut contrariul.

În al doilea rând, trebuie să știm că modul în care părinții contează este complex și dificil de prezis.

În orice caz un sfat util pentru oricine care a fost vreodată părinte: nu mai da vina pe tine însuți ca și cum ai controla calea copilului tău! Ai influență – dar nu ai control.

Un sfat util pentru oricine a fost vreodată copil (ha!…): Nu mai da vina pe părinții tăi sau, cel puțin, nu mai crede că trebuie să fii definit de ei!

Și nu mai da vina pe alți părinți! Un sondaj recent efectuat pe mii de părinți a arătat că 90% dintre mame și 85% dintre tați se simt judecați de alții, iar aproape jumătate dintre ei se simt judecați tot timpul sau aproape tot timpul de oameni pe care îi cunosc dar și persoane complet străine. Chiar și atunci când părinții fac tot ce le stă în putință, nu pot satisface pe toată lumea.

În al treilea rând, apreciază cât de puternice pot fi momentele tale cu copilul având în vedere ce înseamnă chiar acum aceste momente pentru tine și el și nu din cauza a ceea ce înseamnă ele pentru copilul tău pe termen lung, lucru pe care nu îl poți cunoaște.

Andrew Solomon, scriitor specializat în politică, cultură și psihologie menționează că „chiar dacă mulți dintre noi suntem mândri de cât de diferiți suntem de părinții noștri, suntem triști la nesfârșit pentru cât de diferiți sunt copiii noștri de noi”.

Poate că am fi mai puțin triști dacă am putea renunța la ideea că viitorul copiilor noștri este sub controlul nostru.

Dacă am accepta complexitatea dezvoltării copiilor noștri, am putea transforma modul în care abordăm deciziile parentale, cu care ne confruntăm în fiecare zi, și ne-ar permite să realizăm cât de mult mai mult înseamnă să ai un copil decât să încercăm să modelăm un rezultat specific al parentingului nostru. Am învăța astfel să apreciem fiecare moment petrecut cu copilul nostru și calea unică pe care el o parcurge.

Știința despre părinți și copii – despre fluturi și uraganele produse – îi poate aduce pe oameni să se concentreze asupra a ceea ce este cel mai important și semnificativ în viață. Acest lucru poate face experiența de a fi părinte și experiența de a fi copil mai realistă și mai satisfăcătoare devenind sursa multor picături de fericire.

Don’t worry, be happy!

Sursa:

ideas.ted.com/why-parents-should-stop-blaming-themselves-for-how-their-kids-turn-out/

13 Mar

Oare creștem copii care doresc să se facă folositori și cooperanți?

„Există întotdeauna în copilăria noastră un moment când uşa se deschide şi lasă să intre viitorul!”

Deepak Chopra

 

De câteva decenii, oamenii de știință au documentat un fenomen surprinzător: în multe culturi din întreaga lume părinții nu se străduiesc să crească copii dispuși să fie folositori deși copiii înșiși se manifestă așa.

Începând chiar de la vârsta de 2 ani și până la maturitate mulți dintre ei se scoală dimineața gata să pregătească micul dejun sau să spele vase, își pregătesc bicicletele pentru a merge cu tatăl lor la cumpărături; dacă cineva le dă o brioșă, o împart cu un frate mai mic înainte de a mușca din ea.

Conform cercetătorilor, astfel de copii se pot găsi într-o gamă largă de culturi: de la vânătorii-culegători din Arctica la fermierii din Anzi și de la păstorii din Kenya până la pescarii din Filipine.

Rămânând la rolul părinților privind strădania de a crește copii dispuși să fie folositori și cooperanți există două probleme cheie pe care ei, părinții, indiferent în ce parte a lumii s-ar afla, trebuie să le soluționeze.

Prima problemă ar fi momentul din care ar trebui să înceapă să-și stimuleze copiii să se manifeste în acest fel.

De exemplu, dacă spuneți că la micul dejun veți mânca ouă și auzind asta copilul dumneavoastră de 4 ani, urcă pe un scaun și vă ia din mâini furculița cu care „bateți ouăle”, cum interpretați manifestarea lui și cum reacționați?

Modul în care răspundeți unui copil foarte mic care arată interes pentru a ajuta este esențial pentru modul în care va reacționa în anii care urmează și dacă el va deveni sau nu un copil de 12 ani care dorește să ajute în casă.

Conform mai multor studii, multe mame nu lasă copiii mici să ajute în casă. Ele spun că „știu că nu va face o treabă ca lumea și va crea mai multă muncă pentru mine.” Cu alte cuvinte, părinții respectivi exclud copiii de la ajutor pe motivul că nu sunt încă competenți.

Lucia Alcala, profesor la departamentul de psihologie al California State University Fullerton și alți psihologi sunt de părere că evitarea – sau excluderea copiilor de la ajutor – poate avea consecințe negative. De-a lungul timpului, poate eroda motivația copilului de a ajuta și chiar să îi stingă dorința de a coopera.

Același efect se produce și când este vorba de o pereche de frați și fratele mai mare ignoră complet inițiativele fratelui mai mic. Când sunt excluși, ignorați sau chiar dați la o parte copiii mai mici se descurajează în intențiile lor de a ajuta. Pe de altă parte, când frații mai mari îi includ pe frații mai mici – fie folosindu-le ideile sau pur și simplu recunoscându-le – aceștia din urmă devin mai implicați în rezolvarea unor sarcini și devin cooperanți.

Doamna Alcala și alți psihologi cred că un fenomen similar se întâmplă atunci când copiii mici încearcă să-și ajute părinții. Ei încep cu o mare dorință de a lucra împreună cu familia lor – de a coopera și de a lucra în echipă.

Dacă părinții rezolvă sarcinile în mod intenționat în absența copilului, trimițându-l la joacă sau să se uite la televizor, copiii mici își pierd interesul în a-și ajuta părinții. În același timp, copiii pierd oportunitățile de a învăța cum să colaboreze și să lucreze împreună cu membrii familiei.

Dr. David Lancy de la University of Pittsburgh, specialist în antropologia copilăriei, a documentat timp de decenii faptul că părinții cresc copii care doresc să se facă folositori și sunt cooperanți în culturile în care copiii mici sunt primiți să participe la treburile familiale și la muncă – chiar dacă vor face mizerie sau vor încetini munca.

Cu alte cuvinte, dacă copilul tău de 4 ani îți ia furculița din mână în timp ce bați ouăle pentru micul dejun, ai putea interpreta acel gest ca fiind exprimarea dorinței copilului să te ajute. Copilul pur și simplu nu știe un alt mod mai bun de a face cunoscut acest lucru.

A doua problemă cheie pentru părinți o reprezintă faptul că anumite sarcini s-ar putea să nu fie potrivite pentru copilul dornic să ajute, fie că încă nu poate avea îndemânarea corespunzătoare fie că sarcinile în cauză pot fi periculoase pentru el. Cum procedează părintele într-o asemenea situație?

În loc să aștepte ca un copil să-și aleagă propria metodă de a ajuta, metodă care s-ar putea să nu fie adecvată cu nivelul de îndemânare al copilului, în multe culturi părinții solicită în mod proactiv ajutorul acestuia cu regularitate.

Poate fi vorba de solicitarea de ajutor din partea părinților la curățenie, gătit, grădinărit sau supravegherea unui alt copil. David Lancy numește acest demers „curriculum-ul treburilor casnice”, deoarece copiii învață cum se rezolvă o serie de treburi importante prin casă.

Aceste cereri de ajutor din partea părinților sunt puțin diferite de ceea ce s-ar putea crede. Nu sunt de genul “Dana, du-te și curăță sufrageria!” sau „Dana, du-te și încarcă mașina de spălat vase” sau chiar „Dana, du-te să-ți faci patul”.

Solicitările de ajutor sunt mici sarcini secundare în cadrul unor activități care se află în execuție. Ele sunt concepute pentru a-i învăța pe copii să acționeze atunci când alții din familie au nevoie de ajutor.

De exemplu,

ești în plină activitate de gătit, iar lingura nu este la îndemână, așa că îi ceri copilului aflat în apropiere să-ți dea o lingură

sau

spuneți că scoateți gunoiul și că aveți mâinile pline și îi cereți copilului să țină ușa din față pentru dumneavoastră

sau

cina este aproape gata, așa că îi dați copilului câteva farfurii să le pună pe masă.

Toate acestea sunt sarcini rapide cărora în mod cert copiii le pot face față. Ele sunt sarcini reale, sunt cu adevărat utile și aduc o contribuție reală la educația copilului.

Dr. Sheina Lew-Levy, cercetător la Simon Fraser University, Canada a documentat această practică la un grup de culegători din Republica Congo.

A urmărit copii, cu vârste cuprinse între 3 și 17 ani, timp de patru ore în fiecare zi și a numărat și notat câte cereri de ajutor au adresat părinții copiilor lor în fiecare oră. Este vorba de cereri de genul „ține ceașca” sau „adu-mi maceta ”, spune Lew-Levy. „Părinții implică copiii, pas cu pas, de la cea mai mică sarcină până la cea mai mare.” În medie, conform notațiilor cercetătoarei, părinții au adresat aproximativ trei cereri pe oră fiecărui copil.

În mod surprinzător, copiii mai mici, cu vârste cuprinse între 3 și 4 ani, au primit cele mai multe cereri de ajutor, în timp ce cei mai mari, adolescenții, au primit cele mai puține.

Cererile de ajutor pentru lucruri mici și ușoare folosite cât mai devreme (e vorba de vârsta copiilor), i-au învățat pe copii să fie de ajutor și să coopereze.

„Copiii încep să prevadă ceea ce este necesar de făcut și părinții nu mai trebuie să le spună ce trebuie să facă”, spune Lew-Levy. Pe măsură ce copiii cresc și devin mai competenți, li se oferă sarcini secundare mai complexe ba chiar și sarcini complete.

Din păcate nu am găsit informații documentate despre preocupările părinților din alte culturi (de exemplu din cele europene) pentru educarea copiilor în spiritul solicitudinii față de semeni.

Nutresc speranța că asta nu înseamnă că ele nu există și sper că tu, iubite cititorule, ai avut parte de multe picături de fericire văzând cum copiii sau nepoții tăi au devenit, parafrazându-l pe Jean Jacques Rousseau, o “răsplată pentru voi”. Ilustrul gânditor iluminist spunea: Copilul ajunge pentru părinții săi, după educația pe care o capătă, răsplată sau pedeapsă.”

Don’t worry, be happy!

Sursa:

www.npr.org/sections/goatsandsoda/2021/03/05/974069925/are-we-raising-unhelpful-bossy-kids-heres-the-fix?utm_source=pocket&utm_medium=email&utm_campaign=pockethits

06 Mar

„Vremurile disperate necesită măsuri disperate!”

„Renunțarea la fumat este cel mai ușor lucru din lume. Știu pentru că

am făcut-o de mii de ori .”

Mark Twain

 

La rândul meu știu din propria familie că renunțarea la fumat este o treabă extrem de dificilă. Potrivit unui studiu realizat de Universitatea din Toronto, este nevoie de o medie de 30 de încercări pentru a renunța la fumat.

Având în vedere deja clasica expresie  „Vremurile disperate necesită măsuri disperate”, cele ce urmează au la bază un articol apărut recent pe site-ul  deepenglish.com în care sunt relatate măsurile extreme la care au recurs unii pentru a renunța la fumat.

A pierde libertatea și a fi pus într-o cușcă nu este o alegere pe care ar fi dispuși să o facă prea mulți oameni. Dar Ibrahim Yucel, un cetățean turc de 42 de ani, a considerat că renunțarea la fumat ar necesita măsuri disperate și a recurs la ceva de acest gen.

Deoarece tatăl său a murit recent de cancer pulmonar știa că și el, fiind un fumător „înrăit” care consumă cel puțin 2 pachete pe zi, se află într-o situație disperată deci trebuie să apeleze la o măsură disperată.

A încercat de multe ori tot felul de trucuri dar îi lipsea voința. Știa că pentru a renunța cu succes, va trebui să facă ceva extrem, cum ar fi să se plaseze într-o cușcă. Totuși, nu și-a pus tot corpul într-o cușcă.

El a creat din 130 de metri de sârmă de cupru o carcasă pentru cap prevăzută cu două încuietori. Dispozitivul neobișnuit îl lăsa să respire, să mănânce biscuiți prin goluri și să bea lichide cu paiul dar făcea imposibilă fumarea unei țigări. În fiecare dimineață, el dădea cheia soției sau fiicei sale înainte de a pleca la muncă, purtând carcasa respectivă.

Ibrahim Yucel nu este singurul care a încercat să renunțe la țigări apelând la o măsură disperată. Metoda lui nu epuizează însă toate modalitățile extreme posibile de a renunța la fumat.

Etta Mae Lopez a venit cu una nouă: s-a gândit că dacă va pălmui un polițist va intra într-o închisoare, unde fumatul nu este permis. Ea a așteptat în afara unei închisori din Sacramento County, California și a plesnit primul ofițer de poliție care a ieșit de acolo care s-a nimerit să fie tocmai adjunctul șerifului, Matt Campoy.

Drept urmare i s-a îndeplinit dorința și a petrecut următoarele 63 de zile fără țigări într-o celulă din închisoare. După ce a fost încătușată, Lopez i-a spus lui Campoy că l-a ales pentru că era în uniformă și a vrut să se asigure că lovește un ofițer pentru că astfel, în conformitate cu legea, va merge la închisoare pentru suficient de mult timp pentru a renunța la obiceiul de a fuma.

Bancherul pensionar britanic Geoff Spice, din Surrey, la vârsta de 56 de ani, a vrut de asemenea cu disperare să renunțe la fumat și a încercat în mod repetat tot felul de „rețete”, plasturi speciali, gumă de mestecat cu nicotină, aplicarea recomandărilor din diverse cărți dar a eșuat în mod repetat.

El a început să fumeze  în urmă cu 43 de ani în timp ce lucra ca băiat de prăvălie într-un magazin. La rândul lui, era dispus să facă eforturi mari pentru a scăpa de obicei. Nu și-a făcut o carcasă specială, nu a intrat în închisoare, dar s-a autoexilat.

Fostul director general al NM Rothschild, bancă de investiții de top din Londra, a decis să se retragă pentru o lună pe Sgarabhaigh o insulă nelocuită de aproximativ 16,2 km pătrați din Hebridele Exterioare.

Pe insulă nu există case de asemenea nici vreo sursă de energie electrică sau apă. Spice s-a dus pe insula scoțiană nelocuită pentru a suferi singur.

Absența oamenilor a însemnat și lipsa oricărei posibilități de a cumpăra țigări. El a declarat: „Aceasta este ultima mea șansă. Am fumat de obicei 30 de țigări pe zi, dar cred că pot sparge obiceiul.”

Pentru a elimina plictiseala, spera să poată învăța să cânte la chitară și a luat cu el un iPod care conținea textul a 120 de cărți. Celelalte elemente de necesitate pe care le-a luat au fost un telefon mobil și un computer, ambele alimentate de o celulă solară fotovoltaică; drept rezervă pentru a produce curent electric a avut un dinam acționat manual.

Dave Hill, proprietarul insulei, a aranjat ca Spice să fie dus pe Sgarabhaigh și adus înapoi după o lună. „Dacă sună să spună că nu poate suporta fără o țigară, îl vom ignora până când ajunge la trei apeluri. Trebuie să aibă timp să reflecteze asupra deciziei sale”, a spus Hill.

Fostul bancher a petrecut pe insulă trei săptămâni și jumătate trăind într-un cort în condiții meteorologice cumplite dar, în cele din urmă, s-a eliberat de dependența sa.

Sper, iubite cititorule că toate cele de mai sus nu constituie pentru tine decât niște simple povești și beneficiezi de multe picături de fericire pentru că nici dependent(ă) de țigări nu ești și nu ai parte nici de “vremuri disperate” care să necesite „măsuri disperate”.

Don’t worry, be happy!

 

Surse:
1.news.yahoo.com/calif-woman-hit-cop-jail-quit-smoking-182307659.html
2.www.nydailynews.com/news/world/man-quit-smoking-cage-head-article-1.1393601
3.www.express.co.uk/news/uk/104347/Geoff-goes-castaway-to-quit-smoking-for-good