10 Apr

Încercați să evitați, în discuțiile pe care le purtați, “narcisismul conversațional”!

„Narcisistul: Acum să vorbim puţin despre tine, mă iubeşti?”

Maria Luisa Spaziani

 

Oricui i s-a întâmplat, probabil, să ajungă în preajma cuiva care să fi suferit recent o pierdere grea. În asemenea situații foarte ușor se poate întâmpla să spui un lucru greșit persoanei care este îndurerată și vulnerabilă.

În orice caz ar trebui să evităm neapărat să spunem ceva de genul „Știu exact ce simți”. Este imposibil să știm ce simte o altă persoană. Pe de altă parte, încercarea noastră de a consola poate să producă mai mult rău pentru că ne poate face să începem să vorbim noi mai mult, explicând de ce știm exact ce simte interlocutorul.

Destul de frecvent la relatările celor din anturajul nostru răspundem cu povești din propriile noastre experiențe. Când propriul nostru copil povestește despre vreo ciocnire cu unul din colegii de școală, ne simțim parcă datori să istorisim ceva similar din copilăria noastră. Când un coleg este disponibilizat începem să îi povestim despre ce greu am găsit cu ani în urmă un loc de muncă după propria disponibilizare.

În toate aceste cazuri efectul împărtășirii propriilor experiențe nu este cel pe care intenționam să îl producem pentru că, toți acești oameni nu au nevoie de altceva decât să fie ascultați și să li se recunoască necazul prin care trec. În schimb, povestindu-le, îi obligăm să ne asculte pe noi.

Sociologul Charles Derber, profesor la Boston College descrie această tendință ca „narcisism conversațional” (un narcisist conversațional este persoana care are tendința de a prelua controlul conversațiilor într-un efort de a atrage atenția asupra sa).

El descrie două moduri de a răspunde în conversații: unul (să-i zicem „răspuns de schimbare”) înseamnă un răspuns care îndreaptă atenția asupra ta și celălalt mod (să-i zicem „răspuns de sprijin”) susține comentariul celeilalte persoane.

Exemplul 1:

Răspuns de schimbare:

Dana: Sunt atât de ocupată acum.

Radu: Și eu. Sunt total copleșit.

Răspuns de sprijin:

Dana: Sunt atât de ocupată acum.

Radu: De ce? Ce trebuie să faci?

Exemplul 2:

Răspuns de schimbare:

Viorica: Am nevoie de pantofi noi.

Angela: Și eu. Aceștia se destramă.

Răspuns de sprijin:

Viorica: Am nevoie de pantofi noi.

Angela: Da? Și, de care vrei să-ți cumperi?

„Răspunsurile de schimbare” constituie un semn distinctiv al narcisismului conversațional – ele tind să întoarcă focalizarea către tine.

Un „răspuns de sprijin” îl încurajează pe partenerul de conversație să-și continue povestea. Îi permite să știe că îl asculți și că ești interesat să auzi mai multe.

Putem să ne ascundem cu înțelepciune încercările de a schimba focalizarea – am putea începe o propoziție cu o remarcă de susținere și apoi să urmăm cu un comentariu despre noi înșine.

De exemplu, dacă un prieten ne spune că tocmai a primit o majorare de salariu, am putea răspunde spunând: „E minunat! Felicitări! O să-i cer și eu șefului meu o majorare. Sper să o obțin.”

Un astfel de răspuns ar putea fi bun atât timp cât permite ca focalizarea să se îndrepte din nou către cealaltă persoană. Cu toate acestea, echilibrul normal se pierde atunci când se produce în mod repetat atragerea atenției către unul și același interlocutor.

În timp ce reciprocitatea este o parte importantă a oricărei conversații serioase, adevărul este că deplasarea atenției asupra propriilor noastre experiențe este oarecum naturală.

Oamenii epocii moderne au tendința înnăscută să vorbească despre ei înșiși mai mult decât despre orice alt subiect. Studiul Human conversational behavior”, publicat în 1997,  a constatat că „majoritatea timpului de conversație socială este dedicat afirmațiilor despre propriile experiențe emoționale și/sau relațiilor vorbitorului sau ale unor terți care nu sunt prezenți”.

Insula, o zonă a creierului situată adânc în interiorul cortexului cerebral, preia informațiile pe care ni le spun oamenii și apoi încearcă să găsească o experiență relevantă în “băncile noastre de date” din memorie care să poată da context informațiilor. Altfel spus, creierul încearcă să dea sens celor ce auzim și vedem.

În mod inconștient, găsim experiențe similare și le adăugăm la ceea ce se întâmplă în acest moment, iar apoi întregul pachet de informații este trimis către regiunile limbice ale creierului. Acolo pot apărea însă unele probleme – în loc să ne ajute să înțelegem mai bine experiența altcuiva, propriile noastre experiențe ne pot distorsiona percepțiile despre ceea ce spune sau experimentează cealaltă persoană.

Un studiu de la Max Planck Institute for Human Cognitive and Brain Sciences sugerează că ego-urile noastre ne denaturează percepția privind empatia noastră.

Conform autoarei studiului, dr. Tania Singer, „Participanții care se simțeau bine ei înșiși au evaluat experiențele negative ale partenerilor lor ca fiind mai puțin severe decât erau de fapt. În schimb, cei care tocmai avuseseră o experiență neplăcută au evaluat mai puțin pozitiv experiența bună a partenerilor lor.”

Cu alte cuvinte, avem tendința de a ne folosi propriile sentimente pentru a determina ce simt alții. Cu cât ești mai “în elementul tău”, cu atât este mai dificil să empatizezi cu suferința altuia.

Dacă, pe de o parte, suntem conștienți de tendința noastră instinctuală de a împărtăși povești și de a vorbi despre noi înșine, în momente poate nepotrivite, ne vom strădui să ascultăm mai mult și să vorbim mai puțin iar, pe de altă parte, vom pune întrebări care să încurajeze persoana cu care vorbim să continue.

În acest context, Celeste Headlee, în conferința TED, care stă la baza prezentului articol, a povestit:

“Recent, am avut o lungă conversație cu o prietenă care trecea printr-un divorț. Am petrecut aproape 40 de minute la telefon și abia am scos un cuvânt. La sfârșitul convorbirii noastre, ea a spus: „Îți mulțumesc pentru sfaturi. M-ai ajutat cu adevărat să rezolv unele lucruri”. Adevărul este că nu oferisem niciun sfat. În majoritate cele spuse de mine au fost versiuni ale lui „Asta sună greu – sau –  Îmi pare rău că ți se întâmplă asta.” Nu avea nevoie de sfaturi sau povești de la mine. Trebuia doar să fie ascultată.”

În acest context, ca întotdeauna, și atunci când ne lansăm într-o conversație, conduita echilibrată și în niciun caz manifestarea unui narcisism conversațional este calea către picături de fericire!

Don’t worry, be happy! 

Surse:

1.ideas.ted.com/why-we-should-all-stop-saying-i-know-exactly-how-you-feel/

2.ro.speaknspellmusic.com/conversational-narcissism

3.link.springer.com/article/10.1007/BF02912493

4.www.mpg.de/research/supramarginal-gyrus-empathy

03 Apr

Știți că superstițiile simple pot îmbunătăți performanțele motorii și cognitive?

„Superstiţia este prostească, copilărească, primitivă şi iraţională, dar ce te costă să baţi în lemn?”

Judith Viorst

 

Sunteți superstițios/superstițioasă? Majoritatea oamenilor ar răspunde la această întrebare cu NU dar, de fapt, mulți dintre noi ne trăim viața manifestându-ne uneori altfel.

De exemplu, în SUA, vineri 13 se crede că este atât de ghinionistă încât numărul celor care aleg să folosească avioanele în această zi, este cu aproximativ 10000 de oameni mai mic comparativ cu alte zile.

Efectele credinței că numărul 13 este nepotrivit nu se limitează doar la călătorii. Unele lifturi din SUA nu au inclus numărul 13 în numerotarea etajelor trecând de la etajul 12 la etajul 14. În mod similar, în Japonia și China, oamenii au fixații superstițioase cu privire la numărul 4, astfel încât uneori în clădirile cu etaj se renunță la folosirea acestui număr în numerotarea etajelor.

În aceeași ordine de idei, sunt cunoscute ritualurile și credințele superstițioase ale unor sportivi celebri. De exemplu, vestitul jucător de baschet Michael Jordan a purtat aceeași lenjerie intimă albastră norocoasă în timpul fiecărui joc profesionist din viața sa. Tiger Woods, unul dintre cei mai buni jucători de golf din toate timpurile și unul dintre sportivii cu cel mai mare venit provenit din sport, poartă întotdeauna o cămașă roșie duminica la turnee. Și despre binecunoscuta jucătoare de tenis, Serena Williams se știe că poartă în mod repetat aceleași șosete în timpul unui turneu de tenis câștigător.

Ne așteptam ca în lumea oamenilor de știință superstițiile să nu aibă loc, dar în mod curios chiar și despre unii dintre ei se știe că sunt tributari unor credințe în superstiții. Cele mai de notorietate sunt ritualurile unor astronauți.

Poate părea incredibil că în lumea zborurilor spațiale există un întreg folclor al superstițiilor și tradițiilor care sunt urmate de fiecare membru al echipajelor ca și cum ar fi un ritual sacru. Este vorba de invocarea spiritelor morților, jocuri de cărți norocoase, talismane, cuvinte rituale care trebuie rostite în anumite momente ș.a.

Dar poate că toate acestea au o explicație. Să luăm în considerare riscul la care se expun acești oameni: din cele 483 de persoane care au fost lansate în spațiu începând cu martie 2008 până în ianuarie 2017, 18 au murit în timpul misiunii. Acest număr este echivalent cu o rată a mortalității de 3,74% ceea ce face ca astronautica să fie una dintre cele mai periculoase profesii pe care ar putea să le urmeze cineva.

Comparativ, rata mortalității în rândul armatei SUA din Irak, în perioada 2003-2006, a fost de 0,39% iar în Vietnam în intervalul 1966–1972 a fost de  2,18%  ceea ce înseamnă că riscurile sunt mult mai mari pentru astronauți decât pentru militarii combatanți.

Având în vedere acest pericol, pare normal ca și astronauții să se supună impulsului natural al omului de a controla temerile de moarte și de rănire recurgând la superstiție.

Un alt motiv pentru acumularea de folclor și tradiție în lumea astronauticii este spiritul apartenenței la un grup de elită care caută să se identifice cu mândria pe care oricine ar simți-o că aparține unui astfel de grup. Munca în echipă, obiectivele comune și încrederea reciprocă sunt promovate prin participarea împreună la ritualuri care îi marchează pe toți membrii ca fiind speciali, ca fiind în afara restului umanității și ca fiind unici.

Dintre cele trei corpuri de astronauți, rus, american și cel mai recent, chinez, care au crescut de când primele rachete au intrat în spațiu, acum o jumătate de secol, se pare că rușii au numărul cel mai mare de tradiții și superstiții.

De exemplu, echipajele de zbor Soiuz participă la o serie de ceremonii înainte de a părăsi complexul de instruire Star City din afara Moscovei. Lasă garoafe roșii la Zidul Memorial, care îl comemorează pe primul cosmonaut al lumii, Iuri Gagarin (care a murit într-un accident de antrenament) și pe cei patru cosmonauți care au murit în cursul misiunilor spațiale (Komarov, Dobrovolski, Patsaiev și Volkov). Apoi vizitează biroul lui Iuri Gagarin, care este păstrat ca un altar, neatins de la moartea sa și semnează în cartea de oaspeți. Se spune de asemenea că în timpul acestei vizite îi cer fantomei lui Gagarin permisiunea de a zbura.

În cazul corpului de astronauți al NASA, aparent tradițiile și superstițiile sunt mai raționale. De exemplu, micul dejun din ziua lansării trebuie să fie ouă și friptură, o masă bogată în proteine din motive igienico-medicale dar și ca un tribut adus lui Alan Shephard, primul astronaut american  care a luat în acest fel micul dejun, în 1961, înainte de zbor.

Nu numai astronauții au superstiții. De exemplu, inginerul Gene Kranz, legendarul controlor al misiunilor programelor Gemini și Apollo, inclusiv al primei misiuni lunare Apollo 11, purta o vestă nouă pentru fiecare misiune.

Ne punem întrebarea, de ce credem că unele lucruri ne aduc noroc și alte lucruri ne aduc ghinion? Am putea găsi o explicație în faptul că oamenii sunt creaturi care caută șabloane. Avem o zi uimitoare în care se întâmplă lucruri bune și observăm că purtam cămașa noastră preferată; drept urmare aceasta devine cămașa noastră norocoasă. Dimpotrivă, dacă avem un accident de mașină vineri, 13, ne-am putea gândi că ghinionul nostru se datorează zilei.

De multe ori superstițiile prind rădăcini, deoarece oamenii interpretează în mod greșit lucrurile considerând coincidențele drept șabloane semnificative.

Superstițiile de obicei sunt văzute drept creații intrinseci ale minților iraționale. Cu toate acestea, mulți oameni în rutina lor zilnică pentru a câștiga noroc se bazează pe gânduri și practici superstițioase. Până în prezent, se știe puțin despre consecințele și beneficiile potențiale ale unor astfel de practici.

În 2010, Lysann Damisch de la Universitatea din Köln și colaboratorii săi au realizat o cercetare pentru a stabili dacă există beneficii potențiale ale superstițiilor și pentru a identifica mecanismele psihologice care stau la baza lor.

Cercetarea lor a demonstrat că superstițiile atât de iraționale s-ar putea să nu fie un lucru chiar atât de rău și că există unele beneficii de performanță ale lor.

Dintr-o primă serie de experimente a reieșit că activarea superstițiilor legate de noroc printr-o vorbă, de exemplu „baftă”, o acțiune simplă, cum ar fi de exemplu ținerea încrucișată a două degete sau un talisman norocos îmbunătățește performanțele ulterioare la golf, în dexteritatea motorie și ale memoriei și în rezolvarea unor anagrame.

Activarea unui asemenea gen de superstiții sporește încrederea participanților în stăpânirea sarcinilor viitoare și în consecință se îmbunătățește performanța.

Într-o altă serie de experimente de psihologie, participanților li s-au testat abilitățile la golf. Jumătate dintre ei au fost selectați aleatoriu și li s-a spus că mingile lor sunt cu noroc. Participanților din cealaltă jumătate li s-a spus că primesc mingi normale. Cei care au primit mingile „norocoase” au obținut cu 35% rezultate mai bune decât cei cărora li s-au dat mingi „normale”.

Bineînțeles că toate mingile au fost identice, dar cercetătorii cred că ideea că  folosesc mingi „norocoase” i-a făcut pe oameni să se simtă mai încrezători, ceea ce a dus la o performanță mai bună. Superstițiile par prostești, dar uneori rezolvă problemele.

Pentru a vedea de ce aceste superstiții au îmbunătățit performanța, cercetătorii au măsurat autoeficacitatea persoanelor participante la cercetare (aproximativ echivalentă cu încrederea în sine) și modul lor de stabilirea a obiectivelor.

A rezultat că,

„Nivelurile crescute de autoeficacitate care rezultă din activarea unei superstiții duc la autostabilirea unor obiective mai înalte și la o perseverență mai mare în realizarea sarcinilor.”

Cu alte cuvinte, talismanele par să ofere oamenilor încrederea în a ținti mai sus și în a continua să încerce. Convingerea, oricât de slabă ar fi ea, că există o anumită superstiție care ar putea fi de ajutor poate contribui la eliberarea tensiunii nervoase.

Acest lucru se poate datora faptului că superstițiile ne dau iluzia că deținem controlul în această lume, aleatorie și înfricoșătoare, în care trăim. Poate de aceea comportamentele superstițioase sunt atât de frecvente și culmea: uneori pot funcționa.

Sper iubite cititorule că nu ești dominat de superstiții dar dacă este câte una în care mai crezi, “nu e un capăt de țară” și nu te privează de picăturile de fericire pe care le meriți din plin!

Don’t worry, be happy!

Surse:

1. deepenglish.com/
2.www.thespacereview.com/article/1137/1
3.www.spring.org.uk/2010/06/how-superstitions-improve-performance.php
4.www.wsj.com/articles/SB10001424052702303559504579197920998454920