10 Dec

Addenda la “Singurătatea nu este vina noastră”

“Una dintre cele mai grave boli pe lumea asta este să nu însemni nimic pentru nimeni.”

 

Maica Tereza

 

Am simțit nevoia acestei completări la postarea precedentă pentru că există multe cazuri când singurătatea poate fi totuși din vina noastră sau cazuri când vina nu este nici a noastră și nici a genelor noastre.

Un asemenea caz este “Singurătatea în doi” (Remarcați probabil trimiterea la piesa de teatru cu acest titlu.). Ne referim aici, stricto sensu, la singurătatea soților care nu mai au ce să își spună.

Legat de acest gen de singurătate, am reținut părerea psihologului Alexandru Oros:

Mai sfâșietoare decât simpla singurătate este singurătatea în cuplu.

Spre deosebire de prima, care are un caracter individual, personal, cea de a doua este caracterizată de un straniu paradox: pentru o așa singurătate este nevoie de doi.

Acest tip de singurătate dezumanizează partenerii, îi transformă într-un soi de zombii, dacă te uiți atent în ochii lor ai să vezi că sunt goi, lipsiți de substanța dragostei, de bucuria oglindirii în ochii celuilalt.

Cum ar fi să te uiți în ochii pe care i-ai iubit și care te-au iubit și să nu vezi nimic, nimic? Cum ar fi să te uiți în ochii în care vedeai totul, iar acum să vezi doar umbra indiferenței, a uitării?

Dacă vei fi atent la bătăile inimii lor vei percepe un ritm bolovănos, asincron, caracteristic sufletelor nefericite. Aproape poți pune semnul egalității: singurătate în doi = nefericire în doi.

Și dacă ar fi numai atât. Rainer Maria Rilke surprindea singurătea în doi ca și “…când oameni care se urăsc de moarte dorm în același pat, atat de-aproape… Simți fiorii dezgustului și ai dezamăgirii pe șira vieții….”  

Este evident că vina pentru că se simt singuri, și în prezența celuilalt, aparține, în acest caz, cel puțin unuia dintre cei doi.

Un alt posibil caz este “Singurătatea alergătorului de cursă lungă”, adică al sportivului de performanță, dar și al cercetătorului, care lucrează singur, zilnic, ore în șir. (De data aceasta ne-am amintit de celebrul film cu titlul respectiv, avându-l în rolul principal pe Tom Courtenay.)

Cine este de vină pentru singurătatea sportivului/cercetătorului?

Nu excludem dintre cazurile analizate în căutarea unor culpabilități pentru singurătate cazul individului care ajunge să lucreze/să învețe  într-un colectiv ale cărui vederi și valori nu le împărtășește.

Din dorința de a avea un loc de muncă sau un loc într-o instituție de învățământ (în cazul celor care încă studiază) el trece peste acest “neajuns” dar oare nu îl va afecta pe termen lung singurătatea? Este el de vină? De vină sunt genele lui?

Cam de aceeași natură este singurătatea persoanei aparținătoare unei culturi care ajunge să trăiască într-o țară cu o cultură total diferită de a sa (de exemplu un european într-o țară africană sau un african într-o țară europeană).

Se poate identifica vreo vină? Moștenirea genetică? Moștenirea culturală?

În situații, de genul celor prezentate mai sus, ce soluții ar putea conduce la evitarea singurătății?

Este greu de dat răspunsuri la întrebările care se ivesc.

În schimb, se pot da sfaturi, pentru că la ele se pricepe toată lumea și se dau cu ușurință. Nu ne putem abține nici noi, poate vor folosi totuși cuiva.

Fiecare pas vizând un termen lung, pe care îl facem în viață, trebuie să-l cumpănim cu mare atenție.

Asemenea pași ar putea fi:

  • alegerea partenerului de viață; să nu uităm că lângă acesta ar trebui să îmbătrânim și chiar dacă nu toată lumea o recunoaște, bătrânii nu constituie întotdeauna o prezență agreabilă;

 

  • alegerea profesiunii; să avem în vedere că în viitorii, poate, zeci de ani, în fiecare dimineață când ne pregătim să mergem să o exercităm să nu fim bântuiți de gândul că “Iar voi fi singur(ă) toată ziua?”;

 

  • ce loc de muncă/școală ne dorim astfel ca mergând într-acolo să nu avem resentimente exprimate prin gândul “Iar trebuie să mă duc acolo printre nesuferiții aceia?”;

 

  • în caz că ne părăsim locurile natale, să nu uităm de existența “dorului” (chiar dacă termenul este românesc sentimentul în sine credem că este universal).

Dacă la acest gen de decizii vom ține cont și de dorința de a evita singurătatea, în mod cert vom beneficia de o picătură de fericire.

Don’t worry, be happy!

 

Surse:

  1. www.cabinetpsihologbucuresti.ro/articole-psihoterapie-cuplu/cea-mai-teribila-singuratate-singuratatea-in-doi

2. www.cabinetpsihologbucuresti.ro/despre-mine

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *