24 Oct

”În țara-n care m-am născut…”

„Copiii tăi au nevoie cel mai mult să-i iubești pentru ceea ce sunt, nu să-ți dedici tot timpul pentru a-i corecta.”

Bill Ayers

 

Parafraza din titlu ar putea continua cu descrierea modului în care “umblă câinii cu covrigii în coadă” sau dimpotrivă ar putea continua cu înșirarea deosebirilor față de realitățile vieții de pe alte meridiane. Dar cele ce urmează nu se referă la niciuna din aceste variante ci la amprenta pe care și-o pune cultura țării pe opțiunile educative ale părinților.

Organizația internațională Hofstede Insights, consideră că șase sunt dimensiunile care definesc cultura unei țări.

 Indicele distanţei faţă de putere (PDI): gradul în care oamenii din cultura respectivă percep inegalitatea socială, măsura în care se aşteaptă şi acceptă ca puterea să fie distribuită inegal.

Individualism vs. Colectivism (IDV) – se referă la măsura în care o cultură reflectă poziţia şi rolul individului sau a grupului, respectiv încurajează independenţa şi libertatea individului faţă de grupul căruia îi aparţine, raportate la interesele personale sau interesele celorlalţi (eu-eu, eu-noi).

Masculinitate vs. Feminitate (MAS) – preferinţa pentru competitivitate şi promovare (masculinitate) în detrimentul cooperării şi armoniei (feminitate) sau invers.

Indicele de evitare a incertitudinii (UAI) – este legat de uşurinţa şi felul în care cultura face faţă noului, schimbării, necunoscutului, incertitudinii şi modului de asumare a riscurilor.

Orientare pe termen lung vs. pe termen scurt (LTO) – este legată de perioada de timp pentru care oamenii îşi fac planuri şi aşteaptă rezultate şi măsura în care percep costul de oportunitate a prezentului faţă de viitor.

Indulgență vs. Restricție (IVR) – indulgența este specifică unei societăți care permite cu ușurință satisfacerea nevoilor umane de bază și naturale legate de bucuria de viață și de distracție. Restricția este specifică unei societăți care suprimă satisfacerea nevoilor și o reglementează prin intermediul unor norme sociale stricte.

Iată cum arată acești indici pentru țara noastră și pentru alte câteva țări:

România Ungaria South Africa

 

SUA Rusia Coreea de Sud Italia Olanda Mexic Chile
PDI 90 46 49 40 93 60 50 38 81 63
IDV 30 80 65 91 39 18 76 80 30 23
MAS 42 88 63 62 36 39 70 14 69 28
UAI 90 82 49 46 95 85 75 53 82 86
LTO 52 58 34 26 81 100 61 67 24 31
IVR 20 31 63 68 20 29 30 68 97 68

Încă de pe vremea Greciei antice se putea vorbi de diferențe notabile între populațiile anumitor zone ale ei. În secolul al V-lea, istoricul grec Tucidide a pus în contrast autocontrolul și stoicismul spartanilor cu indulgența și spiritul democratic al cetățenilor Atenei.

Educația în Sparta era condusă de stat și se concentra mai mult pe abilitățile și viața militară. Educația în Atena era privată și se concentra în principal pe filosofie, arte și științe.

Astăzi, comportamentele și caracteristicile unice par înrădăcinate în anumite culturi. Copiii din țări precum Coreea de Sud și Rusia sunt mai ascultători, rușii rareori zâmbesc în public, în timp ce copiii americani tind să fie mai auto-îngăduitori; italienii gesticulează mult când vorbesc iar copiii olandezi sunt mai maleabili și mai puțin agitați.

Psihologii Samuel Putnam, profesor la Bowdoin College din Maine, Massachusetts, și Masha A. Gartstein, profesor la Washington State University  au fost fascinați de aceste diferențe, de modul în care acestea se conturează și de modul în care sunt transmise de la o generație la alta și au scris cartea “Toddlers, Parents and Culture” (2018).

Cartea explorează modul în care valorile unei societăți influențează opțiunile educative ale părinților și modul în care aceste opțiuni, la rândul lor, influențează evoluția copiilor.

Deși cu siguranță contează și genetica, modul în care te comporți nu este determinat genetic.

În 2005 Robert McCrae, psiholog la National Institute of Aging (Institutul Național de Gerontologie), din Bethesda, Maryland, și colegii săi au reușit să documenteze diferențe pronunțate în personalitățile oamenilor care trăiesc în diferite părți ale lumii.

De exemplu, adulții din culturile europene au tendința de a fi mai expuși și mai deschiși la experiențe noi decât cei din culturile asiatice iar în Europa, oamenii din nordul ei sunt mai conștiincioși decât colegii lor din Europa de Sud.

Profesorii Putnam și Gartstein au lucrat cu colegi din 14 țări diferite pentru a efectua cercetarea la care se referă cartea lor. Scopul urmărit a fost explorarea modului în care valorile ample ale societății influențează felul în care părinții își cresc copiii. Au studiat apoi modul în care aceste diferite stiluri de parenting au modelat comportamentul și personalitatea copiilor.

Au făcut acest lucru în primul rând administrând chestionare părinților, cerându-le să descrie rutina zilnică, speranțele pe care și le pun în copiii lor și metodele de a-i disciplina pe aceștia. În final, i-au rugat pe părinți să detalieze comportamentele copiilor lor.

Cei doi profesori au ajuns la concluzia clară că valorile culturale sunt relativ durabile și par să aibă un efect asupra dezvoltării copiilor în timp.

Dintre aceste valori culturale mai largi, cea mai puternică amprentă pe educarea copiilor se pare că și-o pun individualismul vs. colectivism.

În unele societăți, cum ar fi cea americană și cea olandeză, oamenii sunt conduși în mare parte de activitățile care îi avantajează. Ei caută recunoașterea personală și metode prin care să își sporească propriul statut social sau financiar.

În societățile mai colectiviste, cum ar fi Coreea de Sud și Chile, o valoare ridicată este acordată bunăstării grupului mai mare, cel al familiei, al celor de la locul de muncă sau al țării lor.

Psihologii au constatat că modul în care părinții își disciplinează copiii este puternic influențat de aceste valori sociale și probabil servește la perpetuarea acestor valori de la o generație la alta.

De exemplu, în comparație cu părinții din culturile individualiste, părinții din societățile mai colectiviste sunt mult mai predispuși, atunci când își dojenesc copiii, să îi îndrume să „se gândească” la comportamentul lor nepotrivit și la modul în care ar putea avea un impact negativ asupra celor din jur.

Acest lucru pare să promoveze armonia grupului și să pregătească un copil să prospere într-o societate colectivistă. În același timp, dacă i se spune în permanență să se gândească la modul în care acțiunile sale îi influențează pe ceilalți, posibilitatea de a simți anxietate, vinovăție și rușine crește.

Ca o confirmare a acestui lucru cercetătorii, au constatat că într-adevăr copiii din culturile colectiviste tind să ajungă la niveluri mai ridicate de tristețe, frică și disconfort decât copiii care cresc în societăți individualiste.

Al doilea set de valori pe care l-au considerat important și l-au studiat profesorii Putnam și Gartstein a fost indulgența versus restricția.

Unele culturi, precum cele din SUA, Mexic și Chile, tind să permită și să promoveze autosatisfacerea. Altele – cum ar fi cele din Coreea de Sud, Belgia și Rusia – încurajează reținerea în fața tentațiilor.

În special, părinții din societățile indulgente tind să sublinieze importanța dezvoltării stimei de sine și a independenței. Copiii lor trebuie să se distreze singuri și să adoarmă singuri. Adesea, atunci când un copil se comportă greșit, părinții îi sugerează modalități prin care el sau ea poate să încerce să corecteze greșelile.

Copiii primesc astfel, de la acest tip de tratament, mesajul că ei sunt cei care controlează fericirea și că ar trebui să poată să-și remedieze propriile greșeli. În același timp, acești copii, este mai probabil să caute impulsiv recompense imediate – fie că este vorba de a mânca bomboane înainte de cină fie de a lua o jucărie de pe un raft la un magazin – înainte de a obține permisiunea.

În schimb, în societățile care acordă prioritate restricției/reținerii, părinții sunt mai predispuși să strige sau să înjure atunci când își disciplinează copiii lucru care i-ar putea face pe copii mai ascultători dar, de asemenea, i-ar putea determina să fie mai puțin optimiști și mai puțin susceptibili să se bucure de viață.

În general părinții doresc să își pregătească cât mai bine copiii pentru lumea în care probabil vor trăi însă ceea ce funcționează într-o cultură ar putea să nu funcționeze neapărat bine în alta.

Este însă de remarcat că pe măsură ce lumea noastră devine mai interconectată, această diversitate a abordărilor parentale se poate diminua.

De fapt, în ultimii 50 de ani majoritatea țărilor au devenit mai individualiste fenomen mai pronunțat în țările care au cunoscut cea mai mare dezvoltare economică.

Cu toate acestea, există încă o diferență uriașă între stilurile parentale și evoluția copilăriei în diferitele culturi.

Nutresc speranța că parentingul specific culturii de pe meleagurile noastre îi face fericiți pe copii și îi îndreaptă spre o viață de adult echilibrată, umplută cu multe picături de fericire.

Don’t worry, be happy!

Surse:

1.getpocket.com/explore/item/how-where-you-re-born-influences-the-person-you-become

2.www.hofstede-insights.com/product/compare-countries/

3.economie-si-afaceri-internationale.blogspot.com/2011/12/dimensiunile-culturale-hofstede.html

17 Oct

Permiteți copiilor să aibă eșecuri!

“Mare parte dintre lucrurile care alcătuiesc viața sunt bune și tot ele sunt cele mai puternice. Însă există și lucruri rele, pe care greșești dacă încerci să i le ascunzi copilului tău. Important este nu să îl ferești de realitate, ci să îl înveți că binele va triumfa întotdeauna în fața răului.” 

Walt Disney

 

De-alungul carierei mele s-a întâmplat în câteva rânduri să dau nota 1 (unu) pentru copiat la lucrări scrise. De fiecare dată însă, am făcut-o cu strângere de inimă pentru că observam lacrimi în ochii celor în cauză. Lacrimile erau semnele regretului pentru fapta reprobabilă.

Cu toate acestea au fost și cazuri când, deși copilul și-a recunoscut greșeala, au apărut părinții la școală cerând, uneori chiar cu vehemență, explicații pentru nota (de pedeapsă) acordată.

Argumentele lor erau de genul “greșeala nu e așa de mare” sau „dumneavoastră nu ați copiat niciodată când ați fost elev?” De asemenea foloseau în argumentație ideea că este posibil ca din cauza stresului creat copilul să se îmbolnăvească. Niciodată nu am cedat dar nici nu am avut autoritatea de a disciplina părinții elevului.

La exemplul de mai sus, se pot adăuga numeroasele altele de tipul mamei care “ajută” un pic prea mult copilul la „temele de compunere” sau tatăl care îi rezolvă problemele la matematică.

În vremurile actuale mulți părinți își cresc copiii, se poate spune fără a greși, într-un spirit de neajutorare și neputință ceea ce îi conduce către o vârstă adultă plină de anxietăți, lipsită de resursele emoționale de care ar avea nevoie pentru a face față inevitabilelor eșecuri care pot apărea într-o viață de om.

Psihologul clinician dr. Judith Locke, profesor la Universitatea de Tehnologie din Queensland, Australia, a scris printre multe altele și cartea The Bonsai Child, care reprezintă o examinare a conceptului de parentalitate excesivă de către profesioniștii în domeniu.

Parentalitatea excesivă este caracterizată în carte ca fiind „încercarea greșită a părinților de a îmbunătăți succesul personal și academic actual și viitor al copilului lor”.

În încercarea de a înțelege astfel de comportamente, au fost chestionați psihologi, consilieri și profesori în legătură cu cazuri de părinți excesiv de protectori. Ca urmare, studiul cuprinde o mulțime de exemple concrete în această direcție.

Unele dintre exemple sunt cele obișnuite: un copil nu are voie să meargă în tabără din cauza celor rele ce i se pot întâmpla acolo, altul nu este lăsat să meargă cu bicicleta din cauza pericolelor ce pot apărea, un părinte aduce farfurii separate la petreceri pentru un copil de 16 ani, deoarece este pretențios la mâncare. Aceste exemple nu sunt însă îngrijorătoare pentru că acei copii într-o zi își vor reveni din copilăriile lor hiperprotejate.

Devin însă îngrijorătoare exemplele de protecție excesivă care au potențialul de a distruge încrederea unui copil și de a submina educația spre independență.

Potrivit studiului doamnei dr. Judith Locke, părinții vinovați de acest tip de excese „consideră percepția copilului lor drept adevăr, indiferent de fapte” și sunt „gata să-și creadă copilul mai mult decât pe adulți negând posibilitatea vinovăției copilului lor”.

Părinții de acest fel sunt foarte receptivi la nevoile și problemele percepute ale copiilor lor și nu le oferă acestora șansa de a le rezolva. Acești părinți „se grăbesc la școală conform capriciului unui telefon de la copilul lor pentru a le aduce lucruri precum gustările uitate, temele uitate, uniformele uitate” și „cer medii mai bune la sfârșiturile de semestre ba unii amenință chiar cu mutarea copilului la o altă școală”. Aceștia sunt părinții care nu își vor lăsa copilul să învețe.

Profesorii nu predau doar cititul, scrisul, matematica, fizica ș.a.m.d. Ei îi învață pe copii să fie responsabili, organizați, manierați, reținuți și să aibă capacitatea de a previziona.

Este posibil ca aceste abilități să nu fie evaluate în urma testărilor standardizate, dar pe măsură ce copiii își planifică drumul către maturitate, ele sunt, de departe, cele mai importante abilități de viață  care li se predau.

Evident nu înseamnă că părinții trebuie să aibă încredere oarbă în profesorii copiilor lor; dar copiii fac greșeli și, atunci când le fac, este vital ca părinții să-și amintească că beneficiile educaționale ale recunoașterii erorilor sunt un dar și nu înseamnă o abandonare a datoriei.

Din cartea doamnei dr. Judith Locke rezultă că an de an, cei mai buni elevi, cei care sunt cei mai fericiți și plini de succes în viața lor, sunt elevii cărora li s-a permis să eșueze și s-au simțit responsabili pentru greșelile lor.

Acest gen de abordare a educației copiilor constituie o provocare ce are puterea de a-i transforma pe aceștia din copiii de astăzi în adulții de mâine, inventivi, competenți și încrezători.

Acest mod de educație poate aduce multe picături de fericire pentru toți cei implicați: copii, părinți, bunici și profesori.

Don’t worry, be happy!

Surse:

1.www.theatlantic.com/national/archive/2013/01/why-parents-need-to-let-their-children-fail/272603/

2.matricea.ro/educatia-copiilor-si-protejarea-excesiva-relatia-dintre-hiperprotectie-si-anxietate-unde-este-granita-dintre-grija-si-exces/

3.theparentswebsite.com.au/judith-locke-case-parents-influencing-class-placements/

10 Oct

”De ce să dați bani pe psihoterapie dacă puteți asculta ‘Valsul’ lui sir Anthony Hopkins?”

„Muzica, tu ești tovarășul meu de zi și de noapte, la durere și la fericire. Tu ești apă răcoritoare în pustiul vieții mele.”

Rabindranath Tagore

 

Titlul de mai sus este o parafrază a locuțiunii compozitorului american Michael Torke “De ce să-ți cheltui banii pe psihoterapie dacă poți asculta Misa în Si minor”, în care el face referire la lucrarea lui Johann Sebastian Bach considerată a fi o sinteză a întregii sale creaţii.

Evident Valsul  marelui actor britanic nu se compară cu ampla lucrare a lui Bach dar ascultarea sa (posibilă și aici) poate transmite o stare reconfortantă de liniște asociată cu romantism.

Probabil că marea majoritate a oamenilor îndrăgesc muzica, indiferent de genul ei, pentru că ea ne mângâie sufletele în moduri profunde la care cuvintele singure nu pot ajunge.

Ea ne stârnește imaginația, ne revigorează corpurile și ne transformă stările de spirit. Ne poate înălța sau ne poate copleși cu emoție. Ne poate entuziasma și ne poate calma.

În acest sens s-a exprimat și compozitorul și interpretul american Billy Joel când a spus „Cred că muzica în sine este vindecătoare. Este o expresie explozivă a umanității. Este ceva de care suntem cu toții atinși. Indiferent din ce cultură am fi, toată lumea iubește muzica”.

Fără nicio îndoială, într-adevăr muzica  poate vindeca. Persoanele cu leziuni ale creierului cum ar fi, de exemplu, consecințele unui accident vascular cerebral, au avut succes cu terapia prin muzică.

Grație neuroplasticității, terapia prin muzică poate activa creierul folosind noi circuite neuronale. De multe ori sunt ocolite zonele deteriorate, permițând oamenilor să recâștige posibilitățile de mișcare sau vorbirea.

În aceste cazuri, muzica oferă oamenilor noi șanse să se miște și să vorbească făcând schimbări în structura creierului.

(Neuroplasticitatea sau Plasticitatea creierului  constă în capacitatea sistemului nervos de a-și modifica structura și funcțiile de-a lungul vieții, pentru a se adapta la condițiile și stimulii la care suntem expuși. Neuroplasticitatea este o abilitate specifică mai ales cortexului, adică învelișului exterior al creierului. Neuroplasticitatea are loc: (1) în cadrul dezvoltării creierului în primii ani de viață, când au loc primele procesări ale informațiilor senzoriale și creierul se organizează; (2) ca mecanism adaptativ pentru a compensa pierderea unei funcții sau a maximiza funcțiile rămase după o traumă; (3) pe tot parcursul vieții, sub influența mediului extern, respectiv sub influența experiențelor și acțiunilor unei persoane precum și ori de câte ori aceasta învață ceva nou.)

Studiile au arătat, de asemenea, că terapia prin muzică poate reduce cortizolul, adică hormonul de stres. De asemenea ea poate crește dopamina care este hormonul plăcerii. Terapia prin muzică poate îmbunătăți rata inimii și a respirației și poate reduce anxietatea și durerea la pacienții cu cancer.

În domeniul psihologiei, muzica a fost folosită pentru a ajuta persoanele care suferă de depresie și tristețe. Totodată muzica poate fi vindecătoare  pentru copiii cu dizabilități de dezvoltare.

Există numeroase mărturii și dovezi privind virtuțile vindecătoare ale muzicii. Poate fi neașteptat dar acest context oferă prilejul omagierii celui care a fost marele nostru George Enescu, unul dintre muzicienii care a intuit virtuțile vindecătoare ale muzicii.

Sunt încărcate cu mare emoție mărturiile persoanelor vrăjite de noblețea maestrului. În însemnările unei profesoare, care îl văzuse la spitalul instalat în clădirea Școlii Centrale din București, în timpul primului război mondial, se arată:

„[…] Nu vom uita niciodată că, printre cei dintâi care au alergat la spitalul Crucii Roșii de la Școala centrală, […] a fost și George Enescu, care, cu o minunată simplicitate, cu bluza și cu șorțul de brancardier, ridica pe răniții ce se descărcau din automobilele ce soseau mereu, cărându-i în sala de operație și înapoi în sălile spitalului. Surprinderea mea a fost așa de mare, încât necrezându-mi ochilor, am întrebat și pe alții dacă acel pe care îl vedeau muncind așa era marele maestru. Și slujba aceasta umilă a făcut-o zilnic, luni de-a rândul […] Brancardierul se schimba apoi în neîntrecutul violonist care, în orele de după amiază, fermeca pe cei culcați între perne; iar alteori aceleași mâini binecuvântate […] bărbiereau pe bieții noștri răniți”.

În septembrie 1916, Crucea Roșie a României îl numește pe George Enescu președintele echipelor artistice organizate la inițiativa sa. Peste ani, compozitorul Mihail Jora, rănit în timpul războiului, urma să dezvăluie emoția trăită în toamna anului 1916, când maestrul Enescu i-a redat, în clipele acelea grele, dorința și voința de a trăi:

„ […] În clipa în care trupul meu însângerat era introdus în sala de concert, te-ai așezat la pian și într-o tăcere de mormânt ai executat cele dintâi măsuri ale Nopții mele de vară. Zguduit de o emoție neașteptată, am fost podidit de lacrimi, ce n-au încetat nici după ce ți-ai luat vioara și ai cântat cum știi tu să cânți Sonata Primăverii de Beethoven  și câteva bucăți de Kreisler. N-aș putea să-ți explic puterea de reacțiune pe care vraja cântecului dumitale a produs-o atunci în sufletul meu. Atât pot să-ți spun, că ziua aceea de 8 noiembrie 1916 a fost hotărâtoare pentru mine. Mi-ai redat în clipele acelea dorința și voința de a trăi, pe care le pierdusem. Ai dat putere organismului meu să lupte contra răului ce-l năpădise fără putință de scăpare și m-ai înviat din morți […]”.

În concluzie, iubite cititorule, indiferent ce preferințe ai avea, gen Jerusalema, gen Simfonia a V-a (a destinului) sau orice alt gen, ascultă cât mai multă muzică pentru că, așa cum spune Andrea Bocelli, Muzica mi-e medicament, o modalitate de a aduce lumină în viaţa mea. N-aş putea trăi fără muzică.”

Iată o sursă de picături de fericire care funcționează și acum în vremuri de pandemie și nu trebuie să o ratăm!

Don’t worry, be happy!

 

Surse:
1.en.wikipedia.org/wiki/Music_therapy
2.psychcentral.com/lib/music-therapy-may-aid-brain-damaged-patients/

3.www.festivalenescu.ro/stiri/enescu-si-puterea-vindecatoare-a-muzicii-sale/

4.www.youtube.com/watch?v=M57Fi19vcSI

5.www.romedic.ro/neuroplasticitatea-0P34202

03 Oct

Vă vine a crede? Bârfitul poate fi benefic!

Arată-mi pe cineva care nu bârfește niciodată, și îți voi dovedi că acel om nu este interesat de cei din jurul său.”

Barbara Walters

 

În general bârfitul este considerat ca fiind o manifestare umană deplorabilă. Filosoful Greciei antice Teofrast ne-a lăsat următoarea părere despre bârfit: “… este năravul care te îmboldește să îi defăimezi pe ceilalți… Bârfitorul vorbește de rău prietenii și rudele, și nu-i iartă nici pe cei morți. Această comportare o numește sinceritate, spirit democratic și libertate, și nu are o mai mare desfătare pe această lume. Această poftă de bârfire îi supără pe oameni și îi scoate din sărite.”

Afirmația peste milenii a actriței Ingrid Bergman: „Nu regret nimic. Nu mi-aș fi trăit viața așa cum am făcut-o dacă mi-aș fi făcut griji despre ce va spune lumea” vine să completeze imaginea despre cât de proastă părere are lumea în general despre bârfit.

O celebritate a mass-mediei americane, Ann Landers, a caracterizat-o ca fiind „demonul fără chip care rupe inimile și distruge carierele”.

Talmudul îl descrie ca pe o „limbă cu trei direcții” care ucide trei persoane: naratorul bârfei, ascultătorul și persoana care este bârfită.

Și Blaise Pascal a observat, în mod justificat că „dacă oamenii ar ști cu adevărat ce au spus alții despre ei, nu ar mai rămâne patru prieteni în lume”.

Oricât de convingătoare par toate cele de mai sus, există o mulțime semnificativă de cercetări care sugerează că totuși bârfele pot fi în fapt benefice.

Acest lucru pare a fi o veste bună pentru că s-ar putea spune că bârfele sunt omniprezente. Copiii au tendința să bârfească de la vârsta de 5 ani iar bârfele în general, așa cum le definesc majoritatea cercetătorilor, adică discuția dintre cel puțin doi oameni despre alții care sunt absenți,  reprezintă aproximativ două treimi din conversațiile care se poartă în mod obișnuit.

În ciuda reputației proaste a bârfelor, o parte surprinzător de mică dintre ele – de la 3 la 4% – este de fapt rău intenționată. Dar chiar și acest procent mic poate aduce oamenii împreună.

Cercetătorii de la University of Texas și de la University of Oklahoma au descoperit că, dacă două persoane împărtășesc sentimente negative față de o a treia persoană, este posibil să se simtă mai aproape una de cealaltă decât în cazul în care amândouă ar nutri sentimente pozitive față de aceasta. Altfel spus, bârfa aduce oamenii mai aproape.

Bârfa poate să ne facă oameni mai buni. O echipă de cercetători olandezi a semnalat faptul că auzirea bârfelor despre alții i-a făcut pe subiecții cercetării să devină mai reflexivi; bârfele pozitive au inspirat eforturi de auto-îmbunătățire, iar bârfele negative i-au făcut pe oameni mai mândri de ei înșiși.

Într-un alt studiu, participanții au afirmat că după ce au auzit o bârfă negativă, au avut șanse mai mari să afirme că au învățat o lecție din aceasta.

Bârfa negativă poate avea, de asemenea, un efect prosocial asupra celor care sunt bârfiți. Cercetătorii de la Stanford și UC Berkeley au descoperit că, oamenii care au fost excluși dintr-un grup din cauza reputației de a fi egoiști, și-au revizuit manierele încercând să recâștige aprobarea oamenilor de care se înstrăinaseră.

De departe, cea mai pozitivă evaluare a bârfelor, o avem de la antropologul și psihologul britanic, specialist în comportamentul primatelor, Robin Dunbar (Robin Ian MacDonald Dunbar este în prezent șeful grupului de cercetare în domeniul neuroștiințelor sociale și evolutive la Departamentul de Psihologie Experimentală de la Universitatea din Oxford).

După părerea sa, strămoșii noștri primați s-au angajat, pecetluind această angajare prin zgârieturi pe corpurile lor, să se îngrijească și să se apere reciproc în caz de atacuri ale prădătorilor. Dar pe măsură ce hominizii au devenit mai inteligenți și au socializat mai mult, grupurile lor au devenit prea mari pentru a se uni prin această modalitate. Acesta este momentul când a intervenit limbajul – și bârfele.

Dunbar susține că discuțiile inactive cu și despre ceilalți au dat oamenilor timpurii un sentiment de identitate comună și i-au ajutat să devină mai conștienți de mediul lor, ducând astfel la o funcționare complexă, superioară care a produs în cele din urmă astfel de glorii ale civilizației precum cei pomeniți, Pascal și Ann Landers.

În concluzie, iubite cititorule, nu mai pune la inimă bârfele care te au ca subiect, bucură-te că stârnești interesul celorlalți, adoptă atitudinea lui Ingrid Bergman și vei avea parte de multe picături de fericire.

Don’t worry, be happy!

 Surse:

1.getpocket.com/explore/item/gossiping-is-good

2.www.psychologicalscience.org/news/gossiping-is-good.html

26 Sep

“Există o fisură în toate, așa intră lumina”

„Viitorul este ceva pe care cei mai mulţi îl iubesc abia după ce a devenit trecut.”

William Somerset Maugham

 

De ce fiecare an, dar mai ales 2020, este resimțit ca fiind mai rău decât cei trecuți?

În anul 2020 multă lume a devenit dependentă de veștile proaste și nu se poate opri din verificarea știrilor despre pandemie, despre ciocniri cu organele de ordine, despre protestele ce au loc, despre teoriile conspirației sau despre politică.

La fiecare 10 minute apare o nouă postare de acest gen pe diversele rețele de pe Internet. Drept consecință, oamenii în cauză nu pot să se concentreze pe nimic altceva pentru că tot timpul le stă capul la verificarea ultimelor actualizări.

Această manifestare își are rădăcinile în dezvoltarea evolutivă a omenirii. Poveștile înfricoșătoare și știrile despre pericol stârnesc anxietatea. Ele pun creierul în alertă, fapt care pentru strămoșii noștri hominizi a fost un avantaj pentru că i-a protejat de prădători și dezastre naturale.

Acum însă ne fac să “scormonim” la nesfârșit rețelele sociale și de știri pentru a fi la curent cu cele mai recente amenințări. Pentru că dorim să ne simțim pregătiți, devenim dependenți de actualizări și lumea ne pare mult mai rea decât a fost vreodată până acum.

O mulțime de tragedii care se întâmplă în lumea actuală ne țin lipiți de ecranele noastre. Pandemia a ucis aproape 1 milion de oameni în întreaga lume până în ultimele zile ale lui septembrie – și acest număr continuă să crească. În lume au avut loc o serie de incendii de pădure, uragane în Atlantic, roiuri de lăcuste în Africa de Est și o explozie chimică masivă care a distrus portul Beirut, a ucis cel puțin 190 de oameni și a provocat daune de până la 15 miliarde de dolari. Protestele împotriva brutalității poliției au adus milioane de oameni pe străzile din întreaga lume.

De parcă toate acestea nu ar fi fost suficiente, 2020 este, de asemenea, un an electoral în mai multe țări, printre care și țara noastră și știm cât de generatoare de dezbinări sunt asemenea evenimente.

Strămoșii noștri s-ar putea să nu fie de acord că 2020 este cel mai prost an înregistrat vreodată. Sigur, se întâmplă lucruri înspăimântătoare, dar multe dintre aceste lucruri s-au întâmplat și în trecut, inclusiv pandemia de gripă din 1918, în timpul căreia au murit 50 de milioane de oameni.

În plus, credința că civilizația este în declin este o tradiție la fel de veche ca civilizația însăși. De exemplu, în secolul al V-lea î.e.n. vechii greci se plângeau că democrația lor nu era ca pe vremuri. În zilele noastre, acest gen de credință a căpătat denumirea de „declinism” (convingerea că o societate sau instituție tinde spre declin) sau „prejudecata declinului”.

Pandemia a întunecat mult imaginea despre prezent și viitor dar și înainte de dezlănțuirea ei majoritatea românilor credeau deja că țara mergea la vale. Astfel, conform unui sondaj INSCOP, realizat în perioada 5 – 13 martie 2019, 72,8% dintre români considerau că direcția în care se îndreaptă România este greșită.

În cultura occidentală, potrivit cercetărilor dr. Carey Morewedge, profesor de marketing la Boston University, oamenii au tendința de a interpreta evenimentele prezente în mod negativ și tind să prefere trecutul pentru că amintirile noastre autobiografice sunt părtinitoare în sens pozitiv. Când ne gândim la trecut, avem tendința să ne amintim experiențele pozitive. Această manifestare se numește uneori „retrospecție roz” sau „favorizarea nostalgiei”.

„Îmi place mult să merg la jocuri de baseball și dacă mă gândesc bine, nu-mi amintesc vremurile în care echipa mea a pierdut”, spune Morewedge. „Judecăm trecutul numai după cele mai mari succese ale sale în schimb judecăm prezentul pe tot ce avem la dispoziție”.

Chiar și istoricii sau alți cronicari ai vremurilor au căzut adesea în capcana venerării unor versiuni irealist pozitive ale trecutului. Este suficient, cred, să ne amintim de Epoca de aur pe care am traversat-o în urmă cu câteva decenii pe care și acum o mai regretă unii.

În lumea psihologilor este unanim acceptat faptul că „consumul” excesiv de știri provoacă stres. Potrivit unui sondaj din 2017 al Asociației Psihologice Americane, respondenții care au ținut pasul cu ciclul de știri au raportat pierderea somnului, stres, anxietate, oboseală și alte simptome negative de sănătate mintală.

Același sondaj a constatat că până la 20% dintre americani își monitorizează în permanență fluxurile de pe rețelele sociale pentru actualizări, iar unul din 10 verifică știrile în fiecare oră.

Deși se pare că știrile de astăzi sunt mai șocante ca niciodată, nu este nimic nou în ideea că “consumul” de mass-media afectează în mod negativ percepția noastră asupra lumii.

De exemplu, în 1968 a început o anchetă ambițioasă la Școala de Comunicare Annenberg de la Universitatea din Pennsylvania. Studiul, condus de decanul școlii, George Gerbner, a găsit o corelație directă între timpul petrecut la televizor și probabilitatea ca privitorul să perceapă lumea ca fiind mai înspăimântătoare sau periculoasă, fenomen pe care l-a numit „sindromul răului mondial”.

Gerber a descoperit că telespectatorii care urmăresc emisiuni de televiziune violente consideră că violența este ceva obișnuit în realitate. Această constatare a fost conformă cu „teoria cultivării”, care a emis ipoteza că, cu cât oamenii urmăresc mai mult emisiunile TV, cu atât mai mult încep să creadă că televizorul reflectă realitatea și nu stilizări ale ei menite a produce efect dramatic, cum este în realitate.

Cercetările moderne au continuat să consolideze aceste idei. Legat de contextul actual, dr. Mesfin Awoke Bekalu, cercetător la Harvard University, ne avertizează să nu confundăm efectele rețelelor sociale cu cercetările anterioare asupra „consumului” de televiziune.

Spre deosebire de vizionarea televiziunii, care este o activitate pasivă, angajarea pe social media necesită participare activă, ceea ce înseamnă că studierea efectelor sale este mult mai complicată.

În sens pozitiv, rețelele sociale pot oferi utilizatorilor săi sprijin emoțional și social, pe care unii utilizatori l-au găsit indispensabil în timpul pandemiei. Dar rețelele sociale ne pot determina, de asemenea, să experimentăm „efectul de deplasare”, un fenomen în care activitatea mintală ia locul unei nevoi fizice umane.

„Rețelele de socializare deplasează interacțiunile sociale din viața reală, cum ar fi interacțiunile sociale cu persoane sau comunicarea familială”, spune Bekalu. „Schimbă chiar și activitățile de promovare a sănătății, cum ar fi exercițiul fizic și somnul.”

“Consumul” de rețele sociale poate deveni un ciclu de dependență și poate expune la unele capcane psihologice. Oamenii cărora pur și simplu le este frică „să lipsească” din rețea pot ajunge la o formă de oboseală ce duce la „epuizare digitală”.

„Pentru tineri, comparația socială ascendentă poate deveni o problemă”, spune Bekalu. „Tinerii se angajează adesea să se compare cu ceilalți, ceea ce duce foarte des la sentimente de inadecvare și stima de sine scăzută”.

Dar mai important decât timpul petrecut pe rețelele sociale este modul în care utilizatorii își petrec acel timp. Angajarea activă în conversații pozitive cu prietenii și membrii familiei poate îmbunătăți starea psihologică generală a cuiva.

În schimb, „pândirea” sau căutarea actualizărilor postate de prieteni sau străini fără angajarea în conversații, tinde să aibă efecte psihologice negative.

„Trebuie să fim atenți la tipul de rețea socială în care ne aflăm, cu cine comunicăm și ce tipuri de conținut consumăm”, avertizează Bekalu. „Rețelele sociale ne pot face să percepem prezentul ca fiind mai rău decât trecutul, dar acest lucru nu este adevărat pentru toată lumea.”

Pentru a obține controlul asupra “favorizării nostalgiei”, să luăm o imagine mai realistă a istoriei și s-o comparăm cu prezentul. Pandemia este înspăimântătoare, dar cel puțin nu suntem niște țărani medievali care se confruntă cu ciuma bubonică la fiecare colț fără să știe ce se întâmplă.

Prezentul ne înfățișează o serie de progrese în plan social și științific, iar echipele de cercetare din întreaga lume lucrează la vaccinuri împotriva COVID-19, un demers care nu ar fi fost posibil acum o sută de ani.

Și dacă nu am reușit să Vă îndepărtez gândul că acest an este cel mai întunecat, meditați la laitmotivul “Există o fisură în toate lucrurile, Aşa poate pătrunde lumina” din cântecul  Imn (“Anthem”) al lui Leonard Cohen (a fost un celebru poet, cântăreț și romancier canadian).

Sper că lumina va pătrunde și prin întunecimea anului 2020 și Vă va aduce până la urmă multe picături de fericire!

Don’t worry, be happy!

 

Surse:

1.www.nationalgeographic.com/science/2020/09/why-2020-feels-like-the-worst-year-ever/?utm_source=pocket&utm_medium=email&utm_campaign=pockethits

2.www.youtube.com/watch?v=6wRYjtvIYK0)

19 Sep

Ce fel de viață își doresc oamenii?

„Toată lumea vrea să trăiască pe vârful unui munte, fără să știe că adevărata fericire este în felul în care urci pantele abrupte spre vârf.”

Gabriel Garcia Marquez

 

În psihologie, o viață bună a fost de obicei conceptualizată în termeni de stare de bine hedonică sau eudemonică (hedonism = “concepție etică potrivit căreia scopul vieții este plăcerea, eliberarea de suferință” sau „tendință exagerată de a căuta plăcerea”; eudemonism = „concepție sau doctrină morală care consideră că scopul conduitei umane este fericirea, obținută însă printr-o viață dominată de rațiune și nu de plăceri efemere”).

O viață hedonică este lipsită de durere și zi de zi este plină de plăcere, calm, siguranță și seninătate.

O viață eudemonică este una virtuoasă și în mod consecvent, plină de sens.

Oamenii care spun că au o viață fericită au tendința să aibă în vedere bogăția materială și relațională.

Oare o viață hedonică sau una eudemonică constituie singurele opțiuni pentru o viață bună? Răspunsul este negativ pentru că, mai nou, există în conceptul de viață bună și o a treia posibilitate.

Această a treia posibilitate a fost evidențiată recent de dr. Lorraine Besser, profesor la Departamentul de filosofie de la Middlebury College și dr. Shigehiro Oishi, psiholog, profesor la University of Virginia care au publicat (în iunie 2020) în revista  Philosophical Psychology  rezultatele a două studii care au vizat răspunsul la întrebarea “Ce fel de viață își doresc oamenii?”.

Concluzia cercetărilor celor doi profesori a fost că există și posibilitatea unei vieți bazate pe ceea ce ei au denumit „bogăție psihologică”.

Conform acestui punct de vedere, o viață bună este o viață interesantă, variată și surprinzătoare – chiar dacă unele dintre surprize nu sunt neapărat plăcute ceea ce nu anulează ideea că este mai valoroasă decât simpla fericire.

Lucrurile care fac ca o viață să fie “bogată psihologic” pot de fapt să o facă mai puțin fericită în sensul acceptat în mod obișnuit motiv pentru care este îndreptățită și întrebarea dacă “este aceasta o viață pe care majoritatea oamenilor și-ar dori-o?”

La primul din cele două studii ale echipei celor doi profesori au luat parte 3728 de persoane din 9 țări (SUA, Japonia, Coreea de Sud, India, Norvegia, Singapore, Portugalia, Germania și Angola).

Participanții au fost rugați să descrie, cu propriile lor cuvinte, viața ideală pe care ar dori să o ducă. Apoi, li s-a cerut să indice, pe o scară cu 7 niveluri (1 = nu, deloc; 7 = foarte mult) gradul în care viața ideală pe care tocmai o descriseseră a fost caracterizată prin 15 termeni: „stabilă”, „confortabilă”, „simplă”, „fericită”, „plăcută”, „plină de evenimente”, „dramatică” , „interesantă”, „plină de surprize”, „bogată psihologic”, „semnificativă”, „împlinită”, „virtuoasă”, „cu simțul scopului”, „implică devotament”.

Primii cinci termeni au fost destinați să surprindă caracteristicile unei vieți fericite, următorii cinci o viață bogată psihologic, iar ultimii cinci o viață semnificativă.

În cele din urmă, participanții au fost rugați să indice, dacă ar trebui să aleagă una singură, care dintre cele trei vieți, fericită, semnificativă (adică o viață plină de sens) sau bogată psihologic, ar dori să o aibă.

Conform acestui studiu intercultural cu 9 națiuni au ales viața bogată din punct de vedere psihologic aproximativ 7-17% dintre participanți.

În al doilea studiu, la care au participat 1611 americani și 680 coreeni, s-a pus întrebarea “ce regretă cel mai mult în viața lor?” urmată de întrebarea „dacă ar putea anula sau inversa evenimentul regretabil, viața lor ar fi fost mai fericită, mai semnificativă sau mai bogată din punct de vedere psihologic?”.

Aproximativ 28% dintre americani și 35% dintre coreeni au declarat că viața lor ar fi fost mai bogată din punct de vedere psihologic.

Împreună, cele două studii oferă o bază acceptabilă pentru atribuirea statutului de dimensiune a unei vieți bune, bogăției psihologice.

O viață bogată psihologic se caracterizează cel mai bine prin varietate, noutate și interes spre deosebire de viețile hedonică sau eudemonică care ambele pot fi monotone și repetitive.

O persoană cu o slujbă constantă, poate chiar plină de satisfacții, căsătorită, fericită, cu copii, poate avea o viață hedonică și, în multe privințe eudemonică, dar nu neapărat o viață bogată în experiențe diverse.

Există studii recente care arată că oamenilor le displace atât de mult starea de plictiseală încât unii, mai degrabă decât să stea degeaba, sunt dispuși să-și facă un șoc electric dureros.

În contrast, “bogăția psihologică” îndeplinește nevoia de experiențe complexe și variate, de genul celor care schimbă viziunea oamenilor asupra lumii și locul lor în ea.

Rezultatele studiilor menționate arată că o viață bogată din punct de vedere psihologic este legată de o viață fericită și o viață semnificativă, dar este distinctă de acestea.

Unele dovezi empirice susțin afirmația că „bogăția psihologică” este legată în mod unic de evenimente noi, complexe (uneori, negative) care schimbă perspectiva în moduri în care celelalte două nu o fac. În plus bogăția psihologică implică deschidere și curiozitate.

„Bogăția psihologică” poate implica, cum am menționat, aspecte negative, inclusiv riscul potențial sau pericolul. Devine astfel clar de ce în general oamenii nu apreciază mai mult o viață bogată psihologic decât o viață hedonică sau eudemonică.

Cu toate acestea studiile au pus în evidență și faptul că viețile ideale ale majorității oamenilor nu sunt doar fericite sau semnificative, ci și bogate psihologic. Persoanele cu vieți bogate din punct de vedere psihologic, spre deosebire de ceilalți, experimentează intens atât emoții pozitive, cât și negative.

Dorința unor oameni de a avea o viață bogată psihologic poate merge dincolo de evitarea plictiselii până la acceptarea neașteptatului și chiar a tragicului, caracteristici ce conferă acestui mod de viață o putere transformatoare pe care viața hedonică sau eudemonică nu le pot avea.

Indiferent către ce fel de viață năzuiești, iubite cititorule, sper că ai parte de multe picături de fericire!

Don’t worry, be happy!

Surse:

1.www.wsj.com/articles/a-good-life-doesnt-mean-an-easy-one-11598623184?st=9tejsi4zcspikue&mod=pespckt9

2.psiho-bucuresti.ro/care-sunt-indicatorii-bogatiei-psihologice/

3.link.springer.com/article/10.1007/s42761-020-00011-z?error=cookies_not_supported

12 Sep

Știți că succesul creează dependență?

„Orice faci prea mult îţi creează un obicei şi o dependenţă: mâncat, dragoste, băut, muncit, mers la meci şi orice alt lucru care generează emoţii şi este făcut în mod repetat.”

Pera Novacovici

 

Urmărirea continuă a succesului distrage atenția de la activitățile și relațiile profund obișnuite care fac ca viața să aibă frumusețea ei.

Povestea cuiva a cărui căutare nesfârșită a succesului îl lasă permanent nesatisfăcut și incapabil de fericire poate fi asemănată cu situația deprimantă a alcoolicilor.

Dependența fizică îi menține pe alcoolici dedicați viciului lor, chiar dacă le distruge fericirea. Mulți alcoolici știu că ar fi mai fericiți dacă renunță dar ei iau decizia de a continua cu băutura, alegând acea atracție intensă și ciudată față de alcool în locul unei “banale și simple fericiri”.

Deși nu este o dependență medicală clasică, pentru mulți oameni succesul are proprietăți de dependență. Într-o anumită măsură lauda stimulează neurotransmițătorul dopamină (compusul chimic din creier care afectează emoțiile, mișcările și senzațiile de plăcere), care este implicat în toate comportamentele de dependență. (Acesta este practic modul în care și rețelele sociale îi țin pe oameni legați: utilizatorii primesc o “lovitură” de dopamină din „like-urile” generate de o postare, făcându-i apoi să revină din nou și din nou, oră după oră.)

Succesul seamănă cu viciul prin efectul său asupra relațiilor umane. Oamenii își sacrifică legăturile cu ceilalți pentru adevărata lor dragoste – succesul.

Ei preferă să-și vadă de afaceri lucrând ore în șir și neglijând aniversări din familie sau alte evenimente. Unii renunță la căsătorie pentru cariera lor – ajung să fie „căsătoriți cu munca lor” – chiar dacă o viață de familie bună aduce mai multe satisfacții decât orice loc de muncă.

Mulți cercetători, printre care și psihologul clinician Barbara Killinger din Toronto, arată că, pentru a obține în continuare succese, oamenii își sacrifică de bună voie propria stare de bine prin suprasolicitare.

Aceștia preferă să fie speciali în loc să fie fericiți conform ideii că oricine poate face lucrurile necesare pentru a fi fericit – să meargă în vacanță cu familia, să se relaxeze cu prietenii – dar nu toată lumea poate realiza lucruri grozave.

Astfel aceste persoane “speciale” amână deliciile obișnuite de relaxare și timpul petrecut cu cei dragi până “după” un anume proiect. Dar, bineînțeles, acel “după” nu pare să sosească niciodată.

Dorința de succes poate fi inerentă naturii umane. Părintele psihologiei americane, William James, a remarcat odată: „Nu suntem doar animale sociabile, cărora ne place să fim la vederea semenilor noștri, dar avem o înclinație înnăscută de a ne face remarcați și de a fi observați favorabil de către cei de felul nostru”. De remarcat faptul că succesul ne face atrăgători pentru ceilalți (asta până ajungem să ne distrugem căsniciile).

Dar a fi special nu este ceva ușor de realizat. În afară de cazul unor vedete de pe la televiziuni și alte vedete accidentale, succesul este o muncă brutală și necesită sacrificii.

În anii 1980, medicul Robert Goldman a descoperit că peste jumătate dintre atleții aspiranți la titluri ar fi dispuși să ia un medicament care să-i omoare în cinci ani în schimbul câștigării competițiilor cum ar fi „decathlonul olimpic” la care s-au înscris astăzi.

Cercetările ulterioare au constatat că până la 14 la sută dintre performerii de elită ar accepta o afecțiune cardiovasculară fatală în schimbul unei medalii olimpice de aur.

Succesul necesită o muncă de Sisif și majoritatea oamenilor nu se simt niciodată „suficient de reușiți”. Perioada de vârf durează doar o zi sau două, iar apoi se trece la următorul obiectiv.

Psihologii numesc asta “bandă de alergat hedonică”, în care satisfacția dispare aproape imediat și trebuie să trecem la următoarea recompensă pentru a evita sentimentul de rămânere în urmă. Acesta este motivul pentru care atât de multe studii arată că oamenii de succes sunt aproape invariabil geloși pe cei care au mai mult succes.

Ei ar trebui să coboare de pe bandă dar renunțarea nu este ușoară când este vorba de dependență. Pentru persoanele dependente de substanțe, retragerea poate fi o experiență agonizantă, atât din punct de vedere fizic cât și psihologic. Anxietatea și depresia sunt foarte frecvente după ce se renunță la consumul de alcool.

Persoanele dependente de succes care renunță la obiceiurile lor experimentează și un fel de sevraj. Cercetările arată că depresia și anxietatea sunt frecvente în rândul sportivilor de elită după încheierea carierei. De exemplu, sportivii olimpici suferă de „melancolie post-olimpică”.

„Nefericit  este cel care depinde de succes pentru a fi fericit”, a scris Alex Dias Ribeiro, fost pilot de curse de Formula1din Brazilia. „Pentru o astfel de persoană, sfârșitul unei cariere de succes înseamnă “capătul liniei”. Destinul său este să moară de amărăciune sau să caute mai mult succes în alte cariere și să continue să trăiască din succes în succes până când va cădea mort. În acest caz, nu va exista viață de după succes.”

Arthur C. Brooks, profesor de practică a conducerii publice la Harvard Kennedy School, este de părere că “există multe lucruri pe care le puteți face pentru a vă readuce pe calea pe care să urmăriți fericirea în loc de succes, indiferent unde vă aflați în călătoria prin viața voastră.”

Pentru cei care se află în vârful carierei sau “dacă încercați să priviți succesul în oglinda retrovizoare” el sugerează luarea în considerare a trei pași.

Primul pas este recunoașterea faptului că, oricât de plin de succes ai fost, ești sau speri să fii în viața și munca ta, adevărata fericire nu o vei găsi pe “banda de alergare hedonică” din viața ta profesională.

O vei găsi în lucruri extrem de obișnuite ca de exemplu să te bucuri de o plimbare sau de o conversație cu cineva drag, în loc să prestezi ore suplimentare de muncă.

Acest lucru este extrem de dificil pentru mulți oameni. Pentru cei care și-au petrecut viața venerând munca grea și străduindu-se să îi depășească pe ceilalți se manifestă aproape ca o recunoaștere a înfrângerii.

O mare parte a modului în care oamenii măsoară succesul o constituie comparația socială dar cercetările arată clar că “goana” după succes elimină satisfacția vieții.

Al doilea pas înseamnă remedierea relațiilor pe care le-ați compromis în numele succesului. Evident acest lucru este complicat. „Îmi pare rău că am ales ședințele obositoare ale consiliului de administrație – pe care nici măcar nu mi le amintesc acum – în locul recitalurilor tale de balet” ar putea fi un exemplu de atitudine.

Mai eficient este pur și simplu să începi să te manifești în sensul remedierii relațiilor. În cadrul lor, acțiunile vorbesc mai tare decât cuvintele, mai ales dacă cuvintele tale au fost destul de goale în trecut.

Ultimul pas este de a găsi valorile corecte ale succesului. Dacă vă stabiliți ca valori ale succesului numai recompensele lumești de bani, putere și prestigiu, vă veți petrece viața alergând pe “banda de alergare hedonică” și comparându-vă cu ceilalți.

Ar fi mult mai importante valori cum sunt credința, familia și prietenia. Se poate include și munca – dar nu munca de dragul realizării exterioare. Mai degrabă, ar trebui să fie munca care îi servește pe ceilalți și oferă un sentiment de însemnătate personală.

Succesul în sine nu este un lucru rău la fel cum nici vinul nu este un lucru rău. Ambele pot aduce vieții distracție și dulceață. Dar ambele devin tiranice atunci când sunt un substitut al relațiilor și iubirii, relații și iubiri care ar trebui să fie în centrul vieții noastre și nu o completare.

Sper, iubite cititorule, că ai parte de multe picături de fericire pentru că plasezi în centrul existenței tale iubirea și nu succesul.

Don’t worry, be happy!

Sursa:

www.theatlantic.com/family/archive/2020/07/why-success-wont-make-you-happy/614731/

05 Sep

„Toată lumea are zile în care se simte mai optimist sau mai pesimist”

„Și optimistul, și pesimistul contribuie la societate. Optimistul a inventat avionul, pesimistul a inventat parașuta.”

George Bernard Shaw

Probabil că mulți dintre noi suntem preocupați de faptul că suntem optimiști sau pesimiști și asta mai ales acum în vremuri de pandemie.

Știrile și grijile care ne lovesc continuu s-ar putea să ne îndrepte către răspunsul că optimiștii vor încasa pe termen lung o lovitură? Este însă interesant că experții sunt de altă părere.

Dar înainte de a vedea părerea unora dintre ei, cum putem afla dacă suntem optimiști sau pesimiști?  Lucrurile sunt foarte simple. Alegeți una dintre variantele A sau B de mai jos:

A. Mă aștept să mi se întâmple mai multe lucruri bune decât lucruri rele.

B. Rar mă bazez pe lucruri bune care să mi se întâmple.

Persoanele care se identifică mai mult cu A, sunt optimiste iar cele care se identifică mai mult cu B sunt pesimiste.

Cu toate acestea lucrurile nu sunt chiar așa nete. Probabil că multă lume se încadrează între cele două variante.

În acest sens psihologul dr. William Chopik, profesor la Michigan State University  spune: „Există o mulțime de oameni care au dreptate să se simtă bine în mijloc, unde sunt optimiști cu privire la unele lucruri, pesimiști cu privire la alte lucruri”.

O parte din motivul pentru care cineva înclină mai mult către una sau cealaltă dintre variante este genetică. Un studiu realizat pe 500 de perechi de gemeni, a constatat că în proporție de aproximativ 25% optimismul este moștenit.

„Dar apoi restul este modelat de lucruri care ți se întâmplă de-a lungul vieții tale”, spune Chopik. „Cum te-au tratat părinții? Cum au decurs relațiile cu prietenii? Ești sau ai fost un student bun? Ai avut mult succes în viața de până acum?”

Un alt factor important este vârsta. Chopik este co-autor al unui studiu recent care a implicat aproape 75.000 de oameni, cu vârste cuprinse între 18 și 104 ani. Conform studiului, în general, optimismul crește de-a lungul perioadei de tânăr adult, se aplatizează între 55 și 70 de ani și apoi scade.

„Mai devreme în viață, când ești adolescent sau la facultate”, spune profesorul Chopik, „investești foarte mult în a face carieră și a avansa în viață”. După aceea, urmează grija pentru familie și preocupări legate de hobby-uri. Aceste activități stimulează optimismul în sensul că induc starea generată de faptul că viața merge bine. „Un alt lucru este că te perfecționezi în anumite direcții. Devii o persoană mai competentă și asta ți-ar putea de asemenea crește și optimismul.”

Apoi, când încep să apară sănătatea precară și alte limitări ale vârstei, optimismul devine constant și în cele din urmă începe să scadă.

Optimismul prezice oarecum fericirea. Optimismul de acum înseamnă că probabil te vei angaja în comportamente care vor crea fericirea mai târziu. Profesorul Chopik spune că „oamenii pot fi în prezent nemulțumiți, dar pot fi totuși optimiști în ceea ce privește viitorul, că vor veni în cele din urmă zile mai însorite”.

Deși am fi tentați să credem că pandemia și alte crize ar provoca o scădere a optimismului, cercetătorii au descoperit că evenimentele semnificative unice nu pot afecta foarte mult modul cum stăm din acest punct de vedere.

Nașterea unui copil, moartea unui partener, primul loc de muncă, un diagnostic de cancer – conform studiului lui Chopik „nu prezic cu adevărat că oamenii vor deveni mai mult sau mai puțin optimiști”, spune el.

S-ar putea ca totul să se rezume la modul de gândire. Când se întâmplă lucruri bune, optimiștii ar putea considera că este vorba de un credit pentru a face o treabă mai bună. Când se întâmplă lucruri rele, ei ar putea da vina pe întâmplare.

„Optimiștii s-au convins că până și cel mai rău lucru din viață are o parte bună”, spune Chopik. Pe de altă parte, psihologul Ted Schwaba, doctorand la University of California, co-autor al studiului menționat, spune că „toată lumea are zile în care se simte mai optimist sau mai pesimist”. Deși pandemia poate fi într-adevăr suficient de lungă și șocantă pentru a crea o schimbare de durată în modul de gândire totuși „oamenii ar putea să-și revină”.

Este important să fim optimiști? La prima vedere optimismul contează pentru că motivează, după cum arată dr. William Chopik: „Dacă cred că ceva va funcționa, încerc să o fac.” Dar pe de altă parte, pesimismul te protejează. „Puteți evita o mulțime de situații care nu vor merge bine”, deși veți pierde cele care ar putea să meargă bine.

Optimismul ca factor de motivație pare să ne afecteze fizic. Julia Boehm, doctor în psihologie și profesor la Chapman University spune că „Dacă obiectivul tău este să fii sănătos și ești optimist în ceea ce privește atingerea acestui obiectiv, s-ar putea să alegi comportamente care să fie în conformitate cu obiectivul tău”, spune ea. Altfel spus: „Bun venit merelor!, La revedere prăjelilor!”

Arătând spre două studii (care au implicat peste 100.000 de participanți), pe care ea și alți cercetători le-au efectuat, Boehm spune: „Persoanele care sunt mai optimiste au un risc redus de a suferi boli cardiovasculare. Este mai puțin probabil să aibă atacuri de cord, mai puțin probabil să aibă accidente vasculare cerebrale și mai puțin probabil să moară din cauze cardiovasculare.” Motivul principal: „Persoanele care sunt optimiste tind să se angajeze în comportamente mai sănătoase, cum ar fi consumul de fructe și legume, să facă exerciții fizice în mod regulat și să nu fumeze.”

Chiar dacă munca lui Boehm sugerează că optimismul conduce la beneficii, „este cu siguranță posibil ca angajarea în comportamente sănătoase să influențeze, la rândul ei, nivelul de optimism al unei persoane”, spune ea.

Optimismul este, de asemenea, legat de relațiile romantice fericite, care conduc la o probabilitate redusă de a deveni afectat cognitiv, la mai puține zile de boală și la niveluri mai scăzute de durere. Oamenii mai optimiști tind să lucreze mai mult, se așteaptă să se pensioneze mai târziu și să economisească mai mulți bani.

Conform psihologului Schwaba: „Este, practic, o trăsătură aproape în totalitate bună”.

Dr. Lindsay Brancato, psiholog clinician și psihanalist american, spune că în activitatea practică a domniei sale, a constatat că optimismul oamenilor a fost „puțin mai întărit” de pandemie.

Cu toate acestea, potrivit doamnei Brancato există o linie de echilibru. Deasupra ei puteți „accepta faptul că lucrurile pot merge prost și să vă puteți pregăti pentru lucrurile care merg prost, dar totuși aveți speranță”. Dar „dacă sunteți blocat în acel loc unde nu puteți vedea nicio speranță, cred că este timpul să căutați ajutor”.

Dar, chiar și fără ajutorul unui terapeut, puteți înfrunta ceea ce vă așteptați să fie cel mai rău, „creând spațiu între ideile conștiente și automate pe care le aveți, punându-vă întrebări și obținând o perspectivă”, spune ea.

„Activități precum așternerea gândurilor pe hârtie sau meditația vă pot ajuta să priviți în interior și să reflectați la un punct de vedere mai pozitiv. De asemenea, ar trebui să vă reamintiți că totul este temporar, că viața nu este doar bună sau numai rea; ea le integrează pe amândouă și pe de altă parte este capabilă să reziste furtunii.”

Boehm sugerează, de asemenea, încurajarea optimismului folosind întrebarea: „Care este cel mai bun rezultat posibil pentru mine în viitor?” Gândiți-vă la posibile provocări și modalitățile concrete de a le depăși. La sfârșitul zilei, exersați recunoștința întrebându-vă ce a mers bine în acea zi. Fiți amabil cu ceilalți. „Pentru că, chiar și atunci când suntem în mijlocul unei pandemii, așa cum este cea de acum și lucrurile par scăpate de sub control, există întotdeauna ceva bun”.

Cu toții am avut multe proiecte dragi pentru acest an care însă nu au ajuns să se desfășoare așa cum am fi vrut dar asta le va face mai dulci și aducătoare de picături de fericire atunci când va veni în cele din urmă vremea lor.

Don’t worry, be happy!

Sursa:

www.washingtonpost.com/lifestyle/wellness/is-the-glass-half-full-your-age-might-affect-your-optimism-but-the-pandemic-may-not/2020/08/14/ec8d52d4-d290-11ea-8d32-1ebf4e9d8e0d_story.html

29 Aug

Este OK și dacă nu este OK!

Lucrurile nu sunt bune sau rele în sine. Gândirea noastră le face să fie astfel.”

William Shakespeare

 

Problema pozitivității nelalocul ei, adică “să fii mereu vesel ca un cintezoi”, vorba uneia dintre cititoarele postărilor mele, mi se pare una mai specială așa că o reiau. Ca urmare am încercat să găsesc păreri autorizate legate de cât de “toxică” poate fi pozitivitatea nefondată și cum putem să o evităm.

În aceste zile, în mijlocul unei pandemii furioase și a unor probleme sociale răspândite peste tot în lume, s-ar părea că platitudinile liniștitoare ar fi de neevitat. Ele se regăsesc în formulări de genul: „Privește partea plină a paharului!”; “Totul va fi bine!”; “Ar putea fi mai rău!” sau sloganul nostru național „Mai rău să nu fie!”

Trebuie să subliniez că nu am nimic de reproșat  celor care se sprijină pe astfel de fraze și sunt convins de buna lor intenție. Însă, în același timp, sunt convins că, la rândul lor, experții nu doresc decât să ne atenționeze că nu trebuie să se exagereze  cu tendința „transmiterii de vibrații pozitive”. După părerea lor, prea multă pozitivitate forțată nu este doar inutilă ci este de-a dreptul  toxică.

„Deși cultivarea unei mentalități pozitive este un mecanism puternic de adaptare, “pozitivitatea toxică” provine din ideea că cea mai bună sau unica modalitate de a face față unei situații proaste este de a o pune într-o lumină pozitivă și de a nu stărui pe partea ei negativă”, a spus dr. Natalie Dattilo, psiholog, director al departamentului de psihiatrie la Brigham and Women’s Hospital din Boston. „Ea rezultă din tendința noastră de a subestima experiențele emoționale negative și de a supraestima cele pozitive.”

Spre exemplu, să presupunem că fiind o zi călduroasă de vară avem puse la rece câteva sticle de bere. Dacă bem una, ea ne va face sigur să ne simțim mai bine dar dacă exagerăm, lucrurile pot să iasă rău. Sau, dacă încercăm să “băgăm pe gâtul” cuiva o bere atunci când persoana respectivă nu are chef de ea, în mod sigur nu o va face să se simtă mai bine, cu toată căldura de afară.

Datele statistice indică faptul că, alături de alte probleme de sănătate mintală, anxietatea și depresia, au crescut la niveluri istorice în ultimele luni. Ținând cont de asta, adăugarea de pozitivitate toxică la acest amestec de probleme nu duce decât la agravarea creșterii valurilor de emoții negative, împiedicând oamenii să lucreze într-un mod sănătos la problemele grave pe care le au, spun specialiștii.

Doamna psiholog Stephanie Preston, profesor la University of Michigan, a constatat că în ultima vreme „De departe, cea mai frecventă [frază] este „Este bine”… „Va fi bine ”. „Astfel afirmați că într-adevăr nu există momentan o problemă care trebuie rezolvată. Sunteți genul de persoană care exclude posibilitatea pentru mai multă meditație.”

După părerea doamnei Preston, specializată în probleme de empatie, altruism și modul în care emoțiile afectează comportamentul, „Este un comportament atractiv al oamenilor, care îi face să pară mai bine adaptați și mai populari cu semenii lor, așa că există o mulțime de motive pentru care oamenii doresc să pară sau să fie pozitivi”.

Evident, aici nu este vorba de oamenii care sunt cu adevărat entuziaști și optimiști.

„Este o problemă când oamenii se forțează să pară sau să fie pozitivi în situații în care acest lucru nu este natural sau când există o problemă care trebuie să fie abordată dar acest lucru nu este posibil dacă nu faceți față faptului că există suferință sau nevoi” mai spune doamna psiholog.

Un bun exemplu în acest sens îl constituie emoțiile negative care decurg din starea actuală a țării și chiar a lumii, stare care include multe suferințe și nevoi.

Negarea, minimizarea sau invalidarea emoțiilor negative prin presiune externă sau prin propriile gânduri pot fi „contraproductive și dăunătoare”, este de părere doamna dr. Dattilo. „Privirea „jumătății pline a paharului” în fața unor situații dramatice cum ar fi prezența bolii, lipsa unei locuințe, nesiguranța alimentară, șomajul sau nedreptatea rasială este un privilegiu pe care nu îl avem toți”, spune ea. „Astfel, lansarea mesajelor de pozitivitate neagă un sentiment real de disperare și lipsă de speranță și servesc doar la înstrăinarea și izolarea celor care se luptă cu asemenea probleme”.

Interiorizarea unor astfel de mesaje este dăunătoare.

Cercetările au arătat că acceptarea emoțiilor negative, mai degrabă decât evitarea sau respingerea lor, poate fi de fapt mai benefică pe termen lung pentru sănătatea mintală a unei persoane.

Un studiu din 2018 a testat legătura dintre acceptarea emoțională și sănătatea psihologică la peste 1.300 de adulți și a constatat că persoanele care evită în mod obișnuit să recunoască emoțiile dificile pot ajunge să se simtă mai rău.

„Oamenii care tind să nu-și judece sentimentele, nu gândesc despre emoțiile lor ca fiind bune sau rele, nu încearcă să evite sau să pună distanță între ei și emoțiile lor, acești oameni au tendința de a avea în general o sănătate mintală mai bună”, spune psihologul dr. Brett Ford, profesor la University of Toronto, autorul principal al studiului.

Dorința disperată de a fi fericiți, îi poate lăsa pe oameni să experimenteze ceea ce Ford numește o „meta-emoție” sau „o emoție despre o emoție”. “Acea meta-emoție este adesea dezamăgitoare,” a spus ea, „pentru că nu ești atât de fericit pe cât vrei să fii.”

Potrivit specialiștilor există o serie de moduri de a aborda sentimentele negative, fără a cădea în pozitivitate toxică.

Dr. Jaime Zuckerman, psiholog clinician în Philadelphia, recomandă tehnici de mindfulness, adică conștientizarea moment cu moment a gândurilor, emoțiilor, senzațiilor corporale și a mediului înconjurător asociată cu acceptarea gândurilor și emoțiilor, fără a le judeca, fără a le denumi „bune” sau „rele”. Aceste tehnici permit oamenilor să conviețuiască cu emoțiile lor.

„Nu este nevoie să te grăbești să faci ceva pentru a ieși din momentul prezent”, spune Zuckerman. „De fapt, cu cât faci asta mai mult, cu atât vei simți mai mult disconfort și anxietate. Este OK să nu te simți bine și este OK să nu știi ce să faci cu tine în acel moment.”

De asemenea ea a încurajat oamenii să-și stabilească obiective personale concentrate pe comportamente în loc să fie concentrate pe sentimente.

Dr. Zuckerman a avertizat privitor la posibilitatea resimțirii unei presiuni pentru a aborda unele sarcini, precum alegerea unui nou hobby sau învățarea unei limbi străine, activități mult promovate pe social media de când bântuie pandemia. În același timp unii oameni s-au grăbit să reformuleze carantina provocată de coronavirus ca pe o experiență pozitivă.

“A te aștepta ca aceste vremuri de pandemie să te facă mai bun și să te schimbi înseamnă pozitivitate toxică”, a spus ea, remarcând totodată că: “Nu este nimic greșit în a încerca să profiți cât mai mult din acest moment dar să faci tot ce este mai bun din el este diferit de pozitivitatea toxică. A profita din plin este să accepți situația așa cum este ea și să faci tot ce este posibil cu ea, în timp ce pozitivitatea toxică este evitarea faptului că ne aflăm într-o situație cu adevărat proastă.”

Cred că toate argumentele înșirate sunt suficiente ca să ne străduim să scăpăm de „pozitivitatea toxică” și să abordăm cu realism problemele cu care ne confruntăm, evitând astfel mari dezamăgiri și câștigând, de ce nu, picături de fericire!

Don’t worry, be happy!

 

Surse:

1.www.washingtonpost.com/lifestyle/wellness/toxic-positivity-mental-health-covid/2020/08/19/5dff8d16-e0c8-11ea-8181-606e603bb1c4_story.html?utm_source=pocket&utm_medium=email&utm_campaign=pockethits

2.petrebarlea.com/pozitivitatea-toxica/

22 Aug

Emoțiile înăbușite sau ignorate devin mai puternice!

Păstrează-ți emoțiile pentru lucrurile care le merită.”

Titu Maiorescu

 

Ce anume determină felul în care iubim, trăim, ne creștem copiii și poate și cum conducem mașina? Răspunsul la această întrebare ni-l oferă doamna dr. Susan David, psiholog la Facultatea de Medicină Harvard, autoare a nenumărate articole și cărți. Bestseller-ul domniei sale Agilitatea emoțională” a apărut și în limba română la mai multe edituri.

Felul în care relaționăm cu interiorul nostru determină totul. Din păcate, percepția standard a emoțiilor drept bune sau rele, pozitive sau negative, e rigidă iar rigiditatea în fața complexității e toxică. Avem nevoie de mai multă agilitate emoțională pentru a rezista și prospera cu adevărat.

Încercarea la nivel personal de a ne convinge că nu facem nimic greșit are o mare putere distructivă. De exemplu este posibil să avem episoade extrem de dureroase în viață când către exterior arborăm zâmbete și bravăm OK-ul stării de bine. Refuzul acceptării deplinei apăsări a durerii pare a fi o expresie a culturii care prețuiește asiduu pozitivitatea și în care lumea nu vrea să știe de existența durerii.

În urmă cu ceva vreme, când am intrat în contact cu unele teorii despre gândirea pozitivă, nu mă puteam obișnui cu gândul că întotdeauna trebuie să gândești pozitiv. Îmi puneam întrebarea cum poți fi pozitiv când de exemplu pierzi o persoană care îți este foarte dragă? Ce ar însemna într-un asemenea caz atitudinea pozitivă? Nu cumva trebuie să fii prefăcut și să mimezi starea de bine? În acest din urmă caz, te rupi de eu-l tău sau pentru ca acest lucru să nu se întâmple ajungi în situația de a te izola de lumea înconjurătoare, situație care amplifică durerea.

Soluția corectă, după părerea doamnei dr. David, este ca întotdeauna să ne prezentăm autentic inclusiv în fața suferințelor și durerilor. Este într-un fel drumul către ceea ce psihologii numesc agilitate emoțională.

Frumusețea vieții e inseparabilă de fragilitatea sa. Suntem tineri până nu mai suntem. Suntem sănătoși, până când un diagnostic ne îngenunchează. Singura certitudine e incertitudinea iar aceasta din urmă ne poate conduce la depresie.

Cu aproximativ 2 ani înainte de apariția pandemiei de COVID-19  Organizația Mondială a Sănătății arăta că depresia era singura cauză principală a incapacității la nivel global, depășind cancerul și bolile cardiace.

Tendința oamenilor e să se blocheze tot mai mult în reacții rigide față de emoțiile lor. În acest context, pe de o parte, ne-am putea gândi obsesiv la sentimentele noastre, împotmoliți în mințile noastre, deciși să avem dreptate iar pe de altă parte, ne-am putea reprima emoțiile, înlăturându-le și îngăduindu-le doar pe cele considerate justificate.

Legat de asta, doamna dr. Susan David arată că „În urma unui sondaj pe care l-am realizat cu peste 70.000 de oameni, am ajuns la concluzia că o treime dintre noi, fie ne facem procese de conștiință fiindcă avem așa-zise „emoții nepotrivite”, precum tristețea, furia sau chiar durerea, fie încercăm efectiv să înlăturăm aceste sentimente. Facem asta nu doar cu noi înșine, ci și cu cei pe care-i iubim, cu copiii noștri. Neintenționat, îi putem face să se jeneze să mai aibă emoții percepute negativ, sărim cu soluții și ratăm ocazia să-i ajutăm să perceapă aceste emoții drept inerent valoroase.”

După părerea domniei sale „Emoțiile normale, firești, sunt percepute acum drept bune sau rele, iar a fi pozitiv a devenit o nouă formă de corectitudine morală. Bolnavilor de cancer li se spune automat să rămână, pur și simplu, pozitivi, femeilor să nu mai fie nervoase și lista continuă. E o tiranie. E o tiranie a pozitivității. Și e cumplit. Inuman. Și ineficace. Și ne-o facem cu mâna noastră și le facem asta și altora. Dacă e ceva ce au în comun gândirea obsesivă, refularea și falsa pozitivitate, atunci e asta: toate sunt reacții rigide… dar negarea rigidă nu funcționează. Nu e durabil la nivelul individului, al familiei, al societății.”

Studiile asupra reprimării emoțiilor arată că dacă sunt înăbușite sau ignorate, ele devin mai puternice. Ți se poate părea că ai controlul asupra emoțiilor nedorite când le ignori dar de fapt, ele te controlează pe tine. Durerea internă iese întotdeauna la suprafață și drept urmare, toată lumea are de suferit: noi, copiii noștri, colegii noștri, comunitățile noastre.

Reprimând emoții normale pentru a adopta o pozitivitate falsă, ne pierdem abilitatea de a dezvolta priceperea să facem față lumii așa cum e, nu așa cum am vrea noi să fie.

Nu există oameni care nu se stresează niciodată, care nu suferă niciodată din dragoste sau nu resimt niciodată dezamăgirea care vine la pachet cu eșecul. Emoțiile dificile sunt înscrise în contractul nostru cu viața. Nu poți să ai o carieră cu rost sau să crești o familie sau să lași o lume mai bună în urmă fără stres și disconfort. Disconfortul e taxa de intrare într-o viață cu rost.

Dr. Susan David și-a pus întrebarea “Cum începem să desființăm rigiditatea și să adoptăm agilitatea emoțională?”

Studiile arată că acceptarea completă a tuturor emoțiilor noastre, până și a celor complicate, dificile, este baza tenacității, a prosperității și a fericirii adevărate, autentice.

Dar agilitatea emoțională nu e doar acceptarea emoțiilor. Doamna dr. David spune că, de asemenea, contează precizia: “În cercetările mele am descoperit că cuvintele sunt esențiale. Adesea, descriem sentimentele în grabă cu denumiri la îndemână. „Sunt stresat” e cea pe care o aud cel mai des. Dar e o diferență ca de la cer la pământ între stres și dezamăgire sau stres și bine-cunoscuta groază de a avea cariera nepotrivită. Când ne numim emoțiile cu precizie, suntem mai capabili să discernem cauza exactă a sentimentelor noastre… se activează potențialul de disponibilitate, cum îl numesc oamenii de știință și ne permite să luăm măsuri concrete.”

Emoțiile noastre se manifestă față de lucrurile de care ne pasă. Nu simțim emoții puternice față de ceva ce nu înseamnă nimic în universul nostru. Când suntem deschiși față de emoțiile dificile, suntem capabili să dăm naștere unor răspunsuri aliniate valorilor.

Ne putem recunoaște și valorifica emoțiile fără să fie nevoie să ascultăm de ele. De exemplu, este posibil să ne înfuriem când auzim  anumite știri dar asta nu înseamnă că vom și întreprinde ceva concret legat de ele.

Noi stăpânim emoțiile, nu ele pe noi. Cum se manifestă asta în practică? Doamna dr. Susan David ne povățuiește: „Când simți o emoție puternică, dificilă, nu te grăbi către soluții emoționale. Învață-i contururile, fii prezent în jurnalul inimii. Ce încearcă emoția să-ți transmită? Și încearcă să nu zici „sunt”, ca în „sunt nervos” sau „sunt trist”. Când spui „sunt”, sună ca și cum tu ai fi emoția în vreme ce tu ești tu, iar emoția e o sursă de date. În schimb, încearcă să observi sentimentul așa cum e: „Observ că mă simt trist.” sau „Observ că mă simt nervos”. Astea sunt aptitudini esențiale pentru noi, pentru familiile și comunitățile noastre. Și sunt vitale și la locul de muncă.”

Diversitatea nu înseamnă doar oameni ci și ce e în interiorul lor, inclusiv diversitatea emoțiilor. Cele mai agile și rezistente persoane sunt formate pe deschiderea către emoțiile umane firești. Asta e ceea ce ne permite să zicem: „Ce-mi transmite emoția?”, „Ce acțiune mă apropie de valorile mele?” „Care mă îndepărtează de valorile mele?”. Agilitatea emoțională e capacitatea de a-ți întâmpina emoțiile cu curiozitate și compasiune și mai ales e curajul de a lua măsuri aliniate valorilor tale.

„Percepându-te”, spune doamna Susan David, „ești capabil și să-i vezi pe alții, singura cale durabilă de urmat într-o lume fragilă și frumoasă.”

Acest sfat și toate celelalte sper să-ți folosească, iubite cititorule, ajutându-te să ai parte de nenumărate picături de fericire!

Don’t worry, be happy! 

Sursa:

www.ted.com/talks/susan_david_the_gift_and_power_of_emotional_courage/transcript#t-18301