04 Jul

Aveți grijă, în aceste vremuri de pandemie ne paște epuizarea totală!

„Sănătatea este o comoară pe care puţini ştiu să o preţuiască, deşi aproape toţi se nasc cu ea.”

Hipocrate

 

Semnalul de alarmă din titlu se referă la starea de epuizare emoțională, mintală și fizică provocată de stresul prelungit, stare cunoscută sub denumirea de “sindrom burnout”.

S-ar putea să dăm de persoane care să se întrebe „De ce am fi atât de stresați?”  Mă refer aici la acele persoane care refuză măsurile de autoprotejare și uneori chiar fac comentarii de genul: “Nu văd de ce trebuie să port mască. Eu nu cunosc și nu am văzut pe nimeni care să se fi îmbolnăvit de COVID-19.  Răspunsul la o asemenea atitudine ar fi simplu: Nici curentul electric nu l-ați văzut niciodată dar de aceea nu vă băgați degetele în priză.”

Realitatea dură este că pandemia cu consecințele sale ne asaltează de câteva luni și nu este de mirare că mulți dintre noi sunt probabil deja pe cale de epuizare dacă nu sunt deja epuizați total.

Stadiile epuizării totale includ o primă etapă în care persoana afectată dedică timp și energie suplimentară pentru a face față stresului.

Urmează o etapă în care se încearcă unele strategii de atenuare când persoana, mai agitată decât de obicei, încearcă încă să jongleze cu problemele.

Stadiul următor este cel de stres cronic, stadiu în care oamenii au o perioadă grea în care încearcă să facă față stresului izolându-se și căutând tot felul de modalități de a se detașa de ceilalți.

Ultimul stadiu este cel de epuizare completă care se manifestă prin tulburări de somn și de digestie, senzație de sfârșeală și de scădere a randamentului profesional, scăderea capacității de dialog și de interacțiune cu cei din jur, senzație de goliciune sufletească.

Mai la începutul pandemiei, când s-au luat măsurile de izolare la domiciliu, mulți dintre noi au pornit cu câteva săptămâni ambițioase, făcându-și planuri mari referitor la cum să-și petreacă perioadele, pentru mulți de singurătate. Urma să învățăm tot felul de lucruri noi (să coacem, să tricotăm, să programăm…). Însă după câteva săptămâni de a încerca să jonglăm cu carantina lucrând sau făcând școală de acasă acceptând chiar și ideea eventualității de a pierde locul de muncă, am ajuns să fim blocați într-o fază a stresului cronic.

În momentul de față starea psihică nu prea are șanse să se îmbunătățească, cu toate măsurile de relaxare care s-au luat, pentru că ele nu par să ne conducă spre vreun liman.

În acest context, este firesc să căutăm soluții. Asemenea soluții ne oferă și doamna dr. Sheryl Ziegler, psiholog, care este de părere că “există strategii pe care le putem folosi, chiar și într-o eră de distanțare fizică și temeri omniprezente cu privire la sănătatea și siguranța noastră”.

Redau în cele ce urmează câteva dintre recomandările dr. Ziegler pentru evitarea epuizării.

1.Cunoaște semnele epuizării!  Persoanele care sunt epuizate sunt deseori detașate de ceilalți, se simt vlăguite, le lipsește energia obișnuită și se simt incapabile să facă față stresului. De asemenea, de multe ori apar simptome fizice, cum ar fi durerile de cap sau durerile de stomac. După cum subliniază dr. Ziegler, este normal să fii stresat și neliniștit, având în vedere tot ce se întâmplă, dar numai pentru că acest stres este de înțeles nu înseamnă că nu există modalități de a-i face față.

2.Rămâi conectat cu ceilalți! Faptul că suntem nevoiți să practicăm distanțarea fizică nu înseamnă că nu putem fi creativi pentru a rămâne conectați cu ceilalți. Când vine vorba de prevenirea epuizării, conexiunile sociale puternice sunt esențiale. După cum sugerează dr. Ziegler, pe lângă prieteni și familie, și comunitățile online ar putea avea răspunsuri la problemele tale.

3.Schimbă-ți standardele! Este bine să reduci numărul de ore de muncă zilnice și să spui nu sarcinilor suplimentare. După cum subliniază dr. Ziegler, pentru a face totul, pur și simplu nu ne ajung orele unei zile. Având în vedere constrângerile la care suntem supuși, este important să fim selectivi cu privire la ceea ce ne asumăm și putem realiza.

4.Stabilește-ți limitele proprii! În aceste vremuri limitele sunt foarte importante. Stabilirea acestor limite te poate ajuta să-ți faci volumul de muncă și viața personală un pic mai ușor de gestionat. Este bine să spunem nu unor lucruri, să ne ajustăm așteptările și să acordăm prioritate la ceea ce este cel mai important.

5.Programează-ți timp și pentru tine! Dacă în calendarul tău stabilești o întâlnire, faci tot posibilul să fii punctual. Dar la fel de importantă este și grija pentru tine, indiferent sub ce formă o faci. Ține cont și de părerea doamnei dr. Ziegler: „Când suntem stresați, avem tendința de a nu ne ocupa de lucruri sănătoase pentru noi înșine.”

6.Fă o schimbare de mediu! Chiar și mici schimbări de mediu ne pot ajuta să nu ne simțim copleșiți. Acest lucru ar putea fi ceva foarte simplu ca de exemplu mutarea din sufragerie în bucătărie sau mersul la o scurtă plimbare în jurul blocului. Având în vedere că acum suntem mult mai mult timp acasă, o mică schimbare a mediului va contribui mult în a ne ajuta să ne simțim împrospătați mintal.

7.Fă mișcare! După cum subliniază dr. Ziegler, există o legătură puternică între a fi activ și a menține o sănătate mintală bună:  „Oamenii trebuie să-și amintească că antrenamentul este bun pentru mintea lor”. Întrucât suntem mult mai sedentari decât de obicei, mișcarea ne poate ajuta să eliminăm unele dintre efectele schimbărilor abrupte din rutinele noastre. Chiar dacă ai doar zece minute, merită să le folosești pentru câteva exerciții fizice sau pentru o plimbare rapidă.

8.Acordă o mare atenție dietei zilnice! Statul acasă toată ziua, în perioade stresante, înseamnă mult mai multe gustări și mult mai multe alimente nesănătoase. Din păcate, deși pe termen scurt, căutarea unei pungi de chipsuri sau a unei cutii de înghețată pică bine, când vine vorba de echilibrarea stresului, dar aceste gustări mai mult strică decât ajută. Fii conștient de ceea ce mănânci și asta te va ajuta pe termen lung!

9.Trage câte un pui de somn revigorator! Dacă ai douăzeci de minute, trage un pui de somn pentru a-ți reface energia. Găsește un loc liniștit, setează alarma și fă tot posibilul pentru a te relaxa. Momentul potrivit pentru un pui de somn de 20 de minute este după-amiaza devreme, când concentrarea și capacitatea de a te concentra are de suferit. De menționat că 30-60 de minute te pot lăsa să te simți mai obosit decât atunci când ai adormit.

10.O preocupare colaterală te poate ajuta să ai totul sub control”! Dacă ești îngrijorat de securitatea locului de muncă – sau dacă ai fost concediat – dezvoltarea unei preocupări colaterale, pe care poate ai neglijat-o până acum, poate fi o modalitate productivă de a redobândi controlul asupra situației tale.

11.Listează-ți spaimele! La momentul actual, cu totul întemeiat, există în lume multe temeri și neliniști. Doamna dr. Sheryl Ziegler sugerează ca în loc să le înăbușim, să le enumerăm pe toate și apoi – asta este cel mai important – să stabilim strategii pentru cum le-am face față dacă ele s-ar întâmpla.

Ți-e frică să nu-ți pierdeți locul de muncă? Nu poți plăti chiria? Te îmbolnăvești și ai nevoie de cineva pentru îngrijirea copiilor tăi? Notează aceste temeri, apoi începe să-ți faci planuri. Doar actul în sine de a te gândi prin prisma acestor temeri te va ajuta să-ți recâștigi sentimentul de perspectivă și control.

 

În acest moment, lumea este un loc înfricoșător și stresant. Nu poate fi evitat acest lucru. Cu toate acestea, chiar și în mijlocul tuturor acestor griji și anxietăți, mai există acțiuni pe care le putem întreprinde pentru a ajuta la atenuarea celor mai grave efecte. Ajustați-vă așteptările, pregătiți-vă timpul și faceți tot ce vă stă la dispoziție pentru a vă păstra sănătatea pe termen lung. Pentru că va fi o durată lungă!

În acest context cred că rețeta picăturilor de fericire ne-o oferă scriitorul canadian Robin Sharma: Ai grijă de tine. În fiecare zi fă ceva să îți bucure mintea, trupul și spiritul. Acestea sunt acte esențiale de autorespect și iubire față de sine.”

Don’t worry, be happy!

 

Surse:

1.vitals.lifehacker.com/how-to-avoid-burnout-in-the-middle-of-a-pandemic-1843322169?utm_source=pocket&utm_medium=email&utm_campaign=pockethits

2.www.depresiv.ro/sindromul-burnout-epuizarea-emotionala-psihica-fizica/

27 Jun

„Dacă dragoste nu e, nimic nu e”

„Dragostea înseamnă să îți dai inima și sufletul întreg celui care ți le va zdrobi.”

Charles Dickens

 

Probabil ați recunoscut în titlu cuvintele cu care Marin Preda încheie ultimul său roman “Cel mai iubit dintre pământeni”. Dragostea este minunată și este necesară. Ea face viața frumoasă, palpitantă, colorată. Ne cresc aripi și entuziasmul ne însoțește pretutindeni.

Dacă contrazicem însă afirmația din titlu cu întrebarea “Dacă dragoste e, totul e?” putem ajunge la o altă concluzie: dragostea nu este suficientă.

Este adevărat că în cultura noastră, mulți dintre noi idealizăm iubirea. Considerăm că ea este un remediu extrem de bun pentru toate problemele vieții.

Filmele, poveștile și istoria noastră o sărbătoresc ca fiind obiectivul final al vieții, soluția finală pentru toate durerile și luptele noastre.

După această logică, dacă iubirea rezolvă totul, atunci de ce să ne mai obosim cu toate celelalte probleme?

Și pentru că idealizăm iubirea, o supraestimăm. Drept consecință, relațiile noastre plătesc un tribut. Când credem că „de tot ce avem nevoie este iubirea”, putem ajunge să ignorăm valori fundamentale precum respectul, smerenia și angajamentul față de oamenii de care ne pasă.

Dacă credem însă că „dragostea nu este suficientă”, atunci înțelegem că relațiile sănătoase necesită mai mult decât emoție pură sau pasiuni înalte. Înțelegem că există lucruri mai importante în viața noastră și în relațiile noastre decât pur și simplu să fim îndrăgostiți. Și succesul relațiilor noastre se bazează pe aceste valori mai profunde și mai importante.

Ideea că “dragostea nu este suficientă” are drept temei trei adevăruri dure despre dragoste.

1.Dragostea nu este echivalentă cu compatibilitatea.

Problema cu idealizarea iubirii este că ne determină să dezvoltăm așteptări nerealiste cu privire la ceea ce este de fapt iubirea și ce poate face pentru noi.

Aceste așteptări nerealiste sabotează în primul rând tocmai relațiile pe care le considerăm dragi.

Este posibil să ne îndrăgostim de cineva care nu ne tratează bine, care nu are același respect pentru noi ca noi pentru el/ea sau care are o viață disfuncțională către care riscăm să fim atrași și noi.

Este posibil să ne îndrăgostim de cineva care are ambiții diferite de ale noastre, obiective de viață care sunt în contradicție cu ale noastre sau care dețin credințe filosofice sau concepții despre lume care sunt în conflict cu propriul nostru simț al realității.

Este posibil să ne îndrăgostim de cineva care să ne exploateze pe noi și fericirea noastră.

Sunt nenumărate relațiile dezastruoase care s-au stabilit pe bază de emoție, ca urmare a unei “scântei” pe care cei doi și-au băgat-o în cap ca fiind o mare dragoste iar apoi, șase luni mai târziu, se ceartă ca la ușa cortului și se întreabă: „Unde am greșit?” Adevărul este că s-a mers greșit înainte de început.

Când cauți și întâlnești un partener, trebuie să folosești nu numai inima, ci și mintea. Este adevărat, vrei să găsești pe cineva care să-ți facă inima să bată mai repede, care să vadă în tine un Făt Frumos (o Ileana Cosânzeana). Dar  trebuie să evaluezi și valorile persoanei, modul în care se tratează pe ea însăși, modul în care îi tratează pe cei apropiați, ambițiile și viziunile sale despre lume în general. Dacă te îndrăgostești de cineva care este incompatibil cu tine nu vei avea parte de momente prea bune.

2.Dragostea nu îți rezolvă problemele de relație.

Nu este greu să ne imaginăm (probabil că mulți dintre noi cunosc asemenea cazuri) situații în care un EL și o EA, îndrăgostiți nebunește unul de celălalt, fără bani, cu familii care nu se suportă reciproc, nu au reușit să treacă de aceste opreliști.

Dragostea (care la urma urmei învinge tot, nu-i așa?) i-a făcut să creadă că niciunul dintre problemele menționate nu contează și că vor depăși problemele dar practic nu s-a întâmplat nimic în acest sens și s-au despărțit într-un mod urât.

Concluzia unei asemenea povești imaginare, bazată însă pe cazuri reale, este că deși dragostea te poate face să te simți minunat nu rezolvă de fapt niciuna dintre problemele tale de relație. Dacă baza de sub picioarele tale nu este stabilă și practică, acel val de creștere a emoției va veni în cele din urmă și o va spăla.

3.Iubirea nu merită întotdeauna să te sacrifici pe tine însuți.

Una dintre caracteristicile definitorii ale faptului că iubești pe cineva este că ești capabil să gândești în afara ta și a nevoilor tale proprii în favoarea unei alte persoane și a nevoilor ei.

În acest context ar trebui să avem în vedere două întrebări care par a fi ocolite: ce anume jertfești?  și merită să aduci jertfa respectivă?

În relațiile amoroase, este normal ca ambele persoane să-și jertfească ocazional propriile dorințe, propriile nevoi și timpul propriu, toate reprezentând lucruri care fac ca o relație să fie admirabilă.

Dar când vine vorba de sacrificarea respectului de sine, a demnității, a corpului fizic, a ambițiilor și a scopului vieții, numai pentru a fi cu cineva, aceeași iubire devine problematică.

O relație de iubire ar trebui să completeze identitatea noastră, nu să o deterioreze sau să o înlocuiască.

Dacă ne regăsim în situații în care tolerăm un comportament lipsit de respect sau abuz ceea ce facem în esență înseamnă că permitem iubirii noastre să ne consume și să ne anihileze și, dacă nu suntem atenți, ne va lăsa ca o cochilie a persoanei care am fost cândva.

Pentru ca să nu se întâmple asemenea rele, un sfat util pentru îndrăgostiți este următorul: „Tu și partenerul tău ar trebui să fiți cei mai buni prieteni”.

Cei mai mulți oameni privesc acest sfat în sens pozitiv: ar trebui să petrec timp cu partenerul meu, așa cum îl fac cu cel mai bun prieten; ar trebui să comunic deschis cu partenerul meu, așa cum o fac cu cel mai bun prieten; ar trebui să mă distrez alături de partenerul meu, așa cum o fac cu cel mai bun prieten.

Dar să nu uităm nici varianta negativă: Ai tolera comportamentele negative ale celui mai bun prieten la fel ca pe cele ale partenerului tău  ?

Să presupunem că găzduim sub acoperișul nostru pe cel mai bun prieten care însă a refuzat să-și caute un loc de muncă sau să plătească chirie, a cerut să-i gătești și uneori mai și țipă la tine. Ce șanse are această prietenie să dureze? Probabil că răspunsul unanim este: zero.

Însă în cazul îndrăgostiților lucrurile stau altfel. Se iartă tot felul de manifestări care în cazul prieteniilor nu ar fi tolerate.

Singurul mod în care vă puteți bucura pe deplin de iubirea din viața voastră este să alegeți să faceți în viața voastră altceva mai important decât iubirea.

Te poți îndrăgosti de o mare varietate de oameni pe parcursul vieții. Te poți îndrăgosti de oameni care sunt buni pentru tine și de oameni care sunt răi pentru tine. Te poți îndrăgosti în moduri sănătoase și în moduri nesănătoase. Te poți îndrăgosti când ești tânăr și când ești în vârstă. Dragostea nu este unică. Dragostea nu este specială și nu este rară.

Dar respectul față de sine este unic. La fel este și demnitatea ta. La fel și capacitatea ta de a avea încredere în tine.

Pot exista multe iubiri de-a lungul vieții, însă odată ce îți pierzi respectul față de propria persoană, demnitatea sau capacitatea de a avea încredere în tine, ele sunt foarte greu de redobândit.

Dragostea este o experiență minunată. Este una dintre cele mai grozave experiențe pe care viața trebuie să le ofere. Și este ceva la care toată lumea ar trebui să aspire, să aibă parte și să se bucure.

Dar, ca orice altă experiență, poate fi sănătoasă sau nesănătoasă. Ca orice altă experiență, nu este acceptabil să ne definească pe noi, identitățile noastre sau scopul nostru în viață. Nu o putem lăsa să ne consume. Din cauza ei nu putem să ne sacrificăm identitățile și valoarea de sine. În momentul în care facem asta, ne pierdem pe noi înșine.

În acest context, ar fi util să reținem recomandările psihiatrului american Aaron Temkin Beck, profesor emerit în departamentul de psihiatrie la Universitatea din Pennsylvania:

„Deși iubirea este o forță puternică, ea în sine nu asigură substanța unei relații. Calitățile personale speciale sunt esențiale pentru o relație fericită: dedicare, sensibilitate, generozitate, loialitate, responsabilitate, încredere. Partenerii trebuie să coopereze, să accepte compromisuri, să ia și să respecte deciziile împreună. Trebuie să fie flexibili, receptivi și iertători, să-și tolereze reciproc greșelile, imperfecțiunile și ciudățeniile. Cultivarea în timp a acestor virtuți” duce la dezvoltarea și maturizarea relației.“

Așa definim și calea către cele mai multe picături de fericire de care sper că ai parte iubite cititorule.

Don’t worry, be happy!

 

Surse:

1.markmanson.net/love

2.academiadecoaching.ro/daca-dragoste-nu-e-nimic-nu-e/

3.www.tiberiuvalentinhendel.com/l/cand-dragostea-nu-e-de-ajuns/

20 Jun

„Îndoiala de sine este cea mai cumplită boală”

„Dacă ai încredere în tine însuți, inspiri încredere altora.”

J.W. Goethe

 

Pentru titlu am apelat la cuvintele lui George Călinescu pentru a sublinia cât de important este să avem încredere în noi înșine. În același timp, ca să fim realiști, trebuie să avem în vedere și afirmația scriitorului american Charles Bukowski: “Problema acestei lumi este că oamenii deștepți sunt plini de dubii, iar oamenii proști sunt plini de încredere.”

Să te simți încrezător în tine față de ceva nou sau într-o situație care înainte s-a încheiat prost poate fi o provocare. Ca dovadă pot servi nenumăratele întrebări pe care ni le putem pune.

Cum ar trebui să fii încrezător în ceva când nu ai niciun motiv pentru ca să te simți încrezător în acel ceva?  De exemplu: Cum să fii încrezător că te vei descurca bine în noua ta slujbă dacă nu ai mai făcut acest tip de muncă înainte?  sau Cum trebuie să fii încrezător în situații sociale când nimeni nu te-a mai plăcut până acum?  sau Cum să fii încrezător în noua ta relație atunci când nu ai mai avut o relație de succes înainte?

La prima vedere, prezența sau absența încrederii în sine pare a însemna că bogații devin mai bogați, iar cei săraci rămân perdanți. În același timp, pare normal că dacă nu ai experimentat niciodată prea multă acceptare socială și nu ai încredere în oamenii din jurul tău, atunci lipsa încrederii în tine îi va face pe oameni să creadă că ești băgăreț și ciudat și nu te acceptă. Același lucru este valabil și în cazul relațiilor intime. Aici lipsa încrederii în sine va duce la convorbiri telefonice incomode și despărțiri urâte.

Dacă ai pierdut întotdeauna în viață, atunci cum ai putea rațional să te aștepți să fiți câștigător? Și dacă nu te aștepți niciodată să fii câștigător, vei acționa ca un ratat iar cercul vicios al perdantului nu va lua sfârșit niciodată.

Conform acestei logici putem trage următoarea concluzie: pentru a fi fericit sau iubit sau de succes, mai întâi trebuie să fii încrezător în tine dar, pe de altă parte, pentru a fi încrezător în tine, mai întâi trebuie să fii fericit sau iubit sau să ai succes?

Această concluzie ne-ar putea îndrepta spre comparații hazlii cum ar fi aceea cu un câine care aleargă după propria coadă. Puteți petrece mult timp contemplându-vă cuticulele și încercând să sortați totul mintal, dar în această problemă a lipsei de încredere în sine, probabil că veți termina exact acolo unde ați început.

Din observațiile privind comportamentul uman se desprind câteva lucruri despre încrederea în sine.

  1. Numai pentru că cineva are ceva (o grămadă de prieteni, bani cu ghiotura, un corp de expus pe plajă la Mamaia) nu înseamnă neapărat că această persoană este încrezătoare în ea însăși.

În mod oarecum surprinzător, există magnați cărora le lipsește total încrederea în propria bogăție, modele care nu au încredere în aspectul lor și celebrități care nu au încredere în propria popularitate.

Deci primul lucru pe care îl putem stabili este că încrederea în sine nu este neapărat legată de un indicator extern. Mai degrabă, ea este înrădăcinată în percepția noastră despre noi înșine, indiferent de realitatea externă tangibilă.

  1. Deoarece încrederea în noi înșine nu este neapărat legată de vreo măsurătoare tangibilă externă, putem trage concluzia că îmbunătățirea aspectelor tangibile ale vieții noastre nu va crea în mod necesar încredere de sine.

Cei care au acumulat deja câteva decenii de existență, au experimentat acest lucru într-o formă sau alta. Obținerea unei promovări la locul de muncă nu te va face neapărat mai încrezător în abilitățile tale profesionale. De fapt, de multe ori te poate chiar face să te simți mai puțin încrezător în tine. Faptul că te-ai culcat cu mai multe persoane nu te face neapărat să te simți mai încrezător/încrezătoare cu privire la cât de atractiv(ă) ești. La fel se poate spune că nici mutatul împreună sau căsătoria cu cineva nu te face neapărat să te simți mai încrezător/încrezătoare în relația ta.

  1. Încrederea în sine este un sentiment, o stare emoțională și o stare de spirit. Este percepția că nu îți lipsește nimic. Că ești echipat cu tot ce ai nevoie, atât acum, cât și pentru viitor.

O persoană încrezătoare în viața sa socială se va simți de parcă nu îi lipsește nimic în viața socială iar o persoană care nu are încredere în viața sa socială consideră că îi lipsește ceva care ar constitui condiția necesară pentru a fi invitată la petrecerile colegilor. Aceasta este percepția faptului că îi lipsește ceva care îi  determină comportamentul neajutorat, lipicios și/sau nesuferit.

Pornind de la toate observațiile de mai sus, s-ar părea că răspunsul evident la întrebarea Cum să ai mai multă încredere în tine?  ar fi să-ți autoinoculezi pur și simplu credința că nu îți lipsește nimic. Să crezi că ai deja, sau cel puțin meriți să ai, orice despre care simți că ai avea nevoie să te facă să ai încredere în tine.

Dar acest gen de gândire – a crede că ești deja frumos, deși ești un biet nătâng sau să crezi că ești o persoană cu un “succes nebun” în afaceri, chiar dacă singura ta afacere profitabilă era vânzarea de țigări în liceu – duce la un fel de narcisism inacceptabil cum ar fi acela care i-ar determina pe unii oameni să susțină că obezitatea (care dăunează mai mult sănătății chiar decât fumatul) ar trebui să fie etalonul frumuseții sau că dacă știi să-ți faci selfie-uri ești un geniu al tehnicii.

Nu, secretul încrederii în sine nu este să simți ca și cum nu ți-ar lipsi nimic și să te amăgești să crezi că deții deja tot ce ai putea visa. Secretul este să accepți și să conviețuiești cu ideea că potențial unele lucruri pot să-ți lipsească.

Marea șaradă cu încrederea în sine este că nu are nicio legătură cu ceea ce realizăm și tot ceea ce facem ci cu acceptarea conviețuirii cu ideea că există și multe lucruri pe care nu reușim să le realizăm.

Oamenii care au încredere în afaceri sunt încrezători pentru că acceptă și eșecul. Oamenii care au încredere în viața lor socială sunt încrezători pentru că acceptă și posibilitatea respingerii de către alții. Persoanele care au încredere în relațiile lor sunt încrezători, deoarece acceptă și ideea că ar putea fi „răniți” de partener(ă).

Să nu uităm că drumul spre pozitiv trece prin negativ. Aceia dintre noi care acceptă experiențele negative sunt cei care obțin cele mai multe beneficii.

Este contraintuitiv, dar totodată este adevărat. De multe ori ne facem griji că dacă acceptăm eșecurile – altfel spus dacă acceptăm eșecul ca pe o parte inevitabilă a vieții – vom deveni niște perdanți. Dar nu este așa.

Acceptarea posibilelor eșecuri ne permite să acționăm fără teamă, să ne implicăm fără circumspecție, să iubim fără condiții. Aici putem să ne gândim din nou la câinele care-și fugărește coada dar, de data aceasta, îi dă drumul, dându-și seama că este deja o parte din el însuși.

Sunt convins că abordarea problemelor vieții în această manieră V-a adus și Vă va aduce picăturile de fericire pe care le meritați!

Don’t worry, be happy!

 

Sursa:

getpocket.com/explore/item/how-to-be-confident-when-you-don-t-have-anything-to-be-confident-about

14 Jun

Facebook-ul ne îndepărtează de prietenii reali sau poate avem o personalitate evitantă?

„Multă lume își dorește să meargă cu tine când ești în limuzină, dar ceea ce îți dorești este cineva care va lua autobuzul împreună cu tine când limuzina s-a stricat.”

Oprah Winfrey 

 

În ultimele decenii se pare că a scăzut  numărul de prietenii care s-ar potrivi definiției lui Nicolae Steinhardt: “Prieten se numeşte omul care te ajută fără ca verbul să fie urmat de un complement circumstanţial de timp sau de loc sau de mod.”

 În acest context, în lipsa unor date statistice de la noi, să folosim câteva din SUA. Astfel, în 1985, sondajele arătau că majoritatea americanilor au aproximativ trei confidenți, adică oameni cu care ar putea împărtăși totul. Astăzi, majoritatea oamenilor spun că au aproximativ doi. Dacă în 1985, 10% dintre americani declarau că nu au pe nimeni în care să aibă încredere completă, la începutul acestui secol procentul celor care declară la fel a crescut la 25%.

Care poate fi explicația? Prima care ne-ar veni în minte ar fi tehnologia care, fără putință de tăgadă, ne face mai singuratici. În loc să mergem la vecini, stăm acasă, depresivi și navigăm prin viața perfectă a tuturor celorlalți de pe Facebook.

Dar lovitură de teatru: cele mai bune cercetări din ultimul deceniu sugerează că tehnologia și social media nu ne fac mai singuratici. Ele sunt doar instrumente iar ceea ce contează este ce aducem noi pe Facebook.

Cei implicați social aduc pe Facebook noi argumente și dovezi ale implicării lor (ca să fiu un pic răutăcios, răspândesc teorii conspiraționiste privind coronavirusul). Oamenii singuratici îl folosesc pentru a “fugi” de singurătate.

Mai nou însă opiniile despre social media au căpătat o nuanță ceva mai întunecată. Acest lucru se datorează probabil faptului că atingem un anumit nivel de saturație. Prezența online a devenit o reprezentare a noastră, transformând însăși natura sinelui nostru.

Potrivit unui studiu britanic recent, ne verificăm telefoanele inteligente în medie de 221 de ori pe zi adică aproximativ la fiecare 4,3 minute. În aceeași ordine de idei, dacă în urmă cu un deceniu, aproape nimeni nu avea un smartphone, acum foarte multă lume petrece cinci ore și jumătate pe zi cu media digitală, iar tinerii petrec și mai mult timp. (Un studiu asupra studenților de la Baylor University din Waco, Texas, a descoperit că aceștia petrec 10 ore pe zi pe telefoanele lor.)

O mare parte din acest trafic este determinat de frica de “a nu pierde ceva”, adică vreo postare ce prezintă interes pentru noi iar noi, chiar atunci, să lipsim din rețea. Prin urmare este mai bine să facem tot timpul verificări.

Traficul este, de asemenea, generat de ceea ce specialiștii numesc „captologie” (Captologia este studiul calculatoarelor ca tehnologii persuasive.). Aplicațiile informatice generează obișnuințe simple cum ar fi de exemplu să dai “like” la o postare. În orice secundă în care te simți neliniștit, singur sau plictisit, simți această foame profundă de a deschide o aplicație și de a te lăsa în voia acestor obișnuințe.

În acest fel, unele persoane ajung să își descarce sufletul în rețea, împărtășind cu “prietenii” (care ca număr pot fi sute și mii) propriile frământări. Dar, acești “prieteni” sunt de abia conturați printr-o fotografie pe Facebook sau Instagram sau un mesaj text, acesta din urmă fiind de multe ori rezultatul unui copy-paste.

Social media reduce intervalul de timp pe care oamenii îl petrec în singurătate neîntreruptă, de fapt timpul în care oamenii își pot dezgropa și prelucra stările interne. În același timp ea încurajează multitaskingul social: sunteți on-line cu “prietenii” deja existenți, dar monitorizați și cei șase miliarde de persoane care ar putea comunica ceva mai interesant. Această caracteristică aplatizează gama de experiențe emoționale.

Poate că dependența de telefon îngreunează posibilitatea cuiva de a fi genul de om capabil de o prietenie profundă. În viața de azi, prea aglomerată și stresantă, este mai ușor să iei în zeflemea posibilitatea unei prezențe emoționale. Există o mie de modalități online de a vă sustrage cu o glumă sau un emoticon cu fața fericită.

În acest mod, putem avea o zi cu momente fericite fără nici una din revelațiile înfricoșătoare sau momentele plictisitoare, incomode sau incontrolabile care constituie intimitatea reală.

Atunci când suntem dependenți de viața online, fiecare moment petrecut ca atare este distractiv și deviant, dar totul este profund nesatisfăcător.

Punându-ne întrebarea “Cum și cui ne descărcăm sufletul?”  să revenim în lumea reală.

Prin înlocuirea realității virtuale cu realitatea adevărată diminuăm în mod drastic sfera interacțiunilor intime. Putem însă ajunge alături de o altă persoană, în carne și oase, care ne poate oferi ceea ce spunea Shakespeare: “Un prieten este cineva care te cunoaşte aşa cum eşti, înţelege ce ai fost, acceptă ce ai devenit şi, cu blândeţe, te lasă să creşti în continuare.”

Presupuneam la început că prima explicație a împuținării semnificative a prieteniilor reale ar putea fi imixtiunea tehnologiei în viața noastră. O a doua explicație, mai tristă, ar putea să o constituie existența persoanelor încadrate din punct de vedere psihologic în tipul de personalitate evitantă.

Tulburarea de personalitate evitantă se caracterizează prin inhibiție socială extremă, inadecvare și sensibilitate excesivă la critică și respingere negativă. Simptomele implică mai mult decât timiditatea sau incomoditatea la socializare.

Tulburarea de personalitate evitantă provoacă probleme semnificative care afectează capacitatea de a interacționa cu ceilalți și de a menține relații în viața de zi cu zi. Aproximativ 1% din populația generală are tulburări de personalitate evitantă.

Simptomele acestei tulburări includ o varietate de comportamente, cum ar fi:

  • Evitarea activităților de muncă, sociale sau școlare, de teama criticilor sau a respingerii. Acest lucru se datorează faptului că persoanele cu tulburări de personalitate evitantă au un prag scăzut pentru critici și își imaginează adesea că sunt inferioare celorlalți;
  • Stimă de sine scazută;
  • Autoizolare.

Atunci când se află în situații sociale, o persoană cu tulburare de personalitate evitantă evită să vorbească de frica de a spune ceva greșit, de a se înroși sau de a se bâlbâi. De asemenea, este posibil ca ea să petreacă mult timp studiindu-i cu nerăbdare pe cei din jurul ei pentru a descoperi semne de aprobare sau de respingere.

Tulburarea de personalitate evitantă îi face pe cei în cauză să fie ezitanți în a-și căuta prieteni de teama că vor fi respinși. Când sunt implicați într-o relație, este posibil să le fie frică să împărtășească informații personale sau să vorbească despre propriile sentimente. Acest lucru îngreunează menținerea relațiilor intime sau a prieteniilor apropiate.

Este util de știut că un comportament evitant poate fi observat în mod obișnuit la copii sau adolescenți, dar un diagnostic al unei tulburări de personalitate nu poate fi pus la această vârstă, deoarece timiditatea, frica de străini, incomoditatea socială sau sensibilitatea la critici sunt adesea o parte normală a dezvoltării copilului și adolescentului.

Nu neg farmecul prieteniilor virtuale și sunt plin de compasiune față de semenii mei cu personalitate evitantă dar cred că prieteniile reale ne pot face viața mult mai frumoasă. Nădăjduiesc, iubite cititorule, că beneficiezi de multe picături de fericire datorită unor astfel de prietenii.

Don’t worry, be happy!

 

Surse:

1.www.nytimes.com/2016/10/07/opinion/intimacy-for-the-avoidant.html?utm_source=pocket&utm_medium=email&utm_campaign=pockethits

2.ro.wikipedia.org/wiki/Tulburare_de_personalitate_evitant%C4%83

3.www.webmd.com/mental-health/avoidant-personality-disorders#2

06 Jun

Pandemia i-a condamnat pe unii dintre noi la singurătate chiar dacă nu sunt singuratici!

Rămas singur, doream să fiu cu alții. Fiind cu alții și nereușind să mă integrez în atmosferă, preferam să rămân singur.”

Octavian Paler

 

Dacă în urmă cu aproximativ 3 secole marele Blaise Pascal, fizician, matematician și filosof francez, scria că ”Toate problemele umanității, rezultă din incapacitatea omului de a sta singur, liniștit într-o cameră”, în secolul XXI pare mai degrabă valabilă observația doamnei Ileana Vulpescu: “Uneori, de multe ori, singurătatea asta afectivă şi chiar fizică dă o stare de insatisfacţie, ca să nu zic deznădejde, bipedul uman e făcut să trăiască în cuplu.”

Cu prilejul unui discurs de început de an universitar, scriitorul american Kurt Vonnegut (autor al cunoscutului roman “Abatorul cinci”) și-a pus întrebarea „Ce ar trebui să facă tinerii cu viața lor astăzi?” Răspunsul lui a fost: „Multe lucruri, evident. Dar cel mai îndrăzneț este să creeze comunități stabile în care să se vindece boala cumplită a singurătății.”

Cine are dreptate? Pascal? Vonnegut? Amândoi? În primul rând, probabil toată lumea ar fi de acord că sentimentul de singurătate nu este unul bun ci unul dureros. Sunt chiar și cazuri în care poate ucide. După unele păreri, în lumea occidentală, indivizii suferă în prezent, abstracție făcând de noul coronavirus, de o “epidemie de singurătate”.

Dacă înainte oamenii au trăit în familii, grupuri și triburi, de la Revoluția Industrială încoace, lucrurile s-au schimbat. În primul rând, familia extinsă s-a destrămat iar apoi, de-a lungul anilor, pe măsură ce au apărut oportunități de muncă în zonele urbane, s-a produs separarea de triburile și satele de baștină.

Desigur, este posibil să nu trăim și să respirăm în același sat și cu aceiași oameni toată viața dar grație tehnologiei moderne putem vorbi cu ei. Se pare însă că aceeași tehnologie a contribuit poate cel mai mult la răspândirea “epidemiei de singurătate”. Mulți oameni în loc să se simtă conectați cu ceilalți sunt distrași perpetuu, găsind noi motive și noi modalități de a nu se confrunta cu propriile probleme mai profunde.

Pentru a clarifica cu adevărat problema, trebuie să facem o distincție între două nevoi umane: nevoia de apartenență și nevoia de intimitate personală.

Avem o nevoie înnăscută de tipul de apartenență pe care îl încurajează comunitățile. Este nevoia de dragoste și de sprijin. Oricât de puternici suntem, sunt necesari alți oameni pentru a ne  regla percepția emoțională a realității.

Această nevoie de a avea oameni în jur într-o anumită formă este o nevoie de bază, evidențiată și de “Piramida nevoilor umane” a lui Maslow.

Ierarhia nevoilor umane, după Abraham Maslow

Copiii cărora părinții nu le-au insuflat sentimentul necesității acestei nevoi, când ajung la maturitate se pot confrunta cu tot felul de probleme grave.

Nu este nevoie să fii un geniu pentru a-ți da seama că dragostea și conexiunea, cu cei din jur, inclusiv prin atingerea fizică, ne mențin într-o stare de sănătate mintală și fizică optimă.

Este însă foarte important de precizat că este posibil să nu se poată evita singurătatea nici în mijlocul unei comunități. Ba mai mult, poate că singurătatea ar putea fi chiar mai des întâlnită atunci când ceilalți sunt în jur decât atunci când omul este singur. Motivul este că singurătatea este, în general, o manifestare a nevoii de intimitate personală. Această nevoie este uneori în contradicție cu nevoia noastră de apartenență la un grup.

Cauza principală a singurătății este de obicei unul dintre două lucruri: fie nu ne cunoaștem adevărata față, fie simțim că ceilalți nu ne cunosc adevărata față. Ambele se nasc din acea lipsă de intimitate personală.

Dintr-un motiv sau altul, oamenii încep să joace roluri în viața lor: rolul unei femei de afaceri, rolul de soț, rolul de educator, rolul unui activist ș.a.m.d.

Desigur, nu este nimic rău în a juca aceste roluri. Cu toții avem contexte diferite în care existăm și trebuie să purtăm multe pălării diferite pentru a trece prin viață. Problema este însă că jucăm de multe ori aceste roluri înainte de a ne da seama cine suntem cu adevărat.

Aceste roluri ne sunt impuse de cultură și societate înainte de a avea șansa de a delibera noi înșine asupra lor și de a face conștient alegeri. Și atunci, în mod firesc, când jucăm aceste roluri, ne simțim izolați de ceilalți și ne simțim izolați de noi înșine, indiferent cât de mulți alții sunt în jur sau cât de mult simțim că aparținem de comunitatea noastră.

În mod ironic, soluția pentru singurătate nu constă în a petrece mai puțin timp singur ci în a petrece mai mult timp singur. Abia atunci începe să vorbească vocea mai profundă din noi, care este cu adevărat a noastră; atunci începem să experimentăm tipul de intimitate personală care ne face să fim cine suntem.

Și odată ce experimentăm acest lucru și odată ce îl acceptăm, foarte puțin ne reține să împărtășim constatările cu alții care, la rândul lor, ajung să ne cunoască adevărata față.

Există o diferență reală între a fi singur și a fi singuratic dar cu toate acestea nu există un paradox între a fi singur și ideea de apartenență. Ambele sunt nevoi importante și, de fapt, într-un fel, se sprijină reciproc.

A fi singur, cultivarea acelui sentiment al intimității personale, rezolvă într-adevăr multe dintre problemele pe care ni le creăm în minte din cauza temerilor și dorințelor nepotrivite. După ce aceste probleme sunt rezolvate, ne aflăm în situația în care o mare parte din sensul vieții noastre poate fi generat de interacțiunile noastre cu alte persoane din comunitatea căreia îi aparținem.

Lucrurile nu sunt însă întotdeauna simple și ca exemplu poate fi amintită situația indivizilor cu personalitate codependentă.

Psihologii fac distincție între codependență și interdependență. Termenul de personalitate codependentă este folosit pentru a descrie personalitatea cuiva care se concentreaza excesiv asupra nevoilor altora, provocând efecte dăunătoare sau nesănătoase.

De regulă, persoanele codependente au tendința exagerată de a ignora propriile nevoi și de a se dedica îngrijirii prietenilor sau a celorlalți membri ai familiei care au o suferință cu caracter de dependență.

Deși codependența poate părea pentru cei din jur o trăsătură pozitivă, persoanele codependente nu sunt capabile să discearnă într-un mod realist când trebuie să intervină și când trebuie să îi lase pe ceilalți să își rezolve problemele pe cont propriu.

Altfel spus, codependența se manifestă prin folosirea altora pentru a acoperi propriile probleme emoționale și nesiguranțe. Cei care o fac au speranța oarecum reprimată că au învins problema de singurătate (luând pe cineva sub aripa lor protectoare) fugind pur și simplu de ea.

Interdependența este însă altceva și se manifestă prin faptul că îi folosim pe alții nu pentru a ne rezolva problemele, ci ca un sistem de asistență, astfel încât să putem rezolva problemele singuri. Ea înglobează atât individualism, cât și orientare către ceilalți.

La baza interdependenței se află relația dintre sine și ceilalți, relație care trebuie să fie echilibrată.

Dacă este prea autoorientată, prea individualizată, este greu de presupus că există sentimentul de apartenență. Individul autoorientat trăiește în propria lume mintală, simțind că nimeni nu îl înțelege.

Dacă relația este prea orientată spre alții, se pierde sentimentul de a fi o persoană separată, unică, cu propriul punct de vedere și cu propriile calități, interese și preferințe.

Adevărata soluție este să găsim modalitatea de a ne cultiva capacitatea de a fi singuri, în timp ce ne susținem și dorința de a face parte dintr-un grup mai mare, fie că este vorba despre o familie, un grup de prieteni sau o comunitate.

Așadar, au parte de multe picături de fericire persoanele care reușesc să învingă singurătatea pură și să găsească împlinire durabilă în relațiile lor cu ceilalți. Sper din toată inima, iubite cititorule, că faci parte din această categorie!

Don’t worry, be happy!

Sursa:

medium.com/personal-growth/the-difference-between-being-alone-and-being-lonely-52c8e9f28c97

30 May

„Timpul de ecran” îndelungat nu este dăunător pentru creierul copiilor?

Copiii sunt cea mai valoroasă resursă a lumii și cea mai mare speranță a ei pentru viitor.”

John Fitzgerald Kennedy

 

Ciudate ființe suntem noi oamenii. Dacă în urmă cu ceva vreme rândurile care urmează ar fi fost considerate dovezi evidente în ceea ce privește nocivitatea timpului petrecut de copii în fața ecranelor (calculatoare, laptopuri, tablete, smartphone-uri) acum, ca o consecință a pandemiei de COVID-19, le putem considera dovezi ale faptului că timpul petrecut de copii în fața ecranelor nu dăunează dezvoltării lor cerebrale.

Această din urmă concluzie devine tot mai utilă în încercarea de a defini activitatea școlară on-line ca o activitate absolut necesară în momentul de față și probabil și în viitor. Lucrurile nu sunt însă deloc clare.

Un studiu prezentat în emisiunea „60 Minutes” (un program de televiziune american pentru reviste de știri, care a debutat în 1968 și este difuzat pe rețeaua de televiziune CBS) în decembrie 2018 a scos în evidență ce știu și ce nu știu oamenii de știință despre legătura dintre ecrane, comportament și dezvoltare.

În urmă cu o generație, părinții erau îngrijorați de efectele televiziunii iar înainte de asta motivul de îngrijorare a fost radio-ul. Acum, îngrijorarea este timpul de ecran, un termen captivant care definește intervalul de timp pe care copiii, în special preadolescenții și adolescenții, îl petrec interacționând cu televizoarele, computerele, smartphone-urile, jocurile video etc.

Aceste grupe de vârstă atrag în mod deosebit atenția, deoarece “afundarea” în ecrane crește brusc în timpul adolescenței adică tocmai atunci când dezvoltarea creierului se accelerează pentru că are loc consolidarea rețelelor neuronale în tranziția către vârsta adultă.

În emisiunea menționată s-au prezentat rezultatele preliminare ale unui studiu ABCD (Adolescent Brain Cognitive Development), un proiect de 300 de milioane de dolari finanțat de Institutele Naționale de Sănătate din Statele Unite, cel mai mare studiu pe termen lung al dezvoltării cerebrale și sănătății copiilor.

Studiul, în curs de desfășurare, și-a propus să urmeze 11.878 de copii până la vârsta maturității timpurii, folosind imagistica prin rezonanță magnetică, pentru a vedea dacă modificările creierului sunt legate de comportament sau de sănătate.

Cercetarea a început în 2013, apelând la 21 de centre academice și s-a concentrat inițial pe efectele consumului de droguri și alcool asupra creierului adolescentului. De atunci, proiectul s-a extins și include acum și alte ținte precum efectele leziunilor cerebrale, timpul de ecran, genetica și o serie de „alți factori de mediu”.

Prezentarea din emisiunea “60 Minutes” a oferit o primă imagine privind rezultatele cercetărilor. O echipă de cercetare, cu sediul la University of California, San Diego, a analizat scanările cerebrale ale peste 4.500 de preadolescenți și le-a corelat cu timpul de ecran al copiilor (raportat în chestionare de copiii înșiși) și cu scorurile lor la testele de limbaj și gândire.

Rezultatele au avut un caracter eterogen. De pildă, unii dintre cei care utilizează “din greu” ecranele au arătat o “subțiere corticală” la vârste mai mici decât era de așteptat; dar această subțiere face parte din maturizarea naturală a creierului și oamenii de știință nu au putut să explice cauza. Printre utilizatorii “din greu” ai ecranelor au fost unii care au obținut rezultate mai slabe la testele de aptitudine dar alții s-au comportat bine.

Trebuie însă subliniat că acuratețea estimării timpului de ecran autodeclarat este greu de stabilit. De asemenea asocierea dintre diferențele mici în structura creierului și modul în care oamenii se comportă de fapt este și mai vagă. Concluziile clare sunt extrem de greu de obținut și sunt complicate de faptul că o scanare a creierului nu este mai mult decât o imagine la un moment dat: peste un an, de acum înainte, unele relații observate ar putea fi inversate.

Autorii cercetărilor recunosc însă că „Această diversitate de constatări oferă un mesaj important de sănătate publică și anume că activitatea mass-media pe ecran nu este pur și simplu rea pentru creier sau pentru funcționarea creierului”.

Cu alte cuvinte, efectele măsurate pot fi bune sau, mai probabil, deloc semnificative, până când cercetările ulterioare nu demonstrează altfel.

O întrebare importantă la care se caută răspunsul este dacă dependența de ecran modifică creierul?

Răspunsul este un da evident pentru că acest lucru se întâmplă la fel ca la orice alte activități în care sunt copiii angajați: somn, teme, joacă, certuri, traiul de zi cu zi, lectură, vapat în spatele școlii ș.a. Creierul adolescentului se schimbă continuu sau se „restartează” de la sine, ca răspuns la experiențele trăite, iar această adaptare continuă are loc până la vârsta de 20-25 de ani.

Oamenii de știință doresc de asemenea să afle dacă timpul de ecran, atingând un anumit prag, provoacă diferențe măsurabile în structura sau funcția creierului adolescentului și dacă aceste diferențe sunt semnificative. Provoacă ele deficiențe de atenție, probleme de dispoziție sau întârzieri în capacitatea de citire sau de rezolvare a problemelor?

Răspunsul este că asemenea diferențe nu sunt destul de convingătoare. Peste 100 de rapoarte științifice și sondaje au studiat obiceiurile legate de ecran și starea de bine la tineri, în căutarea unor diferențe emoționale și de comportament, precum și schimbări de atitudine. În 2014, oamenii de știință de la Queen’s University Belfast  au examinat 43 dintre cele mai bine proiectate astfel de studii. Rezultatele obținute au fost amestecate și, uneori, chiar contradictorii.

Psihologii au examinat, de asemenea, dacă jocurile video violente sunt în conexiune cu un comportament agresiv. Au fost efectuate peste 200 de astfel de studii; unii cercetători au găsit legături, alții nu. O provocare în studierea acestui aspect și a altor aspecte ale timpului de ecran este identificarea sensului cauzalității: copiii care joacă multe jocuri video violente devin mai agresivi sau au fost atrași de un astfel de conținut, deoarece au fost mai agresivi din start?

Chiar dacă oamenii de știință ar fi găsit dovezi puternice chiar și ale unui singur efect, măsurabil – dacă, de exemplu, trei ore de timp de ecran zilnic se pot corela cu un risc crescut de a fi diagnosticat cu ADHD (tulburarea de deficit de atenție și hiperactivitate) – asta nu ar sugera în mod necesar o asociere clară privind existența unor diferențe constante și măsurabile în structura creierului.

Variațiile individuale constituie regula în dezvoltarea creierului. Mărimea regiunilor specifice ale creierului, cum ar fi cortexul prefrontal, ritmul cu care acele regiuni își editează și își consolidează rețelele și variațiile acestor parametri de la o persoană la alta fac foarte dificilă interpretarea descoperirilor. Pentru a rezolva astfel de obstacole, oamenii de știință au nevoie de un număr mare de subiecți de cercetare și de o mai bună înțelegere a creierului.

Și atunci, care ar fi concluzia pe care o putem desprinde, dependența de ecran este proastă sau nu pentru creier?

Este probabil atât rea, cât și bună pentru creier, în funcție de individ și de obiceiurile sale în această privință. De exemplu, pentru multe persoane autoizolate social, este bună pentru că stând în fața ecranelor accesează sau chiar creează rețele de socializare, lucru pe care altfel nu l-ar fi realizat.

Separarea consecințelor negative asupra dezvoltării fizice a creierului de cele pozitive este extrem de dificilă, având în vedere multitudinea de factori aflați în joc.

În orice caz, majoritatea părinților sunt probabil deja conștienți de cel mai mare dezavantaj al timpului de ecran: măsura în care poate înlocui alte experiențe utile din copilărie, incluzând și durata somnului, joaca în aer liber, năzbâtiile și micile buclucuri etc.

În același timp, să nu uităm nici faptul că mulți părinți – poate cei mai mulți – când au fost tineri, au urmărit ei înșiși zilnic ore în șir televizorul. Experiențele lor se aseamănă mai mult decât cred ei cu cele ale copiilor deci exigența lor exagerată nu este OK.

La toate acestea, trebuie adăugat faptul că acum, în vremuri de pandemie, suntem nevoiți să acceptăm, chiar dacă sub amenințarea unor riscuri, creșterea timpului de ecran al copiilor cauzată de învățământul on-line fără de care ce ne-am face?

Ca și în multe alte cazuri și această problemă a timpului de ecran solicită o atitudine echilibrată a tuturor “actorilor” implicați atitudine ce le poate oferi multe picături de fericire.

Don’t worry, be happy!  

 

Surse:

1.www.nytimes.com/2018/12/10/health/screen-time-kids-psychology.html?utm_source=pocket&utm_medium=email&utm_campaign=pockethits

2.www.cbsnews.com/news/groundbreaking-study-examines-effects-of-screen-time-on-kids-60-minutes/

23 May

Cui prodest?

Cel care nu cunoaște adevărul, este un prost. Cel care-l cunoaște și-l consideră o minciună, este un infractor.”

Galileo Galilei

 

De când planeta este bântuită de noul coronavirus, Internetul abundă în informații de toate felurile despre el. Multe dintre ele sunt interesante și instructive dar există și multe care susțin că această pandemie face parte dintr-o „agendă ascunsă”.

Pe zi ce trece par să fie tot mai multe “teoriile conspiraționiste”. În plus, mai apar și tot felul de declarații care indirect conduc tot la ideea unor conspirații. De exemplu, relativ recent, s-a răspândit prin „Messenger” un videoclip cu un domn prezentabil care cu emfază făcea o „declarație” în care spunea că el nu va purta mască, nu va respecta regulile lockdown-ului, nu se va lăsa vaccinat. Dacă aș fi putut l-aș fi întrebat: Bun. Și de ce îmi spui mie? Este treaba ta.”

Chiar, de ce ne spunea nouă, eventualilor spectatori? Din două una: din teribilism (el este altfel decât restul lumii) sau din rea voință, pentru a influența cât mai multă lume care să îl urmeze.

Oricum nu pot să nu-mi declar dezamăgirea față de faptul că multă lume, inclusiv din cercul meu de prieteni, dau crezare fake news-urilor și nu numai că le iau în serios dar le și răspândesc.

Cred că ar fi util să folosim un set minimal de întrebări pe care să ni le punem pentru ca să putem face distincție între informațiile corecte și gândirea conspirativă sau propaganda legate de noul coronavirus.

Cu o societate polarizată și o neîncredere profundă în clasa politică, mass-media, guvern și alte instituții, un astfel de conținut este o modalitate prin care indivizi rău intenționați să semene, mai ales prin intermediul social media, discordia. Dar „Cui prodest?”

Folosind un asemenea set de întrebări, videoclipurile senzaționale, memoriile, ofertele și multe altele despre COVID-19 vor putea continua însă fără să ne afecteze.

Iată câteva întrebări utile pentru a cerne informațiile corecte de dezinformări:

1.Prezentarea este unilaterală?

Nu există niciodată doar o singură parte a unui story (a unei relatări). Versiunea engleză contemporană a unui proverb biblic spune: “The first to state his case seems right until another comes and cross-examines him.” (Într-o traducere mai liberă „Este posibil să credeți că ați câștigat cazul dumneavoastră în instanță, până când adversarul dumneavoastră vorbește.”)

Așadar, o prezentare corectă ar trebui să includă și punctele de vedere opuse iar lipsa acestora ar trebui să ne pună pe gânduri.

Pornind de la definiția termenului de “propagandă” („Acțiune organizată de răspândire în mase a unor idei care prezintă și susțin un partid politic, o teorie, o concepție etc., cu scopul de a le face cunoscute și acceptate, de a câștiga adepți” – dexonline.ro) pe care dicționarul Oxford îl definește drept „informație, în special de natură părtinitoare sau înșelătoare, folosit pentru a promova sau face publicitate unei anumite cauze sau punct de vedere politic”, este evident că teoriile conspiraționiste sunt menite a face propagandă.

Și aici se impune vechea întrebare latină folosită în criminalistică Cui prodest?”  (Cui folosește/ajută?)

2.De câtă credibilitate se bucură personajul sau personajele care sunt purtătorii informațiilor acuzatoare?

Această întrebare poate căpăta răspuns cu ușurință printr-o căutare pe Internet (de exemplu cu Google-ul). De multe ori însă persoanele menționate nu-și spun numele și încearcă să fie convingătoare prin ținută: de pildă se dau drept medici și pentru a fi credibili apar în “uniformă”.

De exemplu, într-un filmuleț răspândit tot prin Messenger, niște persoane din categoria menționată afirmau că asupra lor s-au exercitat presiuni ca în certificatele de deces să treacă drept cauză a morții noul coronavirus.

Este posibil ca purtătorii de “informații” (de dezinformări) să fie persoane nemulțumite pentru că nu li s-au recunoscut unele “merite” în domeniul lor de activitate.

Dacă nu  este așa, se impune din nou întrebarea Cui prodest?”  Un răspuns de genul: „Oamenii puternici au planificat pandemia și au făcut-o să se întâmple astfel încât să se îmbogățească făcând pe toți să obțină vaccinuri?” mi se pare naiv.

3.Cât de precis sunt prezentate faptele?

Oamenii vorbesc adesea imprecis când își spun poveștile. De exemplu afirmații cum ar fi: „Pandemia este politizată și folosită să ne înlăture libertățile civile și să avantajeze alte strategii politice iar anumite forțe s-au agățat de această situație.”

Pentru mai multă precizie ar trebui să știm care sunt acele “alte strategii politice“ sau care sunt acele „anumite forțe”  la care se referă autorii informațiilor.

Înainte de a le da crezare și a le transmite mai departe este normal să le analizăm și să le verificăm. Astăzi informațiile se pot verifica ușor prin căutarea surselor de bază ale relatărilor.

4.Părții acuzate (de exemplu lui Bill Gates, frecvent acuzat în diferite prezentări) i s-a asigurat posibilitatea de a prezenta situația din propria perspectivă?

Așa cum am arătat mai sus și în prezentările privind “adevărul” despre COVID-19 există “acuzatori” și „acuzați”. Un lucru elementar, pentru aflarea “adevăratului adevăr” este acela de a se da posibilitate tuturor părților implicate să-și prezinte punctul de vedere.

5.Orice informații trebuie prezentate împreună cu toate sursele.

Dacă nu  sunt denumite și citate toate sursele unei prezentări și dacă nu este explicat motivul pentru care acestea lipsesc  devine clar că este vorba despre o dezinformare.

Toate sursele ar trebui  să poată fi identificate astfel încât, în funcție de forma sub care se prezintă informațiile, cititorul sau telespectatorul să poată face verificări și comparații bazate pe propria experiență.

6.Prezentarea include anumite fapte sau date secrete?

Ne aflăm în mijlocul unei pandemii globale pentru care omenirea nu are explicații și puțini sunt cei care își pot da seama ce se va întâmpla sau cunosc modalitatea potrivită de a reacționa și cu atât mai puțin de a-și pregăti “agende ascunse”.

Acum aproape fiecare jurnalist scrie despre asta. Dacă există o conspirație, obținerea și dezvăluirea datelor despre ea ar constitui o provocare pentru mulți dintre ei.

În acest context dezinformările  care, pentru a ne atrage atenția, încearcă să ne facă să credem că prezintă o sumă exclusivă de date secrete, sunt greu de luat în serios.

De exemplu un asemenea material primit recent pe Messenger începe așa:  “Vă furnizez tuturor încă o informație șoc, pe care nu o veți găsi în presa națională și internațională.”

Această pandemie este o nenorocire pentru întreaga lume. Țările nu au fost pregătite pentru ea iar răspunsul majorității liderilor de top a fost incoerent. Mobilitatea tuturor este limitată, mulți oameni și-au pierdut locul de muncă, iar unii se tem că se vor îmbolnăvi sau vor muri. Toate acestea ne fac vulnerabili la exploatarea de către unii semeni care prezintă informații inexacte sau necinstite din punct de vedere intelectual. Aceasta ar putea fi explicația pentru faptul că mulți oameni de bună credință răspândesc dezinformările.

În aceste condiții trebuie să fim consumatori pricepuți  atunci când vine vorba de informații, oricât de abil ar fi ele prezentate iar această calitate de consumatori pricepuți  ne poate oferi câteva picături de fericire chiar și în actualele condiții extrem de vitrege.

Don’t worry, be happy!

 

Sursa:

www.propublica.org/article/im-an-investigative-journalist-these-are-the-questions-i-asked-about-the-viral-plandemic-video?utm_source=pocket&utm_medium=email&utm_campaign=pockethits

16 May

Cum evităm anxietatea cauzată de statutul nostru social?

Oamenii fericiţi îşi construiesc un statut social. Cei nefericiţi sunt construiţi de statutul lor social.”

Codrin Ștefan Țapu

 

Deși ideea este hilară, trebuie să recunosc că abordarea acestei teme mi-a fost sugerată de faptul că noul coronavirus nu face distincție între oamenii de rând și cei cu un înalt statut social (de exemplu prim miniștri).

Păi dacă nici “dumnealui, virusul” nu face o asemenea distincție atunci noi oamenii, înzestrați fiind cu puteri mult mai slabe, de ce am face-o?

Aici trebuie să adăugăm un fapt, la prima vedere ciudat, constatat de cercetători: oamenii care sunt mai jos pe scara statutului socio-economic (măsurat după venituri, ocupație, condiții de viață etc.) sunt mai puțin sănătoși decât cei aflați mai sus. Acest lucru poate avea sens, deoarece putem presupune că mai multe resurse înseamnă acces la o asistență medicală mai bună.

Lucrurile sunt însă mai complexe. În una din cărțile sale despre comportamentul uman (Behave: The Biology of Humans at Our Best and Worst), Robert Sapolsky, neuroendocrinolog la Stanford University, susține că o bună parte a diferenței menționate este cauzată de stres. În special, este vorba de stresul asociat cu conștientizarea de către fiecare individ a locului pe care se plasează pe scara socială.

Desigur și factorii obiectivi joacă un rol, dar atunci când subiecților implicați în studiile profesorului Sapolsky li s-a cerut să-și judece propriul statut social, a devenit clar că există un anumit tip de stres asociat chiar și numai cu constatarea faptului că există oameni care sunt “mai sus” în societate decât ei înșiși și că își trăiesc viața ca reacție la acest fapt.

Această reacție nu este lipsită de consecințe, evident negative, în ceea ce privește sănătatea.

Omenirea, în toată istoria existenței sale, s-a dovedit a fi maestră în privința creării și funcționării ierarhiilor sociale. Atât timp cât oamenii au trăit în grupuri, au concurat unii cu alții pentru resurse și această concurență a creat, în general, o ordine clară.

Cei de la vârf au obținut tot felul de recompense (cum ar fi acces la oportunități de împerechere, mâncare, adăposturi și alte lucruri frumoase) pe care cei aflați mai jos nu le-au avut.

Chiar și astăzi, persoanelor mai bogate sau care au o altă formă de monedă reputațională li se oferă lucruri pe care majoritatea celorlalți nu le au și poate avea sens ca această majoritate să le râvnească.

De fapt, râvnim ceva într-un asemenea grad încât devine util să ne gândim la o dedublare a eu-lui într-un eu propriu (cine spunem că suntem, ce anume ne place, versiunea despre noi care ne face să fim diferiți de ceilalți oameni) și un eu la persoana a treia  (despre care bănuim că ceilalți cred că suntem, ceea ce vrem ca ceilalți să creadă că ne place, versiunea noastră interesată de cum ne judecă alții și unde ne situează în ierarhia socială).

Acest al doilea eu este util deoarece, să trăiești în lumea fizică, înseamnă să trăiești în lumea socială, iar dacă nu ai inteligența socială să-ți dai seama ce cred alții despre tine și cum se petrece interacțiunea ta cu ei, capacitatea ta de a trăi bine suferă.

Pe vremea triburilor de vânători și culegători, acest eu la persoana a treia a avut un rol critic de jucat pentru că diferența dintre a fi în partea de sus a scării față de partea de jos putea fi diferența dintre viață și moarte.

În lumea noastră modernă s-au întâmplat două lucruri: primul este că fiind conectați la nivel global, ierarhia socială este mult mai extinsă.

Nu mai putem vorbi despre o competiție în cadrul unui grup de, să spunem 150 de persoane, ci o competiție care implică 7 miliarde de oameni (și știm cu toții cine este Bill Gates sau cine este Jeff Bezos).

Al doilea lucru este că, deoarece lumea în care trăim astăzi este mult mai bogată (cel puțin în țările occidentale, unde majoritatea oamenilor nu-și fac griji pentru mâncare și adăpost), grupurile noastre locale măsoară statutul social după diferiți indicatori (cine se îmbracă cel mai bine la școală, cine petrece mai mult timp în sălile de fitness, cine are cel mai performant device etc.) și nu vorbim despre poziția ocupată într-o singură ierarhie, ci despre o multitudine de locuri într-o multitudine de ierarhii.

Astfel eu-l de la persoana a treia al unui individ ajunge să fie judecat în raport cu oameni pe care nu îi cunoaște și oameni care nu vor avea niciodată vreo legătură cu viața sa.

Cu toate acestea individul își recalibrează constant percepția în funcție de repere care se află în zeci de diferite grupuri mici din care face parte. Din acest punct de vedere, poate nu este surprinzător faptul că acest întreg joc este capabil să provoace mult stres subiectiv încât oamenii ajung să fie expuși la boli de care altfel ar fi complet lipsiți.

Care ar fi soluția pentru evitarea acestei situații? Răspunsul este relativ simplu: Eliminați decalajul dintre cele două eu-ri “calibrându-vă” principiile și trăind doar după ele și numai după ele.

În urmă cu aproximativ 200.000 de ani, rangul individului în grup era direct legat de traiul său. Astăzi, lumea este mult prea complexă pentru a fi la fel.

Sigur, știind că Bill Gates are mai mulți bani decât tine îți faci reproșuri în mod regulat, dar ce are asta cu viața ta? Nu aveți suficient respect pentru sine pentru a vă da seama că el a avut o viață diferită, cu valori diferite și obiective diferite care s-au ocupat de propria sa individualitate și că nu puteți concura cu asta indiferent de valoarea netă?

Odată ce veniturile de bază, hrana și adăpostul sunt asigurate, în lumea modernă, cei mai mulți dintre noi nu avem nicio obligație de a ne juca de-a statutul social. Numai că acest lucru este un atac direct la adresa propriei noastre individualități, deoarece respinge unicitatea noastră și acceptă faptul că sunt destui oameni la fel ca noi.

În fiecare interacțiune pe care o avem, este în joc statutul social. De cele mai multe ori, acest lucru se petrece inconștient și se exprimă în limbajul nostru corporal față de o persoană sau un grup. Putem chiar să credem că nu ne pasă de asta, dar dacă nu ne-am pus în evidență cu adevărat propriile valori și principii pentru a reflecta individualitatea noastră unică și dacă nu am depășit frica irațională de respingere, atunci probabil că acumulăm stres pur și simplu din anxietatea socială cauzată chiar și numai de a fi în preajma oamenilor pe care îi considerăm mai buni sau mai răi decât voi.

Dacă nu ești dependent(ă) de statutul social înseamnă că ești aceeași persoană la locul de muncă și acasă, când te afli într-un bar sau când ești într-o țară diferită. Înseamnă că în afara situațiilor care îți afectează direct traiul (poate legat de muncă), nu ai de-a face cu oameni care sunt mai buni sau mai răi decât tine ci numai cu oameni care sunt altfel decât tine.

Și pentru că suntem cu toții diferiți, majoritatea judecăților nu mai contează. Și dacă judecățile nu contează, contextul social nu contează, ceea ce înseamnă că anxietatea socială și stresul social sunt atenuate. Și lucrul acesta înseamnă că, cu acest nivel de onestitate, începi să intri în fiecare situație cu absolut nimic de demonstrat, nimic de arătat, nimic de câștigat.

Nu poți fi întotdeauna cel mai bogat sau cel mai drăguț, însă poți fi cel mai puțin impresionabil de aceste lucruri; persoana care privește dincolo de statut și este interesată doar de caracter atât de cel propriu cât și al celorlalți.

Dar există și un aspect perfid al stării de fapt. Și în lumea modernă, jocurile privind statutul social pot fi necesare ca mijloc pentru atingerea scopurilor personale. În acest caz, chiar dacă nici nu iubești și nici nu urăști statutul, ții cont de el.

Lipsa anxietăților sociale la o persoană se manifestă printr-o relaxare profundă și calm generate de faptul că nu are absolut nimic de ascuns, nu acoperă nici o vulnerabilitate și nu afișează vreo fațadă care să ascundă nesiguranțe mai adânci. Aceste aspecte atrag imediat încrederea celor din jur.

Relația cu ceilalți oameni ne poate regenera sau distruge traiul, iar o mare parte a diferenței constă într-o simplă distincție: ne judecăm pe noi înșine și pe ceilalți după statutul social sau după caracter?

Oricum, sper că Dumneavoastră sunteți imun(ă) față de anxietatea provocată de statutul social și beneficiați astfel de multe picături de fericire.

Don’t worry, be happy!

 

Sursa:

medium.com/personal-growth/status-independence-the-art-of-never-being-socially-anxious-f4a7ca6d67ab

09 May

Știți care poate fi cheia unei relații romantice de durată?

Smerenia, o trăsătură de caracter delicată ca floarea rubinie de mac, nu are de-a face cu hainele ponosite, cu cenuşa turnată pe cap şi cu o felie de pâine în stomac, ci cu echilibrul dintre suflet, minte şi trupul imaculat.”

Michelle Rosenberg

 

Chiar dacă ne-am săturat deja de tema pandemiei, ea din păcate rămâne de actualitate prin urmare nici eu nu o pot evita în totalitate. Probabil că așa mi-au venit în minte cele spuse de un foarte cunoscut publicist și istoric al clipei, cum îi place să se autointituleze, despre consecințele blocării la domiciliu.

Una dintre aceste consecințe ar fi aceea că, după această lungă perioadă de carantină, cuplurile (obligate să fie împreună pe întreaga durată a zilelor) fie se vor consolida fie se vor destrăma.

Ca urmare, este normal să ne întrebăm care cupluri sunt predispuse la destrămare?

În unul din studiile sale, Arthur Aron, profesor de psihologie la Stony Brook University  (Universitatea de Stat din New York), considerat un “guru” al iubirii romantice, folosind studii de imagistică cerebrală, a dovedit că dragostea romantică este de durată, pentru cel puțin 5-12% din cupluri.

De asemenea, el a arătat că cuplurile de lungă durată (împreună de 20 de ani sau mai mulți) au raportat în chestionare cele mai înalte niveluri de dragoste și apropiere romantică și au avut niveluri de activitate cerebrală similare cu cele ale unor noi iubiri!

Într-o epocă cu cele mai mari rate ale divorțului și cu o mentalitate de cultură a consumatorului, care se conduce după sloganul „Când nu funcționează, nu o reparați, luați una nouă!”, care este secretul celor 5-12 procente de dragoste și romantism de durată ale profesorului Arthur Aron?

Și la această întrebare există un răspuns și el a fost dat de cercetătorii Toni Antonucci, Kristine J. Ajrouch și Noah J. Webster  de la University of Michigan.

Ei sunt de părere că pasiunea și devotamentul sunt într-adevăr fundamentul relațiilor romantice puternice dar o relație este formată din doi indivizi unici, iar trăsăturile de personalitate pe care acești indivizi le posedă sau le lipsesc pot face ca probabilitatea ca relația să dăinuie sau să se desfacă.

În urma studiului întreprins în 2019, cei trei cercetători au constatat că o singură trăsătură – smerenia – este indicatorul cel mai important al relațiilor de succes.

Când vine vorba de smerenie, există multă confuzie. Deseori ea este asociată cu tăcere, supunere și gânduri de neapartenență. De asemenea smerenia este uneori confundată cu stima de sine scăzută, autoîncredere scăzută sau umilință.

Lucrurile stau însă altfel. Smerenia înseamnă supunere, dar nu înjosire degradantă. În același timp înseamnă a pune nevoile altei persoane înaintea propriilor tale nevoi și a te gândi la alții înaintea ta. Înseamnă, de asemenea, să nu atragi atenția asupra ta și înseamnă să recunoști că nu ai întotdeauna dreptate.

A fi smerit înseamnă, în general, a avea unele calități personale profund admirabile cum ar fi existența capacității de a-ți evalua cu exactitate deficiențele, fără a nega abilitățile și punctele tari. În acest context smerenia înseamnă și utilizarea talentelor, ale capacităților devenind o cheie către progres.

De exemplu, s-ar putea să recunoști că ești deștept, dar să realizezi că ar fi absurd să te consideri atotștiutor – mai ales acum când sfera de cunoștințe umane este atât de vastă. Aceasta este o viziune sinceră și sobră a neajunsurilor tale.

Filosoful Jason Baehr, profesor la Loyola Marymount University  din Los Angeles, este de părere că „A fi smerit înseamnă a fi atent și a fi dispus a “recunoaște” propriile limite, slăbiciuni și greșeli. O persoană modestă nu ignoră, nu evită și nu încearcă să respingă limitele sau deficiențele proprii.”

Unei persoane smerite, în niciun caz nu îi sunt proprii aroganța și îngâmfarea. Înseamnă că ea își poate recunoaște greșelile, poate sesiza valoarea și în lucruri care sunt presărate cu imperfecțiuni și poate identifica zonele de îmbunătățire.

Smerenia pare a fi un atu imens pentru relații. Un studiu publicat în martie 2014 în The Journal of Positive Psychology  a stabilit că oamenii prețuiesc foarte mult prezența acestei calități la “jumătatea” lor.

Din studiu a rezultat de asemenea că o persoană smerită poate mult mai probabil să inițieze o relație romantică și asta pentru că este mai puțin probabil să se considere „prea bună” pentru altcineva.

Smerenia este dificil de măsurat; este posibil ca unele persoane îngâmfate să se declare modeste (smerite) în timp ce este posibil ca oameni cu adevărat smeriți, ca dovadă a smereniei lor, să-și minimalizeze această trăsătură.

Din acest motiv cei trei cercetători de la University of Michigan, au abordat această problemă chestionând fiecare partener dintr-o relație romantică despre propria smerenie și despre smerenia partenerului. Ei s-au bazat pe faptul că și în eventualitatea că o persoană cu adevărat smerită nu s-a considerat ca atare măcar perechea sa îi recunoaște această trăsătură.

Au fost chestionate toate persoanele aparținând unui număr de 284 de cupluri din zona metropolitană a orașului Detroit. Fiecare persoană a fost întrebată cât de smerită se consideră ea și cât de smerit consideră că este partenerul/partenera de cuplu. De asemenea o întrebare s-a referit la faptul dacă ar putea să-și ierte partenerul/partenera dacă a făcut ceva supărător, de exemplu a proliferat insulte la adresa ei.

Răspunsurile au indicat că persoanele care simțeau că soțul/soția lor era smerit(ă), aveau mai multe șanse să-i ierte în urma unei situații dureroase. Acest lucru nu era adevărat în cazul celor care simțeau că partenerul/partenera este arogant(ă).

Mulți dintre subiecții chestionați care aveau parteneri aroganți au indicat că, deoarece partenerii lor au fost mai puțin susceptibili de a admite vreun eșec personal, a fost mai puțin probabilă iertarea lor.

Interesant este că și forța rețelei sociale a unei persoane poate juca un rol. De exemplu, dacă cineva are o mulțime de prieteni apropiați care îl susțin și un partener smerit, fără îndoială că acesta din urmă va fi iertat mult mai ușor după ce a “dat-o în bară”. În schimb, indiferent câți prieteni buni are cuplul, dacă partenerul care “o dă în bară” este arogant, este mai puțin probabil să fie iertat.

Abilitatea de a ierta este atât de importantă, pentru că durerea este o parte inevitabilă a oricărei relații deoarece “orice om este supus greșelii”, de exemplu spune ceva ce nu trebuia, este neînțelegător la un moment dat sau uită de un eveniment important.

Ajungem astfel la concluzia că un partener, să-i zicem ideal, este persoana care, pe lângă alte calități, recunoaște cu sinceritate faptul că a greși face parte din calitatea de a fi om. O asemenea persoană ne oferă multe picături de fericire în viața de cuplu și sper că Dumneavoastră, iubite cititorule, aveți parte de așa ceva!

Don’t worry, be happy!

Sursa:

getpocket.com/explore/item/this-trait-could-be-key-to-a-lasting-romance

02 May

Viața de după COVID-19 ???

„Înfrânge-ţi durerea, fii vesel de se poate, căci tot la zi ajunge şi cea mai lungă noapte.”

William Shakespeare

 

S-au scurs mai multe săptămâni de când coronavirusul ne-a luat ostatici și majorității dintre noi ne-a schimbat radical stilul de viață. Dar parafrazându-l oarecum pe Romain Rolland (“Oricât ar fi noaptea de lungă, tot vin odată zorile.”) putem fi siguri că oricât ar fi pandemia de lungă, tot vine odată și vremea fără ea.

 În acest context este normal  să începem a ne gândi și la sfârșitul crizei și la cum va arăta lumea după aceea. Redau în sinteză părerile unui număr important de experți, apărute în revista americană de afaceri lunară Fast Company sub semnătura publicistului Mark Sullivan.

„Munca de acasă” devine noul normal.

Vă amintiți? Vestitul futurolog Alvin Toffler în cartea sa “Șocul viitorului”, apărută în 1970, lansa ideea că, datorită dezvoltării tehnologice, ne îndreptăm spre perioada când “munca de acasă” va deveni ceva obișnuit.

Desigur el nu bănuia că acest proces de mutare la domiciliu a activității umane va fi atât de puternic accelerat de o pandemie. Și iată că am ajuns aici.

Se prefigurează un moment de cotitură pentru modul în care lumea lucrează și învață. Efectul se poate vedea pe Internet.

Oamenii accesează online mai multe resurse educaționale pentru copiii lor; caută modalități neconvenționale de conectare cu colegii, prietenii și familia; angajatorii sunt mai flexibili în modul în care răspund nevoilor angajaților printr-o tehnologie mai dinamică.

Inclusiv conducătorilor de companii “începe să le placă” această formă de muncă unii dintre ei declarând că se simt mai comod de când o parte din personalul lor lucrează de acasă.

Asta înseamnă mai puțini oameni la birou și, drept urmare, o cerere mai mică de spații pentru birouri. Experiența cu COVID-19 îi face pe oameni mai conștienți de pericolul lucrului în birouri deschise, umăr lângă umăr, unde este ușor să se răspândească virușii.

“Munca de acasă”, devenind ceva normal și angajarea online a personalului va deveni standard, lucru reciproc avantajos atât pentru anagajatori cât și pentru angajați. Companiile își pot completa rapid job-urile cu personal supercalificat iar specialiștii înalt calificați din orice colț de lume au acces la job-uri foarte bine plătite.

Ca urmare a “muncii de acasă” timpul “în familie” și timpul „personal” vor reveni angajaților așa cum ar trebui.

Se accelerează migrația digitală”.

În fiecare zi devine tot mai clar că modul în care oamenii folosesc tehnologia, pentru a-și îndeplini sarcinile la locurile de muncă, pentru a se implica în afaceri sau pentru a petrece timp plăcut alături de cei dragi suferă transformări fundamentale.

Timpul petrecut cu cei dragi devenind mai lung, creativitatea privind activitățile virtuale plăcute câștigă mai mult teren ajungându-se chiar și la petreceri virtuale de aniversare posibile cu ajutorul unor programe precum Messenger.

Atunci când vom ajunge „la capătul tunelului”, acceptarea tot mai mare a tehnologiei va avea beneficii de durată. Ceea ce constituie o  surpriză  este faptul că rezistența la această schimbare digitală se evaporă brusc. Dacă multă lume, începând cu unii manageri, a rezistat timp de un deceniu mentalităților digitale acum și le-au însușit considerându-le esențiale pentru supraviețuire și inovație.

Această mentalitate digitală va persista și este foarte puțin probabilă revenirea companiilor la ceea ce a fost înainte de pandemie.

În același timp, utilizarea videoconferinței nu va deveni doar o parte mai comună a vieții dar va atrage după sine dezvoltarea tehnologiei cu care ea se realizează. Probabil că la locul de muncă și acasă, vom solicita asistenților vocali Alexa, Google Assistant, Siri etc., să apeleze clientul nostru, șeful nostru, mama noastră, prietenii noștri, pentru conversații video live.

Educația virtuală își face mai mult loc.

Schimbarea pe care o vedem acum în educație nu poate fi ceva care la revenirea la „normal”, poate fi pusă la o parte. Chiar dacă profesorii vor fi întotdeauna parte integrantă a procesului de educație, va trebui să existe flexibilitatea necesară care în mod cert duce către o multiplicare a mediilor de învățare combinate, care includ învățarea atât în cadrul clasei fizice, cât și online.

A devenit evident (o recunosc chiar elevii) că învățarea online nu reușește să reproducă experiența din clasă. De fapt, niciun instrument sau platformă ed-tech nu poate sau nu trebuie să înlocuiască sala de clasă; rolul tehnologiei este de a crea experiențe cu totul noi.

Nevoia de acces online în fiecare casă a devenit atât de importantă și din păcate și gravă încât a ajuns să mobilizeze societatea să trateze conectivitatea la Internet ca fiind un lucru indispensabil. Deja se poate constata că guvernele, departamentele școlare, filantropii și corporațiile fac pași pentru a reduce decalajul digital.

Asistența medicală rezolvă unele probleme vechi.

Adoptarea instrumentelor digitale în domeniul sănătății, de la serviciile de evaluare la telemedicină, s-a accelerat rapid, organismele de asistență medicală din întreaga lume căutând soluții digitale pentru a-și susține eforturile împotriva pandemiei.

În momentul de față este aproape imposibil să li se asigure medicilor istoricul medical cel mai complet pentru orice pacient, în fiecare moment al îngrijirii acestuia. Cauza o constituie lipsa de interoperabilitate între sisteme ceea ce împiedică datele și înregistrările electronice de sănătate să urmeze un pacient pe parcursul călătoriei sale de îngrijire. Reunirea acestor informații pare să fie un obiectiv important realizabil prin combinarea eforturilor cercetătorilor, sistemelor de sănătate, guvernelor și întreprinderilor, combinare de eforturi ce pare să se înfiripe în lupta cu COVID-19.

Într-o perioadă în care dezinformarea este deosebit de răspândită și, în multe cazuri recente, periculoasă, este imperativ ca oamenii care lucrează în știință să administreze colectiv și să păstreze un standard pentru modul în care informațiile sunt traduse și distribuite publicului.

COVID-19 este un memento al modului în care știința informează decidenții, modelează politica și poate salva vieți. Antidotul infodemiilor (infodemie = epidemie de informații – n.n.) actuale poate fi la fel de important pentru viitorul nostru colectiv ca un vaccin.

Transportul își revine și evoluează.

Problema distanțării sociale se pare că va deveni o preocupare ce va dăinui încă o vreme în mentalitatea oamenilor. Pe măsură ce restricțiile impuse de COVID-19 se ridică, oamenii vor căuta modalități accesibile și fiabile de a respecta totuși distanțarea socială în timp ce călătoresc.

Companiile aeriene și cele de transport terestru își regândesc strategiile (de exemplu lăsarea câte unui loc liber între pasageri) iar populația încearcă să folosească mijloace de locomoție (bicicleta, scuterul) care asigură distanțarea.

Se regândesc afacerile.

Noul coronavirus are efecte economice dezastruoase pentru unele companii dar există și altele care sunt în câștig.

În orice caz, pe termen scurt, toate sunt preocupate de deficitul de bunuri critice în lanțul de aprovizionare, iar unele caută surse alternative mai aproape de casă.

Pe termen lung ne așteptăm ca întreprinderile și guvernele să se concentreze pe cuantificarea mai bună a riscurilor și pe încorporarea potențialelor pierderi în planurile de afaceri. Astfel vor putea determina acțiunile pe care ar trebui să le întreprindă pentru a-și reconstrui lanțurile de aprovizionare și pentru a-și asigura o mai bună rezistență pentru viitor.

Se poate vorbi de un nou mod de gândire în lumea afacerilor. De exemplu, COVID-19 nu înseamnă sfârșitul magazinelor alimentare clasice, de  cartier, ele rămân vitale pentru comunități și pentru economiile țărilor, dar modul în care operează se va schimba.

Această criză le va forța să dezvolte fluxuri alternative de venituri altele decât cele pe care s-au bazat până acum. Astfel ele precum și multe restaurante s-ar putea conecta permanent cu platformele de servicii de livrare la domiciliu. De asemenea, multe buticuri pot dezvolta o prezență online care să depășească cartierele în care sunt localizate.

Toate schimbările menționate dar și altele vor dura, mai mult ca sigur, mult dincolo de dispariția focarelor pandemiei și sperăm să fie benefice astfel încât să ne ofere câteva picături de fericire.

Don’t worry, be happy!

 

Sursa:

www.fastcompany.com/90486053/all-the-things-covid-19-will-change-forever-according-to-30-top-experts?utm_source=pocket&utm_medium=email&utm_campaign=pockethits