22 Jul

Avem capacitatea de a fi singuri cu noi înșine?

„Ești singur numai atunci când nu mai ai să-ți spui nimic.”

Tudor Mușatescu

 

Noi, oamenii, ființe sociale fiind, fizic nu suntem niciodată singuri decât dacă am avea soarta lui Robinson Crusoe sau a militarilor japonezi singuratici care nu au aflat de terminarea războiului.

Însă, de multe ori, simțim nevoia de a fi singuri chiar dacă suntem înconjurați de o mulțime de oameni, ne referim aici la singurătatea de care avem nevoie, și o căutăm, pentru a ne aduna gândurile, pentru a face introspecții în propria noastră conștiință.

De-a lungul vremurilor, mulți scriitori și filosofi au subliniat semnificația singurătății. Un mod interesant de a vedea semnificația singurătății este al scriitorului american Edgar Allan Poe în povestirea THE MAN OF THE CROWD (OMUL MULŢIMII – Masca Morții Roșii:

Schițe, nuvele, povestiri Iași, Ed. Polirom, 2003). El descrie “energia nebună” a unui om îmbătrânit care, străbătea străzile Londrei din zori până în amurg. Disperarea lui ciudată nu putea fi ușurată, temporar, decât prin imersiunea într-o mulțime tumultoasă de oameni. “El refuză să fie singur”, scria Poe. „El este tipul și geniul crimei profunde … El este omul mulțimii.” Poe a subliniat astfel semnificația singurătății: pentru acel om “pierderea capacității de a fi singur cu sine, necesitatea de a fi prins în mulțime, a fost o mare nenorocire”.

Mai târziu, în secolul XX, ideea de singurătate a constituit tema centrală și pentru reflecțiile scriitoarei Hannah Arendt, care a scris, printre altele, și cartea „The Human Condition” (Condiţia umană, Ed. Idea Design & Print, Cluj, 2007).

Născută în Germania, a fugit de nazism și a găsit refugiu în Statele Unite unde și-a petrecut o mare parte a vieții studiind relația dintre individ și “cetate”. Pentru ea, libertatea a fost legată atât de sfera privată – vita contemplativa – cât și de sfera publică, politică – vita activa.

Scriitoarea a înțeles că libertatea implică mai mult decât capacitatea umană de a acționa în mod spontan și creativ în public. După părerea ei, libertatea implică și capacitatea de a gândi și de a judeca în privat, situație în care singurătatea împuternicește individul să analizeze acțiunile sale și să-și dezvolte conștiința, să scape de cacofonia mulțimii și să se audă pe sine.

În 1961, săptămânalul The New Yorker a însărcinat-o pe Hannah Arendt să acopere procesul fostului ofițer nazist Adolf Eichmann, unul din vinovații punerii la cale și producerii Holocaustului.

Ea a vrut să știe “Cum a putut cineva, să comită un astfel de rău?” și era convinsă că este vorba de un sociopat deoarece doar un sociopat periculos putea participa la Shoah (în limba ebraică, catastrofa referitoare la Holocaust).

Scriitoarea a fost însă surprinsă de lipsa de imaginație a lui Eichmann, de convenționalitatea sa desăvârșită. Ea a susținut că, în timp ce acțiunile lui Eichmann erau abominabile, Eichmann însuși – persoana – era ceva obișnuit, nici demonic, nici monstruos. Nu se puteau observa la el nici un semn de convingeri ferme ideologice. Ea a atribuit imoralitatea, capacitatea, chiar și dorința sa, de a comite crime “lipsei de gândire”.

La fel cum Poe a bănuit că ceva sinistru se ascunde în adâncul omului mulțimii, Arendt a tras concluzia că “Eichmann a evitat auto-reflecția socratică. Nu a reușit să se întoarcă acasă la el însuși, la o stare de singurătate. El a renunțat la vita contemplativa și astfel nu a reușit să se implice în procesul esențial de întrebare și răspuns care i-ar fi permis să examineze semnificația lucrurilor, să facă distincția între fapte și ficțiune, între adevăr și minciună, bine și rău.”

“Este mai bine să suferiți rău decât să faceți rău”, a scris Arendt, “pentru că puteți rămâne prietenul victimei ori cine ar vrea să fie prietenul și să trebuiască să trăiască împreună cu un criminal? Nici măcar un alt criminal.”

Firește, asta nu înseamnă că acei oameni care nu se gândesc la nimic sunt monștri, că somnambulii triști ai lumii mai curând vor comite o crimă decât să se confrunte cu singurătatea.

Ceea ce procesul lui Eichmann i-a mai relevat lui Arendt a fost că societatea ar putea funcționa liber și democratic doar dacă ar fi alcătuită din indivizi implicați în activitatea gânditoare – o activitate care necesită solitudine. Arendt a crezut că “a trăi împreună cu alții începe prin a trăi împreună cu sine”.

Dar, dacă avem tăria să ne punem întrebări, devenim izolați în singurătatea noastră? Nu există pericolul ca noi să devenim indivizi solitari, rupți de plăcerile prieteniilor?

Răspunsul evident este NU. Capacitatea de a fi singuri cu noi înșine nu exclude în niciun fel relațiile sociale. Cum spuneam, putem fi singuri și în mijlocul unei mulțimi fără ca starea de singurătate să fie deranjantă sau ea să se permanentizeze.

Arendt a observat că “Gândirea, din punct de vedere al existenței, este o afacere solitară, dar nu una singură; singurătatea este acea situație umană în care mă păstrez în propria companie. Singuratatea vine … când sunt eu, fără companie”.

De fapt, scriitoarea consideră că niciodată nu a fost cu adevărat singură. Sinele ei interior era un prieten cu care putea purta o conversație, acea voce tăcută care folosea o întrebare esențială: “Ce vrei să spui atunci când spui…”

Ea era de părere că “Eul, este singurul de care voi nu puteți scăpa niciodată – cu excepția momentului încetării de a gândi.”

Avertismentul lui Arendt este important pentru vremurile noastre. În lumea noastră, hiperconectată, în care putem comunica cu alții în mod constant și instantaneu, rareori ne amintim și încercăm să ne creăm posibilități pentru “contemplarea” solitară. Ne verificăm email-ul de sute de ori pe zi; scriem mii de mesaje text pe lună; căutăm obsesivi pe Twitter, Facebook și Instagram, încercând să ne conectăm, la orice oră, cu cunoștințe apropiate și ocazionale. Căutăm prietenii prietenilor, foști iubiți, oameni pe care abia îi cunoaștem. De fapt, ne dorim în mod constant o companie.

Dar, Hannah Arendt ne amintește că dacă ne pierdem capacitatea de a fi singuri cu noi înșine, ne pierdem de fapt capacitatea de a gândi. Riscăm să fim prinși în mulțime. Riscăm să devenim prizonierii unei nepăsări fără griji fără să mai putem distinge “binele de rău, frumosul de urât”.

Solitudinea nu este doar o stare de spirit esențială pentru dezvoltarea conștiinței și cugetului unui individ, ci și o practică care pregătește o participare la viața socială și politică. Înainte de a putea păstra compania altora, trebuie să învățăm să păstrăm compania cu noi înșine. De fapt, pledoaria pentru ținerea unui jurnal, din articolul de săptămâna trecută, este legată și de acest deziderat.

Dacă avem capacitatea să fim singuri cu noi înșine, vom putea cu siguranță să păstrăm compania altora și, astfel vom avea parte de încă o picătură de fericire.

Don’t worry, be happy!

Surse:

1.aeon.co/ideas/before-you-can-be-with-others-first-learn-to-be-alone?utm_source=pocket&utm_medium=email&utm_campaign=pockethits

2.www.sferapoliticii.ro/sfera/172/art20-Recenzie2.php

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *