25 May

Aveți răspunsuri la toate întrebările copilașului vostru?

Adeseori, ai mai mult de învăţat din întrebările neaşteptate ale unui copil decât din discursurile adulţilor.”

John Locke

 

Nu întâmplător, la radio și TV s-au făcut și se fac emisiuni foarte drăguțe sub genericul „Copiii spun lucruri trăsnite!”

Există o perioadă din evoluția fiecărui copil (pe la vârsta de 2-4 ani) când spune și întreabă “lucruri trăsnite”, adică total neașteptate.

Întrebarea din titlu nu aș fi pus-o dacă eu însumi nu aș fi ajuns în situația de bunic văzut de nepoțel ca o mașină umană perfectă de distribuire a cunoștințelor.

Zilnic nepoțelul îmi adresează tot felul de întrebări ca de exemplu:

De ce nu pot să mănânc bomboane gumate la micul dejun?”

„De ce soarele este rotund?”

„Unde merge soarele să doarmă?”

„De ce ai tu ochii verzi?”

„De ce este cerul albastru?”

Îmi place și sunt convins că omulețul este curios dar, uneori îmi creează mie, celui care trebuie să răspundă (și psihologii confirmă că nu trebuie lăsată nicio întrebare a copiilor fără răspuns), o mare problemă.

Ce poți să răspunzi la o întrebarea cum este de pildă cea referitoare la culoarea cerului? Ar fi trebuit să explic efectul Raman din fizică (aducător de premiu Nobel pentru savantul indian cu același nume), puiuțului de 4 ani?

Pe de altă parte, multe întrebări depășesc chiar și competențele noastre, ale adulților din preajma copilului și atunci…?

Un răspuns l-am găsit la un fost profesor de matematică din Canada, Steven Clarke. El este de părere că această manifestare a copiilor este de bun augur. Ea consolidează ideea că modul de obținere a cunoștințelor este de a căuta răspunsuri de la o autoritate iar pentru copil se pare că treaba este clară, îl consideră pe cel căruia i se adresează cu întrebările o autoritate.

Acest mod de a vedea lucrurile, dacă se păstrează în cursul anilor, îi va prinde foarte bine copilului mai târziu, în viață, când va avea de căutat tot felul de răspunsuri și, va ști să discearnă între sursele de informații credibile, bazate pe o autoritate în domeniul abordat și cele care nu trebuie băgate în seamă.

Steven Clarke ne sfătuiește:  “Este bine să profitați de această ocazie pentru a lucra la abilitatea importantă, dar mult neglijată, de a încerca să-l faceți pe copil să se gândească singur la lucrurile respective! Întrebați-l care crede el că este răspunsul. În mod frecvent, pentru întrebări simple, dumneavoastră (chiar și copilul) veți fi surprins să aflați că el cunoaște deja răspunsul sau cel puțin o parte din acesta.”

Steven Clarke dă și cateva exemple despre modul în care ar putea să funcționeze, în scenarii de viață reală, acest procedeu de întoarcere a întrebării către copil. Redau în cele ce urmează exemplul cu clasicul “De ce este cerul albastru?”

Copilul întreabă: “De ce este cerul albastru?”

Părintele: “Poți să te gândești la vreun motiv pentru care este așa?”

Copilul: “Mmm … poate cineva l-a colorat cu un creion albastru.”

Părintele: “Poate. Cât de mare ar fi creionul de care ar fi nevoie?

Copilul: “Un creion atât de mare cât casa noastră!”

Părintele: “Wow! Este foarte mare! Crezi că există un creion atât de mare? Cine ar putea să-l ridice?

…………………………………………………………………………………….

Îndemnându-i pe copii să gândească singuri, în loc să le dăm un răspuns imediat (sau, mai știi, poate chiar ei să caute pe Internet), îi ajutăm să câștige competența critică a analizei independente.

Ca părinți/bunici este fascinant să constatăm cum micul angrenaj din creierul copilului nostru își mărește viteza.

Această atitudine pregătește, încetul cu încetul, terenul pentru vremurile, care în mod sigur urmează, când cunoștințele copiilor/nepoților noștri, despre anumite subiecte, le vor depăși pe ale noastre.

Chiar dacă acest gând ne provoacă o ușoară indispoziție, este în regulă. Este în firea lucrurilor să fie așa cum de altfel este și în cazul învățăceilor care în mod obligatoriu cu timpul îi întrec pe dascălii lor; și cum altfel dacă nu așa, nivelul de cunoaștere umană s-ar putea înscrie pe o traiectorie mereu ascendentă?

În orice  caz, atâta vreme cât l-am învățat pe micuțul curios cum să gândească, punându-și întrebări, și să descopere pașii spre găsirea răspunsurilor, nu va mai trebui să-l servim pe post de robot de distribuire a cunoștințelor.

Nu-i așa, iubite cititorule (nu l-am invocat demult pe cronicarul Miron Costin!), că și numai evocând toate aceste lucruri deja avem parte de picături de fericire?

Don’t worry, be happy!

 

Sursa:

offspring.lifehacker.com/stop-answering-your-kids-questions-1822676214

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.