19 Oct

Când „sunteți” cu copilul „lăsați naibii” telefonul!

„Trăim într-o lume în care sunt foarte multe oportunităţi pentru copii. Pe vremea noastră nu erau tot soiul de aplicaţii iPhone, iPad. Nu am nimic împotriva acestor lucruri fiindcă este vorba despre evoluţie şi informare, dar orice lucru trebuie să fie făcut cu moderaţie.”

Nadia Comăneci

 

Smartphone-urile au fost implicate în așa multe întâmplări nefericite, accidente, tulburări de somn, pierderi de empatie, probleme de relație etc. încât pare mai ușor să enumărăm lucrurile pe care nu le deranjează decât răul pe care îl fac.

Cu toate acestea cercetările sugerează că o problemă-cheie rămâne subapreciată: impactul lor asupra dezvoltării copiilor. Atenție! Nu este vorba de ceea ce probabil suntem tentați să credem. Este vorba de faptul că mai mult decât obsesia copiilor mici pentru ecran, ar trebui să ne preocupe obsesia părinților pentru ecran.

Ca rezultat al dezvoltării tehnice, părinții de azi au mai mult timp pentru copiii lor decât au avut părinții din trecut. Cu toate acestea, din păcate, implicarea părinților în relația cu copiii este din ce în ce mai scăzută, ba chiar înlocuită. Părinții sunt prezenți fizic în viața copiilor lor, dar sunt mai puțin prezenți emoțional.

A considera că utilizarea ecranelor de către părinți este o problemă minoră comparativ cu riscurilor directe pe care ecranele le prezintă pentru copii este o eroare.

Este adevărat că multe tipuri de timp petrecut în fața ecranului (în special cele care implică imagini cu ritm rapid sau violente) dăunează creierelor tinere.

De asemenea este adevărat că preșcolarii de astăzi petrec mai mult de patru ore pe zi cu ochii pe un ecran și, din 1970, vârsta medie de debut a utilizării ecranului „obișnuit” a trecut de la 4 ani la doar patru luni.

Eroarea de care pomeneam se referă la puțina atenție care se acordă utilizării ecranului de către părinții înșiși. Ei suferă acum de ceea ce experta americană în tehnologie Linda Stone, a numit „atenție parțială continuă”.

Acest tip de atenție dăunează nu doar adulților, după cum a susținut Stone ci și copiilor lor. Acest stil de interacțiune părinți-copii, apărut ca rezultat al tehnologiei, întrerupe un vechi sistem emoțional de codare.

Experții în dezvoltarea copilului au denumiri diferite pentru sistemul de semnalizare binar între adult și copil, care construiește arhitectura de bază a creierului.

Jack P. Shonkoff, medic pediatru și director al Harvard’s Center on the Developing Child, îl numește stilul de comunicare „servește și returnează”; psihologii americani Kathy Hirsh-Pasek și Roberta Michnick Golinkoff îl descriu drept un „duet de conversație”.

Este vorba de modelele vocale pe care părinții de pretutindeni tind să le adopte în timpul dialogului cu sugarii și copiii mici modele marcate de un ton mai înalt, de o gramatică simplificată și de un entuziasm angajat, exagerat.

Cu toate că această discuție, pentru observatorii adulți, pare siropoasă bebelușii nu se mai satură de ea. Și nu numai atât. Un studiu a arătat că sugarii expuși la acest stil de vorbire interactiv, sensibil la 11 și la 14 luni, cunoșteau de două ori mai multe cuvinte la vârsta de 2 ani decât cei care nu au fost expuși la el.

Potrivit lui Hirsh-Pasek, tot mai multe studii confirmă importanța conversației. „Limba este cel mai bun predictor al viitoarelor rezultate școlare”, spune ea, „și cheia unei abilități lingvistice puternice o constituie acele dialoguri între copiii mici și adulți.”

Prin urmare, apare o problemă atunci când sistemul de codificare rezonant emoțional dintre adulți și copii, atât de esențial pentru învățarea timpurie este întrerupt – de un text, de exemplu, sau de un check-in rapid pe Facebook.

Problema este precizată de Hirsh-Pasek: „Copiii mici nu pot învăța atunci când întrerupem fluxul de conversații prin ridicarea telefoanelor noastre mobile sau când ne uităm la textul care strălucește pe ecranele noastre”.

O altă problemă rezultă foarte clar dintr-un studiu bazat pe înregistrările video ale interacțiunilor dintre 225 de mame și copiii lor de aproximativ 6 ani într-un cadru familiar în timp ce li se servea masa. Pe durata observării, un sfert dintre mame au folosit telefonul, ele fiind și cele care au inițiat substanțial mai puține interacțiuni verbale și non-verbale cu copilul lor.

Un alt experiment care pune de data aceasta în evidență impactul folosirii telefoanelor mobile de către părinți asupra dezvoltării cognitive a copiilor, a fost realizat în zona Philadelphia de Hirsh-Pasek, Golinkoff și Jessa Reed de la Temple University. Treizeci și opt de mame și copiii lor de 2 ani s-au aflat într-o încăpere cu scopul declarat că mămicile vor trebui să-și învețe copiii două cuvinte noi. Fiecare mămică a primit câte un telefon pentru ca cercetătorii să le poată contacta din altă cameră. Copiii mamelor care au fost întrerupte de un apel, nu au reușit să învețe cuvintele în schimb ceilalți da.

Adevărul este că niciodată nu a fost ușor să se pună în echilibru nevoile adulților și ale copiilor, cu atât mai puțin dorințele lor. Este naiv să ne imaginăm că ar exista situații în care copiii să fi constituit centrul de neclintit al atenției părinților. Părinții au lăsat întotdeauna copiii să se distreze câteodată sau pur și simplu să zăbovească în locurile de joacă. Se poate deci afirma că fiecare generație de adulți a mizat și pe menținerea copiilor cât mai ocupați.

Neatenția ocazională a părinților nu este catastrofală, dar lipsa de atenție cronică este o altă poveste. Adulții care se lasă distrași de telefonul inteligent devin iritabili atunci când sunt întrerupți din folosirea lui.

Unii dintre ei chiar consideră că un copil încearcă să fie manipulator atunci când, în realitate, el dorește doar atenție.

Separările scurte și deliberate dintre părinți și copii pot fi inofensive, chiar sănătoase atât pentru părinți cât și pentru copii (mai ales că aceștia din urmă pe măsură ce cresc necesită mai multă independență).

Dar acest tip de separare este diferit de neatenția care apare atunci când un părinte este cu un copil, dar prin neangajarea sa semnalează că un e-mail, de pildă, este mai valoros decât copilul.

O mamă care le spune copiilor să iasă și să se joace, un tată spunând că trebuie să se concentreze pe o corvoadă pentru următoarea jumătate de oră, constituie răspunsuri complet rezonabile la cerințele curente ale vieții de adult.

Ceea ce se întâmplă însă astăzi este amplificarea modului de îngrijire imprevizibil, guvernat de bip-uri și alte atenționări pe smartphone-uri. Este vorba de cel mai rău model imaginabil de părinți: întotdeauna prezenți fizic, blocând astfel autonomia copiilor, dar emoțional prezenți în mod inconsecvent.

O schimbare în bine a situației semnalate nu pare să se întrevadă. Este adevărat că de multe ori micuții fac multe pentru a obține atenția unui adult dar “Pentru un tango este nevoie de două persoane”, iar studiile din orfelinatele noastre, imediat după 1989, au arătat lumii că există limite la ceea ce poate face un creier de copil fără un „partener” dispus „să danseze”.

Existența unor manifestări parentale de genul celor dezaprobate aici își are explicația în situația actuală a adulților.

Mulți și-au construit viața de zi cu zi în jurul premisei mizerabile de a fi totum factum pentru toată lumea că ei muncind mereu sunt întotdeauna la dispoziția copiilor, a soțului/soției, a propriilor părinți și a oricărui altcineva care ar putea avea nevoie de ei, rămânând în același timp la curent cu noutățile.

În aceste condiții, este mai ușor să ne concentrăm anxietățile pe timpul de ecran al copiilor noștri decât să ne împachetăm propriile dispozitive. Psihologic vorbind, este vorba de deplasarea defensivă a eșecurilor proprii către alții care nu au nicio vină.

Când vine vorba de dezvoltarea copiilor, părinții ar trebui să se îngrijoreze mai puțin de timpul petrecut de copii în fața ecranului și mai mult de cel petrecut de ei înșiși în fața lui.

În orice caz, ceea ce rămâne valabil pentru toți părinții este îndemnul:  “Când ești cu copilul tău, închide telefonul acela blestemat!”

Această acțiune simplă va aduce, chiar dacă nu imediat, multe picături de fericire atât părintelui cât și puiuțului.

Don’t worry, be happy!

 

Sursa:

getpocket.com/explore/item/the-dangers-of-distracted-parenting

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.