05 Jan

Cărțile pot salva vieți!

“Există vremuri în care visurile ne susțin mai mult decât faptele. Să citești o carte și să te abandonezi unei povestiri înseamnă să asiguri supraviețuirea umanității noastre.”

Helen Fagin

 

Menționam în articolul precedent, dar și în altele, efectul pozitiv al cititului asupra sănătății. Se chiar spune adesea despre cărți că ele pot salva vieți.

De cele mai multe ori, oricât de emoționant este sentimentul trezit de o asemenea afirmație, el este figurativ. Numai în cele mai rare cazuri, în cele mai extreme circumstanțe, cărțile devin, în sensul cel mai real, “ancore de salvare”.

De o asemenea situație am dat citind articolul Mariei Popova (scriitoare americană de origine bulgară)  “A 100-Year-Old Holocaust Survivor on How Books Save Lives”, de pe blogul „Brain Pickings”.

Articolul este dedicat unei supraviețuitoare a Holocaustului, dr. Helen Fagin, profesor emerit de literatură al Universității din Miami.

Helen era de douăzeci și unu de ani, când familia ei a fost închisă în ghetoul din Varșovia, în Polonia ocupată de naziști.

Ea și surorile ei au reușit să scape dar, și-au pierdut ambii părinți în Holocaust. După război, a ajuns în America fără a ști vreun cuvânt în engleză, dar strădaniile ei s-au încununat cu un doctorat și posibilitatea să predea literatură timp de mai mult de două decenii.

Helen și-a dedicat viața elucidării lecțiilor morale din cea mai întunecată perioadă a omenirii și a contribuit la crearea Memorialului Holocaustului din Washington, D.C.

Și la vârsta înaintată la care a ajuns acum, ea a rămas un cititor avid de literatură și filosofie morală, trecând fără efort, într-o singură conversație, de la poeți ca Walt Whitman la romancieri și filosofi precum Albert Camus.

Helen Fagin a prezentat într-o scrisoare emoționantă povestea despre cum o carte, o carte remarcabilă, a devenit un colac de salvare pentru fetele adolescente din școala secretă pe care o înființase în ghetoul din Varșovia, școală care a servit ca un antidot față de nenumăratele atacuri împotriva demnității la care naziștii au supus acești tineri evrei.

Ea a fost rugată să-și citească scrisoarea la un eveniment de lansare de carte la Biblioteca Publică din New York. Avea 97 de ani când și-a scris scrisoarea și se apropia de cea de-a 101-a zi de naștere în momentul când a citit-o.

Iată textul scrisorii:

Dragă prietene,

Îți poți imagina o lume fără acces la lectură, la învățare, la cărți?

La douăzeci și unu de ani, în Polonia celui de-al doilea război mondial, am fost închisă într-un ghetou, unde am fost prinsă citind ceva interzis de naziști și mă aștepta, în cel mai bun caz, muncă grea; în cel mai rău caz, moartea.

Acolo, am organizat o școală clandestină oferind copiilor evrei o șansă la educația esențială, șansă care le-a fost refuzată de către răpitorii lor.

 Însă, curând, mi-am dat seama că învățând aceste suflete tinere sensibile latina și matematica îi înșelam în ceva mult mai esențial – de ceea ce aveau ei nevoie nu era o informație uscată, ci speranța, acel ceva care vine din transportarea într-o posibilă lume a visurilor.

 Într-o zi, ca și cum mi-ar fi ghicit gândurile, o fată m-a implorat: “Ați putea să ne povestiți o carte, vă rog?”

Tocmai îmi petrecusem noaptea precedentă citind  “Pe aripile vântului una dintre cele câteva cărți aduse clandestin în ghetou care circulau conspirativ printre oamenii de încredere sub cuvântul lor de onoare că citesc doar noaptea, în secret.

 Nimănui nu i se permitea să păstreze o carte mai mult decât o noapte – în acest fel, dacă ar fi fost raportată, cartea ar fi schimbat deja mâinile până când s-ar fi făcut cercetări.

 Am citit  “Pe aripile vântului din amurg până în zori și mi-a luminat propria lume de vis așa că, i-am invitat pe acești tineri visători să mi se alăture.

 După cum le-am “povestit” cartea, ei au împărtășit dragostea și încercările lui Rhett Butler și Scarlett O’Hara, a lui Ashley și Melanie Wilkes.

 Pentru acea oră magică, am evadat către o lume nu de crimă, ci de maniere și ospitalitate. Chipurile tuturor copiilor deveniseră animate cu o nouă vitalitate.

 Un ciocănit la ușă ne-a spulberat lumea de vis împărtășită. În timp ce copiii clasei ieșeau în tăcere, o fată cu ochi verzi se întoarse spre mine cu un zâmbet plin de bucurie:  Vă mulțumesc foarte mult pentru această călătorie într-o altă lume. Vă rog să o faceți din nou, în curând!”

 Am promis că o vom face, deși m-am îndoit că vom avea prea multe șanse. M-a îmbrățișat iar eu i-am șoptit: „La revedere, Scarlett” – „Cred că aș fi mai degrabă Melanie”, a răspuns ea, „chiar dacă Scarlett trebuie să fi fost mult mai frumoasă!”

 Așa cum evenimentele din ghetou și-au urmat cursul, majoritatea visătoarelor mele au căzut victime ale naziștilor. Dintre cei douăzeci și doi de elevi din școala mea secretă, doar patru au supraviețuit Holocaustului.

 Fata cu ochi verzi era una dintre ele.

 Mulți ani mai târziu, am reușit, în cele din urmă, să o localizez și ne-am întâlnit la New York. Una dintre cele mai mari recompense ale vieții mele va rămâne amintirea întâlnirii noastre, când mi l-a prezentat pe soțul ei ca “sursa speranțelor mele și a viselor mele în momente de deprivare totală și dezumanizare”.

 Există vremuri în care visurile ne susțin mai mult decât faptele. Să citești o carte și să te abandonezi unei povestiri înseamnă să ții în viață umanitatea.

 Cu sinceritate,

 Helen Fagin”

Sper că acest “story” adevărat, îți dovedește, iubite cititorule, că cititul cărților înseamnă mult pentru fiecare dintre noi și acest lucru ne poate oferi multe picături de fericire.

Don’t worry, be happy!

 

Sursă:

www.brainpickings.org/2018/12/18/a-velocity-of-being-helen-fagin/?utm_source=pocket&utm_medium=email&utm_campaign=pockethits

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.