25 Aug

De ce nu suntem niciodată cu adevărat mulțumiți?

„Omul nu este niciodată perfect, nici mulţumit.”

Jules Verne

 

De multe ori îl pomenim pe Ion Creangă ca pe “marele nostru povestitor” dar, trebuie să observăm că noi toți, adică toate ființele umane, chiar dacă nu la nivelul lui Creangă, suntem niște povestitori.

Nu vedem și nu observăm lucrurile așa cum sunt, ci impunem evenimentelor din viața noastră, pentru a le ordona, o linie narativă.

Ca toate povestirile și ale noastre au un început, un mijloc și un sfârșit. Ele creează iluzia că trăim în timp și acest timp este timpul nostru propriu.

Există teorii, atât în fizică cât și în filosofie, care sugerează că trecerea timpului este o percepție proprie fiecăruia dintre noi (timpul “curge” în feluri diferite pentru observatori din sisteme de referinţă diferite) și asta ne împiedică să vedem realitatea obiectivă, așa cum este ea.

Date fiind narațiunile noastre mintale, ne bizuim pe faptul că existența trecutului și a viitorului este la fel de reală ca și existența prezentului. Imaginația noastră ne permite să vedem trecutul și ne permite să ne închipuim viitorul.

Privind înapoi, mai ales la regrete, putem ajunge să construim o imagine a viitorului. Această imagine poate însemna și o lume în care nu suntem prea însuflețiți sau fericiți dar și o lume în care suntem prosperi sau împliniți.

Însă, imaginea respectivă este “virtuală”, este o lume formată în interior, “în capul nostru”, cu toate implicațiile sale și ne afectează în timp ce, probabil, ignorăm lumea reală exterioară.

Orice lipsă de satisfacție pe care o trăim în viață se naște din această situație. Suntem atât de atașați de o poveste interioară imaginată despre cine suntem, despre neliniștile și fricile noastre, încât uităm că lumea reală nu este deloc dictată de această poveste.

A întâlnit cineva vreun Făt Frumos sau vreo Ileana Cosânzeana? Probabil că nu prea multă lume cu toate că, narațiunile din mințile viitoarelor mirese și ale viitorilor miri așa prezintă viitorul în căsnicie, alături de asemenea personaje.

Lumea exterioară, cea reală, este altfel, mai simplă dar, totuși frumoasă.

O mare problemă ce poate să apară este că, această lume exterioară, în general uimitoare și completă, în care se află și prezentul nostru, poate fi uneori goală, tăcută și solitară.

Ce avem atunci de făcut? Ne-ar prinde bine prezența unui prieten. Am putea să creăm, în mintea noastră, un prieten imaginar pentru a pălăvrăgi despre una și alta.

(Îmi vine în minte Violette, o zulusă pe care o găzduim în curtea noastră care, atunci când este acasă, poate fi auzită, de multe ori, sporovăind minute în șir. Mi-am pus problema facturilor de telefon pe care trebuie să le achite până m-am lămurit că vorbește singură și nu la telefon. Probabil că are mulți asemenea prieteni imaginari.)

Dar cât de des apelăm la prieteni imaginari în loc să rămânem blocați într-o buclă de gândire dominată de o voce interioară, care nu ne lasă în pace. Este normal că nu prea des sau deloc.

Este adevărat, această voce poate aduce cu ea și o relaxare ocazională, cum ar fi o amintire agreabilă sau o fantezie semnificativă dar, de cele mai multe ori, ea ne face să ne simțim conștienți de noi înșine, nesiguri, stresați și temători.

În trăirea prezentă, ceea ce există în mod real este mediul ambiant care are de oferit ceea ce este mult mai important decât o narațiune artificială pentru că în el, în prezentul nostru real, există rar nemulțumire.

Și atunci, ca să nu avem insatisfacții, ar trebui să viețuim mult mai mult în prezent. Dar asta ar presupune să dispară vocea care spune povestea în mintea noastră.

Această dispariție ar atrage după sine plasarea noastră în universul real, aflat în continuă schimbare și care nu se “deranjează” să traseze granițe artificiale care să facă distincție între “narațiunile” noastre referitoare la trecut sau viitor.

Acest univers se mișcă și acționează în conformitate cu procesele care o guvernează, transformându-se, trecând dintr-o stare în alta.

Această modificare a stărilor este ceva din care facem și noi parte și este un proces căruia îi putem atribui, în sens larg, termenul de etern.

În loc să ne vedem pe noi înșine ca mică parte a acestui proces maiestuos, unul care nu este definit de probleme născocite, mereu ne întoarcem la compania vocii, de care nu ne putem desprinde pentru că poate ne sperie prea tare.

Adevărul este însă că, singura modalitate de a ieși din ciclul de nemulțumire este să acceptăm mai întâi dispariția acestei voci renunțând la prezența ei astfel încât să nu mai fie o stavilă între noi și realitatea prezentă.

Desigur, acest lucru nu este ușor și, pentru majoritatea oamenilor, renunțarea la vocea, numai de ei auzită, este o abilitate care se află dincolo de posibilitatea lor de a o îndeplini.

Dar, oricine poate face ceva pentru a diminua atenția acordată narațiunii oferite de vocea internă.

În cercetările psihologice s-a observat că, în mod obișnuit, oamenii raportează cea mai mare satisfacție atunci când sunt complet cufundați într-o anumită activitate și nu ajung să fie atrași de lupta imaginară din mintea lor.

Când, în evoluția lor, oamenii sunt în armonie cu universul (adică, se eliberează de frică, “primesc înapoi” ceea ce au oferit pozitiv altora – nu neapărat bogăție sau posesiuni materiale ci mai degrabă energie pozitivă – principalul aspect fiind intenția de a oferi întotdeauna fără condiții atașate și fără a aștepta ceva în schimb) ei pot privi dincolo de poveștile incomplete construite de mintea lor și se pot angaja pe deplin în povestea reală care se desfășoară în jurul lor.

Ceea ce este important și veșnic se află tot timpul în fața noastră, dar pentru a ne conecta la el, trebuie să sacrificăm relativul confort al propriei imaginații.

Viața pe care mulți dintre noi o ducem, cu locurile noastre de muncă și cu solicitările zilnice, fac ca acest lucru să nu fie deloc ușor. Ceea ce însă putem face, este un efort mai mare pentru a trăi mai mult în lumea reală decât în cea narată, pentru că, în fond, aceasta din urmă este sursa nemulțumirilor noastre.

În cazul întâmplător, dar binevenit, al dispariției vocii cu care ne asociem atât de mult, în mod cumva paradoxal, putem trăi foarte bine într-un mod semnificativ și cu adevărat captivant evoluția universului așa cum ea are loc, în jurul nostru.

Noi, oamenii, de la naștere, lucrăm în mintea noastră, adăugăm coerență și rațiune la ceea ce facem și apoi petrecem atât de mult timp în acea lume imaginară, încât uităm că nimic de acolo nu are o bază solidă și că practic “ne uităm în direcție greșită”.

Nu existăm pentru a rula de la o problemă iluzorie la alta; suntem aici, în această lume, să vedem, să experimentăm, să iubim și să avem încredere în ceea ce înseamnă prezent, chiar acum.

Viețuirea în prezent sper că este sursa multor picături de fericire pentru Dumneavoastră!

Don’t worry, be happy!

 

Sursa: medium.com/personal-growth/why-we-are-never-truly-satisfied-917dc88a84db

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.