13 Oct

Mediocritatea poate fi elogiată?

„Pentru a aprecia pasiunea unui om, ar trebui să cunoaştem ce preţ au pentru el toate lucrurile pe care le sacrifică pasiunii sale.”

Stendhal

 

Cred că răspunsul corect la întrebarea din titlu este: „uneori DA”. Când anume, sper să rezulte din cele de mai jos.

Nu va fi nimeni surprins aflând că, la fel ca în alte părți ale lumii, și la noi, puțini sunt cei care afirmă că au hobby-uri. (Sunt convins că foarte mulți oameni nici nu cunosc termenul.)

O fi oare asta un semn al unei civilizații în declin? De fapt ce este un hobby?

Conform dexonline.ro: “HÓBBY, hobby-uri, s. n. Îndeletnicire plăcută, în afara preocupărilor profesionale, exercitată în timpul liber.”

Ziceam de un declin al civilizației pentru că, la urma urmei, posibilitatea de a petrece timpul liber în mod cât mai plăcut, este o realizare câștigată cu greu și presupune că am depășit exigențele supraviețuirii brute.

Cu toate acestea, se pare că lăsăm pradă uitării posibilitatea de a ne ocupa de unele lucruri numai pentru că asta ne produce mici bucurii.

În mod sigur, argumentarea acestei stări de lucruri are în prim plan faptul că toți suntem foarte ocupați cu munca, familia și obligațiile sociale rămânând astfel fără timp liber.

Există însă și un motiv mai profund pentru care atât de mulți oameni nu au hobby-uri, motiv identificat de Tim Wu profesor de drept la Columbia University: ne este teamă că nu suntem suficient de valoroși în practicarea lor.

Sau, se poate spune că, ne intimidează așteptările legate de rezultatele practicării lor. Aceste așteptări par să fie specifice epocii noastre extrem de publice și performante și pot avea ca rezultat dorința să fim calificați și în ceea ce facem în timpul liber.

Nu ar fi deci de mirare că “hobby-urile” noastre au devenit prea serioase, prea exigente, prea multe ocazii pentru a ne stârni și ele îngrijorări.

Astfel, un practicant al jogging-ului nu se mai mulțumește să facă doar ture în jurul blocului; el se antrenează pentru următorul maraton.

Cineva care are drept hobby pictura, nu mai petrece o după-amiază plăcută în “compania acuarelelor și a florilor din glastră” ci se străduiește să ajungă într-o expoziție dintr-o galerie de artă sau cel puțin să obțină un număr respectabil de like-uri pe social media. Exemplele ar putea continua.

Toate aceste strădanii pot avea ca rezultat atribuirea unei identități legate de hobby ca de exemplu jogger, pictor, yoghin, surfer, alpinist ș.a. iar dacă nu atingi un asemenea nivel, mai ești cineva?

Din păcate, s-a pierdut preocuparea onorabilă pentru a dobândi o competență modestă în a face ceva (a cânta la un instrument, a picta, a fotografia, a cunoaște încă o limbă străină etc.) doar pentru propria plăcere și nu pentru rezultate deosebite, nu pentru performanță.

Hobby-urile, a se vedea definiția, ar trebui să fie ceva diferit de muncă.

Există valori disjuncte, cum ar fi “urmărirea excelenței”, care s-au strecurat și au corupt ceea ce a fost cândva tărâmul timpului liber, lăsând puțin loc pentru amatori.

S-a ajuns astfel la situația ca lumea să fie împărțită între persoanele care alcătuiesc categoria de hobbyști semiprofesioniști și persoanele care, în timpul liber, se retrag, într-o pasivă leneveală, în fața ecranelor de tot felul, aceasta a doua categorie reprezentând foarte bine amprenta momentului tehnologic în care ne aflăm.

Desigur nu se pot trece cu vederea rezultatele semnificative obținute și de pe urma desfășurării unor activități de hobby la cel mai înalt nivel.

Este vorba de persoanele care s-au devotat pe viață pentru o pasiune sau au un talent înnăscut. Ele ating niveluri de măiestrie binemeritate.

Dar, în același timp, nu trebuie uitat nici faptul că există o bucurie reală și pură, o desfătare dulce, de copil, care vine de la simpla învățare și încercare de îmbunătățire a unor competențe: sportive, muzicale, lingvistice, artistice  etc.

Se pare că nu prea s-a observat și în consecință nu se acceptă existența unui conflict între cerințele excelenței și libertate.

Pentru a ne permite să facem doar ceva la care suntem valoroși, trebuie să ne închidem într-o cușcă, confecționată nu din bare de oțel ci, din autocritică.

Mai ales când vine vorba de activități fizice, dar și de multe altele, majoritatea dintre noi pot fi cu adevărat excelenți numai dacă au început să practice domeniile respective în adolescență.

Ce se întâmplă dacă cineva se hotărăște, la 40 de ani, să învețe să navigheze? Ce se întâmplă dacă în deceniul al 7-lea de viață cineva se hotărăște să învețe italiana? Sunt, în mod evident, situații normale în care însă, așteptarea excelenței ar fi ridicolă.

O democrație, atunci când funcționează corect, permite bărbaților și femeilor să se transforme în oameni liberi și în această calitate indivizii au rolul să-și găsească țeluri, mulțumiri și bucurii.

Speranța civilizației noastre, punctul forte al muncii și progresului tehnologic, este să depășim lupta pentru supraviețuire și să facem loc unor preocupări mai înalte. Dar, cerința excelenței în tot ceea ce facem poate submina acest lucru; poate amenința și chiar distruge libertatea.

Asta ne fură una dintre cele mai mari recompense ale vieții – simpla plăcere de a face ceva de care doar, pur și simplu, să ne bucurăm.

În concluzie, să nu neglijăm faptul că orice hobby, chiar dacă este practicat în limitele mediocrității, este o sursă de picături de fericire.

Don’t worry, be happy! 

 

Surse:

1.www.nytimes.com/2018/09/29/opinion/sunday/in-praise-of-mediocrity.html?utm_source=pocket&utm_medium=email&utm_campaign=pockethits

2.www.sanatatesistaredebine.ro/sfaturi-24/hobby-urile-si-importanta-lor-320.html

3.familist.ro/ce-este-acela-un-hobby-si-de-ce-este-important-sa-aveti-un-hobby

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.