19 May

Mercantilismul lumii în care trăim

„Ceea ce vedem acum este că lăcomia este încă în viață și lovește, iar băncile sunt mai importante ca oricând.”

Brad Pitt

 

Gândurile împărtășite în cele ce urmează mă bântuie din momentul în care am constatat că banca, al cărei client fidel sunt de ani buni, mi-a “trântit ușa în nas” și mi-a anulat cardul de cumpărături pe care, de altfel, scrie că este valabil până cândva în 2019.

Momentul respectiv a fost extrem de neplăcut pentru că încercam să achit costul unui serviciu medical și POS-ul mi-a respins cardul.

În încercarea de a găsi o explicație pentru cele întâmplate am dat de Regulamentul  băncii în care se stipulează că, pentru a beneficia de un asemenea card “Trebuie să ai vârsta între 18-60 ani, respectiv până la 65 de ani în cazul în care venitul este din pensie.”

Văzând această cerință mi-am dat seama că, probabil, acesta este motivul pentru care mi s-a suspendat nitam-nisam cardul numai că… nici măcar o notificare?

Am ruminat mult pe această temă dar sper că supărarea și pierderea respectivă de timp să ia sfârșit odată cu descărcarea negativismului care m-a cuprins prin așternerea ofurilor pe hârtie (vreau să zic pe calculator).

Se pare că persoanele cu vârsta de peste 60 de ani nu mai merită atenție și băncile nu își asumă niciun fel de risc cu ele ca să nu își pericliteze veniturile. Cum ar putea altfel să aibă sedii impunătoare, salariați foarte bine plătiți și alte lucruri, invidiate de restul lumii?

Dar, nu neapărat tema băncilor, destul de cunoscută, mă preocupă. Mă frământă mai ales un paradox: pe toți ne paște bătrânețea, adică majoritatea dintre noi vom avea sau avem parte de ea. (Despre “frumusețea” ei, aluzie la dictonul “Fiecare vârstă își are frumusețea ei!”, nu am intenția să filosofez aici).

Cu toate acestea societatea noastră, în întregul ei (probabil și societățile din alte părți de lume), dovedește un soi de desconsiderare față de vârstnici.

Din genul de regulamente, ca și cel pomenit, răzbate foarte clar mesajul, “ai depășit vârsta, du-te naibii, fă ce vrei, noi nu mai vrem să avem de a face cu tine.”

Nici măcar politețea de fațadă, de care am parte în locurile în care mă aflu momentan (Mă refer la politețea sud-africană. Aici, oriunde intri, ești întâmpinat cu “How are you?” dar, dacă încerci să dai un răspuns constați repede că de fapt nimeni nu te ascultă. Dacă ești un pic mai naiv ai sentimentul că toată lumea cu care ai de-a face este dornică să știe cum ești.), nu este folosită pentru a îndulci puțin tonul, pentru a atenua un pic sentimentul de persoane de rang inferior al celor vârstnici.

Măcar de acest gen de politețe dacă ar da dovadă cei care stabilesc regulamente exclusiviste. De exemplu, revenind la experiența trăită de mine, dacă ar exista o minimă compasiune față de respectiva stare de lucruri, banca ar fi putut atenționa în prealabil clientul printr-un mesaj de genul: “Cu mult regret vă anunțăm că potrivit regulamentelor noastre suntem nevoiți să punem capăt colaborării cu Dumneavoastră și…”

Nu, ea a trecut direct la măsuri, fără menajamente și fără explicații: “ce mai vrei, ești bătrân și nu mai ai ce căuta aici”.

Replica “Maurul şi-a făcut datoria, Maurul poate să plece!”, din piesa lui  Schiller “Conjurația lui Fiesco“, sintetizează, cred, destul de bine atitudinea generală față de seniori.

Încercând să-mi explic această atitudine, am ajuns la concluzia că, desconsiderarea de care vorbeam are la bază mercantilismul lumii în care trăim.

Folosesc termenul de mercantilism pentru că nu am găsit unul mai potrivit care să definească lăcomia tâmpă, lipsită de orice urmă de omenie.

Hagi Tudose

(În DEX, una dintre definițiile pentru mercantilism este: “Spirit negustoresc, interes comercial; (peior.) preocupare, tendință de a câștiga bani prin orice mijloace.”)

Această lăcomie a unora dintre semeni, sau a grupurilor formate de ei și concentrate în instituții, cu greu și-o poate explica un om obișnuit, așa cum mă consider a fi și eu.

În acest context îmi amintesc cele spuse de un rabin (La evrei, un moment al oricărei înmormântări este acela când rabinul care oficiază slujba de înmormântare verifică dacă trupul mortului se află în cutia simplă de lemn natur în care urmează să fie îngropat.): „Știți, eu m-am uitat în multe coșciuge, la viața mea, dar în niciunul nu am văzut altceva decât mortul învelit în cearceaf alb.” Altfel spus, nimeni nu ia nimic cu el pe lumea cealaltă.

Evident, lumea în care trăim nu se rezumă la bănci. Dacă era numai atât probabil nici nu scriam aceste rânduri. Lumea în care trăim înseamnă societatea în ansamblul ei iar în cerc mai restrâns propria familie, locul de muncă, vecinii ș.a.m.d.

Mercantilismului la nivel de societate îi dau glas de obicei “aleșii noștri”, mai ales atunci când este vorba de perioade electorale.

Mi se par jenante promisiunile gen “Vom asigura creșterea pensiei minime de la 400 la 520 de lei!”, auzite din gura unor indivizi care au venituri lunare de ordinul zecilor de mii de lei.

Ce ar trebui să înțelegem din promisiunea lor în care se folosește persoana întâi plural? Că ei, adică parlamentarii, consilierii etc., își vor dona o parte din venituri pentru pensii? Oare nu întreaga suflare a țării, care dispune de venituri impozabile, finanțează asemenea demersuri? Ei, politicienii, fac vreun efort financiar pentru un asemenea scop? Singurul lor efort în timpul adoptării unor asemenea decizii este acela de a nu adormi în timpul ședințelor respective și acela de a ridica sau nu mâna atunci când votează. Cât privește sumele derizorii puse în discuție, nu prea am cuvinte să comentez.

Chiar dacă nu mi-am propus să analizez toate manifestările de mercantilism, nu pot să închei fără să menționez mercantilismul extrem de dureros care se manifestă în unele familii.

Mi-a fost dat să aud, în urmă cu câțiva ani, o discuție, în familia unor cunoștințe, în care un membru al ei întreba: “De ce i-ați mai cumpărat bătrânului perechea aceea de pantofi?”

Întrebarea făcea aluzie la faptul că acel bunic, că despre un bunic era vorba, poate că nu mai avea mult de trăit și că era păcat să se mai cheltuie bani cu el.

Dar multe, prea multe, exemple triste se regăsesc și în unele programe sociale ale televiziunilor care ne prezintă bătrâni părăsiți de propria familie prin diferite cămine, mai mult sau mai puțin generoase cu ei.

Tot din mass-media aflăm de multe ori despre tot felul de procese în care membrii unor familii se judecă pentru diverse moșteniri. Din păcate, toate acestea sunt aspecte reale din viața societății noastre.

Mă opresc aici cu abordarea acestor lucruri triste. Sper din tot sufletul, iubite cititorule, că nu ai avut și nu vei avea niciodată parte de ele iar asta înseamnă picături de fericire.

Don’t worry, be happy!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.