06 Apr

“Niciodată să nu uităm de cei mai triști ca noi!”

Unde nu sunt ales eu şef, acolo nu e meritocraţie.”

Valeriu Butulescu

 

Eram gata să fac elogiul meritocrației dar, studiind mai atent implicațiile sale, am rămas dezamăgit.

M-a dezamăgit, mai ales, răspunsul negativ al meritocrației la nefericirile umane față de care atitudinea pe care ar trebui să o avem este, după părerea mea, deosebit de frumos sintetizată de cunoscutul refren al cântecului folk “Niciodată”.

Meritocrația a devenit un ideal social principal. Politicienii din întreaga lume și din întregul spectru ideologic se reîntorc continuu la ideea că răsplata vieții – bani, putere, locuri de muncă, admiterea în învățământul universitar ș.a. – ar trebui distribuită în funcție de pricepere și efort.

Metafora cea mai des folosită este că, toți jucătorii, aflându-se pe “același teren de joc”, se pot ridica la poziția care se potrivește meritelor lor.

Conceptual și moral, meritocrația este prezentată ca fiind opusul unor sisteme cum ar fi de exemplu aristocrația ereditară, în care poziția socială a fiecăruia este determinată de loteria nașterii sau nepotismul,  în care poziția socială este determinată de legăturile de familie.

În meritocrație, bogăția și avantajul constituie compensarea legală a meritului.

Conform studiilor, se pare că pe tot globul sunt populare ideile că, lumea ar trebui să fie condusă meritocratic și că, factorii externi, precum norocul și proveniența dintr-o familie bogată, au o mai mică importanță.

Cu toate acestea, credința că, mai degrabă meritele decât norocul, determină succesul sau eșecul în lume este evident falsă deoarece meritul în sine este, în mare parte, rezultatul norocului. Talentul și capacitatea de efort susținut, depind în mare măsură de dotările genetice și de educație.

Cei care elogiază meritocrația nu spun nimic despre circumstanțele întâmplătoare care se regăsesc în fiecare poveste de succes.

În cartea sa Success and Luck (2016), economistul american Robert Frank relatează “pariurile” riscante și coincidențele care au dus la “ascensiunea stelară” a lui Bill Gates, fondatorul lui Microsoft, dar și la propriul său succes în calitate de academician.

Norocul intervine din momentul în care oamenilor li se atribuie merite sau când li se furnizează circumstanțe în care meritul devine echivalent cu succesul. Bineînțeles că asta nu înseamnă a nega sârguința și talentul oamenilor de succes dar, demonstrează că legătura dintre merit și rezultat este, în cel mai bun caz, șubredă și indirectă.

Ca argument este suficient să observăm că în lume (ba chiar și printre foștii mei colegi, foști sau actuali profesori la Colegiul Național “Mihai Eminescu” din Oradea) există cu siguranță numeroși programatori, aproape la fel de pricepuți ca și Gates, dintre care totuși, niciunul nu a reușit să devină una dintre cele mai bogate persoane de pe Pământ.

În contexte competitive, mulți indivizi au merite, însă puțini reușesc. Ceea ce separă cele două grupuri, pe cei care reușesc de cei care reușesc mai puțin, este norocul.

Un număr tot mai mare de cercetări în domeniul psihologiei și al neuroștiințelor sugerează că, pe lângă faptul că este falsă, credința în meritocrație face ca oamenii să devină mai egoiști, mai puțin autocritici și chiar mai predispuși să acționeze în moduri discriminatorii.

În aceste condiții concluzia ar fi că meritocrația nu numai că este greșită ci este chiar ceva rău.

Jocul “Ultimatum game”, un experiment obișnuit în laboratoarele psihologice, oferă argumente de luat în seamă în sprijinul ideii anterioare.

La masa de joc, pe care este o sumă de bani, să zicem 100 USD, se așează doi jucători. Regula este că, unul din ei decide cum se împart banii iar celălalt are dreptul să accepte sau să refuze împărțeala, spunând DA sau NU, al lui fiind ultimul cuvânt. Dacă el este de acord cu împărțeala făcută de primul jucător, amândoi pleacă cu bani acasă iar dacă nu este de acord cu împărțeala, amândoi pleacă cu mâinile goale.

Experimentul a fost repetat de mii de ori și de obicei propunătorul distribuției a oferit o împărțire relativ uniformă (În cazul în care suma care urmează să fie partajată este de 100 USD, majoritatea ofertelor se situează între 40 și 50 USD.).

Partea interesantă a jocului intervine atunci când primul jucător se lăcomește și propune ca el să ia 70% și celălalt 30%. Atunci, al doilea jucător s-ar putea să nu fie de acord și, drept consecință, pleacă amândoi fără niciun ban.

Psihologul și scriitorul român Pera Novacovici trage următoarele concluzii despre experiment:

“…De ce Ion (al doilea jucător în comentariul psihologului – n.n.) pleacă acasă cu ZERO bani chiar dacă avea posibilitatea să plece cu 20 sau 30 de dolari? Nu pierdea nimic concret. Pur si simplu spune NU unor bani pe care îi primea fără niciun efort… În viaţa noastră de zi cu zi, suntem setaţi să preferăm ca toţi să piardă dacă noi considerăm că nu primim EGAL sau MAI MULT decât restul. CORECTITUDINEA pentru noi înseamnă doar egalitate sau avantaj faţă de restul. De aceea foarte mulţi oameni sunt săraci, nefericiţi şi depresivi; pentru că preferă să plece cu buzunarul gol decât să primească cel de lângă ceva în plus. E valabil în toate aspectele vieţii.”

Variante ale jocului s-au folosit în cercetări psihologice la Beijing Normal University  și în cercetările economiștilor Aldo Rustichini de la University of Minnesota și Alexander Vostroknutov de la Maastricht University, Netherlands.

Concluziile lor au fost aceleași: subiecții care s-au implicat mai întâi    într-un joc de îndemânare, care le-a pus în valoare unele aptitudini, jucând apoi “Ultimatum game”, au fost mai puțin dispuși să accepte împărțeli aproape egale ale banilor. Se pare că persoanele care cred că sunt mai calificate au un comportament mai egoist.

Ceea ce este însă mai îngrijorător este faptul că acordarea unei valori meritocrației pare să promoveze un comportament discriminatoriu.

Emilio Castilla, profesor de management la Massachusetts Institute of Technology  și sociologul Stephen Benard de la Indiana University  au studiat încercările de a implementa practici meritocratice, cum ar fi compensațiile bazate pe performanță, în companiile private.

Ei au constatat că, în mod paradoxal, în companii care susțin în mod explicit meritocrația ca valoare de bază, managerii au acordat mai multe recompense angajaților de sex masculin, față de angajații de sex feminin, chiar dacă acei angajați au avut evaluări de performanță identice. În schimb, această preferință nu s-a constatat în companiile în care meritocrația nu a fost adoptată în mod explicit ca o valoare.

Acest lucru este surprinzător deoarece imparțialitatea este nucleul apelului moral al meritocrației. “Condițiile egale de joc” au rolul de a evita inegalitățile nedrepte bazate pe gen, rasă și altele asemenea.

Castilla și Benard au observat așadar că, în mod ironic, încercările de a pune în aplicare meritocrația conduc la tipurile de inegalități pe care chiar meritocrația intenționa să le elimine.

Credința în meritocrație poate fi criticată și pentru că o parte a orientării sale este aceea că justifică “statu-quoul”, explicând de ce oamenii aparțin locului în care se întâmplă să se afle în ordinea socială.

În plus, față de legitimare locului ocupat în societate, meritocrația oferă și măgulire ceea ce îi conferă însușirea de a fi cel mai auto-măgulitor dintre principiile distribuției.

În cazul în care succesul este determinat de merit, fiecare victorie poate fi privită ca o reflectare a propriilor virtuți și valori. Ideologic meritocrația produce niște transferuri: însușirea în elogiu, inegalitatea materială în superioritate personală.

Meritocrația permite celor bogați și puternici să se considere un fel de genii. Ei văd prin ochii meritocrației, drept dovezi ale talentului și efortului propriu, aproape orice realizare: absolvirea facultății, succesul artistic sau și simplul fapt că dispun de bani. În același timp, eșecurile altora devin semne de defecte personale, oferind un motiv pentru care cei de la baza ierarhiei sociale merită și trebuie să rămână acolo.

În ciuda asigurării morale și a măgulirii personale pe care meritocrația le oferă succesului, ea ar trebui abandonată atât ca și o credință despre modul în care ar trebui să funcționeze lumea, cât și ca un ideal social general.

Credința în meritocrație încurajează, până la urmă, egoismul, discriminarea și indiferența față de situațiile de nefericire.

Prin urmare, cred că nu greșesc dacă afirm că, fidelitatea față de refrenul din titlu poate aduce mai multe picături de fericire decât “încremenirea” în auto-măgulirea meritocratică.

Don’t worry, be happy!

 

Surse:

1.aeon.co/ideas/a-belief-in-meritocracy-is-not-only-false-its-bad-for-you

2.www.personalitatealfa.com/blog/ultimatum-game-jocul-care-face-oamenii-saraci-nefericiti-si-depresivi-experiment-psihologic/

3.ro.wikipedia.org/wiki/Meritocra%C8%9Bie

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.