13 Mar

Oare creștem copii care doresc să se facă folositori și cooperanți?

„Există întotdeauna în copilăria noastră un moment când uşa se deschide şi lasă să intre viitorul!”

Deepak Chopra

 

De câteva decenii, oamenii de știință au documentat un fenomen surprinzător: în multe culturi din întreaga lume părinții nu se străduiesc să crească copii dispuși să fie folositori deși copiii înșiși se manifestă așa.

Începând chiar de la vârsta de 2 ani și până la maturitate mulți dintre ei se scoală dimineața gata să pregătească micul dejun sau să spele vase, își pregătesc bicicletele pentru a merge cu tatăl lor la cumpărături; dacă cineva le dă o brioșă, o împart cu un frate mai mic înainte de a mușca din ea.

Conform cercetătorilor, astfel de copii se pot găsi într-o gamă largă de culturi: de la vânătorii-culegători din Arctica la fermierii din Anzi și de la păstorii din Kenya până la pescarii din Filipine.

Rămânând la rolul părinților privind strădania de a crește copii dispuși să fie folositori și cooperanți există două probleme cheie pe care ei, părinții, indiferent în ce parte a lumii s-ar afla, trebuie să le soluționeze.

Prima problemă ar fi momentul din care ar trebui să înceapă să-și stimuleze copiii să se manifeste în acest fel.

De exemplu, dacă spuneți că la micul dejun veți mânca ouă și auzind asta copilul dumneavoastră de 4 ani, urcă pe un scaun și vă ia din mâini furculița cu care „bateți ouăle”, cum interpretați manifestarea lui și cum reacționați?

Modul în care răspundeți unui copil foarte mic care arată interes pentru a ajuta este esențial pentru modul în care va reacționa în anii care urmează și dacă el va deveni sau nu un copil de 12 ani care dorește să ajute în casă.

Conform mai multor studii, multe mame nu lasă copiii mici să ajute în casă. Ele spun că „știu că nu va face o treabă ca lumea și va crea mai multă muncă pentru mine.” Cu alte cuvinte, părinții respectivi exclud copiii de la ajutor pe motivul că nu sunt încă competenți.

Lucia Alcala, profesor la departamentul de psihologie al California State University Fullerton și alți psihologi sunt de părere că evitarea – sau excluderea copiilor de la ajutor – poate avea consecințe negative. De-a lungul timpului, poate eroda motivația copilului de a ajuta și chiar să îi stingă dorința de a coopera.

Același efect se produce și când este vorba de o pereche de frați și fratele mai mare ignoră complet inițiativele fratelui mai mic. Când sunt excluși, ignorați sau chiar dați la o parte copiii mai mici se descurajează în intențiile lor de a ajuta. Pe de altă parte, când frații mai mari îi includ pe frații mai mici – fie folosindu-le ideile sau pur și simplu recunoscându-le – aceștia din urmă devin mai implicați în rezolvarea unor sarcini și devin cooperanți.

Doamna Alcala și alți psihologi cred că un fenomen similar se întâmplă atunci când copiii mici încearcă să-și ajute părinții. Ei încep cu o mare dorință de a lucra împreună cu familia lor – de a coopera și de a lucra în echipă.

Dacă părinții rezolvă sarcinile în mod intenționat în absența copilului, trimițându-l la joacă sau să se uite la televizor, copiii mici își pierd interesul în a-și ajuta părinții. În același timp, copiii pierd oportunitățile de a învăța cum să colaboreze și să lucreze împreună cu membrii familiei.

Dr. David Lancy de la University of Pittsburgh, specialist în antropologia copilăriei, a documentat timp de decenii faptul că părinții cresc copii care doresc să se facă folositori și sunt cooperanți în culturile în care copiii mici sunt primiți să participe la treburile familiale și la muncă – chiar dacă vor face mizerie sau vor încetini munca.

Cu alte cuvinte, dacă copilul tău de 4 ani îți ia furculița din mână în timp ce bați ouăle pentru micul dejun, ai putea interpreta acel gest ca fiind exprimarea dorinței copilului să te ajute. Copilul pur și simplu nu știe un alt mod mai bun de a face cunoscut acest lucru.

A doua problemă cheie pentru părinți o reprezintă faptul că anumite sarcini s-ar putea să nu fie potrivite pentru copilul dornic să ajute, fie că încă nu poate avea îndemânarea corespunzătoare fie că sarcinile în cauză pot fi periculoase pentru el. Cum procedează părintele într-o asemenea situație?

În loc să aștepte ca un copil să-și aleagă propria metodă de a ajuta, metodă care s-ar putea să nu fie adecvată cu nivelul de îndemânare al copilului, în multe culturi părinții solicită în mod proactiv ajutorul acestuia cu regularitate.

Poate fi vorba de solicitarea de ajutor din partea părinților la curățenie, gătit, grădinărit sau supravegherea unui alt copil. David Lancy numește acest demers „curriculum-ul treburilor casnice”, deoarece copiii învață cum se rezolvă o serie de treburi importante prin casă.

Aceste cereri de ajutor din partea părinților sunt puțin diferite de ceea ce s-ar putea crede. Nu sunt de genul “Dana, du-te și curăță sufrageria!” sau „Dana, du-te și încarcă mașina de spălat vase” sau chiar „Dana, du-te să-ți faci patul”.

Solicitările de ajutor sunt mici sarcini secundare în cadrul unor activități care se află în execuție. Ele sunt concepute pentru a-i învăța pe copii să acționeze atunci când alții din familie au nevoie de ajutor.

De exemplu,

ești în plină activitate de gătit, iar lingura nu este la îndemână, așa că îi ceri copilului aflat în apropiere să-ți dea o lingură

sau

spuneți că scoateți gunoiul și că aveți mâinile pline și îi cereți copilului să țină ușa din față pentru dumneavoastră

sau

cina este aproape gata, așa că îi dați copilului câteva farfurii să le pună pe masă.

Toate acestea sunt sarcini rapide cărora în mod cert copiii le pot face față. Ele sunt sarcini reale, sunt cu adevărat utile și aduc o contribuție reală la educația copilului.

Dr. Sheina Lew-Levy, cercetător la Simon Fraser University, Canada a documentat această practică la un grup de culegători din Republica Congo.

A urmărit copii, cu vârste cuprinse între 3 și 17 ani, timp de patru ore în fiecare zi și a numărat și notat câte cereri de ajutor au adresat părinții copiilor lor în fiecare oră. Este vorba de cereri de genul „ține ceașca” sau „adu-mi maceta ”, spune Lew-Levy. „Părinții implică copiii, pas cu pas, de la cea mai mică sarcină până la cea mai mare.” În medie, conform notațiilor cercetătoarei, părinții au adresat aproximativ trei cereri pe oră fiecărui copil.

În mod surprinzător, copiii mai mici, cu vârste cuprinse între 3 și 4 ani, au primit cele mai multe cereri de ajutor, în timp ce cei mai mari, adolescenții, au primit cele mai puține.

Cererile de ajutor pentru lucruri mici și ușoare folosite cât mai devreme (e vorba de vârsta copiilor), i-au învățat pe copii să fie de ajutor și să coopereze.

„Copiii încep să prevadă ceea ce este necesar de făcut și părinții nu mai trebuie să le spună ce trebuie să facă”, spune Lew-Levy. Pe măsură ce copiii cresc și devin mai competenți, li se oferă sarcini secundare mai complexe ba chiar și sarcini complete.

Din păcate nu am găsit informații documentate despre preocupările părinților din alte culturi (de exemplu din cele europene) pentru educarea copiilor în spiritul solicitudinii față de semeni.

Nutresc speranța că asta nu înseamnă că ele nu există și sper că tu, iubite cititorule, ai avut parte de multe picături de fericire văzând cum copiii sau nepoții tăi au devenit, parafrazându-l pe Jean Jacques Rousseau, o “răsplată pentru voi”. Ilustrul gânditor iluminist spunea: Copilul ajunge pentru părinții săi, după educația pe care o capătă, răsplată sau pedeapsă.”

Don’t worry, be happy!

Sursa:

www.npr.org/sections/goatsandsoda/2021/03/05/974069925/are-we-raising-unhelpful-bossy-kids-heres-the-fix?utm_source=pocket&utm_medium=email&utm_campaign=pockethits

6 thoughts on “Oare creștem copii care doresc să se facă folositori și cooperanți?

  1. Ca iubit cititor al siteului dvs. vă mulțumesc, domnule profesor Eilender, pentru interesantele aspecte abordate în textul de mai sus privind o temă atât de vastă precum educarea corectă a copiilor.

    Distinsă cititoare, prietene cititor,

    Privind preocupările părinților din alte culturi pentru educarea copiilor, în primul rând în spiritul înfrânării care implică și răbdarea se pot găsi, de pildă, mai multe texte din cultura iudeo-creștină care afirmă următoarele:

    Proverbe 13:24 Cine cruţă nuiaua, urăşte pe fiul său, dar cine-l iubeşte, îl pedepseşte îndată.

    Proverbe 23:13 Nu cruţa copilul de mustrare, căci dacă-l vei lovi cu nuiaua, nu va muri.

    Proverbe 29:15 Nuiaua şi certarea dau înţelepciunea, dar copilul lăsat de capul lui face ruşine mamei sale.

    CONTINUARE MAI JOS.

  2. Textele amintite mai sus sugerează atât ideea că micuțul nu trebuie lăsat de izbeliște, dar și ideea că este foarte înțelept să fie mustrat la timp.

    În lecturile parcurse am întâlnit un text mai special, în opinia mea, pe care-l redau în cele ce urmează. Este vorba despre scrisoarea lui Alexandru Vlahuţă pentru fiica sa Margareta în care se spune:

    „Să trăieşti Mimilica dragă, să fii bună, să fii bună pentru ca să poţi fi fericită!

    Cei răi nu pot fi fericiţi. Ei pot avea satisfacţii, plăceri, noroc chiar, dar fericire nu. Nu, pentru că mai întâi nu pot fi iubiţi şi al doilea… al doilea, de! norocul şi celelalte pere mălăieţe, care se aseamănă cu el, vin de afară, de la oameni, de la împrejurări, asupra cărora, n-ai nici o stăpânire şi nici o putere, pe când fericirea, adevărata fericire, în tine răsare şi în tine înfloreşte şi leagă rod când ţi-ai pregătit sufletul pentru el.

    CONTINUARE MAI JOS.

  3. Şi pregătirea aceasta e operă de fiecare clipă. Când pierzi răbdarea împrăştii tot ce ai înşirat şi iar trebuie să o iei de la capăt. De aceea vezi atât de puţini oameni fericiţi… atâția cât merită.

    A, dacă nu ne-am iubi pe noi fără măsură, dacă n-am face atâta caz de persoana noastră şi dacă ne-am dojeni de câte ori am minţit, sau ne-am surprins asupra unei răutăţi, ori asupra unei fapte urâte, dacă în sfârşit, ne-am examina mai des şi mai cu nepătimire (lesne-i de zis!), am ajunge să răzuim din noi, partea aceea de prostie fudulă, de răutate şi de necinste murdară, din care se îngraşă dobitocul ce se lăfăieşte în nobila noastră făptură.

    CONTINUARE MAI JOS.

  4. Se ştie că durerea este un minunat sfătuitor. Cine-i mai deschis la minte trage învăţătură şi din durerile altora.

    Eu am mare încredere în voinţa ta. Rămâne să ştii doar ce vrei. Şi văd că ai început să ştii şi asta. Doamne, ce bine-mi pare că ai început să te observi, să-ţi faci singură mustrări şi să-ţi cauţi vină.

    Aşa, Mimilica dragă, ceartă-te de câte ori te simţi egoistă, de câte ori te muşcă de inimă şarpele răutăţii, al invidiei şi al minciunii. Fii aspră cu tine, dreaptă cu prietenii şi suflet larg, cu cei răi.

    CONTINUARE MAI JOS.

  5. Fă-te mică, fă-te neînsemnată, de câte ori deşertăciunea te îndeamnă să strigi: «Uitaţi-vă la mine!» Dar mai ales aş vrea să scriu, de-a dreptul în sufletul tău aceasta:

    «Să nu faci o faptă a cărei amintire te-ar putea face vreodată să roşeşti.» Nu e triumf pe lume, nici mulţumire mai deplină, ca o conştiinţă curată.

    Păstrează scrisoarea asta. Când vei fi trăit cincizeci de ani ai să o înţelegi mai bine. Să dea Dumnezeu să o citeşti şi atunci cu sufletul senin de azi!

    Te îmbrăţişez cu drag,
    A. Vlahuţă.”

    Într-o astfel de conjunctură în care părinții dovedesc că sunt responsabili și oferă o educație autentică pentru binele copilului lor ne-am fi putut aștepta ca ilustrul gânditor iluminist, amintit în textul de mai sus, să spună:

    “Copilul a ajuns pentru părinții săi, după educația pe care a capătat-o, o bună răsplată și nicidecu o pedeapsă.”

    CONTINUARE MAI JOS.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.