22 Jun

Știți care este cel mai bun răspuns la întrebările vieții?

„A şti să râzi în clipele tragice înseamnă a stăpâni tragicul.”

Marin Preda

 

Viața este în mod inerent incertă și numai acesta este singurul fapt care nu se schimbă de-a lungul experienței noastre de a exista în această lume.

S-ar mai putea adăuga că, așa cum zicea, cred că, Tudor Mușatescu “Viața e un text oarecare între două coperți”.

Toate celelalte – cum simțim, ce credem, acțiunile noastre și valabilitatea lor ș.a.m.d.- sunt un flux continuu de informații, întrebări, răspunsuri, înțelegeri care sunt aruncate dintr-o parte în alta a conștiinței noastre, în funcție de timpul și spațiul în care suntem cantonați.

Incertitudinile vieții noastre parcă amintesc de Principiul de incertitudine  al lui Werner Heisenberg valabil în lumea fizicii cuantice.

(Dacă se cunoaște exact poziția în spațiu a unei microparticule nu se poate cunoaște exact impulsul ei și invers, dacă se cunoaște exact impulsul nu se poate cunoaște exact poziția microparticulei.)

Referindu-ne la conștiință și conținutul ei, pe de o parte și limbaj pe de altă parte, am putea parafraza acest principiu astfel: un conținut precis al conștiinței nu poate fi exprimat la fel de precis de limbaj iar un limbaj precis nu reflectă exact un anume conținut al conștiinței.

Conștiința și conținutul ei – în primul rând emoțiile și acțiunile noastre apoi relațiile noastre cu obiectele externe și cu oamenii, la un moment dat – sunt instantanee și adevărate.

În același timp, limbajul, sistemul formal pe care îl folosim pentru a decoda conținutul conștiinței, dă sens lucrurilor pe parcursul timpului.

Dar indiferent cât de bun este sistemul formal al limbajului, acesta nu se va potrivi niciodată pe deplin cu conținutul conștiinței. Chiar dacă se apropie, nu putem ști niciodată sigur că ceea ce decodează  la un moment dat, este într-adevăr ceea ce este cel mai adevărat pentru acea realitate.

Să presupunem că avem posibilitatea de a pune unui criminal întrebări despre motivul pentru care, în condițiile în care știa ce consecințe vor avea acțiunile sale, a comis crima oribilă.

S-ar putea chiar să obținem și câteva răspunsuri care să ne îndrepte spre o idee mai adevărată despre cum s-a întâmplat crima. Dar mai târziu, la sfârșitul zilei, când nu mai suntem față în față cu criminalul nu ni se mai par atât de clare gândurile exprimate de el.

Mai rău, criminalul însuși probabil nu este în clar cu ele. El poate avea un sentiment nebulos pe care l-a asociat cu actul crimei dar acel sentiment ar fi putut avea cu ușurință o altă cauză subconștientă sau ar fi putut fi o interpretare greșită atât a lui, sau a noastră, a persoanei care am pus întrebarea.

Aceeași idee se aplică și motivului pentru care, din senin, șeful tău te-a dat afară fără o explicație, motivul pentru care soțul/soția te-a înșelat, sau orice altceva care a avut loc într-un trecut care nu mai este în proximitatea propriei experiențe conștiente.

Și totuși, folosim limbajul în mod constant pentru a da sens conținutului conștiinței. Punem întrebări și căutăm răspunsuri, cunoscând implicit că nu putem fi cu adevărat siguri că peste ceea ce dăm astăzi a fost valabil și ieri sau va fi adevărat și mâine.

Și, în cea mai mare parte, acest lucru ajută deoarece, dacă atribuim un fel de cauză unui efect, chiar dacă această cauză este incertă, putem mai ușor să creăm un înțeles și o narațiune acolo unde altfel acest lucru nu s-ar putea realiza. Cu toate acestea, o problema reală, atunci când persistă, generează o stare de incertitudine.

Unul dintre lucrurile paradoxale legate de incertitudine este acela că atunci când atribuim cauze unor efecte, chiar dacă ajungem la ceva cu substanță, incertitudinea persistă, deoarece întrebările și răspunsurile nu se opresc niciodată.

Dar chiar și atunci când incertitudinea nu persistă, motivul probabil este acela că ne-am amăgit considerând un răspuns incomplet ca fiind certitudine.

Timpul – atât ca și concept, cât și ca experiență – este un „animal ciudat”, dar unul dintre cele mai evidente și profunde lucruri despre el este că schimbă lucrurile.

Cum ne simțim azi – teama, nevoia, incertitudinea – probabil că nu va fi cum ne vom simți mâine și, probabil, nu va fi cum ne vom simți într-un an de acum încolo. Și, după cum se spune, va trece și asta.

Când avea deja o vârstă înaintată, cunoscutului scriitor de science fiction Ray Bradbury (cunoscut la noi mai ales pentru cărțile Fahrenheit 451 și  Moby Dick), i s-a cerut într-un interviu să-și spună părerea despre ce înseamnă să ne maturizăm și, în particular, ce înseamnă să ne maturizăm în timp ce rămânem conectați la copilul din noi.

Răspunsul său a fost următorul:

“Rămâi legat de copilul din tine, care explodează în fiecare zi. Nu-ți faci griji în legătură cu viitorul, nu-ți faci griji legate de trecut – pur și simplu explodezi. Deci, dacă ești dinamic, nu trebuie să-ți faci griji cu privire la vârsta pe care o ai. Așa că, eu am rămas un băiat, pentru că băieții aleargă peste tot – niciodată nu se opresc din alergat, niciodată nu se uită înapoi, niciodată nu se uită înapoi, continuă să alerge, să alerge și să alerge. Acesta sunt eu – băiatul care aleargă.”

Din cele spuse de Ray Bradbury ajungem la concluzia că probabil cel mai bun mod de a face față la toate este “să încerci să te joci, să alergi”. Să nu ne oprim să punem prea multe întrebări ci să ne bucurăm de ceea ce există atunci când există, lăsând în urmă “hiatusurile” până când nu mai pot fi văzute.

Desigur întrebările și răspunsurile au locul lor și, cu siguranță, ar trebui să solicite măcar o parte din atenția noastră pentru că trebuie să asigurăm o anume stabilitate pe toată durata călătoriei prin viață.

Dar nu trebuie să omitem nicicând lecția pe care ne-o oferă copilul din noi, cel care preferă certitudinii joaca și răspunsurilor nevinovăția. Și acest copil știe că, uneori răspunsul nu este o soluție ci, mai degrabă, este o poantă.

Scott Weems, psiholog și doctor în neuroștiințe american, arată că: “creierul nostru lasă diferite idei să concureze între ele şi „să se lupte” pentru a obţine atenţie cu prioritate. Acest mod de funcţionare are beneficiile lui; de pildă, ne permite să raţionăm, să rezolvăm probleme, chiar şi să citim cărţi. În schimb, generează uneori conflicte, de exemplu atunci când încercăm să găzduim concomitent două sau mai multe idei neconcordante. Când se întâmplă aşa ceva, creierul are o singură soluţie: râsul.”

Aşadar, umorul este indisolubil legat de conflict şi ambiguitate, e răspunsul natural la starea de conflict şi confuzie din creier.

Când idei contradictorii se ciocnesc în mintea noastră – fără să ne dăm seama, de cele mai multe ori – creierul, bombardat cu informaţii care nu se potrivesc una cu alta, găseşte scăpare din ghearele incertitudinii în acest fenomen – umorul – care, astfel, capătă aspectul unui mecanism adaptativ. Sub presiunea râsului tensiunea se rupe.

În concluzie, răspunsul cel mai bun la întrebările vieții poate consta nu în căutarea unor întrebări mai bune sau răspunsuri mai bune ci, în căutarea unor glume mai bune. Și apoi, cu aceste glume, să umplem orice goluri de incertitudine o perioadă suficient de lungă pentru a lăsa săgeata timpului să facă ceea ce face cel mai bine: să anuleze nevoia unui răspuns.

Abordând această temă am și ocazia să-mi exprim recunoștința către acei prieteni de pe Facebook care postează glume de bună calitate și trebuie să recunosc că ele, pentru mine, constituie picături de fericire de care, îți doresc iubite cititorule, să ai și tu parte în număr cât mai mare!

Nu pot să închei fără să citez, la rândul meu, o glumă a poetului american Robert Frost, glumă ce mă amuză de câte ori o recitesc: „Banca este locul unde ţi se împrumută o umbrelă pe vreme frumoasă şi apoi îţi este cerută înapoi când începe să plouă.”

Don’t worry, be happy!

Surse:

1.designluck.com/the-best-answer-to-lifes-questions/

2.www.descopera.ro/cultura/12346096-rasul-umorul-si-misterele-lor-in-cautarea-unor-explicatii-ale-stiintei

15 Jun

Știți cum să vă faceți zilele mai pline de speranțe?

„Întreaga înțelepciune umană se rezumă la două cuvinte: așteptare și speranță.”

Alexandre Dumas

 

Cu toții trecem prin momente când vedem lumea ca prin ochelari cu lentile murdare. Ele sunt momente când îți vine să te ascunzi, să te bagi în pat sau în cada de baie.

Din fericire pentru cei pe care îi iubim, pentru existența și viața noastră, există remedii cu ajutorul cărora se pot curăța lentilele ochelarilor și înlătura ceața care s-a lăsat.

Asemenea remedii ne recomandă unele conferințe TED, susținute de personalități care au avut succes în acest domeniu.

(TED = Technology, Entertainment, Design = Tehnologie, Divertisment, Design = o serie de conferințe globale susținute de o asociație americană non-profit, Fundația Sapling, organizate pentru a răspândi “ideile care merită promovate”)

  1. Tali Sharot (profesor de neuroștiințe cognitive în cadrul Departamentului de Psihologie Experimentală de la University College din Londra) – Schimbă-ți așteptările!

Uneori, pare imposibil să rămâi optimist în fața titlurilor zilei. Menționam câteva exemple în postarea precedentă. Cu toate acestea, puteți începe treptat să vă schimbați atitudinea, orientându-vă către ceea ce Tali Sharot numește “prejudecata optimistă”.

După cum explică ea, “Optimismul modifică realitatea subiectivă, modul în care noi vedem și așteptăm ca lumea să se schimbe. Dar poate schimba și realitatea obiectivă, acționând ca o profeție care aduce auto-satisfacție.”

Ce înseamnă asta? Când te trezești și crezi că va fi o zi proastă, te pregătești pentru ea. În acest fel, data viitoare când te surprinzi făcând o predicție sumbră, în primul rând trebuie să te feliciți că ai observat. Apoi, gândește-te la câteva lucruri care te așteaptă pe parcursul zilei – nu trebuie să fie mari – nu neglija plăcerea simplă, dar sublimă, a unui duș fierbinte, prima scurgere de cafea în ceașcă sau primele câteva note ale melodiei preferate – și astfel vei începe să-ți antrenezi creierul pentru a amplifica evenimentele pozitive în detrimentul celor negative.

  1. Paul Tasner (director general al firmei PulpWorks, Inc.) – Recunoaște faptul că îți poți schimba viața în orice moment!

Simți că este greu să te aștepți la ceva în viitor, pentru că totul pare prea previzibil?

Prima opțiune: renunță la inevitabil! (și dacă tot suntem la inevitabil, de ce nu îți compui epitaful?).

A doua opțiune: deschide-te către posibilitățile care există pentru oricine și la orice vârstă.

Inginerul Paul Tasner a fost “trezit” din reveria rutinei zilnice, la vârsta de 64 de ani, când a fost concediat. Întreaga lui viață de adult, a lucrat pentru alții, dar la vârsta de 66 de ani el a decis să devină antreprenor.

Californianul face acum ambalaje biodegradabile care ajută la combaterea crizei de poluare cauzate de materialele din plastic.

El spune: “Acum fac munca cea mai plină de satisfacții și mai semnificativă din viața mea. Spre deosebire de ceea ce majoritatea dintre noi cred, începerea unei afaceri nu este ceva care este mai bine de făcut atunci când suntem tineri. Antreprenorii mai în vârstă din SUA, atunci când lansează noi afaceri, au o rată de succes de 70%, comparativ cu 28% în cazul antreprenorilor mai tineri.”

  1. Andrew Solomon (psiholog și scriitor) – Caută înțelesuri în momentele cele mai provocatoare!

Pentru unii, pesimismul nu este o înclinație trecătoare, ci o perspectivă aproape constantă, cauzată de vremuri grele, poate chiar brutale. Dar chiar și evenimentele negative pot avea efecte pozitive, potrivit lui Andrew Solomon.

Solomon a transformat o copilărie marcată de agresiune și chin emoțional într-o viață orientată spre a-i ajuta pe alții să comunice propriile povestiri despre cum au crescut.

Sfatul său este: “Trebuie să luați traumele, să le includeți ca parte a vieții și să răspândiți cele mai grave evenimente ale vieții voastre într-o narațiune de triumf, evocând un sine mai bun, ca răspuns la lucrurile care produc durere.“

  1. Dave Isay (producător radio) – Ascultă povestea unei alte persoane!

Când te simți deprimat, te poate ajuta să-ți lași la o parte propriile gânduri și să-i asculți pe alții.

În 2003, Dave Isay a fondat societatea non-profit StoryCorps, cu sediul în New York, pentru a crea conexiuni interumane și a da atenție povestirilor oamenilor reali. Astăzi, peste 100.000 de persoane au înregistrat conversații cu cei dragi grație StoryCorps.

“După acest model vă puteți propune, în această săptămână și, poate și în următoarele, să rugați pe cineva – un membru al familiei, un prieten sau chiar un străin – să vă povestească despre un moment semnificativ din viața lui. Ascultați cu mare atenție!”

“Când auziți o poveste despre dragostea, despre înțelepciunea și curajul care umplu momentele cele mai importante ale oamenilor”, spune Isay, “uneori te poți simți ca și cum ai umbla pe pământ sfânt”.

  1. Elizabeth Gilbert (scriitoare) – Întoarce-te acasă”!

Descurajarea ta provine din faptul că ai fost lovit de prea multe ori? Elizabeth Gilbert înțelege foarte bine despre ce este vorba.

După succesul cu o carte, Eat, Pray, Love, a lansat o altă carte și, “a fost un fiasco”, spune ea.

“Am fost bine,” adaugă ea. “Voi fi întotdeauna în siguranță în fața uraganelor aleatoare ale rezultatelor, atâta timp cât nu uit niciodată locul căruia îi aparțin de drept”, spune Gilbert. Pentru ea “acasă” înseamnă actul propriu-zis de scriere. Nu obține recenzii bune, dar cărțile ei se vând foarte bine și de multe ori duc la solicitări de drepturi de a se produce filme după ele.

Cum poți să-ți găsești propriul centru de echilibru în mijlocul furtunii și avântului vieții? “Identificați lucrul sau lucrurile din această lume pe care le iubiți mai mult decât vă iubiți pe voi înșivă”, spune Gilbert. “Aceasta ar putea fi creativitatea, ar putea fi familia, ar putea fi o invenție, o aventură, o credință, un serviciu, sau plăcerea de a crește căței”.

  1. Keller Rinaudo (antreprenor în domeniul roboticii) – Adaugă ceva la lumea ta!

Ar putea părea cel puțin ciudat să rămânem veseli în fața numeroaselor mari probleme cu care ne confruntăm, cum ar fi, pentru a numi câteva, războaiele și conflictele armate, schimbările climatice și incidența continuă a bolilor grave.

“Dar, mai degrabă decât a fi tras în jos, ați putea dori să priviți în sus – către cer. Acolo se află dronele care bâzâie peste Africa și livrează sânge și plasmă populațiilor rurale greu accesibile” spune Keller Rinaudo.

El a creat Zipline International Inc. un sistem care folosește instrumente ce operează cu baterii și care furnizează consumabile de urgență spitalelor din Rwanda.

„Gândiți-vă pentru o clipă la know-how-ul practic, la creativitate, la munca în echipă și la ingeniozitatea care a făcut dintr-o idee o realitate – și știți că ideile care schimbă lumea “se coc” în jurul nostru. Inovația conduce la alte inovații care, la rândul lor,conduc la mai multe inovații”, spune Rinaudo.

„Înlocuiți o parte din timpul petrecut citind sau ascultând știrile cu o căutare de informații având cuvântul cheie “inovație” sau vizionați una dintre numeroasele inovații prezentate în conferințele TED” mai spune el.

  1. Candy Chang (artist) – Gândește-te la moartea ta ! (nu este vorba de o activitate morbidă)

După ce a murit o persoană apropiată, Candy Chang a avut inspirația să transforme o casă abandonată din orașul său (New Orleans) într-o tablă uriașă, pe care era o singură propoziție care trebuia completată:

“Înainte de a muri vreau să _________________”.

Pe măsură ce oamenii au încheiat propoziția cu răspunsuri cum ar fi: “calc pe linia internațională de schimbare a datei“, “cânt pentru milioane” sau “plantez un copac“, peretele s-a transformat dintr-un spațiu neglijat într-unul care leagă vecinii și le evidențiază speranțele și visurile.

După cum spune Chang, “În epoca noastră de distragere a atenției, este mai important ca oricând să găsim modalități de a menține perspectiva și să ne amintim că viața este scurtă și delicată. În acest fel, a vă gândi la toate lucrurile pe care le puteți realiza chiar acum – poate fi unul dintre cele mai înălțătoare lucruri pe care le puteți face.”

Speranțele vii sunt pentru oricine picături de fericire și sper să aveți parte de ele din belșug!

Don’t worry, be happy!

 

Sursa: ideas.ted.com/how-to-be-more-hopeful/

08 Jun

De fapt, lumea în care trăim nu este chiar așa oribilă pe cât credem!

Lumea în care trăieşti nu este definită de părerile celorlalţi despre lume, ci de felul cum tu o vezi, frumoasă sau urâtă, complexă sau simplă.”

Marius Török

 

Lucrurile merg rău și pare că se înrăutățesc, nu? Război, violență, dezastre naturale, corupție. Bogații devin din ce în ce mai bogați, iar cei săraci devin mai săraci și, “colac peste pupăză”, în lipsa unor măsuri drastice, vom termina în curând resursele energetice și de materii prime.

Aceasta este imaginea, bazată pe informațiile din mass-media, pe care cei mai mulți oameni o au și, îi îngrijorează.

Pentru exemplificare iată câteva titluri, luate la întâmplare, în una din zilele trecute, de pe “cel mai bun portal de știri”:

„Atacuri bolnave pe străzile României. Victimele vor efectua analize pentru HIV. Alertă națională” ;

„Lovitură pentru toată România! S-a negociat ÎN SECRET! Au anunțat acum”;

“Omenirea, la un pas de dezastru. Vladimir Putin amenință mutarea războiului în spațiu: Deasupra capului fiecăruia vor fi arme nucleare”.

Este adevărat că există multe lucruri oribile în această lume. De la cel de-al doilea război mondial numărul de decese în timpul conflictelor a fost în scădere dar, războiul din Siria a anulat această tendință. Terorismul este în creștere. Pescuitul excesiv și deteriorarea mărilor sunt cu adevărat îngrijorătoare. Lista speciilor pe cale de dispariție devine tot mai lungă.

În acest context, este foarte ușor să fii conștient de lucrurile rele care se întâmplă în lume, în timp ce lucrurile bune trec neobservate.

Miracolul nezgomotos al progresului uman este prea lent și prea fragmentat pentru a fi calificat vreodată ca știre.

Imaginile despre ororile lumii creează în conștiințele oamenilor o viziune care poate fi caracterizată ca fiind melodramatică. Ea este stresantă și înșelătoare.

Un studiu factual al lucrurilor, bazat pe date oficiale, arată că, marea majoritate a populației lumii se află undeva în mijlocul scalei veniturilor, poate că nu chiar la nivelul a ceea ce se consideră clasa mijlocie, dar nu e vorba nici de sărăcie extremă.

Dacă cineva ne-ar fi spus în 1990 că, în următorii 25 de ani, foametea din lume va scădea cu 40%, mortalitatea infantilă va scădea la jumătate și sărăcia extremă va scădea cu trei sferturi, poate că am fi spus că sunt elucubrațiile unui nebun naiv.

Dar acei nebuni au avut dreptate. Asta este ceea ce s-a întâmplat cu adevărat.

Chiar dacă nu au fost îndeplinite toate obiectivele de dezvoltare ale mileniului, lumea a înregistrat un succes uluitor în ultimii 25 de ani. Iată câteva exemple (ONU):

  • Cel mai important obiectiv, cel de a reduce până în 2015 la jumătate numărul celor care în 1990 trăiau în sărăcie extremă, a fost atins cu cinci ani mai devreme.
  • Conform OMS (Organizația Mondială a Sănătății), succesul anual al vaccinului antigripal este evident, dacă avem în vedere că în 2004-2005 eficacitatea sa era de 10% iar în 2018 a atins eficacitatea de 40-60%.
  • În ultimele două secole, speranța de viață s-a dublat.
  • Între 1990 și 2015, proporția persoanelor subnutrite a scăzut de la 23,3% la 12,9%.
  • Rata mortalității infantile a scăzut cu mai mult de jumătate în ultimii 25 de ani – scăzând de la 90 la 43 decese la 1.000 de nașteri vii.
  • Vaccinarea a ajutat la prevenirea deceselor din cauza rujeolei, între 2000 și 2013, în aproape 15,6 milioane cazuri.
  • Progresele în materie de educație nu pot fi nici ele trecute cu vederea. Numărul copiilor neșcolarizați a scăzut de la 100 de milioane în urmă cu 15 ani la 57 de milioane astăzi.

Toate acestea arată că, deși nu în aceeași măsură în fiecare an dar, pas cu pas, de la an la an, lumea se îmbunătățește chiar dacă se confruntă cu provocări uriașe.

Revenind la perspectiva melodramatică asupra lumii, este de observat că ea nu este cauzată doar de informațiile primite ci și de modul în care funcționează creierul nostru.

Creierul este produsul a milioane de ani de evoluție și este “dirijat” genetic și de instinctele care au ajutat strămoșii noștri să supraviețuiască în grupuri mici de vânători și culegători.

Jinduim după zahăr și grăsimi, care erau surse vitale atunci când hrana era limitată dar, astăzi aceste pofte fac ca obezitatea să fie una dintre cele mai mari probleme de sănătate la nivel mondial.

În același timp, suntem interesați de cronicile mondene cu bârfă și dramatice, ele constituind unicele surse de știri și informații.

Acest apetit pentru drame dă naștere la păreri greșite și contribuie la crearea viziunii melodramatice asupra lumii.

Cu toate acestea, avem nevoie de aceste instincte dramatice pentru a da sens lumii noastre. Dacă am cerne fiecare informație și am analiza rațional fiecare decizie, o viață normală ar fi imposibilă.

Așa cum nu ar trebui să renunțăm total la zahăr și grăsimi, nu trebuie nici să cerem unui chirurg să elimine părțile din creierul nostru care se ocupă de emoții. Dar, trebuie să învățăm să controlăm aportul de dramă din viața noastră.

Instinctul nostru de a observa răul mai mult decât binele este legat de trei lucruri:

  • nu ne aducem aminte corect trecutul;
  • relatarea selectivă de către jurnaliști și politicieni;
  • sentimentul că atâta timp cât lucrurile sunt rele, este ciudat să spunem că există și îmbunătățiri.

Timp de secole, oamenii în vârstă și-au romanțat tinerețea și au insistat asupra faptului că lucrurile nu mai sunt ceea ce erau pe vremea tinereții lor. Această tendință de a ne aminti greșit trecutul este stimulată de veștile negative din întreaga lume care nu se termină niciodată.

Poveștile despre îmbunătățirile treptate fac rareori prima pagină în presă chiar și atunci când apar la un nivel semnificativ și afectează milioane de oameni. Și, datorită creșterii libertății presei și îmbunătățirii tehnologiei, auzim despre mai multe dezastre decât oricând.

Această informare îmbunătățită este ea însăși un semn al progresului uman, dar creează o impresie exact opusă.

A spune că lumea este mai bună nu este echivalent cu a spune că totul este bine, pentru că ar fi ridicol. Nu este totul bine.

Trebuie să avem îngrijorări atât timp cât există accidente aviatice, decese multe în rândul copiilor, specii pe cale de dispariție, schimbări climatice, xenofobie, dictatori nebuni, deșeuri toxice, jurnaliști în închisoare etc. și nu putem să ne relaxăm.

Dar, este la fel de ridicol să nu vedem progresele înregistrate. Pierderea ulterioară a speranței poate fi devastatoare. Când oamenii cred în mod greșit că nimic nu se îmbunătățește, ei pot pierde încrederea și în măsurile care de fapt funcționează.

Cum putem ajuta creierul să realizeze că lucrurile se îmbunătățesc?

Gândiți-vă la lume ca la un copil prematur foarte bolnav aflat într-un incubator. După o săptămână, starea lui se îmbunătățește, dar trebuie să rămână în incubator pentru că sănătatea lui este încă critică. Are sens să spui că situația copilului se îmbunătățește? Da. Are sens să spui că este rău? Da. A spune că “lucrurile se îmbunătățesc” înseamnă că totul este bine și nu trebuie să ne facem griji? Deloc: este atât rău cât și mai bine.

Acesta este modul în care trebuie să ne gândim la starea actuală a lumii.

Când auzim ceva oribil, trebuie să rămânem calmi punându-ne întrebarea: dacă ar fi existat o îmbunătățire pozitivă, aș fi auzit despre ea? Chiar dacă ar fi existat sute de îmbunătățiri mai mari, aș fi auzit de ele?

Asta ar fi atitudinea cea mai potrivită. Ca o dietă sănătoasă și exercițiile fizice regulate, ea poate și ar trebui să devină o parte din viața noastră de zi cu zi.

Începeți să o exersați și veți lua decizii mai bune, veți fi atenți la pericolele și posibilitățile reale și veți evita să fiți în permanență sub semnul întrebării cu privire la lucrurile greșite.

Și, de ce nu? Toate acestea înseamnă picături de fericire și nu de amărăciune.

Don’t worry, be happy!

Surse:

1.getpocket.com/explore/item/good-news-at-last-the-world-isn-t-as-horrific-as-you-think

2.www.theguardian.com/books/2018/feb/26/further-reading-steven-pinker-books-to-make-you-an-optimist

3.www.theguardian.com/science/occams-corner/2018/jan/15/flu-jab-modern-miracle

4.www.theguardian.com/global-development/2015/jul/06/united-nations-extreme-poverty-millennium-development-goals

01 Jun

“Teoria celor patru arzătoare” ne poate  ajuta să menținem echilibrul între viața profesională și cea privată!

Nu există echilibru între viaţa personală şi cea profesională. Există decizii de muncă-viaţă personală, le iei şi ele au consecinţe.”

Jack Welch

 

O modalitate de a ne gândi la echilibrul între viața profesională și cea privată este folosind un concept australian, prezentat de scriitorul american David Sedaris, sub numele de “Teoria celor patru arzătoare“.

Conceptul poate fi explicat astfel:

Să ne imaginăm propria noastră viață ca pe o mașină de gătit cu patru arzătoare (pe gaz sau electrice). Fiecare arzător simbolizează o zonă importantă a vieții noastre.

1.Primul arzător  reprezintă familia.

2.Al doilea arzător  sunt prietenii.

3.Al treilea arzător  este propria sănătate.

4.Al patrulea arzător  este munca.

“Teoria celor patru arzătoare” spune că “pentru a avea succes, trebuie să decuplați unul dintre arzătoarele voastre. Și, pentru a fi cu adevărat de succes, trebuie să decuplați două.”

Prima întrebare care ne-o punem în mod firesc, legat de această teorie, este dacă nu cumva există o cale de a o ocoli?

Dacă nu găsim o asemenea cale, și în mod cert ea nu există, ar urma să ne întrebăm dacă reușim să ținem simultan toate cele patru arzătoare  în funcțiune?

Dacă nici asta nu merge, poate putem să combinăm într-o singură categorie două arzătoare, de exemplu familia și prietenii? Sau poate putem combina sănătatea cu munca?

Soluțiile sugerate de întrebările acestea nu sunt însă altceva decât încercări de a escamota adevărata problemă: viața este plină de compromisuri și atingerea întregului nostru potențial într-o parte nu prea este posibilă fără a neglija o altă parte.

Dacă vrem să excelăm în profesie și în căsnicie, atunci prietenii și sănătatea ar putea să sufere.

Dacă dorim să fim sănătoși și să reușim ca părinți, atunci s-ar putea să fim constrânși să ne reînnoim ambițiile privind cariera.

O soluție ar mai putea fi împărțirea timpului în mod egal, între cele patru arzătoare  dar, trebuie să acceptăm ideea că niciodată nu vom atinge întregul nostru potențial în toate zonele date.

De fapt, vrem nu vrem, suntem forțați să alegem între a trăi o viață mai puțin echilibrată dar performantă într-o anumită zonă sau preferăm o viață echilibrată dar care nu maximizează potențialul nostru într-o anumită zonă.

Având în vedere toate acestea, ce soluții acceptabile ar exista? Se pare că ar fi trei opțiuni:

  1. Externalizați arzătoare!

Externalizarea unor activități din viața noastră nu este o noutate. De multă vreme externalizăm unele dintre activitățile mai neînsemnate.

Cumpărăm fast-food, ca să nu trebuiască să gătim. Mergem la curățătorii chimice pentru a economisi timp cu spălatul rufelor. Apelăm la ateliere de reparații, chiar dacă ne pricepem la mașini, ca să nu trebuiască să o reparăm pe a noastră.

Acest gen de externalizări ne permite să economisim timp și să-l cheltuim în altă parte. Putem oare aplica aceeași idee unuia dintre arzătoarele  vieții noastre și să eliberăm astfel timp pentru a ne concentra pe celelalte trei?

Evident, pe principiul “dacă n-ar ar fi nu s-ar povesti”, răspunsul este DA.

Munca este cel mai bun exemplu. Pentru multe persoane, ea este cel mai fierbinte arzător. Ele își petrec cu munca cea mai mare parte a timpului.

Antreprenorii și oamenii care au propria afacere pot externaliza acest arzător  prin angajarea unor salariați.

Părinții care lucrează sunt deseori forțați să “externalizeze” arzătorul care reprezintă familia, prin lăsarea copiilor în îngrijire la creșe sau prin angajarea unui babysitter. Părinții plătesc pe altcineva pentru a menține arzătorul  în funcțiune în timp ce își folosesc timpul în altă parte.

Avantajul externalizării este că putem menține arzătorul  fără să folosim timpul cu el.

Există însă și un dezavantaj major: “autoexcluderea din ecuație”. Este posibil ca antreprenorii, artiștii, creatorii ș.a. să se simtă plictisiți și fără țel dacă nu ar avea nimic de lucrat în fiecare zi. În același timp, orice părinte ar prefera să petreacă mai mult timp cu copiii decât să renunțe la îngrijirea lor.

  1. Adoptați constrângeri!

Una dintre cele mai frustrante aspecte ale “Teoriei celor patru arzătoare” este că pune în lumină potențialul nostru neexploatat.

Devine ușor să gândim: “Dacă aș avea mai mult timp, aș putea să câștig mai mulți bani sau să fiu în formă sau să petrec mai mult timp acasă”.

O modalitate de a gestiona această problemă ar fi să ne îndreptăm atenția de la dorința de a avea mai mult timp la folosirea la maximum a timpului de care dispunem.

Cu alte cuvinte, să ne acceptăm limitările. Trebuie să ne întrebăm: “Presupunând un anumit set de constrângeri, cum pot fi cât mai eficient posibil?”

De exemplu:

1.Presupunând că pot lucra doar între orele 9 și 17, cum pot face cât mai mulți bani posibil?

2.Presupunând că pot scrie doar 15 minute în fiecare zi, cum pot finaliza cartea cât mai repede posibil?

3.Presupunând că pot să mă antrenez doar 3 ore pe săptămână, cum pot obține cea mai bună formă posibilă?

Acest gen de întrebări ne atrage atenția către ceva pozitiv (obținerea de maximum din ceea ce avem la dispoziție), mai degrabă decât către ceva negativ (ne facem griji că nu avem suficient timp). În plus, limitările bine concepute ne pot îmbunătăți performanța și ne pot ajuta să nu ne mai amânăm obiectivele.

Nici de data aceasta nu putem trece cu vederea unele dezavantaje. De exemplu, acceptarea constrângerilor înseamnă acceptarea ideii că astfel lucrăm la un nivel inferior potențialului de care dispunem.

  1. Aveți în vedere „sezoanele” vieții!

O a treia modalitate de a vă gestiona cele patru arzătoare  este prin luarea în considerare a sezoanelor vieții.

Asta ar însemna ca în loc să căutăm permanent echilibrul perfect între viața profesională și viața personală, să avem în vedere că o viață de om poate fi împărțită “în sezoane”.

Importanța arzătoarelor  proprii se poate schimba pe parcursul vieții. La vârsta de 20 până la 30 de ani, în lipsa unei familii, se ajunge mai ușor la sala de sport și se urmăresc mai din plin ambițiile privind cariera. Arzătoarele  sănătății și muncii pot fi la maximum.

Câțiva ani mai târziu, după întemeierea unei familii, brusc, arzătorul pentru sănătate începe să “pâlpâie”, în timp ce arzătorul  familiei primește mai mult gaz.

După încă un deceniu se pot revigora relațiile cu vechii prieteni sau se poate urmări o anume idee de afaceri care fusese “trecută pe linie moartă”.

Nu trebuie să renunțăm pentru totdeauna la visurile noastre însă, așa cum spuneam, viața rar ne permite să menținem în același timp toate cele patru arzătoare. Poate că trebuie să renunțăm la ceva într-un sezon. Putem face totul într-o viață, dar nu toate în același timp.

În multe cazuri, putem obține mai mult, implicându-ne într-o anumită direcție câțiva ani, în loc să depunem un efort călduț, poate toată viața.

“Teoria celor patru arzătoare” dezvăluie un adevăr cu care trebuie să se confrunte toată lumea: nimănui nu-i place să i se spună că nu poate avea totul dar, toată lumea are constrângeri privind timpul și energia.

Fiecare alegere are un cost. Eu sper că tu, iubite cititorule, ai făcut sau vei face alegerea care implică cele mai mici costuri beneficiind astfel de multe picături de fericire.

Don’t worry, be happy!

Surse:

1.getpocket.com/explore/item/the-downside-of-work-life-balance

2.www.newyorker.com/magazine/2009/08/24/laugh-kookaburra

25 May

Aveți răspunsuri la toate întrebările copilașului vostru?

Adeseori, ai mai mult de învăţat din întrebările neaşteptate ale unui copil decât din discursurile adulţilor.”

John Locke

 

Nu întâmplător, la radio și TV s-au făcut și se fac emisiuni foarte drăguțe sub genericul „Copiii spun lucruri trăsnite!”

Există o perioadă din evoluția fiecărui copil (pe la vârsta de 2-4 ani) când spune și întreabă “lucruri trăsnite”, adică total neașteptate.

Întrebarea din titlu nu aș fi pus-o dacă eu însumi nu aș fi ajuns în situația de bunic văzut de nepoțel ca o mașină umană perfectă de distribuire a cunoștințelor.

Zilnic nepoțelul îmi adresează tot felul de întrebări ca de exemplu:

De ce nu pot să mănânc bomboane gumate la micul dejun?”

„De ce soarele este rotund?”

„Unde merge soarele să doarmă?”

„De ce ai tu ochii verzi?”

„De ce este cerul albastru?”

Îmi place și sunt convins că omulețul este curios dar, uneori îmi creează mie, celui care trebuie să răspundă (și psihologii confirmă că nu trebuie lăsată nicio întrebare a copiilor fără răspuns), o mare problemă.

Ce poți să răspunzi la o întrebarea cum este de pildă cea referitoare la culoarea cerului? Ar fi trebuit să explic efectul Raman din fizică (aducător de premiu Nobel pentru savantul indian cu același nume), puiuțului de 4 ani?

Pe de altă parte, multe întrebări depășesc chiar și competențele noastre, ale adulților din preajma copilului și atunci…?

Un răspuns l-am găsit la un fost profesor de matematică din Canada, Steven Clarke. El este de părere că această manifestare a copiilor este de bun augur. Ea consolidează ideea că modul de obținere a cunoștințelor este de a căuta răspunsuri de la o autoritate iar pentru copil se pare că treaba este clară, îl consideră pe cel căruia i se adresează cu întrebările o autoritate.

Acest mod de a vedea lucrurile, dacă se păstrează în cursul anilor, îi va prinde foarte bine copilului mai târziu, în viață, când va avea de căutat tot felul de răspunsuri și, va ști să discearnă între sursele de informații credibile, bazate pe o autoritate în domeniul abordat și cele care nu trebuie băgate în seamă.

Steven Clarke ne sfătuiește:  “Este bine să profitați de această ocazie pentru a lucra la abilitatea importantă, dar mult neglijată, de a încerca să-l faceți pe copil să se gândească singur la lucrurile respective! Întrebați-l care crede el că este răspunsul. În mod frecvent, pentru întrebări simple, dumneavoastră (chiar și copilul) veți fi surprins să aflați că el cunoaște deja răspunsul sau cel puțin o parte din acesta.”

Steven Clarke dă și cateva exemple despre modul în care ar putea să funcționeze, în scenarii de viață reală, acest procedeu de întoarcere a întrebării către copil. Redau în cele ce urmează exemplul cu clasicul “De ce este cerul albastru?”

Copilul întreabă: “De ce este cerul albastru?”

Părintele: “Poți să te gândești la vreun motiv pentru care este așa?”

Copilul: “Mmm … poate cineva l-a colorat cu un creion albastru.”

Părintele: “Poate. Cât de mare ar fi creionul de care ar fi nevoie?

Copilul: “Un creion atât de mare cât casa noastră!”

Părintele: “Wow! Este foarte mare! Crezi că există un creion atât de mare? Cine ar putea să-l ridice?

…………………………………………………………………………………….

Îndemnându-i pe copii să gândească singuri, în loc să le dăm un răspuns imediat (sau, mai știi, poate chiar ei să caute pe Internet), îi ajutăm să câștige competența critică a analizei independente.

Ca părinți/bunici este fascinant să constatăm cum micul angrenaj din creierul copilului nostru își mărește viteza.

Această atitudine pregătește, încetul cu încetul, terenul pentru vremurile, care în mod sigur urmează, când cunoștințele copiilor/nepoților noștri, despre anumite subiecte, le vor depăși pe ale noastre.

Chiar dacă acest gând ne provoacă o ușoară indispoziție, este în regulă. Este în firea lucrurilor să fie așa cum de altfel este și în cazul învățăceilor care în mod obligatoriu cu timpul îi întrec pe dascălii lor; și cum altfel dacă nu așa, nivelul de cunoaștere umană s-ar putea înscrie pe o traiectorie mereu ascendentă?

În orice  caz, atâta vreme cât l-am învățat pe micuțul curios cum să gândească, punându-și întrebări, și să descopere pașii spre găsirea răspunsurilor, nu va mai trebui să-l servim pe post de robot de distribuire a cunoștințelor.

Nu-i așa, iubite cititorule (nu l-am invocat demult pe cronicarul Miron Costin!), că și numai evocând toate aceste lucruri deja avem parte de picături de fericire?

Don’t worry, be happy!

 

Sursa:

offspring.lifehacker.com/stop-answering-your-kids-questions-1822676214

18 May

Știți că neparticiparea la vot este o gravă greșeală privind educația copiilor?

„Niciodată nu se spun mai multe minciuni decât în timpul războiului, după vânătoare și înainte de alegeri.”

Otto von Bismarck

 

Despre ce greșeală poate fi vorba? Este trist să observăm că lumea pare să fie “năpădită” de generații de copii și tineri concentrați numai pe ei înșiși.

Problemele lor sunt: ce lucruri vor să-și cumpere, ce vacanțe își doresc, la ce facultate doresc să meargă ș.a.m.d.

“Uneori totul pare ca și cum noi, părinții, am pregăti o lume a narcisiștilor…” Această observație am preluat-o de la dr. Esther Wojcicki, profesor de jurnalism și pedagog american care dispune de o vastă experiență educativă, dovedită de faptul că fetele ei (trei) s-au dovedit a fi oameni realizați, generoși și capabili, care au ajuns la vârful unor profesii ultra-competitive, dominate de bărbați.

“…Nu cred că este o exagerare să spun că părinții excesiv de protectori au jucat un rol important în asta…” mai spune domnia sa.

În deceniile sale de experiență ca mamă, bunică și educator, doamna Wojcicki a identificat câteva valori fundamentale care îi ajută pe copii să aibă succes.

Una dintre aceste valori este bunătatea dar, din păcate, este una pe care unii părinți nu reușesc să o transmită copiilor.

Domnia sa a fost toată viața convinsă că are datoria să facă un bine comunității căreia i-a aparținut și, legat de asta, spune:  “Dacă toată lumea doar stă și vorbește, nimic nu se face.” Acest crez le-a influențat pe fiicele ei pentru că au văzut cum mama lor a servit cu adevărat comunitatea ei și nu s-a rezumat la a teoretiza problema.

O serie de studii, au confirmat ideile dr. Esther Wojcicki privind impactul profund pe care îl are o asemenea mentalitate și atitudine a părinților asupra stării de bine a copiilor.

Astfel, potrivit unui studiu, întreprins în Canada în anul școlar 2011-2012, cei 106 elevi, participanți la studiu, care s-au oferit să se ocupe de copii mai mici, au evoluat pozitiv în ceea ce privește comportamentele empatice și altruiste, au scăzut mult în privința stărilor de spirit negative și, în timp, au prezentat cele mai mari scăderi ale riscului cardiovascular.

Un studiu, realizat în India în 2016, a condus la concluzia că voluntariatul poate fi asociat cu o serie de efecte psihologice pozitive asupra celor implicați. Efectele pozitive s-au constatat însă nu numai în privința sănătății mintale și a stării generale de sănătate ci și în privința consolidării conexiunilor și integrării sociale efective. Adolescenții care s-au angajat în activități de voluntariat s-au implicat mult mai puțin în comportamente ilegale și au avut mai puține condamnări și arestări când au ajuns la vârsta maturității.

Dar câți dintre noi, în calitate de părinți, se gândesc la cele de mai sus? Câți dintre noi susținem cauze și le arătăm copiilor noștri, prin propriul nostru comportament, cum să luptăm pentru comunitățile noastre?

Pe de altă parte, câți copii sunt atenți la provocările timpului în care trăiesc și găsesc o modalitate de a lua parte la rezolvarea lor?

Foarte mulți dintre ei cresc, simțindu-se și considerându-se că sunt centrul universului. Ei tind să se concentreze pe bani, pentru că au fost învățați că banii îi vor face fericiți și împliniți.

În acest context, doamna profesor Wojcicki critică mentalitatea americană, conform căreia: “Te îmbogățești, apoi nu mai trebuie să faci nimic. Stai pe o plajă. Ieși la câte o cină scumpă. Te duci la Las Vegas. Dar aceste tipuri de activități îi fac pe oameni narcisiști și dependenți de droguri.”

O asemenea mentalitate este specifică și multor tineri de la noi care își fac griji pentru ei înșiși înainte de oricine altcineva. Ei nu prioritizează binele comunității, nu luptă pentru cauze sociale și nu urmăresc să aibă o viață cu sens și scop. Evident că în rândurile lor se află și beizadelele nomenclaturii politice de astăzi.

Acești tineri învață din fragedă pruncie că nu trebuie să aibă alt scop decât acela de a căuta bani și posesiuni pentru că asta îi va face fericiți.

Legat de asta dr. Esther Wojcicki arată: “Dar dacă există un lucru pe care îl știu, acesta este: Sunteți cel mai fericit – și cel mai folositor pentru societate – atunci când faceți lucruri pentru a-i ajuta pe alții.”

Probabil că majoritatea familiilor au posibilitatea de a povesti copiilor lor despre momente din viața lor în care s-a materializat impulsul natural de a-i ajuta pe cei din jur respectiv, de a servi comunității din care fac parte.

Dacă totuși nu este așa, un bun început, pentru a-i educa pe copii în spiritul acesta este prezentarea la vot. Atitudinea de respingere a participării la vot cu motivații de genul “Nu-mi pasă!”, “Nu mă interesează!”, “Nu are niciun rost!” are un efect negativ asupra educației și în ultimă instanță asupra viitorului copiilor.

În general, pentru educația corectă a copiilor, principalul lucru este atitudinea permanent corectă a părinților.

De asemenea, este inestimabilă forța exemplului personal. Părinții care fac voluntariat în comunitatea din care fac parte pot fi aproape siguri, de efectul pozitiv al acestei activități asupra copiilor.

Pretutindeni există o problemă care trebuie rezolvată, cineva sau un grup care trebuie sprijinit și pentru care merită de luptat. Este într-adevăr o modalitate de a fi în lume, iar atunci când vine vorba de copiii noștri, este util să le prezentăm această perspectivă cât mai devreme posibil.

Așa îi ajutăm să devină adulți altruiști, perfect integrați în societatea din care fac parte iar acest rezultat ne va oferi multe picături de fericire.

Don’t worry, be happy!

 

Surse:

1.www.cnbc.com/2019/05/08/i-raised-2-successful-ceos-and-a-doctor-here-is-one-if-the-biggest-mistakes-parents-make.html?utm_source=pocket&utm_medium=email&utm_campaign=pockethits

2.jamanetwork.com/journals/jamapediatrics/fullarticle/1655500

3.www.ncbi.nlm.nih.gov/pmc/articles/PMC5197933/

11 May

Știți care este diferența dintre trebuință și dorință?

Dacă nu ai mai multe pofte decât nevoi, ești un înțelept.”

Pitagora

 

În mod simplist diferența poate fi prezentată astfel: trebuința sau nevoia înseamnă ceva fără de care nu putem trăi iar dorința este ceva ce ne-ar plăcea să avem dar, fără de care, putem trăi.

Dacă analizăm mai în profunzime această temă, constatăm că lucrurile sunt un pic mai complexe și nu prea se pot da răspunsuri univoce.

Mecanicist vorbind, corpul uman este pregătit pentru mișcare/acțiune – a respira înseamnă mișcare, a mânca înseamnă mișcare, reproducerea înseamnă mișcare, a trăi înseamnă mișcare ș.a.m.d.

Prin urmare, acțiunea reprezintă o trebuință pentru om și pentru a supraviețui ea este absolut necesară.

Însă, această trebuință, atunci când este urmărită dincolo de instinctul primar de bază, poate duce la procese interne și frământări cu care ne confruntăm mai ales atunci când realitatea, adică rezultatul acțiunilor noastre, nu se aliniază așteptărilor pe care le avem.

Pe de o parte, dincolo de instinctele primare de bază ale supraviețuirii și reproducerii, trebuie să întreprindem acțiuni pentru a participa la viața care se desfășoară în jurul nostru.

Pe de altă parte însă, este greu să acționezi atunci când o faci fără să simți că ai nevoie de rezultatul acțiunii.

În acest context, problema este că avem de ales: fie să stăm deoparte, alegând inacțiunea – asta, în general, ar însemna lipsa vreunui scop și rost pe termen lung și în cele din urmă ceva contrar propriilor noastre interese – sau, putem trece prin lume simțind că avem nevoie de lucruri și oameni, care ne adaugă scop și rost în viață, dar ne atașează de ancore externe care dictează cât de împlinită ne este viața.

Zona mijlocie dintre acești doi poli pare subțire. Pentru majoritatea oamenilor, toate cele mai mari bucurii din viața lor provin din satisfacerea trebuințelor lor, așa cum apar ele în Piramida nevoilor  a lui Abraham Maslow.

Ierarhia nevoilor umane – Maslow

Ei au nevoie de investiția emoțională a unui partener și de aceea acceptă să se stabilească în relații serioase. Ei au nevoie de stimularea ambițiilor lor și de aceea își dezvoltă măiestria profesională,…

Toate aceste lucruri contează și, în pofida loviturilor și a săgeților otrăvite ale norocului, în ciuda suișurilor și coborâșurilor, în momentele de bilanț, când totul a fost spus și terminat, acești oameni constată că urmărirea nevoilor a fost importantă, valoroasă și nu regretă acest mod de abordare.

Și totuși, multe dintre aceste nevoi sunt și cauza multor suferințe în lume. Întrebarea care se poate pune ar fi: Nu există vreo modalitate de a reduce diversitatea loviturilor și a săgeților otrăvite, de a armoniza urcușurile și coborâșurile, fără a se aluneca într-o stare de inacțiune și decădere?

Un răspuns, ar putea fi acela de a se acționa transformând nevoia în dorință. Asta ar însemna că nu avem nevoie de investiția emoțională a unui partener dar, o dorim din cauza a ceea ce ar putea aduce la “coșul zilnic”. Asta ar însemna că nu avem nevoie de satisfacerea ambițiilor noastre, dar le vom urmări pentru că dorim să exprimăm rostul nostru în lume. Toate acestea nu sunt, desigur, soluții prea “elegante”.

Dorința nu înseamnă atașament sau ancorare; înseamnă a face ceva indiferent de cum se sfârșește, chiar dacă avem preferințe cu privire la ceea ce am vrea să vedem că se întâmplă.

Desigur, la început, instinctele primare de bază încă se manifestă ca nevoi, însă dacă putem gestiona modul de exprimare al acestor nevoi, mai degrabă decât să le răspundem impulsiv în fiecare moment în care ele apar, putem să le transformăm în dorințe.

Magia de a distinge între dorință și trebuință constă în a realiza dacă este vorba de acțiuni care armonizează starea existenței noastre (indiferent de rezultate) sau este vorba de acțiuni importante doar pentru rezultatele lor.

Dorința este o obligație. Nevoia este o fixație. Concentrarea asupra obligației înseamnă că și dacă ceva nu funcționează așa cum am fi vrut, ceea ce am făcut a fost suficient pentru că ne-a făcut să ne schimbăm.

Pe de altă parte, fixația ne face să continuăm să ținem cont de ceva care va fi în mod inevitabil inaccesibil deoarece nevoile nu sunt niciodată pe deplin satisfăcute decât dacă sunt înlocuite cu alte nevoi.

Dacă obligația este alimentată de o dorință, o dorință pură și clară, atunci nu mai este cazul să judecăm roadele acțiunii. Misiunea noastră este aceea de a face tot ce se poate în condițiile date.

Responsabilitatea omului este aceea de a lua parte la lumea în care există. Inacțiunea nu realizează nimic.

Realitatea din jurul nostru este în mod inerent incertă. Ea este de natură probabilistică, forțând rezultate care se obțin la intersecția a nenumărate variabile.

Indiferent de ceea ce facem, vor exista întotdeauna factori care nu se află sub controlul nostru, ceea ce înseamnă că multe dintre rezultatele care se manifestă în lume nu se vor alinia neapărat cu proiecțiile noastre imaginate și preferate privind viitorul.

Lumea va continua să se schimbe și oamenii de asemenea. Aceste lucruri pot fi gestionate și contabilizate, dar nu pot fi niciodată controlate pe deplin. Ceea ce se poate controla este mișcarea (acțiunea) și direcția în care ea se produce.

Un alt lucru ce se poate remarca este următorul: ori de câte ori ne descurcăm în ceea ce privește nevoile și fixațiile, s-ar putea să simțim că lipsește ceva, că acțiunile noastre într-un anumit domeniu vor avea sens numai dacă conduc direct spre rezultatul dorit. În acest caz însă, pe lângă faptul că vom simți o dezamăgire, ni se va părea că mișcarea în sine și acțiunile sunt mai puțin oneste.

Și mai este ceva. Chiar dacă intențiile noastre din spatele unor trebuințe sunt pure și morale, fixarea asupra rezultatelor invalidează acțiunile înseși. Ceea ce a început poate ca un lucru de valoare sfârșește ancorat de factori pe care nu-i avem sub control și ne conduc pe calea simplității și inacțiunii.

Probabil că ideal ar fi ca abordarea condusă de dorințele și obligațiile noastre să devină naturală și nevoile și fixațiile care apar, pentru că în mod sigur apar, să fie puțin mai latente și în general mai trecătoare.

Dacă apar momente ciudate de ezitare și îndoială, când ne simțim copleșiți sau surprinși, confuzi sau inactivi, să ne amintim cel mai simplu lucru ușor de înțeles: datoria noastră primordială, în ceea ce privește trebuințele și dorințele, este să acceptăm ceea ce este așa cum este și să respirăm, să respirăm, să respirăm!

Iar dacă momentele ciudate vor fi mai rare sau chiar nu vor mai fi, putem avea parte de multe picături de fericire.

Don’t worry, be happy!

 

Surse:

1.moneybistro.ro/articol/cum-faci-diferenta-dintre-nevoi-si-dorinte/

2. designluck.com/the-difference-between-wanting-and-needing-something/

04 May

Știți cum se poate dezvolta reziliența psihologică la copii?

“Nu mă judecați după succesul meu, judecați-mă după de câte ori am căzut și m-am ridicat din nou”.

Nelson Mandela

Reziliența psihologică este capacitatea de a trece peste momentele grele din viața noastră: suferințe, traume, tragedii, accidente ș.a.

Ea nu presupune că nu mai trăiești momente grele ci că nu rămâi neputincios în fața lor. Poți simți furie, dezamăgire, tristețe însă nu lași ca aceste sentimente să te oprească în loc.

Reziliența te poate feri de dificultăți psihologice precum depresia sau anxietatea.

Ea nu este un atribut pe care oamenii îl au sau nu, nu este o trăsătură înnăscută de personalitate, ci este o abilitate care se antrenează. Tocmai de aceea m-am referit în titlu la reziliență ca la o abilitate care se poate dezvolta.

La vârsta copilăriei totul este recepționat ca o dramă. Laptele pus pe cereale prea cald? Tragedie! Cașcavalul pane are crustă? Oroare! Setul Lego “nu se lasă asamblat”? Criză de isterie! Pusul jucăriilor la loc? Corvoadă de Sisif!

Să nu ne facem iluzii! Nu avem cum schimba asta. Ceea ce putem însă face, este să ne înarmăm copilul cu tehnicile care îl învață cum să-și revină din “luptele” sale zilnice astfel încât, mai târziu în viață, atunci când mizele sunt mai mari, să știe ce trebuie să facă.

Deoarece reziliența este un comportament învățat prin lecții și exemple explicite, comportament care îi învață pe copii cum să manipuleze mai bine stresul, ei trebuie făcuți să înțeleagă că dacă sunt “respinși”, la un moment dat, acea respingere nu reprezintă un “comentariu” asupra întregii lor existențe și să nu vadă eșecurile ca pe niște lucruri care îi marginalizează pentru totdeauna.

Dar cum ar trebui să predăm această lecție? Potrivit psihoterapeutului Amy Morin, autoare a mai multor cărți de specialitate, inclusiv a cărții 13 Things Mentally Strong Parents Don’t Do, există opt practici folosite de părinții care cresc copii rezilienți.

1.Ei lasă copiii să lupte

“Toți copiii au capacitatea de a-și dezvolta abilitățile care îi vor ajuta să fie rezilienți”, spune Amy Morin. “Ca părinți, depinde de noi să le oferim aceste abilități care să le servească drept ghid – pentru a-i ajuta atunci când au ceva probleme și pentru a le oferi mai multe oportunități de a exersa reziliența”.

Cel mai rău lucru pe care părinții îl pot face, spune Morin, este de a-și “salva” copii prea mult. Astfel de acțiuni împiedică copiii să învețe cum să acționeze singuri.

Cu alte cuvinte, acei părinți care își învață copiii că munca grea este o parte necesară a vieții și că uneori munca grea este realmente foarte grea, sunt cei care cresc copii bine adaptați.

2.Ei îi lasă pe copii să experimenteze respingerea
Din nenumărate motive, este esențial pentru copii să învețe cum să trateze situațiile când sunt refuzați.

“Dacă copilul tău nu este ales pentru echipa de baschet, poate te tentează să apelezi la antrenor, să suni la școală, să încerci să rezolvi primirea copilului în echipă”, spune Morin. “Dar, eșecul poate fi una dintre cele mai bune oportunități pentru a-i învăța pe copii o lecție de viață. Lecția este: eșecul nu este sfârșitul drumului, ești suficient de puternic pentru a face față eșecului și atunci când eșuezi, ai alte opțiuni”.

3.Ei nu încurajează mentalitatea de victimă”
“Când copiii spun că au o problemă, este tentant pentru ei să îi învinuiască pe ceilalți“, spune Morin. “Ei nu reușesc testul lor la fizică și spun că profesorul lor nu a explicat suficient de bine”.

La rândul lor, părinții pot fi tentați să cedeze acestui comportament și să ia partea copiilor.

Dar chiar dacă profesorul nu este așa cum trebuie sau nu explică ceva, această tentație este periculoasă.

“Părinții trebuie să le spună copiilor că viața nu este dreaptă, dar că ei sunt suficient de puternici pentru a face față nedreptăților”, spune Morin. “Și cred că, pentru o mulțime de părinți, tendința noastră este să facem lucrurile echitabile: să pledăm pentru copiii noștri, să le ținem partea, numai că așa tocmai le întărim ideea că sunt victime. Asta conduce la o neputință învățată. Luptați cu orice preț împotriva acestui instinct!”

4.Atunci când apar greutățile, ei fac mai mult decât să le spună copiilor “revino-ți”
A lăsa copiii să se “zbată” este important, dar a le spune să se ocupe numai de asta sau a ignora faptul că ar putea fi dificil pentru ei, din punct de vedere emoțional, nu este atitudinea corectă.

“Vrei să-i asiguri că le validezi emoțiile și că empatizezi cu ei”, spune Morin. “Părinții pot găsi acel echilibru când trebuie să facă un pas înapoi suficient pentru a permite copilului să se confrunte cu unele dintre problemele sale, dar în același timp să empatizeze cu el.”

A vorbi cu copiii despre sentimentele lor, sentimente pe care le experimentează în activitatea lor, este incredibil de important: le va oferi abilitatea să vorbească, mai târziu în viață, despre sentimentele lor și îi va ajuta să învețe să facă față situațiilor dificile.

“Părinții trebuie să se întrebe dacă dau sau nu copiilor abilitățile și instrumentele de care au nevoie pentru a face lucrurile ei înșiși”, adaugă Morin. “Dacă nu au încă acele abilități, atunci părinții intervin. Ei trebuie să se asigure că îi învață pe copii și acele abilități”.

5.Ei își ajută copiii să învețe cum să-și eticheteze sentimentele și emoțiile
“Atunci când copiii își pot eticheta emoțiile, este mai puțin probabil să și acționeze în consecință”, spune Morin. “Dacă puștiul tău poate spune “Sunt supărat “, este mai puțin probabil să-ți dea un șut în fluierul piciorului pentru a-ți arăta că e supărat.”

În schimb, copiii care nu pot vorbi despre sentimentele lor tind să se exteriorizeze ceea ce îi pune în încurcătură pe adulți.

Ajutând copiii să se simtă confortabil vorbind despre emoțiile lor, le dați și abilitatea de a gândi (și de a face față) la ceea ce îi face să se supere. Asta înseamnă reziliență 101/%.

6.Ei dau copiilor instrumente de autodisciplinare
“Știu câțiva părinți care au creat un “kit de calmare” pentru copilul lor”, spune Morin. “Ei au un kit conținând o carte de colorat, ceva plastilină și o loțiune care miroase bine și le reamintesc copilului lor să folosească kit-ul atunci când sunt supărați”.

Chiar dacă această tehnică specifică nu este pentru oricine, conceptul în sine ar trebui însă să fie pentru că ajută copiii să învețe să-și asume responsabilitatea pentru sentimentele lor și să se autocalmeze.

Utilizarea unor astfel de instrumente și rutine îi va ajuta să gestioneze continuu și pe măsură ce trec anii abilitățile de adaptare sănătoase.

7.Ei își recunosc greșelile și, apoi, le corectează
Greșelile părinților, după Morin, sunt oportunități pentru ei ca să le arate copiilor cum să răspundă erorilor și să arate că orice om este supus greșelii.

Chiar și cei mai bine pregătiți părinți gafează din când în când. Ei se înfurie pe profesori sau strigă la soț/soție sau uită de vreo urgență.

Lucrul important este că părinții trebuie să-și asume propriile greșeli în fața copiilor lor și apoi să le remedieze.

Acest lucru arată copiilor că, indiferent cât de gravă greșeală s-ar fi făcut, dacă sunt cinstiți și încearcă să o repare, lucrurile se vor îmbunătăți.

8.Ei întotdeauna leagă imaginea de sine a copilului de nivelul lui de efort
“Există cercetări care arată că, atunci când fetele reușesc, spunem: “Ai făcut bine pentru că ai învățat din greu.” Dar când băieții reușesc, vom spune ceva de genul: “Ai făcut bine acest test pentru că ești inteligent” spune Morin.

După părerea ei, conectarea rezultatelor unui copil la talentul lui înnăscut, poate duce la probleme pe termen lung.

“Când ne concentrăm prea mult asupra rezultatelor, copiii vor trișa la școală pentru că ei cred că cel mai important lucru din lume este obținerea notelor maxime și nu contează cum ajung acolo. Vrem să îi învățăm pe copii că ceea ce contează este să fii cinstit, să fii bun, să muncești din greu. Este foarte important să vă concentrați eforturile în această direcție. Copilul care crește, știind că, mai presus de toate, e vorba doar de efortul lui, mai degrabă decât de rezultatul obținut, va fi mai rezilient când va eșua sau când va fi respins”.

Practicile înșirate cred că vă aduc picături de fericire, fie că le-ați folosit până acum, fie că le veți folosi de acum înainte!

Don’t worry, be happy!

 

Surse:

  1. www.fatherly.com/love-money/build-resilient-kids-prepared-for-life/?utm_source=pocket&utm_medium=email&utm_campaign=pockethits
  2. cabinetclaudiumanea.ro/rezilienta-psihologica/
27 Apr

Știți de ce rezistăm greu, sau deloc, ispitelor?

Singura modalitate de a te elibera de ispită este să-i cedezi.”

Oscar Wilde

 

Răspunsul la întrebarea din titlu nu este greu de dat: din cauza unui autocontrol deficitar sau chiar a lipsei lui.

Uneori, auzindu-i pe unii fumători, mai ales pe cei din propria-mi familie, cum “își toarnă cenușă în cap” spunând că, deși au vrut, nu au reușit nicicum să se lase de fumat, le spuneam că stau foarte prost la capitolul autocontrol.

Psihologii zilelor noastre s-ar putea să nu împărtășească această părere și mi-am dat seama, documentându-mă pe această temă, că am greșit.

Ființele umane sunt într-adevăr slabe când se pune problema de a rezista tentației, dar lucrurile nu se pot schimba așa cum poate am fi tentați să credem.

“Autocontrolul nu este un mușchi moral special”, spune dr. Brian Galla, psiholog la University of Pittsburgh.

Dr. Kentaro Fujita, psiholog la Ohio State University, studiind autocontrolul (a căutat răspunsul la întrebări cum ar fi: De ce fumătorii continuă să fumeze deși cunosc riscurile fumatului pentru sănătate?; De ce unii cheltuie mai mulți bani decât își pot permite?; De ce persoanele care aplică în alimentație unele diete sunt atât de ispitiți de alimentele pe care ar trebui să le evite?) a ajuns la următoarea definiție: “Reținere care reclamă efort, în care te lupți cu tine însuți și avantajele căruia sunt supraapreciate”.

Nu este singurul care crede că avantajele autocontrolului sunt supraapreciate și mai mulți cercetători spun că nu ar trebui să ne simțim atât de vinovați când ne lăsăm pradă ispitelor.

Studiile au constatat că încercarea de a învăța pe oameni să reziste tentației fie că are doar câștiguri pe termen scurt fie se soldează cu un eșec total. “Nu prea suntem foarte buni la autocontrol”, spune Brian Galla.

Acest fapt are implicații importante. De pildă, mai mult ca probabil, multă lume spune că lipsa de voință este o bariera în calea pierderii în greutate. Și totuși, consensul științific care pare a se configura este că “criza de obezitate” este rezultatul unui număr de factori, inclusiv a genelor și a mediului alimentar și, în mod hotărâtor, nu este lipsa voinței.

Având în vedere toate acestea, se pare că ne-am putea opri în a “venera” autocontrolul.

“Modelul nostru prototipic de autocontrol este îngerul, pe de o parte, și diavolul, pe de altă parte iar între ei se dă o bătălie”, spune profesorul Fujita. “Avem tendința să îi vedem pe oamenii cu voință puternică, ca oameni care sunt eficienți în această bătălie. De fapt, oamenii care sunt cu adevărat buni la autocontrol nu plasează niciodată aceste bătălii în prim plan.”

Această idee s-a cristalizat în rezultatele unui studiu publicat în 2011 în Journal of Personality and Social Psychology. Studiul, realizat în Germania, a urmărit 205 persoane timp de o săptămână. Subiecții au primit telefoane mobile prin care, în mod aleatoriu, erau apelați și întrebați despre dorințele, tentațiile și autocontrolul pe care le experimentau în momentul apelului.

Studiul a dat peste un paradox: subiecții care au fost cei mai buni la autocontrol, au raportat mai puține tentații pe întreaga durată a studiului. Mai simplu spus: cei care au spus că excelează la autocontrol, nu l-au folosit deloc.

Recent, psihologii Marina Milyavskaya și Michael Inzlicht au confirmat și au extins această idee. În studiul lor, au monitorizat, într-o manieră similară celei de mai sus, 159 de studenți la McGill University, din Canada, timp de o săptămână.

Dacă rezistența la ispite este o virtute, atunci mai multă rezistență ar trebui să ducă la realizări mai mari, aspect care însă nu s-a regăsit printre rezultatele cercetării lor.

Studenții care au exercitat mai mult autocontrol nu au avut mai mult succes în realizarea obiectivelor lor, în schimb, au avut mai mult succes cei care, în general, au experimentat mai puține tentații. Mai mult, subiecții care au depus mai mult efort pentru autocontrol au raportat că se simt mai epuizați. Deci, nu numai că ei nu și-au îndeplinit obiectivele, dar încercările de a se autocontrola i-au și epuizat mai mult.

“Există o presupunere redutabilă potrivit căreia exercitarea controlului de sine este benefică”, spune Milyavskaya, profesor la Carleton University, Canada. “Iar noi arătăm că, pe termen lung, nu este așa.”

Desigur, ar fi o mare greșeală să minimalizăm beneficiile unui autocontrol eficient. De aceea, este normal să evidențiem aici și câteva lucruri de luat în seamă atunci când ne referim la oameni, demni de respect, care gestionează cu succes reținerile față de ispite.

1) Lor le plac lucruri față de care unii dintre noi opun rezistență: mâncatul sănătos, studiul, exercițiile fizice ș.a.

Pentru persoanele cu un bun autocontrol, angajarea în aceste activități nu este o corvoadă ci este ceva distractiv.

“Obiectivele de tipul “vreau să“sunt mult mai probabil să fie realizate decât obiectivele de tipul “trebuie să“,” spune Milyavskaya. “Vreau să ating obiectivele care conduc la experiențe cu mai puține tentații. Este mai ușor să urmăriți aceste obiective. Se ating cu mai puțin efort.”…“Dacă alergi, pentru că “trebuie să” fii în formă, dar consideri că este o activitate mizerabilă, probabil că nu vei avea prea mari satisfacții. Asta înseamnă că o activitate care îți place este mult mai probabil să o repeți decât una pe care o urăști.”

2) Oamenii care sunt buni la autocontrol și-au însușit obiceiuri mai bune

În 2015, psihologii Brian Galla și Angela Duckworth au publicat o lucrare, în Journal of Personality and Social Psychology, bazată pe șase studii cu peste 2.000 de subiecți, din care rezultă că oamenii care sunt buni la autocontrol au de asemenea obiceiuri bune, cum ar fi exercițiile fizice regulate, mâncatul sănătos, somnul bun și studiul.

“Oamenii care sunt buni la autocontrol … par să-și structureze viața într-un mod care să evite necesitatea de a lua, în primul rând, decizii de autocontrol “, spune Galla. “Și structurarea propriei vieți este o abilitate.” “Persoanele care desfășoară aceeași activitate – cum ar fi alergarea sau meditația – la aceeași oră, în fiecare zi, le este mult mai ușor să-și realizeze obiectivele” spune el și asta „nu datorită voinței lor, ci pentru că rutina o ușurează”.

3) Unii oameni experimentează mai puține ispite

Înclinațiile noastre sunt determinate în parte de genetica noastră. Unii oameni sunt mai lacomi decât alții. Unii oameni iubesc jocurile de noroc și cumpărăturile. Persoanele foarte conștiincioase – o trăsătură de personalitate în mare măsură stabilită de moștenirea genetică – tind să fie studenți mai atenți și tind să fie mai sănătoși. Deci vorbind despre autocontrol, acesta a fost câștigat la loteria genetică.

4) Este mai ușor să ai un autocontrol bun când ești bogat

Când se repetă pe copii mai săraci vestitul “test cu bezele” al psihologului Walter Mischel (despre care am scris în 31.07.2014: utildestiut.ro/amanarea-este-secretul-succesului-2/) există o tendință clară: ei par a fi mai puțin capabili să reziste tentației.

Pentru acest comportament există un motiv întemeiat. După cum susține neurologul Elliot Berkman de la University of Oregon, persoanele care cresc în sărăcie sunt mai predispuse să se concentreze pe recompense imediate decât pe recompensele pe termen lung. Explicația este simplă: pentru un om sărac, viitorul este mai puțin sigur.

Se pare că noile teorii privind autocontrolul, prezentate mai sus, conduc la concluzia că mâncatul unei felii suplimentare de tort nu este o eșuare morală.

Acest lucru nu înseamnă că toate eforturile de reținere, prin autocontrol, sunt inutile ci, mai degrabă că, ele ar trebui văzute ca un ultim efort de a ne salva de comportamente rele.

Legat de asta Kentaro Fujita spune: “Pentru că, chiar dacă îngerul pierde de cele mai multe ori, există o șansă, din când în când, ca îngerul să câștige. Este o apărare de ultimă instanță.”

Sper că ideile de mai sus atenuează oarecum unele sentimente de vinovăție pe care uneori le resimțim ca urmare a faptului că “îngerul pierde” și putem savura, totuși, câteva picături de fericire.

Don’t worry, be happy!

Sursa:

getpocket.com/explore/item/the-myth-of-self-control

20 Apr

Știți că unele obiceiuri din relațiile de cuplu sunt considerate normale, de majoritatea oamenilor, deși sunt toxice?

„Cred că lumea a fost prea mare pentru mine. În schimb, o lume redusă la “doi” mi s-a părut ideală.”

Octavian Paler

 

Pe niciuna din treptele de școlarizare, pe care le urcăm, nu există vreo disciplină care să ne învețe cum să ne manifestăm în cadrul unei relații de cuplu, ca să nu fim niște parteneri mizerabili.

În ultimele decenii, s-au făcut multe cercetări psihologice cu privire la relațiile sănătoase și fericite. Ele au scos în evidență și obiceiurile care periclitează normalitatea vieții de cuplu.

Din păcate, foarte mulți oameni, dacă nu chiar majoritatea, nu cunosc sau nu sunt convinși de toxicitatea acestor obiceiuri și le consideră normale într-o relație.

Cele ce urmează sunt dedicate câtorva dintre aceste obiceiuri care distrug tot ceea ce este frumos într-o relație dintre o EA și un EL.

  1. “Ținerea scorului”

În ce constă? Obiceiul de a “ține scorul” înseamnă că una din părți o învinovățește pe cealaltă pentru greșelile în relație pe care le-a făcut în trecut.

Dacă ambii parteneri fac acest lucru, totul se transformă în folosirea unei “tabele de scor a relației”.

Ca urmare întreaga viață de cuplu devine o bătălie pentru a vedea cine a greșit cel mai mult de-alungul vremii și, prin urmare, cine îi datorează mai mult celuilalt.

De ce este toxic acest obicei? „Tabela de scor” din relații se dezvoltă în timp, deoarece unul sau ambii parteneri folosesc greșelile din trecut pentru a încerca să justifice neprihănirea curentă.

Se reînvie astfel vinovății și amărăciuni din trecut pentru a manipula partenerul și a-l face să se simtă prost în prezent.

EA și EL își consumă energia și timpul încercând să arate că sunt mai puțin vinovați decât celălalt în loc să fie mai corecți unul cu celălalt.

Ce se recomandă, în schimb? Fiecare problemă trebuie rezolvată individual, cu excepția cazului în care sunt conectate mai multe, în mod justificat.

Dacă cineva înșeală în mod obișnuit, este evident o mare problemă. Însă faptul că unul din parteneri l-a “jenat” în urmă cu ceva ani pe celălalt și că astăzi, fiind trist, l-a ignorat pe celălalt, nu are nimic de-a face cu trecutul iar faptele trecutului nu este cazul să fie reamintite.

Cei doi trebuie să recunoască adevărul că intrând în relația de cuplu au ales să se accepte reciproc inclusiv împreună cu toate acțiunile și comportamentele anterioare.

În orice caz, partenerul care s-a simțit deranjat acum un an, ar fi trebuit să dorească să lămurească lucrurile atunci, adică în urmă cu un an.

  1. Ținerea ca ostatică” a relației

În ce constă? EA sau EL are o simplă critică sau revendicare dar o șantajează pe cealaltă persoană, amenințând cu ruperea relației.

De exemplu, dacă EA simte că EL a fost rece cu ea, în loc să spună: “Mă simt ca și cum ai fi uneori rece”, spune “nu pot să trăiesc lângă cineva care este rece cu mine tot timpul.”

De ce este toxic acest obicei? Este un șantaj emoțional și creează tone  de drame inutile.

Orice “sughiț” minor în fluxul relației este perceput ca o criză de angajament.

Este crucial ca partenerii unui cuplu să știe că gândurile și sentimentele negative pot fi comunicate în condiții de siguranță unul altuia altora, fără a pune în pericol relația însăși.

Altfel, oamenii își vor suprima gândurile și sentimentele adevărate ceea ce conduce la un mediu de neîncredere și manipulare.

Ce se recomandă, în schimb? Este ceva normal ca uneori un partener să-l supere pe celălalt sau ceva la el să nu-i placă celuilalt. Se numește a fi o ființă umană normală.

Dar, angajarea față de o persoană și a ne place totul și tot timpul de ea sunt două lucruri diferite.

Cineva poate fi devotat etern unui partener care totuși uneori este enervant.

Dar, două persoane care sunt capabile să comunice și să fie critice una față de cealaltă, fără a se judeca sau șantaja reciproc, își vor consolida angajamentul de cuplu pe termen lung.

  1. Învinovățirea partenerului pentru propriile emoții

În ce constă? Să presupunem că EA a avut o zi groaznică și că EL nu este foarte compătimitor sau încurajator, a fost distrat când EA l-a îmbrățișat și este ocupat cu telefonatul. EA ar vrea să stea acasă și să se uite împreună la un film dar, EL are de gând să se întâlnească cu prietenii.

EA se dezlănțuie reproșându-i că a fost atât de insensibil și de necruțător când EA a avut o zi proastă. EL ar fi trebuit să știe asta și pe baza stării EI emoționale ar fi trebuit să se oprească din a da telefoane și să renunțe la planurile sale.

De ce este toxic acest obicei? Învinovățirea partenerilor pentru propriile emoții este o formă subtilă de egoism.

Când se stabilește un precedent în care EL are în permanență responsabilitatea pentru modul în care se simte EA, și invers, se dezvoltă o “relaţie codependentă” (tendinţa unuia din parteneri, sau a amândurora, de a pune pe planul secund toate nevoile personale, de dragul iubitului.).

Dintr-o dată, nu i se permite LUI sau EI să planifice activități fără să se consulte mai întâi cu EA sau EL.

Toate activitățile la domiciliu – chiar și cele banale, cum ar fi cititul unei cărți sau vizionarea prgramelor de televiziune – trebuie negociate.

Când unul începe să se supere, toate dorințele personale ale celuilalt zboară pe fereastră, deoarece acum este responsabilitatea fiecăruia să se facă unul pe altul să se simtă mai bine.

Ce se recomandă, în schimb? EA și EL ar trebui să-și asume responsabilitatea pentru propriile emoții și să se aștepte ca și partenerul să fie responsabil pentru propriile sale emoții.

Există o diferență subtilă, dar importantă, între sprijinirea partenerului și a fi obligat față de partener.

Orice sacrificiu trebuie făcut ca o alegere autonomă și nu văzut ca o așteptare.

De îndată ce partenerii dintr-o relație devin vinovați pentru indispozițiile celuilalt, li se oferă ambilor stimulente pentru a-și ascunde sentimentele adevărate și pentru a se manipula unul pe celălalt.

  1. Afișarea geloziei “iubitoare”

În ce constă? EA sau EL devin supărați, își varsă supărarea pe partener și încearcă să-i controleze comportamentul atunci când acesta “acordă prea multă atenție” unei alte persoane.

Asta duce adesea la fapte nebunești, cum ar fi spargerea contului de e-mail al partenerului, căutarea pe ascuns printre mesajele sale sau chiar urmărirea sa prin oraș.

De ce este toxic acest obicei? Este surprinzător că unii oameni descriu acest lucru ca un fel de afecțiune.

Ei cred că dacă partenerul lor nu este gelos, ar însemna oarecum că nu sunt iubiți de el.

Acest obicei transmite un mesaj de totală lipsă de încredere în cealaltă persoană. Dacă EA nu poate avea încredere în EL când EL se află în preajma altor femei atrăgătoare, înseamnă că EA crede că EL este: fie a) un mincinos, fie b) incapabil să-și controleze impulsurile. În orice caz, atunci EA este o femeie pe care EL nu ar dori să o aibă parteneră.

Reciproca acestor observații este la fel de adevărată.

Ce se recomandă, în schimb? EA și EL trebuie să aibă încredere unul în altul. Unele gelozii sunt naturale dar, gelozia excesivă și comportamentele de control față de partener sunt semne ale propriilor sentimente de nevrednicie care nu ar trebui descărcate pe cei apropiați pentru că nu pot duce decât la “răcirea” relației de cuplu.

  1. Cumpărarea soluțiilor pentru problemele din relația de cuplu

În ce constă? În orice moment, când un conflict sau o problemă majoră apare în relație, în loc să fie rezolvată, este acoperită (mai ales de EL) cu emoția și sentimentele bune care vin odată cu cumpărarea a ceva frumos sau de “ieșirea în lume”. Are loc adică acoperirea problemelor reale cu plăceri superficiale.

De ce este toxic acest obicei? Deoarece nu numai că “mătură sub covor” problema reală (de unde va reapărea mereu iar data viitoare chiar mai rău), dar stabilește un precedent nesănătos în cadrul relației.

Să ne imaginăm că ori de câte ori EA se înfurie pe EL, omul “rezolvă” problema cumpărându-i femeii ceva frumos sau ducând-o într-un restaurant frumos.

Nu numai că dă astfel femeii, în mod inconștient, încurajarea de a găsi mai multe motive pentru a fi supărată pe bărbat dar, nu îi dă bărbatului absolut nici un stimulent pentru a fi responsabil pentru problemele din relație.

Rezultatul este un soț check-out, care se simte ca un bancomat, și o femeie neîncetat acră, care se simte neauzită.

Ce se recomandă, în schimb? Comunicarea. Nu trebuie folosite niciodată darurile sau lucrurile fanteziste pentru a înlocui abordarea problemelor emoționale subiacente.

Cadourile și călătoriile sunt delectări care se pot aprecia doar când totul este în regulă. Dacă se folosesc pentru a acoperi problemele, atunci, drept consecință, poate apărea o problemă mult mai mare.

Dacă obiceiurile descrise mai sus Vă sunt străine, în mod cert, cuplul Dumneavoastră beneficiază de multe picături de fericire.

Don’t worry, be happy!

 

Sursa:

getpocket.com/explore/item/6-toxic-relationship-habits-most-people-think-are-normal