21 Mar

Este nevoie de empatie în aceste vremuri de pandemie?

„E foarte uşor să răneşti pe cineva prin ignoranţă şi lipsă de empatie. Reaminteşte-ţi că suntem diferiţi şi, pentru că nu eşti în junglă să trăieşti singur, e bine să fii atent uneori şi la ceilalţi.”

Pera Novacovici

 

Acum, în aceste vremuri crunte pentru întreaga omenire, este firesc să ne punem problema nevoii de empatie, compasiune și unitate. Din păcate acum viața ne oferă posibilitatea de a dovedi existența unor sentimente care în împrejurări normale nu sunt la fel de importante.

Multă lume ia cu asalt magazinele pentru a-și face provizii (pe luni de zile?) în detrimentul celor care sunt mai calmi. Diaspora atât de lăudată cu prilejul unor alegeri este acum hulită dacă revine în țară.

Aceste observații și alte asemenea au generat într-un fel cele ce urmează.

Cuvântul empatie provine de la cuvântul grecesc empatheia. În greaca veche, conotația de bază asociată cuvântului era afecțiunea  sau pasiunea. În mod curios greaca modernă îi atribuie, în funcție de context, înțelesul de prejudecată, masculinitate, răutate sau ură.

Conform www.dexonline.ro  „EMPATÍE  s. f. … În psihologie, desemnează un proces complex (perceptiv, intelectual, afectiv) constând în identificarea subiectului cu obiectul cunoașterii (îndeosebi o persoană) și în proiectarea stărilor proprii asupra acesteia din urmă, subiectul trăind în sine viața altuia…”

Aspectul cel mai des citat privind manifestarea empatiei este grija părintească. Copilașii se bazează foarte mult pe mamă pentru supraviețuire semnalându-și starea folosind limbajul corpului (zâmbind, plângând etc.). Părinții la rândul lor sunt adaptați la aceste semnale pentru a se asigura că nevoile copilului sunt îndeplinite.

Empatia stă la baza comportamentelor prosociale. Cu toții emanăm energii emoționale și capacitatea de a simți, judeca și armoniza cu frecvențele emoționale ale altor oameni din același mediu este în mare parte ceea ce ne permite să ne interconectăm ușor și rapid.

Există două lucruri de remarcat despre contextul în care probabil a evoluat empatia.

Primul este că empatia încurajează acțiunea imediată. Dacă copilul tău plânge trebuie să faci ceea ce este necesar pentru a-i satisface nevoile.

Al doilea lucru este că în esență empatia este părtinitoare pentru că ea este favorizată de înrudire fie că este vorba de persoane care îți sunt rubedenii, fie de persoane care se definesc ideologic ca tine (ea a  funcționat foarte bine pentru a interconecta membrii unui trib).

Toate cele de mai sus sunt bune numai că acum ne aflăm într-o etapă diferită a civilizației. În noile condiții de supraviețuire este evidentă deosebirea dintre a stabili relații în interiorul unor triburi mici și interrelaționarea într-o lume hiperconectată, unde codul nostru moral colectiv postulează că orice viață contează.

În lumea modernă, în loc ca empatia să ne adune și să ne ajute practic să prosperăm colectiv, sfârșește prin a duce la decizii pripite cu privire la probleme cu cauze și efecte complexe și sfârșește prin recunoașterea doar a sentimentelor acelor oameni care sunt cel mai mult asemenea nouă.

Din păcate rareori empatia rezistă în timp și conduce la acțiuni concrete. Este mult mai ușor să simți emoții puternice și de moment decât să acționezi în modul cel mai potrivit. Oamenii care își bazează moralitatea pe empatie, în general au intenții bune. Ei reacționează repede la o imagine a unui copil înfometat, dar la fel de repede uită de el. Ei recunosc repede experiența cuiva care face parte din familia lor ideologică, dar vor ignora complet experiența complexă a celor din tabăra opusă pe care îi urăsc și îi resping.

În acest context este bine să reamintim că lumea și acum se întreabă cum oamenii obișnuiți l-au putut susține pe Hitler și partidul nazist și au lucrat pentru cauza lui în lagărele de concentrare din timpul celui de-al Doilea Război Mondial.

Poate că mulți dintre acești oameni erau indivizi profund răi, dar știm că la comiterea atrocităților colective au jucat un rol și mulți oameni aparent obișnuiți. Acei oameni obișnuiți au avut familii pe care le-au iubit, au avut o viață privată normală, au contribuit la susținerea propriilor comunități. Ei se convinseseră pe ei înșiși că urmau ordine, că fac ceea ce li se ordona. Făcând asta, empatia pe care o aveau pentru familiile lor a încetat pur și simplu să se extindă la cei din lagărele de concentrare, pentru că aceia erau diferiți, iar empatia în timp ce îi recunoaște pe cei similari cu noi nu se manifestă față de cei care sunt diferiți.

Empatia este în mod inerent subiectivă, recunoscând cu adevărat doar pe cei care sunt ca noi.

Paul Bloom, profesor psiholog  la Yale University, SUA,  în cartea sa, Against Empathy,  2016  (Împotriva empatiei  – Editura: CURTEA VECHE) este de părere că empatia este rea și distruge lumea în care trăim.

El susține că asocierea empatiei cu bunătatea, grija și compasiunea este greșită  și, de fapt, ne dăunează nouă și lumii în care trăim. Începând cu relațiile personale cotidiene și până la relațiile internaționale cu elaborarea de politici este o forță care conduce la decizii proaste și ne lasă deschiși la manipulare.

Oamenii înțeleg lucruri diferite atunci când spun empatie. Uneori, ei îl folosesc ca sinonim pentru bunătate. Sentimentul de empatie împotriva căruia se declară Paul Bloom este acela de a simți durerea celorlalți, punându-te în locul lor. În acest sens empatia este părtinitoare și culmea, poate fi  transformată într-o armă. Ne face oameni mai răi. Deci deciziile noastre morale ar trebui să le luăm fără empatie, prin deliberare rațională.

Profesorul Bloom spune că „trebuie făcută distincție între empatie –  a simți ceea ce simt ceilalți –  și compasiune –  care înseamnă să-ți pese de oameni… Cred că empatia este în mod evident greșită în zona luării deciziilor în materie de politică externă – decizii cum ar fi momentul de a merge la război – și, de asemenea, în domenii precum justiția penală sau asistența medicală. Pentru aceste feluri de lucruri empatia ne determină să luăm decizii stupide.”

Paul Bloom își motivează poziția astfel: “Cea mai proastă decizie politică este adesea motivată de preocupări empatice. Ești într-adevăr atras de situația unei persoane, de multe ori a unui copil sau a unei persoane care arată ca tine. Această atracție este apoi utilizată ca și catalizator pentru o anumită decizie care în cele din urmă face lumea mult mai rea.”

Suferința oamenilor nevinovați este de fapt un motiv destul de bun pentru a intra într-un conflict armat, dar empatia este mioapă; se concentrează pe suferința imediată a oamenilor și ne face orbi față de consecințe pe termen lung.

De exemplu, este de presupus că inclusiv empatia pentru suferința copiilor sirieni a condus la declanșarea unui război teribil și irațional, încă un caz în care reacția empatică a înrăutățit lumea.

De multe ori o reacție empatică tipică a oamenilor este o consecință a unui fel de egoism. Este vorba de atitudinea față de cerșetori. Miluirea acestora îi face pe mulți oameni să se simtă bine și acțiunea lor este empatică dar nu rațională. “Dacă doriți să vă simțiți bine, dați copiilor străzii. Dacă însă doriți să faceți lumea un loc mai bun, folosiți banii într-un mod mai bun.” spune profesorul Bloom.

Cunoscutul filosof al secolului XX, Bertrand Russell, a folosit cuvântul simpatie atunci când a abordat modul în care ar trebui să arate un tip de moralitate și sensibilitate deplină, cuvânt care are un sens diferit de tipul de empatie discutat aici.

El este de părere că empatia pentru care ar trebui să ne străduim ar fi una care este ceva mai aproape de ceea ce se poate numi compasiune.

“Compasiunea nu este o prejudecată și nici nu se pierde într-o frenezie emoțională. Compasiunea înseamnă pur și simplu să vezi suferința unei persoane sau a unui grup de oameni, doar așa cum este – nu etichetarea imediată bună sau rea, ci doar observarea. Asta include să o vezi și să o recunoști chiar la oameni pe care îi urăști, la oameni care ți-au făcut rău și oameni care fac lucruri condamnabile. Desigur nimic din toate acestea nu scuză comportamentul urât, dar cel puțin încearcă să-l înțeleagă rațional înainte de a alege o opțiune și a emite o judecată.”

Grija unora față de ceilalți este una dintre cele mai frumoase lucruri pe care le facem ca ființe umane. Este o sursă profundă de semnificații pentru toți.

Adevărata grijă se extinde dincolo de nivelurile și valorile emoționale și se extinde dincolo de intenții. Adevărata moralitate și adevărata sensibilitate se referă la modul în care ne pasă adică acțiunile pe care le întreprindem, comportamentele și, în final, rezultatele implicării noastre.

Implicarea noastră în alinarea suferințelor semenilor noștri este dovada unei moralități demne de Omul Secolului XXI  și sursă a picăturilor de fericire.

Don’t worry, be happy!

 

Surse:

1.medium.com/personal-growth/the-danger-and-the-delusion-of-empathy-b6a22b94f48e

2.adrianvintu.net/2016/08/05/ce-este-empatia-si-de-ce-este-esentiala-pentru-o-viata-bogata/

3 dianavijulie.ro/2017/02/05/empatia-beneficiile-partile-negative/

4.www.vice.com/sv/article/vvzyka/why-empathy-is-dangerous

14 Mar

Ați găsit “condimentul” pentru o viață fericită?

Toate familiile fericite se aseamănă între ele. Fiecare familie nefericită, însă, este nefericită în felul ei.”

Lev Tolstoi

 

Marele scriitor rus Lev Tolstoi își începe capodopera ANNA KARENINA cu o frază captivantă care “iluminează” întreg romanul: „TOATE FAMILIILE FERICITE se aseamănă între ele. FIECARE FAMILIE NEFERICITĂ, însă, este nefericită în felul ei.”

Înflorirea unei uniuni între două persoane are loc pe seama unor cerințe de bază sub forma unei combinații de atracție, intimitate, valori comune, filosofii parentale asemenea ș.a.m.d. cerințe care, în decursul timpului, în zona detaliilor, pot devia ici și acolo în contul diferențelor noastre individuale.

Dacă, spre satisfacția fiecărei părți, uniunea va dura pe termen lung, toate acele detalii sunt în linii mari “negociabile”. Dacă apare însă o deficiență de durată la oricare dintre părți, ea este suficientă pentru a sparge scutul, chiar dacă a avut loc unitatea de cerințe menționate. Cu alte cuvinte: Există o modalitate generală de a reuși în viața de cuplu, dar multe moduri diferite de a eșua.

Jared Mason Diamond, geograf, istoric și antropolog american, cunoscut în primul rând pentru cărțile sale de popularizare a științei, în cartea sa Guns, Germs and Steel (Arme, viruși și oțel) a codificat acest lucru într-un principiu mai larg, care se aplică la o varietate de domenii. În esență, principiul se aplică oricărui lucru care poate fi considerat un sistem complex cu multe părți care interacționează și are astfel multe posibile puncte de eșec.

Principiul indică următoarea cale de a evita eșecul: descoperiți care sunt lucrurile importante și asigurați-vă că fiecare dintre ele este contabilizat. Faceți totul redundant. De exemplu, doar pentru că tu și partenerul tău aveți o chimie excelentă, nu înseamnă că vă puteți baza pe asta în detrimentul experiențelor care pun în discuție compatibilitatea sinelui vostru cu sinele partenerului.

Această abordare pare destul de corectă dar aplicată pe larg existenței umane, devine puțin mai dificilă pentru că o mare parte din viață este imprevizibilă, ambiguă și incertă. Nu întotdeauna știm care sunt lucrurile importante.

În general, atunci când ne facem planuri de viitor, mai întâi încercăm să prezicem ce anume dorință pentru viitor ne va mulțumi și apoi revenim în prezent. Este o încercare de a descoperi care sunt lucrurile importante înainte ca să apară înțelepciunea dobândită din experiența concretă care ar face ca prezicerea să fie semnificativă și precisă.

Problema pe care o ridică predicția este că lumea se află în continuă schimbare, noi ne schimbăm, sistemele se schimbă, culturile se schimbă și toate acestea sunt ele însele parte a unui ecosistem mai larg care însă nu este preocupat de predicțiile noastre.

De fapt imaginarea unui ideal concret din viitor este un exercițiu inutil, deoarece presupune că realitatea va rămâne statică în timp ce noi evoluăm dinamic.

Când vine vorba de lucruri despre care avem date din belșug – ca de exemplu căsătoriile de succes – o parte din demersul nostru este finalizat pentru că putem folosi acele date ca termen de comparație. Dar, pe de altă parte, cu toții avem propria noastră versiune de viață care, mai devreme sau mai târziu, se îndepărtează de o statistică medie.

Părțile care se referă la cine suntem cu adevărat, cele care ne modelează sinele individual, sunt în general cele care se abat de la medie și asta face imposibilă folosirea datelor statistice.

Poate exista o modalitate generală de a reuși și multe moduri de a eșua, dar în general, nu știm cum arată succesul sau fericirea, sau satisfacția, până când nu le vom experimenta ca o parte din realitatea noastră. În schimb intuim foarte bine ce este eșecul, chiar și fără ajutorul prezicerii.

Fericirea poate fi nebuloasă, dar suferința nu este. De exemplu valorile de sănătate nu pot măsura niciodată exact capacitatea maximă și condiția fizică generală, dar efectele bolii sunt limpezi imediat.

Lucrurile negative există, în mod concret și evident. Putem povesti tot ce dorim despre ceea ce constituie în mod obiectiv durere și suferință, dar atunci când ne scrântim piciorul sau când o persoană iubită moare, este clar că experimentăm o versiune a realității care este mai puțin ideală și că ar fi util să interpretăm semnalul pe care ni-l trimite această realitate și apoi să facem ceva care ne ajută să mergem mai departe.

Ne petrecem o mare parte din viață urmărind lucruri pozitive. Avem o prejudecată inerentă despre un viitor care este mai bun decât prezentul și care ne motivează să acționăm, să creăm, să construim și să ne îngrijim. Însă marele paradox al vieții este că suntem prea diferiți unii față de alții pentru ca pozitivul sau acest sentiment de îmbunătățire să-l vedem cu toții la fel sau să-l preluăm din experiența altcuiva.

Destul de des, lucrurile pozitive sunt încețoșate până când nu suntem suficient de aproape ca să le vedem în fapt. Chiar și ceva asemănător unei familii fericite, de genul celora la care se referea Tolstoi, ajunge să însemne lucruri diferite pentru oameni diferiți, deoarece fiecare familie fericită are propriul ei condiment pentru amestecarea tuturor elementelor care compun fericirea ei și acel condiment nu poate fi obținut cu o formulă.

Căutarea fericirii este o cale minunată dar nu duce nicăieri. Cei mai mulți dintre noi suntem familiarizați cu sentimentul (superficial) care apare atunci când obținem în sfârșit ceea ce ne dorim, ceva pentru care am făcut sacrificii. Pentru majoritatea oamenilor temporar acest sentiment poate fi plăcut dar  el dispare curând. Ceea ce îl face să dispară este găsirea unui altceva de urmărit, care apoi ne trimite în sus pe un drum spre nicăieri până când recădem în obișnuit.

Acest caracter retrograd ne sugerează trei concluzii: (1) lucrurile negative sunt suficient de reale pentru a fi gestionate; (2) nu suntem buni în a ne prezice lucruri pozitive pentru noi înșine (nici chiar cu ajutorul și înțelepciunea altora) și (3) cu toții ne creăm propriul condiment în viață care face ca lucrurile să funcționeze pentru noi în felul nostru.

Mereu în față cu incertitudinile, nu vom putea niciodată să putem prezice viitorul sau să creăm în prezent o viziune satisfăcătoare privind modul în care el se va desfășura.

Există în viață lucruri negative evident dureroase, lipsite de sens și problematice care însă oferă informații importante despre ceea ce nu dorim. Ele ar trebui utilizate cât mai mult.

Pentru a ne orienta în direcția corectă, putem și ar trebui să folosim înțelepciunea celorlalți, a științei, a datelor, a literaturii și a filosofiei, dar imaginea pe care ne-o creăm devine clară doar atunci când suntem suficient de aproape pentru a o vedea. Singura modalitate de a ne apropia de ea este de a retrage greșelile și problemele care apar pe măsură ce trecem prin timp.

Făcând continuu acest lucru pe o perioadă suficient de lungă, se întâmplă două lucruri: a) ne îmbunătățim manifestările și viața și devenim individualizați prin rezolvarea problemelor utile; b) îmbunătățirea și individualizarea încep să genereze “condimentele” care apar în mod emergent pentru a combina elementele succesului.

Principiul Anna Karenina surprinde un adevăr important: Există mai multe modalități de a eșua decât de a reuși. Dar Tolstoi în celebra sa frază a ratat un ingredient crucial. Doar pentru că există mai puține modalități de a reuși nu înseamnă că toată lumea reușește exact în același mod, deoarece succesul în sine are multe laturi diferite, cu multe forme diferite croite în funcție de cine este experimentatorul acelui succes.

Când se aplică oamenilor și incertitudinilor cu care ei se confruntă, ceea ce rămâne se enunță cam așa: Toți oamenii fericiți sunt asemenea după ce au rezolvat problemele utile; fiecare persoană nefericită este nefericită pentru că nu a reușit să rezolve o problemă.

În acest context, sper să aveți parte de cât mai puține probleme pe care nu reușiți să le rezolvați și în consecință de cât mai multe picături de fericire!

Don’t worry, be happy!

 

Surse:

1.medium.com/personal-growth/the-spice-of-life-why-negative-things-matter-more-than-positive-things-34aba095bd98

2.gabrielnicolaeteodorescu.wordpress.com/2010/11/24/sindromul-anna-karenina-sindrom-general-de-adaptabilitate/

07 Mar

Greu de crezut dar plictiseala poate fi un agent al schimbării și al progresului

Nu este o metaforă când spui că viața fiecărui om este o luptă continuă cu mizeria, cu plictiseala, cu semenii săi, cu realitatea.”

Arthur Schopenhauer

 

Ce este, mai exact, plictiseala? Una din primele definiții ale plictiselii a fost dată în anul 1903 de psihologul german Theodor Lipps: „Plictiseala este un sentiment neplăcut care izvorăște dintr-un conflict între nevoia unei activități mentale intense și lipsa stimulării pentru aceasta sau incapacitatea de a fi stârnit interesul.”

În  anul 2003 John Eastwood, profesor la Departmentul de Psihologie al York University, Toronto, Canada, arăta că a fi plictisit înseamnă „a tânji după activitate, fără a ști exact după ce anume și fără a încerca să cauți în jur soluții pentru a ieși din impas”.

Conform cercetărilor sale plictiseala poate fi privită ca o stare mentală de a nu găsi un rost, stare ce se conturează când nu reușim să fim atenți la gândurile și sentimentele noastre și nici la stimulii exteriori – elemente necesare pentru a lua parte la o activitate care să ne satisfacă nevoia de a fi antrenați.

Plictiseala este privită adesea ca o trăire frivolă – a fi plictisit înseamnă, în accepțiunea comună, a pierde vremea „aiurea”, în căutarea a ceva interesant de făcut sau a te lupta neputincios cu o activitate care nu-ți face deloc plăcere. Este o stare profund neplăcută de excitare nesatisfăcută: excitația noastră nu poate fi îndeplinită sau îndreptată din motive care pot fi interne – adesea o lipsă de imaginație, motivație sau concentrare – sau externe, cum ar fi absența stimulilor sau oportunităților de mediu.

Plictiseala este indusă sau sporită de lipsa controlului sau a libertății, motiv pentru care este atât de frecventă la copii și adolescenți, cărora le lipsesc resursele, experiența și disciplina pentru a-și atenua plictiseala.

Dacă analizăm cu atenție anatomia plictiselii putem răspunde de exemplu la întrebarea de ce este atât de neplăcut să fim blocați într-un aeroport așteptând îmbarcarea, în timp ce zborul nostru este din ce în ce mai întârziat?

Ne aflăm într-o stare de excitație ridicată deoarece anticipăm sosirea iminentă (la destinație) într-un mediu inedit și stimulant. Chiar dacă există o mulțime de magazine, ecrane și reviste în jurul nostru, nu prea suntem interesați de ele și ele servesc doar pentru a ne accentua plictiseala. Starea noastră este înrăutățită de faptul că situația este în afara controlului nostru, este imprevizibilă (zborul ar putea fi amânat în continuare sau chiar anulat) și inevitabilă. Pe măsură ce verificăm și re-verificăm monitorul, devenim dureros de conștienți de toți acești factori și de alții. Și astfel, iată-ne prinși în tranzit, într-o stare ridicată de excitare, în care nu putem nici să ne angajăm și din care nu putem nici să evadăm.

Dacă trebuie să prindem neapărat zborul, poate pentru că de el depinde traiul nostru sau dragostea vieții noastre, ne vom simți mai puțin plictisiți (deși mai anxioși și enervați) decât dacă zborul este rezultatul opțiunii între a călători sau a ședea acasă.

Pe baza acestui exemplu se poate afirma că plictiseala este invers proporțională cu nevoia sau necesitatea percepută.

De ce plictiseala este atât de neplăcută? Filosoful german Arthur Schopenhauer susținea că, dacă viața ar fi în mod intrinsec semnificativă sau plină de importanță, nu ar putea exista plictiseală. Altfel spus, plictiseala este o dovadă a lipsei de sens a vieții, deschizând obloanele asupra unor sentimente foarte incomode pe care, în mod normal, le blocăm cu o avalanșă de activități sau cu sentimente opuse.

Aceasta este esența apărării maniacale, care constă în împiedicarea sentimentelor de neputință și disperare să pătrundă în mintea conștientă, ocupând-o cu sentimente opuse de euforie, activitate oportună și control omnipotent sau, în lipsa tuturor acestora, niciun sentiment.

Majoritatea angajamentelor umane se poate explica prin prisma ideii că plictiseala nu poate dăinui. Ceva trebuie să se întâmple, din păcate chiar război sau pandemie cum este cea actuală cu COVID-19.

Persoanele care suferă de plictiseală cronică prezintă un risc mai mare de a dezvolta probleme psihologice precum depresia, supraalimentarea și consumul de alcool sau/și de droguri.

Un studiu a descoperit că, atunci când s-au confruntat cu plictiseala într-un cadru experimental, multe persoane au preferat să-și ofere șocuri electrice neplăcute pur și simplu pentru a-și distrage atenția de la propriile gânduri sau lipsa acestora.

În lumea reală, cheltuim resurse considerabile pentru combaterea plictiselii. Valoarea pieței mondiale de divertisment și mass-media va ajunge până în 2023 la 206 miliarde de dolari, iar animatorii și sportivii beneficiază de niveluri ridicate de salariu și statut.

Progresele tehnologice din ultimii ani au pus o infinitate de forme de divertisment la îndemâna noastră dar, într-un fel, acest lucru doar a înrăutățit lucrurile, îndepărtându-ne de prezent. În loc să ne simțim satisfăcuți și mulțumiți, suntem desensibilizați și avem nevoie de stimulare din ce în ce mai mare de exemplu filme cu din ce în ce mai mult război, din ce în ce mai mult sânge și din ce în ce mai multe ruine.

Există însă și o veste bună: plictiseala poate îmbrăca și aspecte pozitive. Plictiseala poate fi modul de a ne spune nouă înșine că nu ne petrecem timpul atât de bine cum am putea, că ar trebui să facem ceva mai plăcut, mai util sau mai satisfăcător. Din acest punct de vedere, plictiseala este un agent al schimbării și al progresului, un motor al ambiției.

Pornind de aici, chiar dacă suntem unul dintre acei oameni rari care se simt împliniți, merită să cultivăm un anumit grad de plictiseală, în măsura în care ea ne oferă condițiile prealabile de a ne adânci mai profund în noi înșine, de a ne reconecta cu ritmurile naturii și de a începe și de a finaliza lucrări concentrate, lungi și dificile.

Legat de asta, cunoscutul filosof britanic Bertrand Russell arăta în cartea sa “În căutarea fericirii” (1930):

O generație care nu poate suporta plictiseala va fi o generație de bărbați mici, de bărbați rupți în mod nejustificat de procesele lente ale naturii, de bărbați în care fiecare impuls vital se șterge încet, de parcă ar fi fost flori tăiate puse într-o vază.”

Desigur, nu toată lumea este un Bertrand Russell. Cum am putea noi, simpli muritori, să ne descurcăm cel mai bine cu plictiseala?

Fiind o conștientizare a excitației nesatisfăcute, putem minimaliza plictiseala prin: evitarea situațiilor asupra cărora avem control puțin; eliminarea distragerilor atenției; găsirea unor motivații pentru noi înșine; micșorarea așteptărilor de la cele ce urmează a ni se întâmpla; punerea lucrurilor în perspectiva lor corectă (realizând cât de norocoși suntem cu adevărat); ș.a.m.d.

Mai degrabă decât să lupți constant împotriva plictiselii, este mai ușor și mult mai productiv să o accepți. Dacă plictiseala este o fereastră către natura fundamentală a realității și condiției umane, atunci lupta cu plictiseala ar însemna să acoperi această fereastră cu perdelele. Dar nu trebuie să uiți că cu cât noaptea este mai neagră cu atât stelele strălucesc mai mult.

Așadar, în loc să lupți împotriva plictiselii, fii de acord cu ea, ia-o în considerare, creează ceva din ea. Pe scurt, fii tu, iubite cititorule, mai puțin plictisitor și vei fi beneficiarul multor picături de fericire!

Don’t worry, be happy!

 

Surse:

1.aeon.co/ideas/boredom-is-but-a-window-to-a-sunny-day-beyond-the-gloom?utm_source=pocket&utm_medium=email&utm_campaign=pockethits

2.revistacariere.ro/inspiratie/cum-sa/exista-5-tipuri-de-plictiseala-tu-la-care-te-incadrezi/

3.www.ncbi.nlm.nih.gov/pmc/articles/PMC4330241/

4.www.romedic.ro/de-ce-ne-plictisim-0P32722

01 Mar

Știți de ce contactul vizual poate fi important?

„Sufletul, din nefericire, are un interpret deseori inconștient, dar totuși un interpret corect ochii.”

Charlotte Brontë

 

Fără îndoială că, aflându-vă într-o încăpere aglomerată și plină de zgomot, ați trecut prin experiența de a intra în contact vizual  cu o persoană necunoscută. Este aproape ca o scenă din filme: restul lumii “se estompează” în timp ce tu și acel alt suflet sunteți conectați momentan într-un fel de cunoaștere reciprocă.

O asemenea reacție este un element fundamental al cinematografiei romantice dar reacțiile complexe, inconștiente, care au loc sunt cu totul altceva decât se crede.

Desigur, contactul vizual nu este întotdeauna atât de interesant dar este aproape întotdeauna important. În funcție de cât de mult ni se întâlnesc sau ni se ocolesc privirile atunci când vorbim cu alți oameni, facem ipoteze despre personalitatea lor.

Pe de altă parte, atunci când trecem pe lângă alți oameni, pe stradă sau în alt loc public, putem rămâne cu impresia de a fi respinși dacă aceștia nu intră în contact vizual cu noi.

Toate acestea le știm deja din experiențele noastre de zi cu zi. Ceea ce poate nu știam este că psihologii și neurologii studiază contactul vizual de zeci de ani, iar descoperirile lor dezvăluie mult mai multe despre puterea sa, inclusiv ce mesaje emit ochii noștri și modul în care întâlnirea privirii cuiva modifică ceea ce credem despre persoana respectivă.

De exemplu, o constatare repetată este aceea că întâlnirea privirii noastre cu a altcuiva ne atrage și ne reține atenția, făcându-ne mai puțin conștienți de ceea ce se întâmplă în jurul nostru. De asemenea, contactul vizual implică aproape imediat o serie de procese cerebrale, pornind de la faptul că ne dăm seama că avem de-a face cu mintea altei persoane care momentan ne privește. În consecință, devenim mai conștienți de autoritatea altei persoane, că are o minte și o perspectivă proprie și, la rândul nostru, devenim mai conștienți de noi înșine.

Este posibil să fi observat puternic aceste efecte dacă ați păstrat vreodată privirea intensă a unei maimuțe la o grădină zoologică: este aproape imposibil să nu fii avut senzația profundă că ea este conștientă că te judecă și te cercetează.

De fapt, chiar și privirea dintr-o pictură-portret, care pare să facă contact vizual cu privitorul, s-a dovedit a declanșa o schimbare de activitate a creierului legată de cogniția socială – adică în regiunile implicate în gândirea despre noi înșine și despre alții.

În consecință, nu este surprinzătoare drama realizării că suntem obiectul judecăților unei alte minți și că ea ne poate distrage atenția foarte mult.

În acest sens, cercetătorii japonezi au realizat un studiu. Niște voluntari au privit videoclipul unei fețe în timp ce completau simultan un joc de cuvinte care presupunea adăugarea unor verbe care s-ar potrivi cu diverse substantive (pentru a lua un exemplu ușor, dacă ar auzi substantivul „lapte”, un răspuns adecvat ar fi „bea”). În mod hotărâtor, voluntarii au folosit mult mai mult timp pentru găsirea verbelor potrivite (dar numai pentru substantivele mai complicate), când chipul din videoclip părea să intre în contact vizual cu ei. Cercetătorii consideră că acest efect s-a produs deoarece contactul vizual – chiar și cu un străin dintr-un videoclip – este atât de intens încât ne poate “partaja” rezervele cognitive.

Cercetări similare au descoperit că întâlnirea privirii directe a altcuiva interferează și cu memoria noastră de lucru (capacitatea noastră de a reține și folosi în minte informații pe perioade scurte de timp), imaginația noastră și controlul nostru mintal privind capacitatea de a suprima informațiile irelevante.

Este posibil să fi experimentat aceste efecte la prima mână, poate fără să vă dați seama, ori de câte ori ați întâlnit privirea unei alte persoane, astfel încât ați ajuns să vă concentrați mai bine asupra celor ce le spuneți sau gândiți. Ca o paranteză: unii psihologi recomandă “privitul în depărtare” ca o strategie (ca să nu-i încurce) pentru a ajuta copiii mici să răspundă la întrebări.

Pe lângă faptul că ne trimitem creierul într-o suprasolicitare socială, cercetările arată, de asemenea, că prin contactul vizual se modelează percepția noastră despre cealaltă persoană. De exemplu, în general, percepem oamenii care fac mai mult contact vizual ca fiind mai inteligenți, mai conștiincioși și mai sinceri (cel puțin în culturile occidentale) și devenim mai înclinați să credem ce spun ei.

În același timp, prea mult contact vizual ne poate face să ne simțim inconfortabil iar persoanele care “se holbează” fără să renunțe pot să devină înfricoșătoare.

Într-un studiu cu 498 de subiecți (224 bărbați, 274 femei, aparținând de 56 naționalități), care au vizitat London Science Museum psihologii au încercat să stabilească durata preferată a contactului vizual. Ei au ajuns la concluzia că, în medie, acesta durează trei secunde (nimeni nu și-a exprimat preferința pentru contacte vizuale cu durata mai mare de nouă secunde).

Un alt efect al întâlnirii privirilor, descoperit recent, este că întâlnirea privirilor duce la un fel de topire parțială a sinelui propriu al celor doi: apreciem că străinii cu care am avut contactul vizual sunt mai asemănători cu noi, din punctul de vedere al personalității și al înfățișării lor.

La asta se adaugă poate efectul că, în contextul potrivit, când toți ceilalți sunt ocupați să discute, tu și persoana cu a cărei priviri te-ai întâlnit împărtășiți un moment special.

“Chimia” contactului vizual implică un proces cunoscut sub numele de „mimetismul pupilei” sau „contagiunea pupilei” ceea ce înseamnă că pupilele persoanelor aflate în contact vizual se dilată și se contractă în sincronism. Acest aspect a fost interpretat ca fiind o formă de mimică socială subconștientă sau, într-o abordare mai romantică, un fel de dans ocular.

În această privință există însă un oarecare scepticism, unii cercetători afirmând că fenomenul este doar un răspuns la variațiile luminozității ochilor celeilalte persoane variații care provoacă pupilele tale să se dilate de asemenea.

Dilatarea pupilei are un sens psihologic semnificativ. Întorcându-ne în timp, cel puțin la anii ’60, constatăm că psihologii au studiat modul în care pupilele noastre se dilată atunci când suntem mai excitați sau stimulați (în sens fiziologic) prin interes intelectual, emoțional, estetic sau sexual. Acest lucru a dus la dezbateri care analizau dacă fețele cu pupilele mai dilatate (uneori considerate ca semn ale interesului sexual) sunt percepute de privitori ca fiind mai atractive.

Unele studii însă, vechi de câteva decenii și altele mai recente, sugerează că creierul nostru procesează automat dilatarea pupilelor altor oameni.

Oricum, cu secole înainte de această cercetare, înțelepciunea populară considera că pupilele dilatate sunt mai atrăgătoare. În diferite momente din istorie, femeile au folosit chiar și un extract de mătrăgună pentru a-și dilata în mod deliberat pupilele ca o modalitate de a se face mai atrăgătoare (de unde și numele colocvial al plantei: „belladonna”).

Dar când priviți o altă persoană adânc în ochi, să nu gândiți că doar pupilele ei vă trimit un mesaj. Alte cercetări recente sugerează că putem citi emoții complexe din mușchii ochilor – adică dacă o persoană își îngustează sau își deschide ochii larg. Așadar, de exemplu, când o emoție precum dezgustul ne face să ne îngustăm ochii, această „manevră a ochilor” – ca expresie facială – semnalează în general dezgustul nostru față de ceva.

O altă sursă de mesaje din ochi sunt inelele membrale – cercurile întunecate care înconjoară irisul. Dovezile sugerează că aceste inele membrale sunt mai des vizibile la persoanele mai tinere și mai sănătoase.

Sunt persoane care cunosc acest lucru ceva mai bine. Există femei heterosexuale care în căutarea unui bărbat pentru o aventură de scurtă durată îi preferă pe cei cu inele membrale mai vizibile.

Toate studiile sugerează că există mult adevăr în vechea zicală conform căreia privirea este o fereastră către suflet. De fapt, există ceva incredibil de puternic în privirea profundă a ochilor unei persoane și asta deoarece ochii sunt singura parte a corpului nostru direct expusă lumii prin contactul vizual.

Atunci când privim în ochii unei alte persoane poate este potrivit să gândim că este probabil cel mai apropiat mod să ajungem la „atingerea creierului ei” sau, într-un limbaj mai poetic, la atingerea sufletului ei.

Ajungem astfel să vorbim despre contactul dintre suflete care este o sursă certă de picături de fericire.

Don’t worry, be happy!

 

Surse:

1.getpocket.com/explore/item/why-meeting-another-s-gaze-is-so-powerful

2.www.sciencedirect.com/science/article/abs/pii/S027826261730221X

3.royalsocietypublishing.org/doi/10.1098/rsos.160086

22 Feb

”Dacă ești așa inteligent, de ce nu ești bogat?”

„Nimic nu te fereşte mai bine de plictiseală, care este flagelul vieţii omeneşti, decât bogăţia spirituală.”

Arthur Schopenhauer

 

Cât de mult este determinat succesul viitor al unui copil de inteligența sa înnăscută? Economistul american, laureat al Premiului Nobel pentru economie, James Joseph Heckman spune că nu este vorba despre ceea ce se crede în general. El a adresat mai multor politicieni și factori de decizie întrebarea: „Cât de mult poate fi legată de IQ diferențierea dintre veniturile oamenilor?”. Cei mai mulți au apreciat că în jur de 25 la sută până la 50 la sută arată Heckman, însă datele sugerează o influență mult mai mică: aproximativ 1% – 2%.

Așadar, dacă coeficientul de inteligență este doar un factor minor în succes, ce face diferența dintre câștigurile scăzute și cele mari? Sau, așa cum spune și zicala: “Dacă ești așa deștept, de ce nu ești bogat?”

Știința nu are un răspuns hotărâtor, mai ales că nici norocul nu poate fi exclus dintre factorii care joacă un rol în succesul financiar. Potrivit unui articol scris de James Heckman în Proceedings of the National Academy of Sciences, un factor cheie este personalitatea. El a găsit că succesul financiar a fost corelat cu conștiinciozitatea, o trăsătură de personalitate marcată de sârguință, perseverență și autodisciplină.

Pentru a ajunge la această concluzie, Heckman și colegii săi au examinat patru seturi de date diferite, pentru mii de oameni din U.K., S.U.A. și Olanda, seturi care au inclus scoruri IQ, rezultate ale testelor standardizate, note și evaluări ale personalității. Unele dintre seturile de date au urmărit oamenii de-a lungul deceniilor, urmărind nu doar veniturile, ci și cazierele, indexul de masă corporală și evaluarea autoraportată privind satisfacția de viață.

Studiul a condus la concluzia că notele și rezultatele testelor de evaluare au fost predictori semnificativ mai buni ai succesului viitorilor adulți decât scorurile IQ brute.

Acest lucru poate părea surprinzător – la urma urmei, nu toate măsoară același lucru? Nu chiar. Notele reflectă nu doar inteligența, ci și ceea ce Heckman numește „abilități non-cognitive”, cum ar fi perseverența, obiceiurile bune de studiu și capacitatea de a colabora – cu alte cuvinte, conștiinciozitatea. Într-o măsură mai mică, același lucru este valabil și pentru scorurile testelor. Cu alte cuvinte, contează personalitatea.

James Heckman, care a primit premiul Nobel în 2000 și este fondator al Center for the Economics of Human Development al University of Chicago, consideră că succesul se bazează nu doar pe abilitățile înnăscute ci și pe abilități care pot fi învățate.

Cercetările sale sugerează că intervențiile din copilărie pot fi de ajutor și conștiinciozitatea este mult mai maleabilă decât IQ-ul. Receptivitatea – o trăsătură cuprinzătoare care include curiozitatea este, de asemenea, legată de scoruri și note.

Desigur IQ-ul contează și el. Cineva cu un IQ de 70 nu va putea face lucruri care pentru o persoană cu un IQ de 190 sunt ușoare.

Heckman spune că mulți oameni nu reușesc să intre pe piața muncii, deoarece nu posedă abilități care nu sunt măsurate prin teste de inteligență. De exemplu, ei nu înțeleg cum să se comporte politicos în interviurile pentru un job, au obiceiul să întârzie, nu se îmbracă corect, nu fac mai mult la locul de muncă, decât minimul absolut.

John Eric Humphries, colaborator al lui James Heckman, spune că speră că munca lor ar putea ajuta la clarificarea noțiunii de aptitudine, noțiune complicată și adesea neînțeleasă. Chiar și testele IQ, care au fost concepute pentru a evalua capabilitățile înnăscute de soluționare a problemelor, par a măsura mai mult decât inteligența.

Într-un studiu din 2011, Angela Duckworth, psiholog la University of Pennsylvania, a constatat că scorurile IQ reflectau, pe lângă capacitatea de soluționare a problemelor și motivația și efortul celor testați. Copiii sârguincioși și motivați vor depune eforturi mai mari pentru a răspunde la întrebări dificile decât cei la fel de inteligenți, dar mai leneși.

Poate că deja la începutul articolului s-a iscat în mintea cititorului întrebarea: Ce legătură au toate acestea cu economia și cu specialiștii în economie? Răspunsul îl dă James Heckman: „Scopul nostru final este îmbunătățirea bunăstării umane iar un determinant major al stării de bine are la bază calitatea abilităților.”

Un studiu mai recent publicat în revista Nature Human Behavior s-a concentrat pe cealaltă parte a succesului: greutățile. După ce au urmărit aproximativ 1.000 de neozeelandezi timp de mai bine de 30 de ani, cercetătorii au concluzionat că testele de limbaj, de abilități comportamentale și de abilități cognitive efectuate atunci când subiecții au avut doar vârsta de trei ani ar putea prezice pentru perioada adultă, avându-se în vedere succesul sau insuccesul financiar prognozat, care dintre ei vor avea nevoie de asistență socială, care vor fi capabili să comită crime sau care se vor îmbolnăvi cronic.

Autorul principal al acestei lucrări, psihologul Terrie Moffitt  de la Duke University, spune că speră că rezultatele vor favoriza compasiunea și ajutorul și nu stigmatul. Rezultatele ei au sugerat, de asemenea, că ajutorarea oamenilor să-și îmbunătățească anumite tipuri de abilități înainte de a ieși din scutece ar fi benefică pentru toată lumea.

Chiar dacă nu te-a copleșit (încă) succesul financiar, iubite cititorule, amintește-ți cântecul Corinei Chiriac “Banii n-aduc fericirea” și vei avea parte de multe picături de fericire (www.youtube.com/watch?v=zPYr_4vlmsA).

Don’t worry, be happy!

 

Surse:

1.getpocket.com/explore/item/if-you-re-so-smart-why-aren-t-you-rich

2.www.pnas.org/content/113/47/13354.short?rss=1

3.www.pnas.org/content/108/19/7716.abstract

15 Feb

Incredibil dar adevărat: un placebo poate calma durerea chiar și atunci când știi că nu este un medicament

Fii entuziast! Aminteşte-ţi de efectul placebo: 30% din medicină este spectacol.”

Dr. Ronald Spark

 

Conform unui Dicționar Medical: Placebo = Preparat ce nu are rol curativ (lipsit de orice element activ) și este utilizat în locul unui medicament pentru efectul lui psihologic, zis „efect placebo”. Preparatele placebo sunt adesea utilizate în cercetarea medicală. Metoda constă în administrarea medicamen­tului de studiat unui grup de bolnavi şi a unui placebo de acelaşi aspect unui alt grup fără însă a li se comunica care este medicamentul real. Subiecții sunt informaţi asupra metodei de experimentare şi asupra naturii experienţei și se compară evoluţia tulburărilor din cadrul celor două grupuri, dacă substanţa studiată are sau nu o efect.

Un număr în creștere de dovezi arată că unii pacienți cu dureri cronice pot obține alinare de la un tratament cu placebo chiar și atunci când știu că nu este vorba de un medicament activ.

Mai mulți cercetători văd în ideea de placebo – substanțe fără efect farmaceutic real – o alternativă la medicamentele tradiționale pentru durere, medicamente care pot fi ineficiente și pot avea efecte secundare semnificative.

Cercetătorii speră că placebo-urile ar putea avea eficiență pentru unele afecțiuni dificil de tratat, cum ar fi durerea de spate cronică, oboseala legată de cancer și simptomele sindromului de colon iritabil.

Cercetările sugerează că 30% până la 50% dintre pacienții cu durere cronică vor răspunde la placebo-uri. Studii noi ajută la identificarea diferențelor genetice și ale creierului care fac ca anumite persoane să fie mai susceptibile să reacționeze pozitiv.

„Este o posibilitate care pare importantă și poate oferi alinare pentru mulți oameni care primesc de la medicamentele pe care le iau o ușurare insuficientă sau acestea au prea multe efecte secundare”, spune directorul Programului de Studii Placebo, profesorul de la Harvard Medical School  Ted J. Kaptchuk.

Nu este foarte clar motivul pentru care placebo-urile pot ajuta la calmarea durerii chiar și în condițiile în care oamenii știu că nu este un medicament real.

Unele dovezi sugerează că pacienții experimentează un nivel de ușurare prin detectarea subconștientă a unor indicii legate de ceva medical, cum ar fi interacțiunea cu medicul și poate chiar actul de a lua o pastilă.

În mod obișnuit, placebo-urile sunt utilizate în studiile clinice ale medicamentelor ca termen de comparație ale efectelor acestora din urmă. De asemenea, uneori, medicii prescriu doze foarte mici de medicamente active care funcționează ca placebo-uri.

Administrarea unui placebo deghizat pacienților, adică fără a li se spune că este vorba de un placebo, este considerată neetică în profesia medicală. Însă, dacă pacienții sunt informați că iau un placebo – ceea ce cercetătorii numesc tratament placebo în “regim deschis” – este etic, spune dr. Kaptchuk.

Cercetătorii din Germania, repetând un studiu din 2016, au publicat în decembrie în revista Pain, un studiu care arată că placebo-urile în “regim deschis” pot ajuta la ameliorarea durerilor cronice ale spatelui.

Un studiu similar realizat de cercetătorii de la University of Colorado, Boulder  au descoperit că injecțiile cu soluție salină placebo reduc durerea cronică în zona inferioară a spatelui.

Alte două studii recente au arătat că placebo-uri administrate în “regim deschis” pacienților cu cancer au ajutat la ameliorarea oboselii legate de cancer.

Un studiu care urmează să apară, realizat de cercetătorii germani a stabilit că administrarea de placebo în “regim deschis” unor pacienți vârstnici a ajutat la ameliorarea durerilor de genunchi.

Pentru studiul, menționat mai sus, publicat în Pain, cercetătorii germani au împărțit 122 de pacienți, cu dureri cronice de spate, în două grupuri. Un grup a primit un tratament cu placebo în “regim deschis”; celălalt grup și-a continuat tratamentul obișnuit, fără modificări.

Cercetătorii au constatat că grupul căruia i s-a administrat un placebo a raportat o reducere mai mare a intensității durerii, a dizabilității funcționale și a depresiei.

Yoni Ashar, cercetător la Weill Cornell Medical College din New York, a fost coordonatorul unui alt studiu asupra pacienților cu dureri de spate cronice pe când era la University of Colorado, Boulder. Rezultatele studiului au pus în evidență faptul că 50 de pacienți care au primit un placebo în “regim deschis”cu injecții saline au raportat o durere mai mică o lună mai târziu decât un grup de control de 50 de pacienți care au primit îngrijirile obișnuite.

Cercetările doctorului Kaptchuk arată că pacienții cu dureri cronice la nivelul spatelui, cu sindrom de colon iritabil și cu migrene au de câștigat din faptul că li se spune că primesc un placebo.

În prezent el finalizează rezultatele unui studiu mai mare cu peste 300 de pacienți cu sindrom de colon iritabil. De asemenea, finalizează o analiză de urmărire pe cinci ani a studiului durerii la nivelul spatelui, din 2016, pentru a vedea cum au evoluat pacienții după ce au încetat să ia placebo.

Kathryn Tayo Hall, profesor asistent de medicină la Brigham and Women’s Hospital din Boston, studiază genetica răspunsului la placebo. Ea spune că într-o zi, testele genetice ar putea fi în măsură a prezice care pacienți ar avea de câștigat de un tratament cu placebo.

“Știm că există modificări ale creierului și fiziologiei care se corelează cu răspunsul tău la placebo și în mare măsură aceste schimbări sunt în concordanță cu semnalizarea durerii legate de transmisia de opioide și dopamină în creier”, spune Dr. Hall. “Deci, gândim că dacă aveți o variație genetică a proteinelor implicate în acele căi de semnalizare, ea v-ar putea influența răspunsul la placebo.”

Vania Apkarian, director al Centrului de Cercetare a Durerii Translaționale la Northwestern University Feinberg School of Medicine studiază care sunt pacienții care răspund la placebo.

Într-un studiu din 2016 în jurnalul PLOS Biology, el a folosit scanări ale creierului pentru a identifica regiunile din creier care pot prezice un răspuns la placebo la 56 de pacienți cu dureri de osteoartrită cronică la genunchi, comparativ cu 20 de pacienți de control. De asemenea, dr. Apkarian a reiterat concluziile sale pe baza unui studiu din 2018 cu 63 de pacienți cu dureri de spate cronice în Nature Communications.

Aproximativ 30% până la 50% dintre pacienții cu durere cronică vor răspunde la placebo, spune dr. Apkarian. În studiile sale el a găsit o „semnătură pe creier” la pacienții care răspund la placebo. Efectele durează cel puțin trei luni. „Acești pacienți primesc suficientă ameliorare a durerii de la placebo, care este la fel de bun ca orice medicament de pe piață vândut pentru ameliorarea durerii cronice”, spune dr. Apkarian.

Cred că informațiile de mai sus vă pot fi utile și, ca orice informație în plus, pot fi purtătoare de picături de fericire.

Don’t worry, be happy!

 

Surse:

1.www.csid.ro/dictionar-medical/placebo-11321089

2.www.wsj.com/articles/a-placebo-for-pain-reliefeven-when-you-know-its-not-real-11579525202?shareToken=stcbaa9c267a724ac29d0d1ca92bbc4a40&mod=pckt_f2_4

3.www.webmd.com/pain-management/what-is-the-placebo-effect#2

4.www.ncbi.nlm.nih.gov/pubmed/27755279?mod=article_inline

5.www.ncbi.nlm.nih.gov/pubmed/29426869?mod=article_inline

08 Feb

Ne putem proteja de virusul nCoV2019?

Mai ales sănătatea întrece atât de mult toate bunurile exterioare, încât, într-adevăr, un cerşetor sănătos este mai fericit decât un rege bolnav.”

Arthur Schopenhauer

 

Poate greșesc, dar acum când bântuie “noul coronavirus”, mi s-ar fi părut o impietate față de eventualii cititori ai blogului www.utildestiut.ro să nu pomenesc nimic despre măsurile utile în combaterea acestui flagel. Așa se explică cele ce urmează și eventualele lucruri simpliste prezentate.

După cum probabil știți, virusul nCoV2019 este noul coronavirus Wuhan care s-a răspândit nu numai în China continentală, dar și la nivel mondial stîrnind, pe bună dreptate, panică în creștere continuă.

De ce este menționat acest virus ca „noul coronavirus”?

Cuvântul  coronavirus (corona + virus) a fost introdus de un grup de virusologi, într-un scurt articol “Coronaviruses” („Coronavirusuri”), în secțiunea “News and Views” a revistei Nature  (vol. 220, nr. 5168, 16 noiembrie 1968, p.650). „… virusul bronșitei infecțioase are un aspect microscopic electronic caracteristic, necunoscut anterior….Particulele sunt mai mult sau mai puțin rotunjite în profil … aspectul lor amintește de coroana solară…”  ceea ce i-a făcut pe cei opt virusologi să îl numească coronavirus, pentru a aminti aspectul caracteristic prin care virușii de acest tip sunt identificați la microscopul electronic.

În China există un sentiment tot mai mare de neputință, întrucât guvernul este obligat să ia măsuri drastice (care uneori par a fi la nimereală) pentru a opri virusul, inclusiv introducerea unor restricții de călătorie.

Lucrurile pot părea înfricoșătoare și nu întâmplător ne punem cu toții întrebarea: „Cum ne putem proteja pe noi înșine și familiile noastre?”

Deoarece nu există niciun vaccin sau tratament pentru nCoV2019 – pneumonia Wuhan – guvernul chinez este obligat să apeleze la jurnalul epidemiei SARS din 2003.

(SARS (Sindromul Acut Respirator Sever) este o boală care afectează sistemul respirator al omului, indusă de un coronavirus, virusul SARS. Între noiembrie 2002 și iulie 2003 a existat un început de posibilă pandemie, cu 8.422 de cazuri de infecție și 916 morți confirmate. În câteva săptămâni, boala s-a transmis din Hong Kong în 37 de alte țări. Ultima infecție observată a avut loc în iunie 2003.)

Și asta înseamnă că orașe întregi trebuie închise iar populația trebuie să fie restricționată în mișcările sale și în comportamentul care potențial ar putea răspândi boala.

Chiar dacă oamenii sunt foarte speriați și ne putem aștepta ca în zilele următoare panica să crească, există măsuri foarte simple care ne-ar putea proteja.

Despre aceste măsuri a relatat scriitoarea Laurie Garrett deținătoare a unui premiu Pulitzer pentru jurnalism de știință.

Domnia sa spune: “În timpul epidemiei SARS, am călătorit în toată China și Hong Kong, am intervievat persoane infectate cu virusul, medici și asistente care tratează boala, oficiali guvernamentali, poliție, cu alte cuvinte, toată lumea. Nu am fost niciodată îngrijorată că mă infectez, în ciuda faptului că am fost în cameră cu persoane bolnave. Și asta pentru că știam ce măsuri trebuie luate.”

Iată care sunt cele mai importante dintre acestea, așa cum le prezintă Laurie Garrett:

1.Când părăsiți locuința, puneți-vă mănuși – mănuși de iarnă, mănuși pentru exterior – și păstrați-le în metrou, autobuze și spații publice.

2.Dacă vă aflați într-o situație socială în care ar trebui să vă scoateți mănușile, să dați mâna cu cineva sau să luați masa într-un local public, nu vă atingeți fața sau ochii (chiar dacă vă chinuie vreo mâncărime). Țineți-vă mâinile departe de contactul cu fața. Și înainte să vă puneți mănușile din nou, spălați-vă bine pe mâini, mai ales degetele, cu săpun și apă caldă.

3.Schimbați mănușile zilnic, spălați-le bine și evitați să purtați mănuși umede.

4.Măștile sunt inutile atunci când sunt purtate în aer liber și s-ar putea să nu fie foarte utile nici în interior. Majoritatea măștilor se deteriorează după una sau două purtări. Folosind aceeași mască zi de zi este mai rău decât inutil – este și dezgustător, deoarece conținutul gurii și nasului îmbibă în cele din urmă masca cu o “placă” mirositoare, atractivă pentru bacterii.

Port rar o mască de față într-o epidemie și am fost în peste 30 de focare. În schimb, stau departe de mulțime și păstrez distanța față de alte persoane – o distanță potrivită este de aproximativ un metru și jumătate. Dacă cineva tușește sau strănută, îl rog să-și pună o mască – pentru a mă proteja de fluidele potențial contaminate pe care le împrăștie. Dacă nu o face, mă îndepărtez încă un metru (în total la aproximativ 3 metri) de el/ea sau plec.

Nu strângeți mâinile și nu îmbrățișați oamenii – explicați politicos, că este mai bine să nu se intre în contacte strânse în timpul unei epidemii.

5.În interiorul locuinței, îndepărtați imediat toate prosoapele din băile și bucătăria dumneavoastră și înlocuiți-le cu altele curate care au numele fiecărui membru al familiei pe ele. Instruiți pe toți cei din casă să folosească numai propriile prosoape și să nu atingă niciodată pe cele ale unui alt membru al familiei. Spălați toate prosoapele de două ori pe săptămână. Prosoapele umede oferă adăposturi grozave pentru viruși, răceli obișnuite, gripe și, da, coronavirusuri.

6.Aveți grijă cu mânerele! Dacă este posibil să deschideți și să închideți ușile cu coatele sau umerii, procedați așa. Purtați mănuși când folosiți un mâner – sau spălați-vă mâinile după atingerea acestuia. Dacă cineva din casa ta se îmbolnăvește, spală cu regularitate clanțele/mânerele.

În mod similar, fiți prudent(ă) cu balustradele scărilor, suprafețele de lucru, telefoanele mobile, jucăriile, laptopurile – orice obiecte care ajung în atingere cu mâna. Atât timp cât manipulați doar obiecte personale, veți fi în regulă – dar dacă aveți nevoie să ridicați telefonul mobil sau instrumentele de gătit ale altcuiva sau să folosiți tastatura computerului altcuiva, aveți grijă să nu vă atingeți fața și spălați-vă pe mâini imediat după atingerea obiectului.

7.Dacă luați masa în grup, nu folosiți tacâmurile sau alte ustensile individuale pentru a scoate mâncarea dintr-un bol sau farfurie comună și, bineînțeles, spuneți-le copiilor dumneavoastră să nu bea niciodată din ceștile altcuiva sau dintr-un recipient cu lichide comun. Spălați temeinic ustensilele de bucătărie între mese și evitați restaurantele care au practici de igienă proaste.

8.În mod categoric nu cumpărați, nu sacrificați și nu consumați niciun animal viu sau pește până când nu se știe exact ce specie a fost sursa virusului.

9.Când vremea o permite, deschideți ferestrele, acasă sau la serviciu, pentru aerisire temeinică. Virusul nu supraviețuiește într-un spațiu bine ventilat. Dar, desigur, dacă este frig sau vremea este nefavorabilă, țineți ferestrele închise și păstrați căldura înăuntru.

10.În sfârșit, dacă aveți grijă de un prieten sau membru al familiei care are febră, purtați întotdeauna o mască bine fixată atunci când sunteți lângă el/ea și așezați una și pe fața persoanei bolnave (cu excepția cazului în care are grețuri).

Când înlocuiți o mască veche, murdară, de pe chipul prietenului sau al persoanei iubite, fiți foarte, foarte atenți – gândiți-vă, de dragul protecției dumneavoastră, că este acoperită de viruși și mânuiți-o purtând mănuși de latex, așezați-o în interiorul unui recipient de unică folosință, sigilați-l, apoi puneți-l în coșul de gunoi.

În timp ce purtați aceste mănuși de latex, spălați ușor fața pacientului cu apă caldă și săpun, folosind un prosop de hârtie de unică folosință sau un tampon de bumbac și sigilați-l după utilizare într-un recipient sau pungă de plastic înainte de a-l introduce în gunoiul casnic.

Purtați cămăși cu mâneci lungi și îmbrăcăminte care vă acoperă corpul atunci când aveți grijă de prietenul sau ruda cu probleme. Curățați foarte bine cu apă fierbinte și săpun tot ce poartă sau atinge pacientul, inclusiv cearșafurile, prosoapele și ustensilele.

Izolați, după posibilități, persoana bolnavă într-o cameră separată sau într-un colț al unei camere, unde poate sta confortabil, dar separată de restul familiei. Dacă vremea este tolerabilă, deschideți o fereastră care se află în partea opusă a camerei, astfel încât aerul să sufle ușor pe fața pacientului și a corpului său. Desigur, nu faceți acest lucru dacă este foarte frig, întrucât prietenul sau persoana iubită poate deveni mai bolnavă dacă este prea rece.

Nu vă panicați! Dacă luați asemenea măsuri de precauție, veți fi în siguranță. Oricât de înfricoșător este acest moment, veți trece peste el alături de toți cei dragi vouă, ceea ce înseamnă implicit multe picături de fericire.

Don’t worry, be happy!

Sursa:

foreignpolicy.com/2020/01/25/wuhan-coronavirus-safety-china/?utm_source=pocket&utm_medium=email&utm_campaign=pockethits

02 Feb

Reușiți să vă stăpâniți frica de eșec?

„Eşecul rareori te opreşte. Ceea ce te opreşte este teama de eşec.”

Jack Lemmon

 

Una din fricile care “bântuie tot omul” este frica de eșec. Frica de eșec este un mijloc de apărare din mintea noastră o reacție reală și normală.

În mare parte această reacție încearcă să ne protejeze de amenințările percepute. Cortexul prefrontal al creierului uman s-a dezvoltat pe parcursul evoluției pentru a-l proteja pe individ de amenințările fizice reale precum erau, la începuturi, animalele de pradă.

Așadar, ceea ce s-a dezvoltat pentru a ne proteja împotriva leilor acum se activează când dorim să ne asumăm riscuri sau să facem ceva în afara zonei noastre de confort și, în cele din urmă, ne reține și ne limitează.

Însă sistemul nostru de semnalizare a amenințărilor are o problemă: nu poate distinge amenințările fizice reale de riscurile percepute.

Zona noastră de confort este mai mult decât un concept; împingerea granițelor sale declanșează reacții neurofiziologice foarte reale ale sistemului de semnalizare din minte.

Ceea ce definește zona noastră de confort este că ea stabilește, în mod inerent, limitele care declanșează sistemul de avertizare. Rămânerea între aceste granițe înseamnă siguranță, aventurarea în afara lor face ca sistemul să ne avertizeze prin apariția fricii.

Mintea face ceea ce, prin evoluție a învățat să facă: ne protejează declanșând frica față de riscul perceput, față de neobișnuit sau necunoscut.

Acest sistem ne-a servit bine când pe scara evoluției zona noastră de confort era siguranța tribului nostru. Riscul, neobișnuitul și necunoscutul au reprezentat amenințări foarte reale pentru siguranța omului.

Acum însă, riscul nu este siguranța fizică, ci siguranța emoțională și securitatea. Riscul, neobișnuitul și necunoscutul declanșează sistemul nostru reactiv de frică generând un potop paralizant de frică și gânduri negative.

Depășirea voită a granițelor zonei proprii de confort, puțin câte puțin, poate fi un prim pas spre învingerea fricii de eșec.

Mai multe căi pentru a învinge frica de eșec am aflat din articolul How Can I Overcome My Fear of Failure?, scris de Evan Asano pe blogul „Lifehacker”.

1.Reformulați eșecul!

Ce este eșecul? După Henry Ford „Eşecul e pur şi simplu şansa de a încerca din nou, de data asta cu mai multă inteligenţă”  iar Gabriel Liiceanu este de părere că „Eşecul este locul de unde te ridici pentru a merge mai departe.”

Singurul eșec adevărat este cel din care nu înveți nimic. Altfel spus, reușita succede eșecului.

Un motto comun printre companiile din Silicon Valley este: „Nu reușești repede, eșuează înainte.”  În domeniul vânzări, există aforismul: „fiecare NU este cu un pas mai aproape de un DA.”

Adesea eșecul nu este ceea ce credem că este. Așadar acceptați să auziți NU-uri și continuați cu demersurile ce vi le-ați propus. Chiar dacă întârzie DA-urile și implicit reușita, veți avansa treptat și în mod inevitabil.

2.Înțelegeți-vă frica!

Ce este exact ceea ce vă provoacă teama? Nu ne temem cu toții din aceleași motive de lucrurile noi și de asumarea unor riscuri.

Teama de eșec se naște adesea deoarece ne imaginăm rezultatul cel mai rău, sau ne străduim pentru o perfecțiune nerezonabilă sau ne temem cu disperare de respingere.

Dar în realitate, care este cel mai rău lucru care se poate întâmpla? Dacă, de exemplu, începem o afacere, ne imaginăm că vom pierde totul dacă eșuăm. Dar ce altceva s-ar putea întâmpla? I-am pierde pe prieteni și pe cei dragi? Nu am avea alături familia? Am pierde curajul care ne-a dus să începem o afacere? Răspunsul este NU.

Adevărul este că niciodată și nimic din scenariile cele mai negre imaginate din cauza fricii nu se realizează vreodată.

3.Contracarați  frica cu încredere!

În general, lumea răspunde și susține pe cei care acționează cu încredere în ceea ce întreprind. Nimeni nu conspiră pentru eșecul nostru!

Dimpotrivă, atunci când vom lua măsuri cu încredere și siguranță, lumea va conspira adesea pentru a ne sprijini.

Cu toate acestea diferite culturi au uneori o perspectivă diferită în acest sens. La noi, de exemplu, se pare că dacă cineva ar împărtăși cu alții o idee pentru o afacere răspunsul ar fi adesea descurajator sub forma unor argumente privind cum nu este posibilă și de ce este inaccesibilă ideea respectivă.

4.Întreprindeți acțiuni progresive!

Una din cauzele fricii de eșec este concentrarea pe proporțiile “uriașe” ale provocării.

Dacă privim o poză cu tabăra de bază de pe Mount Everest observăm că, deși vârful este dușmănos, cu temperaturi ce ajung la -50 de grade Celsius  și bântuit fiind de furtuni, baza este foarte animată și adună sute de alpinisti.

Mulți dintre acești alpiniști nu sunt profesioniști sau sportivi de elită, ci pasionați obișnuiți care urmăresc un vis și un obiectiv. Dar toți încep ascensiunea la fel, cu un singur pas spre vârf.

Sună a clișeu dar este foarte important să avem în vedere acest lucru. În aceeași manieră trebuie depășită și frica de eșec: începeți să faceți pași mici și la un moment dat veți primi un impuls care cu timpul vă va apropia de obiectiv.

5.Ignorați pur și simplu frica!

Surferii pe valuri mari se “plimbă” pe “dihănii violente” care imprimă forțe terifiante și catastrofale. Imposibil ca un om să nu se teamă de aceste valuri. Pentru a combate ceea ce poate fi o frică paralizantă, mulți dintre surferii de elită evită să privească zona de impact unde valul se sparge, deoarece nu și-ar putea stăpâni teama și nu ar mai repeta niciodată “cățăratul” pe valuri.

Veți întâlni multe asemenea “valuri” în viață; unele pe care le puteți sfida și ataca privindu-le de sus iar altele ale căror “bârloguri” vă vor obliga să vă cățărați către vârf.

6.Provocați-vă pe voi înșivă în alte domenii!

Asumați-vă provocări în alte domenii ale vieții în afara celui în care doriți să creșteți!

V-ați întrebat vreodată de ce triatlonul, alergarea în noroi, maratonul ș.a. sunt atât de populare?

Oamenii vor să-și împingă limitele și să vadă de ce sunt capabili. Când reușiți să atingeți obiective mari într-un domeniu, începeți să observați că puteți aplica aceleași abilități și determinare pentru a îndeplini obiective și în alte domenii.

Când realizezi că cu pregătirea, mentalitatea și antrenamentul potrivite, poți alerga la un maraton, îți dai seama că poți face și o multitudine de alte lucruri dacă te pregătești. „Nu vă temeți de eșec! Teama se va afla în același loc și anul viitor ca și azi.”

 7.“Devoalați” mitul fricii!

Persoanele de succes par neînfricate și extraordinare, pentru că așa sunt percepute. Oamenii de succes au început însă ca oameni foarte obișnuiți dar care printr-o combinație de practică, muncă grea, efort și acțiune obțin succesul lor.

Totuși, acest mit al neînfricării poate acționa ca o barieră pentru mulți dintre noi, determinându-ne să credem că a avea succes înseamnă a fi neînfricat și a avea o natură extraordinară.

Dar a fi curajos nu înseamnă a trăi fără teamă; înseamnă a trăi cu frică dar a o înfrunta și a lua măsuri în ciuda ei.

Frica este o parte foarte normală și inevitabilă a ființei umane; este una dintre caracteristicile care o definesc. Face parte din fiecare dintre noi.

Nimeni nu este cu adevărat neînfricat; doar a învățat să își învingă frica. Dacă reușim să facem parte dintre acești oameni, avem parte de multe picături de fericire.

Don’t worry, be happy!

 

Sursa:

lifehacker.com/how-can-i-overcome-my-fear-of-failure-1787365393?utm_source=pocket&utm_medium=email&utm_campaign=pockethits

25 Jan

Nu Vă alarmați! Ambiția poate fi o calitate

„Problema pe care o au oamenii nu este că ţintesc prea sus şi eşuează, ci că ţintesc prea jos şi reuşesc.”

Michelangelo Buonarroti

 

În general, oamenii sunt conduși spre acțiune pe baza a două surse primare de motivație: frica și dorința. Evităm ceea ce este dăunător, ceea ce este dureros, ceea ce are capacitatea de a ne prejudicia. Ne străduim pentru ceea ce este benefic, ceea ce este plăcut, ceea ce are capacitatea de a ne îndeplini speranțele și visurile.

Cunoscutul psiholog al secolului XX Abraham Maslow a creat și faimoasa “ierarhie a

Ierarhia nevoilor umane, după Abraham Maslow

nevoilor umane” pe 5 niveluri.

La baza ierarhiei se află nevoile primare, urmează nevoile de siguranță, apoi nevoile de iubire și apartenență, nevoile de stimă și recunoaștere iar în vârful ierarhiei nevoile de autoactualizare.

Pe nivelurile superioare, Maslow a plasat nevoia de stimă de sine și recunoaștere precum și dorința noastră supremă de autoactualizare – de a atinge întregul nostru potențialul pentru a deveni cine putem fi.

Ideea este relativ simplă: înainte de a ne putea strădui pentru nevoile noastre de la nivelul superior, trebuie să ne asigurăm că nevoile de nivel inferior sunt îndeplinite. Putem vorbi despre potențialul nostru toată ziua, dar dacă nu există mâncare pe masă sau dacă există o amenințare iminentă de război, orice potențial am avea, în privința preocupările imediate, trebuie pur și simplu să ne asigurăm condițiile pentru supraviețuire.

Nevoile care au legătură cu alimentele, adăpostul și siguranța sunt evidente și vizibile. Ele sunt nevoile fizice ale corpului. Pe măsură ce urcăm însă în ierarhia lui Maslow, lucrurile încep să devină mai nebuloase.

Nevoile devin mai degrabă emoționale decât fizice. Este un lucru evident că toți dorim dragoste și apartenență, dar este cu totul altceva să știm ce sunt, cum experimentăm aceste nevoi și când sunt de ajuns. Cu lucruri precum stima de sine, respect și încredere, lucrurile devin și mai grele.

După ce depășim nevoile fizice ale treptelor inferioare ale ierarhiei, una dintre primele întrebări cu care ne confruntăm este problema ambiției.

Conform dexonline.ro: ambiție sf…: 1. Dorință arzătoare de a realiza ceva. 2. Dorință de glorie (sau de onoruri). 3. Dorință de parvenire…

Teoria lui Maslow despre nevoile umane susține că, pe măsură ce sunt îndeplinite cele mai elementare nevoi umane, dezvoltăm dorințe mai înalte.

Într-adevăr, nivelul final este despre autoactualizarea de sine – cea mai mare ambiție a tuturor.

Dacă privim lumea din jurul nostru, unele dintre cele mai perfide și dăunătoare lucruri sunt cauzate de ambiție. Oamenii au sete de putere, de statut și de bani, fără a ține cont de ceilalți. Aceste lucruri nu sunt în esență rele. Ele sunt pur și simplu instrumente. Dar multe dintre persoanele care folosesc aceste instrumente, dacă sunt judecate pe orice scară morală rezonabilă – fie că este vorba despre o scară de virtute, utilitarism, deontologie, simplă compasiune sau o altă etică filosofică sau religioasă care ghidează busola noastră colectivă –  ajung să provoace mai mult rău decât bine.

Desigur, multe persoane ambițioase fac și lucruri grozave. Dar există un paradox inerent implicat în decizia de a folosi ambiția ca mijloc de a face bine în lume. Cine ești tu pentru a decide ce este bine? Sau ce este rău?

În general, oricine se face judecătorul binelui și al răului în detrimentul unei alte părți, probabil nu este cea mai potrivită persoană care să facă această judecată.

În timp ce unii oameni provoacă vătămări în lume, din motive de ordin egoist, multe alte persoane, aparent bune, cauzează adesea indirect daune cu ambițiile lor. Este un alt tip de aroganță și egoism dar nu mai puțin periculos. Privind din acest unghi lucrurile, ambiția este un defect.

În lumea modernă însă, cel mai adesea ambiția înseamnă intenționalitate, disponibilitatea de a atinge obiectivele, dorința de autorealizare și standarde mai înalte de trai.

Astfel, ambiția este gradul pretențiilor individului. Ea îl obligă pe om să avanseze, să exploreze noi orizonturi și să facă eforturi pentru realizarea viselor sale. În acest context ambiția este o calitate.

În orice caz ambele manifestări ale ambiției (defect sau calitate) conduc la insecuritate. Ele sunt versiuni neîmplinite ale nevoii noastre de dragoste, apartenență și stimă de sine pe care apoi le proiectăm în lume, astfel încât să putem obține ceva de la ele, fără să aruncăm priviri mai atente către interior.

Există o diferență mare, dar subtilă, între ambiția condusă de nesiguranță și ambiția condusă de dorința de autoactualizare.

Prima are ca sursă fie ura de sine, fie respectul de sine, fie o combinație. A doua este însă, pur și simplu, o afirmare a vieții, o încercare de a face cel mai mult din ceea ce se poate face în condițiile date. Nu implică concurența cu alții, ci cu ea însăși. Nu înseamnă o proiecție a urii proprii sau o moralizare asupra lumii.

Cu toții avem diverse nesiguranțe care apar în diferite moduri. Unii oameni doresc să arate mai bine. Alții își doresc să fie mai deștepți conform cu niște standarde sau teste generale. Ne comparăm cu supermodelele și miliardarii, sperând să ne modelăm imaginea în funcție de a lor.

Dar toate acestea implică niște probleme. De fiecare dată când îți compari corpul cu cel al unui supermodel, te angajezi într-un act inconștient de ură de sine. De fiecare dată când îți alegi obiectivul de a câștiga cât mai mulți bani ca și cineva precum Bill Gates, de fapt nu te respecți pe tine și individualitatea ta, pentru că inconștient consideri că tu însuți, nu ești o persoană demnă de respect, așa că trebuie să o cauți imitându-i pe ceilalți.

Desigur, alta este situația când folosești ca inspirație acel supermodel pentru a fi mai sănătos sau când te inspiri din ceea ce a făcut cineva ca Bill Gates și preiei unele dintre modurile sale de a gândi.

Ambiția este și poate fi un lucru frumos. Este actul suprem atât al iubirii de sine, cât și al respectului de sine. Este actul prin care se acceptă responsabilități pentru a se asigura faptul că potențialul nu este irosit: nu pentru alții, nu pentru bani, statut sau putere, ci pentru că asta înseamnă o viață împlinită.

Cine se manifestă în acest fel ajunge, în general, să facă mai mult bine decât rău și acționează mai degrabă dintr-o dorință pură, decât dintr-o frică abstractizată cauzată de niște neîmpliniri.

Pentru a merge pe acest drum este necesar să te privești pentru a te vedea așa cum ești, să te accepți și să te respecți.

Înainte să putem ieși în lume și să cerem mai multe, trebuie să fim mai întâi plini pe plan intern.

Adevărata ambiție, nici mai bună nici mai rea, nici mai multă nici mai puțină va însemna astfel a deveni diferiți. Este vorba de noutate, de interes și de creștere, lucru exprimat de filosoful autodidact american Eric Hoffer prin cuvintele: „Pentru a deveni diferiți de ceea ce suntem, trebuie să avem conștientizarea a ceea ce suntem.”

Fiind conștienți de ceea ce suntem, avem șansa de a obține multe picături de fericire în viață.

Don’t worry, be happy!

 

Surse:

1.medium.com/personal-growth/beyond-insecurity-the-positive-power-of-the-right-kind-of-ambition-f98504d6c0d7

2.www.psychologies.ro/cunoaste-te/la-ce-mai-e-buna-ambitia-2161629

18 Jan

Îndemnurile la „viață simplă” sunt manifestări ale ipocriziei umane

“Avem două feluri de moralitate una lângă cealaltă: una pe care o predicăm dar nu o punem în practică, și una pe care o practicăm dar arareori o predicăm.”
Bertrand Russell

 

Printre ideile filosofice perene se numără și aceea că viața bună este viața simplă. Gânditorii, începând cu Socrate și Epicur, o tot dezbat de mai bine de două milenii.

În zilele noastre ea are o mulțime de adepți. Există reviste dedicate temei și multe personalități din lumea artelor, și nu numai, de pe toate continentele, pledează pentru revenirea la modul de a trăi din perioadele preindustriale.

Într-o mare parte a istoriei umane, simplitatea frugală nu a fost o alegere ci o necesitate dar odată cu apariția capitalismului industrial și a unei societăți de consum, s-a creat un sistem angajat la o creștere continuă, s-a creat piața formată din întreaga populație încurajată să cumpere o mulțime de lucruri care însă, conform standardelor tradiționale, au constituit un excedent față de necesități.

Drept urmare, există o deconectare între valorile tradiționale pe care le-am moștenit și imperativele consumerismului impuse de cultura contemporană.

În vremurile premoderne, discrepanța dintre ceea ce filosofii sfătuiau și modul în care oamenii trăiau nu era atât de mare. Bogăția oferea securitate, dar chiar și pentru lumea bogată protecția împotriva nenorocirilor precum războiul, foametea, boala, nedreptatea ș.a. era neconvingătoare. În schimb, pentru marea majoritate a oamenilor – sclavi, iobagi, țărani, muncitori – practic nu exista nicio perspectivă de a acumula nici măcar averi modeste.

Înainte de apariția agriculturii bazate pe mașini, a democrației reprezentative, a drepturilor civile, a antibioticelor și a aspirinei, viața simplă a reușit frecvent să aibă drept rezultat o viață lungă și fără prea multe suferințe.

Astăzi însă, cel puțin în societățile prospere, oamenii își doresc și se așteaptă la mult mai mult. Pentru mulți indivizi viața simplă este pur și simplu plictisitoare.

Cu toate acestea, pare să existe un interes din ce în ce mai mare, mai ales în rândul generației mileniului, pentru redescoperirea beneficiilor unei vieți simple.

Unele dintre acestea ar putea reflecta un fel de nostalgie pentru lumea preindustrială sau preconsumistă și, de asemenea, simpatie pentru argumentul moral care spune că a trăi într-o manieră simplă te face o persoană mai bună, prin construirea unor trăsături dezirabile, cum ar fi frugalitatea, rezistența și independența – sau o persoană mai fericită, prin promovarea liniștii sufletești și a sănătății bune prin rămânerea aproape de natură.

Toate cele de mai sus ar putea fi argumente plauzibile în contextul îndemnului la viață simplă. Dacă intrăm însă în profunzimea lucrurilor  nu putem să nu observăm că milioane dintre noi continuăm să ne grăbim să câștigăm cât mai mult, să cheltuim tot mai mult, să cumpărăm bilete de loterie, să lucrăm ore lungi, să acumulăm datorii și să ne străduim 24/7 să ne cățărăm pe scara ierarhică. De ce toate astea?

Un răspuns evident este ipocrizia. Pe de o parte aplaudăm filosofia frugală, lăudăm stilul de viață simplu, de exemplu cel al Papei, spunând că este un semn al integrității sale morale iar pe de altă parte sperăm să dobândim creșteri economice proprii materializate în case mai mari, mașini mai pasionante ș.a.m.d.

Dar problema nu este doar că acțiunile noastre intră în conflict cu convingerile noastre mărturisite. Gândirea noastră despre simplitate și lux, frugalitate și extravaganță, este fundamental inconsistentă.

Condamnăm extravaganța care este risipitoare sau fără gust și totuși admirăm monumentele extravaganței trecute, cum ar fi castelul Peleș sau palatul de la Versailles.

Oare constituie un adevăr faptul că o mare parte din ceea ce numim „cultură” este alimentat de forme de extravaganță? Este o temă la care poate merită să medităm.

Oarecum paradoxal, la vremea creării monumentelor respective îndemnul de a trăi simplu a fost convingător pentru că, de fapt, majoritatea oamenilor nu aveau de ales decât să trăiască așa. Argumentele pentru o viață simplă aveau ca efect o necesitate.

Dar aceleași argumente au o mai mică acoperire atunci când viața simplității frugale este o alegere, un mod de a trăi printre multe altele. În acest context filosofia frugalității devine o idee “greu de vândut”.

Este interesant de menționat că nu numai îndemnurile la “viață simplă” sunt manifestări ale ipocriziei umane. Orice lozinci lansate pentru a aduna sub stindardul lor mase de oameni ascund ipocrizie.

Comunismul a excelat în asta. De exemplu, în România activiștii de partid ne îndemnau la cumpătare motiv pentru care și magazinele erau goale, dar ei aveau cantine/depozite speciale de unde se aprovizionau cu orice doreau.

Am în minte o întâmplare hilară petrecută, la noi în Oradea, în vremea respectivă. Gazul îmbuteliat era și el greu de obținut pentru muritorii de rând așa că nu este de mirare că la depozitul de pe Calea Clujului se formau tot timpul cozi respectabile de oameni veniți să-și umple buteliile. Într-una din zile, se părea că oamenii așteaptă degeaba. S-a produs o rumoare care creștea și atunci o persoană din conducere (probabil secretarul de partid), cu gândul de a liniști spiritele, s-a adresat mulțimii: “Oameni buni, nu avem gaz!” la care s-a făcut auzită „o voce din popor”: “Nici tu n-ai mă?” Este evident că lumea era convinsă de ipocrizia celor care ne conduceau.

În viitorul din păcate poate nu prea îndepărtat, nu este exclus, ca în ceea ce privește viața simplă lucrurile să se schimbe și ipocrizia să se diminueze sub influența a doi factori: economia și ecologismul.

Când recesiunea lovește, așa cum s-a întâmplat relativ recent, milioane de oameni se regăsesc brusc în circumstanțe în care frugalitatea devine din nou o necesitate iar valoarea virtuților sale asociate este redescoperită.

Potrivit lui Epicur și a altor înțelepți ai simplității, se poate trăi perfect, cu condiția ca anumite nevoi de bază să fie satisfăcute – o viziune susținută în timpurile moderne de „ierarhia nevoilor” a psihologului Abraham Maslow.

Asta înseamnă asigurarea faptului că toată lumea dispune de elementele de bază precum alimentația, locuința, asistența medicală, educația, utilitățile și transportul public – la costuri scăzute, mai degrabă decât să se permită umplerea câtorva buzunare private.

Făcând abstracție de faptul că suntem sau nu adepții traiului simplu este normal să păstrăm echilibrul în tot ceea ce întreprindem în domeniul necesităților vieții. Afișarea luxului și opulenței nu sunt specifice oamenilor inteligenți. Echilibrul în viață poate să aducă multe picături de fericire ceea ce vă doresc din tot sufletul!

Don’t worry, be happy!

Surse:

1.getpocket.com/explore/item/why-the-simple-life-is-not-just-beautiful-it-s-necessary

2. htcp.eu/paradoxul-si-legile-ipocriziei/