06 Jun

Pandemia i-a condamnat pe unii dintre noi la singurătate chiar dacă nu sunt singuratici!

Rămas singur, doream să fiu cu alții. Fiind cu alții și nereușind să mă integrez în atmosferă, preferam să rămân singur.”

Octavian Paler

 

Dacă în urmă cu aproximativ 3 secole marele Blaise Pascal, fizician, matematician și filosof francez, scria că ”Toate problemele umanității, rezultă din incapacitatea omului de a sta singur, liniștit într-o cameră”, în secolul XXI pare mai degrabă valabilă observația doamnei Ileana Vulpescu: “Uneori, de multe ori, singurătatea asta afectivă şi chiar fizică dă o stare de insatisfacţie, ca să nu zic deznădejde, bipedul uman e făcut să trăiască în cuplu.”

Cu prilejul unui discurs de început de an universitar, scriitorul american Kurt Vonnegut (autor al cunoscutului roman “Abatorul cinci”) și-a pus întrebarea „Ce ar trebui să facă tinerii cu viața lor astăzi?” Răspunsul lui a fost: „Multe lucruri, evident. Dar cel mai îndrăzneț este să creeze comunități stabile în care să se vindece boala cumplită a singurătății.”

Cine are dreptate? Pascal? Vonnegut? Amândoi? În primul rând, probabil toată lumea ar fi de acord că sentimentul de singurătate nu este unul bun ci unul dureros. Sunt chiar și cazuri în care poate ucide. După unele păreri, în lumea occidentală, indivizii suferă în prezent, abstracție făcând de noul coronavirus, de o “epidemie de singurătate”.

Dacă înainte oamenii au trăit în familii, grupuri și triburi, de la Revoluția Industrială încoace, lucrurile s-au schimbat. În primul rând, familia extinsă s-a destrămat iar apoi, de-a lungul anilor, pe măsură ce au apărut oportunități de muncă în zonele urbane, s-a produs separarea de triburile și satele de baștină.

Desigur, este posibil să nu trăim și să respirăm în același sat și cu aceiași oameni toată viața dar grație tehnologiei moderne putem vorbi cu ei. Se pare însă că aceeași tehnologie a contribuit poate cel mai mult la răspândirea “epidemiei de singurătate”. Mulți oameni în loc să se simtă conectați cu ceilalți sunt distrași perpetuu, găsind noi motive și noi modalități de a nu se confrunta cu propriile probleme mai profunde.

Pentru a clarifica cu adevărat problema, trebuie să facem o distincție între două nevoi umane: nevoia de apartenență și nevoia de intimitate personală.

Avem o nevoie înnăscută de tipul de apartenență pe care îl încurajează comunitățile. Este nevoia de dragoste și de sprijin. Oricât de puternici suntem, sunt necesari alți oameni pentru a ne  regla percepția emoțională a realității.

Această nevoie de a avea oameni în jur într-o anumită formă este o nevoie de bază, evidențiată și de “Piramida nevoilor umane” a lui Maslow.

Ierarhia nevoilor umane, după Abraham Maslow

Copiii cărora părinții nu le-au insuflat sentimentul necesității acestei nevoi, când ajung la maturitate se pot confrunta cu tot felul de probleme grave.

Nu este nevoie să fii un geniu pentru a-ți da seama că dragostea și conexiunea, cu cei din jur, inclusiv prin atingerea fizică, ne mențin într-o stare de sănătate mintală și fizică optimă.

Este însă foarte important de precizat că este posibil să nu se poată evita singurătatea nici în mijlocul unei comunități. Ba mai mult, poate că singurătatea ar putea fi chiar mai des întâlnită atunci când ceilalți sunt în jur decât atunci când omul este singur. Motivul este că singurătatea este, în general, o manifestare a nevoii de intimitate personală. Această nevoie este uneori în contradicție cu nevoia noastră de apartenență la un grup.

Cauza principală a singurătății este de obicei unul dintre două lucruri: fie nu ne cunoaștem adevărata față, fie simțim că ceilalți nu ne cunosc adevărata față. Ambele se nasc din acea lipsă de intimitate personală.

Dintr-un motiv sau altul, oamenii încep să joace roluri în viața lor: rolul unei femei de afaceri, rolul de soț, rolul de educator, rolul unui activist ș.a.m.d.

Desigur, nu este nimic rău în a juca aceste roluri. Cu toții avem contexte diferite în care existăm și trebuie să purtăm multe pălării diferite pentru a trece prin viață. Problema este însă că jucăm de multe ori aceste roluri înainte de a ne da seama cine suntem cu adevărat.

Aceste roluri ne sunt impuse de cultură și societate înainte de a avea șansa de a delibera noi înșine asupra lor și de a face conștient alegeri. Și atunci, în mod firesc, când jucăm aceste roluri, ne simțim izolați de ceilalți și ne simțim izolați de noi înșine, indiferent cât de mulți alții sunt în jur sau cât de mult simțim că aparținem de comunitatea noastră.

În mod ironic, soluția pentru singurătate nu constă în a petrece mai puțin timp singur ci în a petrece mai mult timp singur. Abia atunci începe să vorbească vocea mai profundă din noi, care este cu adevărat a noastră; atunci începem să experimentăm tipul de intimitate personală care ne face să fim cine suntem.

Și odată ce experimentăm acest lucru și odată ce îl acceptăm, foarte puțin ne reține să împărtășim constatările cu alții care, la rândul lor, ajung să ne cunoască adevărata față.

Există o diferență reală între a fi singur și a fi singuratic dar cu toate acestea nu există un paradox între a fi singur și ideea de apartenență. Ambele sunt nevoi importante și, de fapt, într-un fel, se sprijină reciproc.

A fi singur, cultivarea acelui sentiment al intimității personale, rezolvă într-adevăr multe dintre problemele pe care ni le creăm în minte din cauza temerilor și dorințelor nepotrivite. După ce aceste probleme sunt rezolvate, ne aflăm în situația în care o mare parte din sensul vieții noastre poate fi generat de interacțiunile noastre cu alte persoane din comunitatea căreia îi aparținem.

Lucrurile nu sunt însă întotdeauna simple și ca exemplu poate fi amintită situația indivizilor cu personalitate codependentă.

Psihologii fac distincție între codependență și interdependență. Termenul de personalitate codependentă este folosit pentru a descrie personalitatea cuiva care se concentreaza excesiv asupra nevoilor altora, provocând efecte dăunătoare sau nesănătoase.

De regulă, persoanele codependente au tendința exagerată de a ignora propriile nevoi și de a se dedica îngrijirii prietenilor sau a celorlalți membri ai familiei care au o suferință cu caracter de dependență.

Deși codependența poate părea pentru cei din jur o trăsătură pozitivă, persoanele codependente nu sunt capabile să discearnă într-un mod realist când trebuie să intervină și când trebuie să îi lase pe ceilalți să își rezolve problemele pe cont propriu.

Altfel spus, codependența se manifestă prin folosirea altora pentru a acoperi propriile probleme emoționale și nesiguranțe. Cei care o fac au speranța oarecum reprimată că au învins problema de singurătate (luând pe cineva sub aripa lor protectoare) fugind pur și simplu de ea.

Interdependența este însă altceva și se manifestă prin faptul că îi folosim pe alții nu pentru a ne rezolva problemele, ci ca un sistem de asistență, astfel încât să putem rezolva problemele singuri. Ea înglobează atât individualism, cât și orientare către ceilalți.

La baza interdependenței se află relația dintre sine și ceilalți, relație care trebuie să fie echilibrată.

Dacă este prea autoorientată, prea individualizată, este greu de presupus că există sentimentul de apartenență. Individul autoorientat trăiește în propria lume mintală, simțind că nimeni nu îl înțelege.

Dacă relația este prea orientată spre alții, se pierde sentimentul de a fi o persoană separată, unică, cu propriul punct de vedere și cu propriile calități, interese și preferințe.

Adevărata soluție este să găsim modalitatea de a ne cultiva capacitatea de a fi singuri, în timp ce ne susținem și dorința de a face parte dintr-un grup mai mare, fie că este vorba despre o familie, un grup de prieteni sau o comunitate.

Așadar, au parte de multe picături de fericire persoanele care reușesc să învingă singurătatea pură și să găsească împlinire durabilă în relațiile lor cu ceilalți. Sper din toată inima, iubite cititorule, că faci parte din această categorie!

Don’t worry, be happy!

Sursa:

medium.com/personal-growth/the-difference-between-being-alone-and-being-lonely-52c8e9f28c97

4 thoughts on “Pandemia i-a condamnat pe unii dintre noi la singurătate chiar dacă nu sunt singuratici!

  1. “Sper din toată inima, iubite cetitorule, că faci parte din această categorie!”
    Sper din toată inima să am şi eu acest privilegiu de a fi iubit de distinsul autor al acestor minunate cuvinte. 😀😀😀💙💛❤

  2. Am aflat din diverse surse puse la dispoziție de Internet că, în prezent, termenul de condependent şi-a extins înțelesurile.

    Codependentul, prin acțiunile sale, susține dependența partenerului, îi încurajează comportamentul iresponsabil.

    Şi iată-ne astfel, de pildă, în momentul în care un părinte făcând tot posibilul ca fiica sau fiul să nu fie nevoit să se confrunte cu consecințele dependenței sale, devine parte din problemă şi nicidecum din soluție.

    Cu sentimentul de siguranță de sine şi creativitatea nu te naşti ci le dezvolți printr-o corectă şi înţeleaptă educație.

    Altfel, ne putem confrunta cu nefericitul concept de “Laissez -Faire” ce inundă un nou stil de educație contemporană în care minorul decide prin “vasta lui experiență” de copil lăsat de izbelişte care îi este viitorul.

    Unde a dispărut responsabilitatea părintească? Există o clară definiție a conceptului de responsabilitate sau este doar o chestie băgată în ceață de tradiție sau doctrină?

    De pildă, mă întreb: ” Cât este de “coaptă” o ființă umană de 15 ani care, în unele culturi şi tradiții este obligată să devină mamă? Ce învață, la început prin imitație, micuțul de la mama lui care-l foloseşte ca “material psihologic” pentru stârnit mila prin diverse intersecții?

    Desigur că cititorul atent şi onest va recunoaşte în comentariul meu, după îțelepciunea lui Marcus Aurelius, doar o opinie şi nicidecum adevărul. Ceea ce citiți, sublinia marele împărat, este doar o perspectivă şi nicidecum realitatea.

    CONTINUARE MAI JOS.

  3. Şi pentru că domnul profesor Eilender a început interesantul articol, util de ştiut, cu un gând al lui Octavian Paler, voi mulțumi neobositului autor pentru ocazia de a citi astfel de materiale pline de dăruire pentru binele tuturor şi voi încheia cu minciunile paleriene prin omisiune, diversiune, distorsiune, promisiune sau falsa compasiune scoase în evidență cu mare subtilitate de pomenitul autor. 😀😀😀💙💛❤

  4. Printre lecturile personale m-am întālnit şi cu textul care urmează.

    Blasé Pascal, care, din cauza unui accident cu trăsura, se temea de vid, scria: “Dacă cel mai mare filosof din lume se află deasupra unei prăpăstii, pe un pod chiar mai lat decât ar fi nevoie, cu toate că rațiunea îl convinge de siguranță, imaginația lui va fi cea care domină. Sunt mulți cei care nu s-ar putea gândi la asta fără a păli şi transpira.”

    Oare de unde ştia Pascal despre deranjamentele psihosomatice ce pot afecta gândirea?

    Mă întreb:”Tradițiile diverse ale diferitelor civilizații pot avea un efect tranchilizant asemănător? 😀😀😀💙💛❤

Leave a Reply to Sergiu Marius Popilian Cancel reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.