20 Mar

Părinții nu ar trebui “să-și pună cenușă în cap” pentru nereușita copiilor!

„Mi-am dat seama că cel mai bun mod de a oferi sfaturi copiilor mei este să aflu ce își doresc, ca apoi să-i sfătuiesc să facă acel lucru.”

Harry S. Truman

 

Părinții, fie că sunt tineri sau bătrâni, bogați sau săraci, căsătoriți sau divorțați, își doresc ceea ce este mai bun pentru copiii lor.

Pe de altă parte, rafturile cu cărți de parenting promit să le arate oamenilor cum să abordeze deciziile dificile cu care se confruntă părinții în fiecare zi și cum să obțină în viitor cele mai bune rezultate .

Indiferent dacă este vorba despre parentingul specific “părinților tigru” sau cel specific părinților care optează pentru un parenting mai liber aceste cărți împărtășesc un mesaj consecvent: dacă copilul dumneavoastră nu reușește, faceți ceva greșit!

După cum se dovedește, știința susține un mesaj total diferit: încercarea de a prezice modul în care va avea succes în viață un copil pe baza alegerilor făcute de părinții lor este ca și cum ai încerca să prezici un uragan pornind de la bătaia din aripi a unui fluture.

Este vorba de proverbialul fluture care bate din aripi în China, perturbând atmosfera suficient de mult pentru a schimba curenții de aer stârnind un vânt care șase săptămâni mai târziu să ajungă să alimenteze un uragan în Caraibe?

Urmând această comparație, orice părinte poate fi asemuit cu fluturele care bate din aripi iar copilul său este uraganul, o forță uluitoare a naturii.

Părintele poate modela persoana care va deveni copilul său – la fel cum fluturele modelează uraganul – în moduri complexe, aparent imprevizibile, dar puternice. Uraganul nu ar exista fără fluture.

S-ar putea să vă întrebați: „Ce se poate spune despre părinții de succes care au copii de succes? Sau despre părinții care se chinuie și care au copii care se chinuie?”

Toate acestea s-ar părea că indică puterea părinților, dar în realitate copiii sunt formați de multe forțe care intervin în creșterea lor și care sunt adesea întrețesute – este vorba de forțe precum genele, colegii și cultura. Acest lucru face dificil să ne dăm seama care dintre ele influențează mai mult devenirea copiilor.

Au fost studiate milioane de copii pentru a se pune în evidență factorii care intervin în creșterea și formarea lor. Studiile au urmărit gemeni identici, gemeni fraternali și frați simpli care cresc împreună sau sunt adoptați și crescuți împreună.

Creșterea în aceeași casă nu îi face pe copii, în mod sensibil, mai asemănători în ceea ce privește reușita lor în viață, cât de fericiți sau de încrezători în ei înșiși sunt și așa mai departe. Cu alte cuvinte, chiar dacă de exemplu doi frați ar fi despărțiți la naștere și ar crește în două familii diferite nu ar face ca ei să devină mai asemănători sau mai diferiți decât dacă ar crește împreună sub același acoperiș.

Pe de o parte, aceste descoperiri par de necrezut. Să avem aici în vedere toate aspectele în care părinții diferă de la casă la casă, cât de des își ceartă copiii și cât de mult îi tratează cu dragoste. Am putea crede că toate acestea ar conta suficient pentru ca copiii care cresc în aceeași casă să fie mai asemănători decât dacă ar fi crescuți în case separate, dar nu este așa.

În 2015, o metaanaliză – un studiu care analizează multe, multe studii – a găsit acest rezultat în mii de studii care au urmărit peste 14 milioane de perechi de gemeni în 39 de țări. Cercetătorii au ajuns la concluzia că genele influențează devenirea copiilor, dar ele nu explică totul. Mediul contează și el, dar nu este suficient ca să modeleze copiii care cresc în aceeași casă astfel încât ei să devină cât mai asemănători.

Unii dintre cei care au analizat aceste constatări au ajuns la concluzia că părinții nu contează, că ai fi devenit aceeași persoană care ești astăzi, indiferent de cine te-a crescut.

Pe de altă parte aceste descoperiri nu sunt atât de șocante dacă ne gândim la faptul că același părinte poate modela copii diferiți în moduri diferite. De exemplu, un copil ar putea considera că grija pe care i-o poartă mama este utilă, în timp ce sora lui consideră că este înăbușitoare. Un copil ar putea crede că părinților lui le pasă de el atunci când pun întrebări despre prietenii săi, dar fratele său crede că interesul respectiv este o nebunie. Un copil ar putea privi divorțul ca pe o tragedie, în timp ce sora lui îl vede ca pe o ușurare. Altfel spus, este vorba de același eveniment dar experiență diferită.

Dar faptul că un eveniment nu modelează oamenii în același mod nu înseamnă că nu a avut niciun efect. Parentingul cuiva ar putea să-i modeleze copiii – dar nu astfel încât să devină mai asemănători.

Parentingul l-ar putea conduce pe primul copil să devină mai serios iar pe al doilea să devină mai relaxat. Sau, s-ar putea să-l determine pe primul copil să-și dorească să fie ca părinții, iar pe cel de-al doilea copil să nu dorească acest lucru.

De fapt, batem din aripile noastre de fluturi către copiii uragan. Este normal că nu acesta este modul tipic în care ne gândim la parenting și este doar o simplă constatare.

Oamenii de știință înțeleg acum modul în care bebelușii se transformă dintr-un “boț de carne” aparent în ființe care merg, vorbesc, gândesc și sunt social independente. Ei înțeleg acest proces suficient de bine pentru a interveni pentru a testa nou-născuții privind existența vreunei afecțiuni genetice care a dus cândva la întârzierea mintală.

Oamenii de știință dezvoltă, de asemenea, o înțelegere tot mai sofisticată a modului în care părinții ar putea modela viitorul copiilor lor.

Dar la ce ne pot ajuta toate aceste descoperiri?

Mai întâi, trebuie să știm că părinții contează. Acest lucru ar putea părea evident, dar unii au susținut contrariul.

În al doilea rând, trebuie să știm că modul în care părinții contează este complex și dificil de prezis.

În orice caz un sfat util pentru oricine care a fost vreodată părinte: nu mai da vina pe tine însuți ca și cum ai controla calea copilului tău! Ai influență – dar nu ai control.

Un sfat util pentru oricine a fost vreodată copil (ha!…): Nu mai da vina pe părinții tăi sau, cel puțin, nu mai crede că trebuie să fii definit de ei!

Și nu mai da vina pe alți părinți! Un sondaj recent efectuat pe mii de părinți a arătat că 90% dintre mame și 85% dintre tați se simt judecați de alții, iar aproape jumătate dintre ei se simt judecați tot timpul sau aproape tot timpul de oameni pe care îi cunosc dar și persoane complet străine. Chiar și atunci când părinții fac tot ce le stă în putință, nu pot satisface pe toată lumea.

În al treilea rând, apreciază cât de puternice pot fi momentele tale cu copilul având în vedere ce înseamnă chiar acum aceste momente pentru tine și el și nu din cauza a ceea ce înseamnă ele pentru copilul tău pe termen lung, lucru pe care nu îl poți cunoaște.

Andrew Solomon, scriitor specializat în politică, cultură și psihologie menționează că „chiar dacă mulți dintre noi suntem mândri de cât de diferiți suntem de părinții noștri, suntem triști la nesfârșit pentru cât de diferiți sunt copiii noștri de noi”.

Poate că am fi mai puțin triști dacă am putea renunța la ideea că viitorul copiilor noștri este sub controlul nostru.

Dacă am accepta complexitatea dezvoltării copiilor noștri, am putea transforma modul în care abordăm deciziile parentale, cu care ne confruntăm în fiecare zi, și ne-ar permite să realizăm cât de mult mai mult înseamnă să ai un copil decât să încercăm să modelăm un rezultat specific al parentingului nostru. Am învăța astfel să apreciem fiecare moment petrecut cu copilul nostru și calea unică pe care el o parcurge.

Știința despre părinți și copii – despre fluturi și uraganele produse – îi poate aduce pe oameni să se concentreze asupra a ceea ce este cel mai important și semnificativ în viață. Acest lucru poate face experiența de a fi părinte și experiența de a fi copil mai realistă și mai satisfăcătoare devenind sursa multor picături de fericire.

Don’t worry, be happy!

Sursa:

ideas.ted.com/why-parents-should-stop-blaming-themselves-for-how-their-kids-turn-out/

6 thoughts on “Părinții nu ar trebui “să-și pună cenușă în cap” pentru nereușita copiilor!

  1. Vă mulțumesc, domnule profesor Eilender, pentru textul oferit astăzi iubitului cititor al siteului dumneavoastră care comentează sau al celor care se mulțumesc să se ascundă doar sub un like.

    Distinsă cititoare, prietene cititor,

    În experiența mea unică de viață am trait și eu dependența de educația primită de la părinții autentici.

    Îmi aduc aminte, de pildă, de unii copii care se jucau sub scara blocurilor cu cheia legată la gât în timp ce părinții construiau victoriosul socialism în… trei schimburi.

    Îmi aduc însă aminte și de Chisilovici Ariel, coleg cu mine în școala primară, pe care l-am întâlnit la aceea vreme și la cercul de desen din fostul Palat al Pionierilor cu locația la Cotroceni.

    CONTINUARE MAI JOS.

  2. Răsfoind și prin alte surse, am aflat că Wolfgang Amadeus Mozart (născut Johannes Chrysostomus Wolfgangus Theophilus Mozart) s-a născut la 27 ianuarie 1756 la Salzburg. Am mai aflat, de pildă, că mai târziu, în Italia, și-a luat numele de “Amadeus”, traducerea latină a lui „Theophilus” („Iubitor de Dumnezeu”).

    Am reținut însă și aspectul esențial și anume că, tatăl său, Leopold Mozart, a fost un talentat violonist în orchestra de la curtea principelui-arhiepiscop de Salzburg, apreciat și pentru aptitudinile sale pedagogice. În acest context, în mediul său familial, ce vedea copilul Amadeus ? Vedea și simțea cumva atmosfera din canalele de termoficare ale Bucureștiului unde se ascund și astăzi copii părăsiți (de părinți și societate) ai străzii ? Se poate compara atmosfera de la curtea principelui cu renumitele rețele de termoficare amintite ? Să fim onești.

    Mai suntem informați că, încă de mic copil, Mozart dă dovada geniului său muzical. La vârsta de 5 ani, înainte de a ști să scrie, compune câteva piese pentru pian, transcrise imediat de tatăl său.

    CONTINUARE MAI JOS.

  3. Păi, dacă de mic copil, părinții l-ar fi scos în brațe la intersecții ca purtător de milă pentru ca majorii să aibă succes la cerșit când și unde mai avea contact micuțul din intersecție cu muzica ? Cu maneaua nici atât. Nu se cânta la curtea principelui-arhiepiscop de Salzburg.

    Conform tradiției moștenite în familie, dacă eu, ca părinte, nu-i deschideam apetitul fetei mele încă de la 5 ani pentru învățat, nu ajungea astăzi să cunoască 5 limbi străine.

    De acord, nu-i ușor să devii un părinte autentic. Dar nici a lăsa copilul de izbeliște nu-i cea mai bună soluție. Copilul se trezește fără frânele necesare în viață deoarece părinții n-au făcut la timp revizia tehnică a obiceiurilor sale dobândite în familii mai mult sau mai puțin fericite (părinți alcolici sau drogați).

    De aici apar, din păcate, și tulburările sau deviațiile de comportament.

    CONTINUARE MAI JOS.

  4. În postmodernismul zilelor noastre mulți copii devin handicapați afectivi datorită tentației mamei și a tatălui de a deveni căpșunari în Spania. Iluzia că vor putea oferi un viitor mai bun copiilor lor le corupe rațiunea, furându-le de fapt copiilor lor sufletul prin consecințele acțiunilor lor precum și… prezentul. Astfel, acești copii pot deveni, probabil în timp, doar niște sociopați.

    Probabil că și din această cauză ne confruntăm cu realitatea că aproximativ 4% din populația lumii reprezintă sociopați. Lumea este plină de astfel de persoane, le vedem zilnic la televizor, chiar și în cercuri politice foarte înalte.
    Printre principalele caracteristici ale tipului sociopat, în diverse grade sunt de amintit următoarele:

    • Folosesc minciuna prin promisiune distrându-se pe seama celorlalți, a bunei credințe, a onestității și a generozității celorlalți.

    CONTINUARE MAI JOS.

  5. • Au carismă, nu îi interesează regulile sociale, ei nu au limite.

    • Caută să-i domine pe ceilalți.

    • Nu sunt capabili să iubească. Nu știu ce înseamnă sentimental de vină, nu își cer niciodată iertare.

    • Crezând că dețin adevărul absolut, te duc de nas cum vor, schimbă realitatea după bunul plac. Habar nu au despre demisia de onoare.

    • Sociopatul devine deviant în timp sub influența unor factori de mediu. Iată cum, din nou, ne reîntâlnim cu importanța mediului familial (a părinților din Spania), social și cultural din care provine nefericita ființă.

    • Din păcate, sociopații nu știu ce înseamnă rușinea.

    Dar mă întreb, în concluzie, oare astăzi câți mai știu despre o tulburare a sufletuluĭ cauzată de frica de ridicol sau de dezonoare ?

    CONTINUARE MAI JOS.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.