19 Dec

Procrastinarea nu este un defect de caracter!

Procrastinarea este arta de a ține pasul cu ziua de ieri.”

Don Marquis

 

Napoleon Hill, celebrul autor american de cărți de literatură motivațională, pare să completeze definiția ironică a filosofului Don Marquis astfel:  “Procrastinarea este prostul obicei de a amâna până poimâine ceea ce ar fi trebuit să fie făcut alaltăieri.”

Profesorul Piers Steel de la Haskayne School of Business, University of Calgary, a efectuat ample cercetări în acest domeniu și a scris cartea The Procrastination Equation. El a ajuns la concluzia că 95% dintre noi procrastinează la un moment dat.

Psihologul dr. Joseph Ferrari, profesor la DePaul University din Chicago, a constatat că 20% din populația lumii sunt “procrastinatori” cronici, complicându-și viața și probabil scurtând-o, cu amânările lor neîncetate și evitarea unor lucruri. „Procrastinatorii” sunt mai puțin bogați, mai puțin sănătoși și mai puțin fericiți decât cei care nu procrastinează.

Etimologic, cuvântul „procrastinare” este derivat din verbul latin “procrastinare” care înseamnă „a amâna până mâine” dar poate fi “văzut” în legătură și cu „akrasia”, un cuvânt din greaca veche care înseamnă a face ceva care este contrar rațiunii noastre”.

Procrastinarea are numeroase neajunsuri. Obiceiul “procrastinatorilor” îi deranjează pe ceilalți ajungând să îi enerveze și pe cei dragi.

Într-o societate care consideră că acțiunea rapidă este lăudabilă, persoanele care amână deciziile riscă să ajungă să se simtă delincvenți. În același timp conștiința de sine îi face pe cei în cauză să se simtă detestabili. Când procrastinează ei sunt conștienți nu numai de faptul că evită o anume sarcină ci și de faptul că evitarea în sine este probabil o idee proastă. Și totuși, o fac.

„Acesta este motivul pentru care spunem că amânarea este în esență irațională”, a spus dr. Fuschia Sirois, profesor de psihologie la University of Sheffield, Anglia. „Nu are sens să faci ceva ce știi că va avea consecințe negative. Oamenii se angajează în acest ciclu irațional de amânare cronică din cauza incapacității de a gestiona stările negative din jurul unei sarcini.”

De-a lungul timpului, amânarea cronică are nu numai costuri de productivitate ci și efecte distructive măsurabile asupra sănătății noastre mintale și fizice, inclusiv stres cronic, suferință psihologică generală și satisfacție scăzută a vieții, simptome ale depresiei și anxietății, sănătate șubredă, boli cronice și chiar hipertensiune arterială și boala cardiovasculară.

Totuși “procrastinatorii” ar trebui să se simtă oarecum ușurați de faptul că oamenii de știință au găsit explicații pentru acest comportament, nu învinovățesc nicidecum persoanele în cauză și oferă strategii de control al acestuia.

Procrastinarea nu este un defect de caracter sau un blestem misterios asupra abilității de a gestiona timpul, ci un mod de a face față emoțiilor provocatoare și stărilor negative – plictiseală, anxietate, nesiguranță, frustrare, resentimente, îndoială de sine – induse de anumite sarcini.

În acest sens s-a exprimat și dr. Timothy Pychyl, profesor de psihologie și membru al Grupului de Cercetare a Procrastinării de la Carleton University  din Ottawa: „Procrastinarea este o problemă de reglare a emoțiilor, nu o problemă de gestionare a timpului”.

Într-un studiu din 2013, dr. Pychyl și dr. Sirois au descoperit că procrastinarea poate fi înțeleasă ca „supremația reparării dispoziției pe termen scurt … asupra urmăririi pe termen lung a acțiunilor intenționate”. “Amânarea înseamnă pur și simplu, a fi mai concentrat pe urgența imediată a gestionării stărilor negative decât a continua cu sarcina”, este de părere dr. Sirois.

Natura particulară a aversiunii noastre depinde de sarcina sau situația dată. S-ar putea datora unui lucru inerent neplăcut în legătură cu sarcina în sine, cum ar fi de exemplu necesitatea de a curăța o baie murdară sau organizarea unei foi de calcul lungi și plictisitoare la birou.

Dar aversiunea ar putea rezulta și din sentimente mai profunde legate de sarcină, cum ar fi îndoiala de sine, stima de sine scăzută, anxietatea sau nesiguranța.

În momentele de amânare ne reamintim toate asocierile negative cu sarcina, iar acele sentimente vor fi în continuare acolo ori de câte ori ne vom întoarce la ea, însoțite de stresul și anxietatea crescute, sentimentele de scădere a stimei de sine și autoblamarea.

“Gândurile pe care le avem despre amânare, de obicei ne exacerbează suferința și stresul, ceea ce contribuie la amânarea ulterioară”, a spus dr. Sirois.

Dar ceea ce face să fie deosebit de vicios ciclul este ușurarea momentană pe care o simțim când amânăm ceva. În prezentul imediat, amânarea unei sarcini oferă ușurare – un fel de răsplată – și știm din comportamentul de bază că, atunci când suntem recompensați pentru ceva, avem tendința de a o face din nou. Tocmai de aceea amânarea tinde să nu fie un comportament unic, ci un ciclu, unul care devine cu ușurință un obicei cronic.

Ceea ce este foarte ciudat este faptul că amânăm pentru a evita sentimentele negative dar ajungem să ne simțim și mai rău.

Procrastinarea este un exemplu perfect al tendinței actuale puternice de a acorda prioritate nevoilor pe termen scurt înaintea celor pe termen lung. „Într-adevăr nu am fost concepuți să gândim la viitorul îndepărtat, pentru că trebuie să ne concentrăm pe asigurarea noastră aici și acum”, a spus psihologul dr. Hal Hershfield, profesor la University of California, Los Angeles.

Cercetările doctorului Hershfield au arătat că, la nivel neuronal, percepem „sinele nostru viitor” mai mult ca pentru cineva străin decât ca parte a noastră. Când amânăm, părți din creierul nostru cred de fapt că sarcinile pe care le amânăm – și sentimentele negative însoțitoare – sunt problema altcuiva.

Parcă pentru a înrăutăți lucrurile, în mijlocul stresului, suntem chiar mai puțin capabili să luăm decizii gândite, orientate spre viitor. Când se confruntă cu o sarcină care ne face să ne simțim anxioși sau nesiguri, amigdala – „detectorul de amenințări” al creierului – percepe acea sarcină ca o amenințare autentică, pentru stima de sine sau bunăstarea noastră. Chiar dacă din punct de vedere intelectual recunoaștem că amânarea sarcinii ne va crea mai mult stres în viitor, creierul nostru este încă conectat pentru a fi mai preocupați de eliminarea amenințării prezente. Cercetătorii numesc acest lucru „deturnarea amigdalei”.

Trebuie să conștientizăm faptul că, la baza ei, amânarea se referă la emoții, nu la productivitate. Ca urmare, soluția nu va fi căutarea unei aplicații de gestionare a timpului sau învățarea de noi strategii de autocontrol. Soluția are legătură cu gestionarea emoțiilor noastre într-un mod nou.

„Creierul nostru caută întotdeauna recompense relative. Dacă avem un circuit obișnuit de obiceiuri în jurul amânării, dar nu am găsit o recompensă mai bună, creierul nostru va continua să refacă mereu circuitul până când îi vom oferi ceva mai bun de făcut ”, a spus psihiatrul și neurologul american dr. Judson Brewer, director al Research and Innovation at Brown University’s Mindfulness Center.

Pentru a recabla orice obicei, trebuie să oferim creierului ceea ce dr. Brewer a numit “Bigger Better Offer” („Oferta mai mare mai bună”) sau „B.B.O.”

În cazul amânării, trebuie să găsim o recompensă mai bună decât evitarea – una care ne poate ameliora sentimentele dificile din momentul prezent fără a provoca rău sinelui nostru viitor.

Dificultatea în a sparge dependența de amânare este că există un număr infinit de posibile acțiuni de substituție care ar fi în continuare tot forme de amânare, este de părere dr. Brewer. De aceea, soluția trebuie să fie internă și să nu depindă de nimic altceva decât de noi înșine.

O opțiune este să te ierți pe tine însuți în momentele în care amâni. Într-un studiu din 2010, cercetătorii au ajuns la concluzia că iertarea de sine a susținut productivitatea, „permițând individului să treacă peste comportamentul său inadaptativ și să se concentreze asupra viitorului fără a fi povara actelor din trecut”.

O altă tactică este practicarea autocompasiunii ceea ce înseamnă să ne tratăm cu bunătate și înțelegere în fața greșelilor și eșecurilor noastre. Mai multe studii arată că autocompasiunea diminuează suferința psihologică, despre care știm acum că este principalul vinovat al amânării, stimulează activ motivația, sporește sentimentele de autoapreciere și încurajează emoții pozitive precum optimismul, înțelepciunea, curiozitatea și inițiativa personală. Compasiunea de sine nu necesită nimic extern – doar un angajament de a face față provocărilor cu o mai mare acceptare și amabilitate și mai puțină ruminație și regret.

Poate fi mai ușor de spus decât de făcut, dar încercați să reformulați sarcinile luând în considerare un aspect pozitiv al acestora. Poate vă amintiți de o perioadă când ați făcut ceva similar și s-a dovedit a fi O.K. Sau poate vă gândiți la rezultatul benefic al finalizării sarcinii. Ce ar putea spune șeful sau partenerul atunci când le arătați lucrarea terminată?

În concluzie, dacă punem întrebarea în mod hamletian „A amâna sau a nu amâna?” lipsa amânării este în mod sigur aducătoare de picături de fericire.

Don’t worry, be happy!

 

Surse:

1.www.nytimes.com/2019/03/25/smarter-living/why-you-procrastinate-it-has-nothing-to-do-with-self-control.html

2.www.bbc.com/news/health-45295392?utm_source=pocket&utm_medium=email&utm_campaign=pockethits

14 thoughts on “Procrastinarea nu este un defect de caracter!

  1. Vă mulțumesc, domnule profesor Eilender, pentru noul dar făcut cititorilor dumneavoastră. Vă felicit din nou pentru modul generos în care păstoriți acest site cu idei utile de știut.

    Prin aducerea în atenția onoratei asistențe a temei despre procrastinare admir în continuare, domnule Eilender, nu numai frumusețea ideilor transmise în textul (siteul) dumneavoastră ci și puterea de sintetizare ce o aveți din belșug, vis-a-vis de temele abordate, atât de vaste, ca aceasta. Admirația pomenită am declarat-o și cu alte ocazii în care am întâlnit în textele Domniei Voastre, pe lângă valoroasa deprindere amintită și alte deprinderi alese precum finețea și tactul specifice înțeleptului senior și bunicului de excepție.

    În ce mă privește, am reținut, de pildă, din frumoasele dumneavoastră idei prezentate în textul de mai sus, că, citez: “Procrastinarea este prostul obicei de a amâna până poimâine ceea ce ar fi trebuit să fie făcut alaltăieri.”

    Iată, mi-am zis, o inspirată remarcă ce aduce în prim-planul discuției o idee interesantă exprimată de sintagma: „prost obicei“.

    Precizez faptul că, îndrăznesc să-mi spun părerea, doar în contextul unor eventuale completări a ideilor afirmate în textul de mai sus și nicidecum cu alte intenții. Subliniez faptul că, nu am pretenția de a deține adevărul absolut și că, pot avea oricând momentele mele de stupiditate mai ales când fac apel la memorie să mă ajute.
    Onoratei asistențe îi cer scuze, dacă cumva prin opiniile mele sau din alte motive, voi crea în mod involuntar situații ce vă pot provoca un oarecare disconfort. Mulțumesc pentru înțelegere.

    CONTINUARE MAI JOS.

  2. Napoleon Hill, după părerea mea, are dreptate când se referă la sintagma „prostul obicei“ care ascunde un foarte mare adevăr. Este de fapt întregul miez al problemei insuccesului pe care omul îl are în raport cu „Natura“ (pentru unii atei) și în același timp în raport cu Dumnezeu (pentru alții care se declară creștini și sunt dispuși să creadă în acest concept). Acest adevăr, din păcate, s-a reflectat și-n raportul față de semeni. Este de fapt sâmburele involuției spirituale a zilelor noastre, a omului nou fără suflet, fără milă, a omului „tare“ cu inimă de piatră, cum ne reamintește poetul:

    „Cînd vezi piatra ce nu simte nici durerea și nici mila —
    De ai inimă și minte — feri în lături, e Dalila!“

    CONTINUARE MAI JOS.

  3. Împietrirea inimii este de fapt atingerea acelei mase critică (conceptul criticalității fiind preluat din fisiunea nucleară) formată din elementul fisionabil numit minciună care, prin îmbogățire în milenii, a creat „marea explozie“ (Big Bang-ul postmodernist). Această realizare a involuției umane a condus la experiența cotidiană a „noii normalități“, o realitate a zilelor noastre plină de „speranțe“ într-un viitor plin de surprize, neplăcute desigur. Cine nu mă crede să privescă pe fereastră și să vadă ce culoare are această… pandemie.

    Obiceiul de a avea suflet este, pentru unii, un semn de slăbiciune. A eluda mila cerută, de pildă, de evreul Isus cu scopul de a cultiva cu obstinație bestialitatea umană a condus la oribilul trecut al umanității începând cu istoria lui Cain și Abel. Acolo, în relatarea cunoscută, s-au pus bazele uciderii cu bestialitate. Este până la urmă bestialitatea umană doar o legendă inventată de diverse culturi antice ? Sau poate din epoca de piatră ?

    Prin amăgirea șarpelui asupra Evei, relatare din cultura iudeo-creștină, aflăm că acolo, chiar la începutul creației, se află originea minciunii care a continuat din epidemie în epidemie cu ajutorul sistemelor politice și religioase până la pandemia de minciună adusă la extrem în zilele noastre pe frumosul globuleț albastru.

    Peste tot se minte. Peste tot se fură voturi. Sunt minciuna sau furtul obiceiuri proaste ? Depinde, va răspunde cineva.
    Ițic este întrebat: cât fac 3+3. „Dacă dau, fac 4, dacă iau fac 8. Așa-s afacerile, nu-i așa ?
    Obiceiurile proaste amintite sunt de ieri sau de azi ? Sau o fi minciuna venită din Rai doar o legendă inventată de diverse culturi, sau un modern fake news ?

    CONTINUARE MAI JOS.

  4. Se pare că aceste proaste obiceiuri, încurajate mai ales de șmecherii din diverse sisteme politico-religioase ale diverselor epoci, sunt la fel de vechi ca și apariția omului. Apropo: „Oare urangutanii (stră-stră-stră-strămoșii unora), de acum 145.145.145 de milioane de ani știau să mintă ? Ce ne spune știința ? A reușit tehnologia microprocesorului cu peste 5 milioane de tranzistori să construiască un cărăbuș, o libelulă sau chiar un țânțar ?“

    Cu certitudine a reușit însă, cu mare succes chiar, să construiască un… COVID care să isterizeze la nivel mondial slaba și ușor manipulabila ființă umană . El, micuțul covid, este țapul pentru Azazel al recesiunii mondiale actuale (ascunsă în spatele virusului) care este abia la început.

    Când și cum se formează o falsă deprindere, un prost obicei ?
    „Dificultatea în a sparge dependența de amânare“, după cum afirmați în text, domnule profesor Eilender, este la fel de mare, după opinia mea, ca dificultatea de a scăpa de dependența de tutun, de alcool, de jocul de cărți, de mâncare sau de avere, și lista poate continua. Toate aceste dependențe au același numitor comun: Prostul obicei apărut din lipsa echilibrului.

    CONTINUARE MAI JOS.

  5. Prostul obicei de a amâna, și în general orice alt obicei prost, toată lumea știe (simțul comun), că este de fapt o deprindere care se formează mai întăi în mediul familial în timpul celor 7 ani de acasă. În limbaj modern cei 7 ani de acasă sunt precum steagurile lui Pristanda. Șase luni acasă, șase luni la bunici, doi ani la creșe, patru ani la grădiniță. În total șapte ani de prin mulțime.

    Educația copilului, după cum aminteam și cu altă ocazie, o face mai întâi familia responsabilă care aduce copii pe lume cu scopul de a-i crește armonios și nicidecum de a-i pasa la creșă sau grădiniță. Unii îi fac din distracție sub influența alcolului, iar alții din socoteala de a trăi „decent“ din ajutorul social pentru copii. Prin unele locuri o familie formată din tată, patru mame și 20 de copii, primește 300.000 euro anual, bani pentru ajutorul copiilor. Asta da afacere, nu-i așa ? Ești fraier să mai muncești în asemenea condiții ? Faceți copii, se cresc singuri între ei, devenind cetățenii de nădejde ai zilei de mâine.

    CONTINUARE MAI JOS.

  6. Apoi, urmează instrucția din școală și societate care, după opinia mea, are o altă nuanță. Nu este vorba despre educația primită acasă de către noul născut din partea: „părinților dornici de a asigura micului animal din preajma lor – căci e oare altceva copilul? – ambianța favorabilă care să-l ajute a deveni și el un om la rândul lui.“

    Creșa, grădinița, școala sunt niște instituții care servesc doar ideologia promovată de societate, la un moment dat. Aceste instituții nu pot înlocui familia. De ce ?
    Acestor instituții le lipsește, în primul rând, afecțiunea și căldura sufletească, de neuitat, izvorâtă din adevărata dragoste autentică a părinților. Copilul lipsit de valoroasa iubire maternă sau paternă, primește alte deprinderi dictate de interesele ideologice ale momentului și nicidecum cele necesare unei dezvoltări armonioase a ființei umane. Astfel, membrul de nădejde al societății de azi sau de mâine va fi, probabil, doar un… handicapat afectiv sau un potențial sociopat care s-a strecurat ușor, ușor până la cele mai înalte nivele ale societății, după cum o confirmă realitatea zilelor noastre de pe întregul mapamond.

    CONTINUARE MAI JOS.

  7. Istoria ne mai învață că, pentru unii, de exemplu, naționalizarea de acum 73 de ani (din 1947) a fost o măsură politică prin care s-a făcut cu forța un transfer al proprietății private în proprietatea statului, o înlocuire a proprietății private cu proprietatea publică. A fost momentul ideal de distrugere al respectului pentru dreptul la proprietatea privată. A fost momentul ideal de a transforma bunul întregului popor în bunul… nimănui. De aici și utopia ideii. Confiscarea de patrimoniu privat a avut loc în condițiile cunoscute. Oamenii gospodari s-au trezit peste noapte chiaburi, cu calul, boii și căruța luate cu japca. Și istoria continuă. A fost vorba, în esență, în acea vreme, doar despre cultivarea unui prost obicei ?

    Apoi, din nou aceeași mișcare. Din 1990, proprietatea publică a fost confiscată din nou, de data aceasta de către noile generații de copii sau de nepoți ai celor ce au înfăptuit naționalizarea din 1947 și care strigau acum 73 de ani după cei harnici: „Chiaburoilor!!!“ S-a făcut dreptate ? S-au distrus probe ? Care este rezultatul ? Poate doar atmosfera fără comentarii a zilelor noastre. Oricum, toată lumea a aflat între timp că sala de judecată nu se poate confunda cu balanța dreptății. Diferențe de nuanță…

    Iată, două evenimente din ultima sută de ani, care au produs și mai produc încă multă durere și suferință. Oare, de ce ? Simplu! Adevăratele valori au fost confiscate și înlocuite cu pseudovalorile zilelor noastre. Doriți dovezi și rezultate concrete ? Din multele exemple am reținut: O fostă industrie transformată integral în fier vechi, WC-urile din fundul curților în școlile patriei din secolul XXI, sau sute sau chiar mii de kilometri de ulițe neasfaltate măcar din respect pentru cetățean sau sate neelectrificate sau lipsa canalizării. Vă puteți alege. Putem să vorbim despre respect ? Ce-i ăla respect ? Doar o noțiune fără acoperire ?

    CONTINUARE MAI JOS.

  8. În contextul celor de mai sus și al culturii iudeo-creștine contemporane, îmi vine în minte și zicerea evreului Isus din Ioan 10:
    „11 Eu sunt Păstorul cel bun. Păstorul cel bun îşi dă viaţa pentru oi.
    12 Dar cel plătit, care nu este păstor, şi ale cărui oi nu sunt ale lui, când vede lupul venind, lasă oile şi fuge; şi lupul le răpeşte şi le împrăştie.
    13 Cel plătit fuge, pentru că este plătit, şi nu-i pasă de oi.

    Dacă înțeleg corect, textul de mai sus, păstorul cel bun (Dumnezeu, mama, tata, bunica, bunicul, educatorul, profesorul, etc) nu este plătit și îi pasă de oița din turma sa. Mercenarul, cel plătit nu-i pasă de turmă ci doar de solda lui cât mai specială.

    Educatorul din câte se pare, din diverse motive nu este întotdeauna compatibil cu sufletul către care dorește să transmită o deprindere de valoare. Între ei nu apare rezonanța emoțională. Are, oare, educatorul timpul sau interesul pentru cultivarea unor deprinderi corecte sau pentru promovarea unei inteligențe emoționale autentice a celui cu care vine în contact ?

    CONTINUARE MAI JOS.

  9. Poate, dar cazurile sunt rare.

    Pe de altă parte, mă întreb: „În ce măsură profesorul, care este chemat să păstorească, de pildă, o clasă mamut de peste 30 de suflete, cu elevi ce provin din medii familiale, culturale și sociale total diferite, chiar opozante, cu motivații diferite, cu obiective clare sau în ceață, poate aduce la același numitor valorile (sau pseudovalorile promovate de acele medii) care să impiedice instaurarea cu succes al prostului obicei ? Dar educatorul de la creșă și grădiniță este mai competent în acest sens ?

    Oare nu asistăm la o fugă de răspundere din partea acelora care au calitatea de a fi părinți și care, în realitate, sunt total nepregătiți pentru această menire ? Se mai poate deștepta sensibilitatea lor de părinți care, între timp, au găsit, în sfârșit, țapul ispășitor și dau vina și azi pe falimentarul sistem de învățământ ?

    De unde începe falimentul invocat ? Nu cumva din falimentul mediului familial, social și cultural amintit ?

    CONTINUARE MAI JOS.

  10. Dacă se ajunge, în timp, ca educația să fie făcută de societate, de exemplu, prin școala de corecție sau închisoare, puțini sunt cei ce se mai pot salva. Sunt, probabil cei cărora familia le-a construit la timp un fundament solid, responsabil și nicidecum cei cărora li s-a legat cheia de gât, primind vestita educație proletcultistă sub scara blocului în timp ce părinții trudeau în trei schimburi pentru pâinea cea de toate zilele și victoria socialismului biruitor…

    „Este o chestiune de mare gingășie a ști să pătrunzi în sufletul copilului, pentru a-l face să rodească acolo, sămânța binelui și a purtărilor alese“, ne reamintea un om cu o vedere clară a realității.

    CONTINUARE MAI JOS.

  11. Istoria trecută ne surprinde cu încercarea autorităților vremilor trecute (fasciste, naziste sau comuniste) de a intra în sufletul oamenilor cu bocancii în vederea creării omului nou, conform ideologiilor timpului. Și astăzi societățile mai plătesc pentru nefericitele experimente din trecut. De exemplu holocaustul care este și astăzi prezent prin unele colțuri ale lumii noastre „civilizate și tehnologizate“.

    (Marcu 8:36) Şi ce foloseşte unui om să câştige toată lumea, dacă îşi pierde sufletul?

    (Marcu 8:37) Sau ce va da un om în schimb pentru sufletul său

    CONTINUARE MAI JOS.

  12. Mai departe, citesc în textul de mai sus, citez: „O altă tactică este practicarea autocompasiunii ceea ce înseamnă să ne tratăm cu bunătate și înțelegere în fața greșelilor și eșecurilor noastre.“

    Păi bunătatea și înțelegerea sunt considerate de unii ca semne de slăbiciune, cum aminteam mai sus. Istoria susține că unele grupări orientate către ideologia național-socialistâ dintr-o țară considerată ca având un nivel înaintat de civilizație ardeau Cărțile Sfinte în vestita noapte de cristal. Cărțile acestea, susținea propaganda vremii, sugerau facerea de bine, fapt ce era perceput ca un semn de slăbiciune. Despre facerea de bine a samaritenului milos s-a dus vestea peste mii de ani. Dar despre facerea de rău a dictaturilor recente din secolul trecut s-a uitat ?

    „Suferința psihologică“ despre care pomeniți, domnule profesor Eilender, nu este cumva consecința ce are drept origine lipsa dragostei divine de tip agape ?

    Să ne reamintim, în context și de afirmațiile apostolului Pavel, fostul evreu Saul din Tars, care scria în Galateni, citez:
    19 Şi faptele firii pământeşti sunt cunoscute, şi sunt acestea: preacurvia, curvia, necurăţia, desfrânarea,
    20 închinarea la idoli, vrăjitoria, vrăjbile, certurile, zavistiile, mâniile, neînţelegerile, dezbinările, certurile de partide,
    21 pizmele, uciderile, beţiile, îmbuibările, şi alte lucruri asemănătoare cu acestea. Vă spun mai dinainte, cum am mai spus, că cei ce fac astfel de lucruri, nu vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu.
    22 Roada Duhului, dimpotrivă, este: dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credincioşia,
    23 blândeţea, înfrânarea poftelor. Împotriva acestor lucruri nu este lege.
    24 Cei ce sunt ai lui Hristos Isus, şi-au răstignit firea pământească împreună cu patimile şi poftele ei.

    CONTINUARE MAI JOS.

  13. Scriptura însăși ne confruntă – în 1 Corinteni (capitolul 13) – cu tema dragostei, capitol citit și la funerariile prințesei Diana, Prințesă de Wales, citez printre altele:

    (1 Corinteni 13:1) Chiar dacă aş vorbi în limbi omeneşti şi îngereşti, şi n-aş avea dragoste, sunt o aramă sunătoare sau un chimval zângănitor.

    (1 Corinteni 13:2) Şi chiar dacă aş avea darul prorociei, şi aş cunoaşte toate tainele şi toată ştiinţa; chiar dacă aş avea toată credinţa aşa încât să mut şi munţii, şi n-aş avea dragoste, nu sunt nimic.

    (1 Corinteni 13:3) Şi chiar dacă mi-aş împărţi toată averea pentru hrana săracilor, chiar dacă mi-aş da trupul să fie ars, şi n-aş avea dragoste, nu-mi foloseşte la nimic.

    (1 Corinteni 13:4) Dragostea este îndelung răbdătoare, este plină de bunătate: dragostea nu pizmuieşte; dragostea nu se laudă, nu se umflă de mândrie,

    (1 Corinteni 13:8) Dragostea nu va pieri niciodată. Prorociile se vor sfârşi; limbile vor înceta; cunoştinţa va avea sfârşit.

    (1 Corinteni 13:13) Acum dar rămân aceste trei: credinţa, nădejdea şi dragostea; dar cea mai mare dintre ele este dragostea.

    Posedă cineva știința pomenită de scrierile pauliene ?

    CONTINUARE MAI JOS.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.