08 Sep

Recunoaștem sau nu, toți suntem religioși!

Omul religios începe cu credinţa în Dumnezeu, iar omul de ştiinţă sfârşeşte cu credinţa în Dumnezeu.”

Emil Cioran

 

Scriitorul și profesorul universitar american David Foster Wallace (21.02.1962 – 12.09.2008) a susținut într-un discurs ținut în 2005, la un eveniment academic că, într-un fel, toți oamenii sunt religioși: “În tranșeele de zi cu zi ale vieții adulte, nu există de fapt nici un ateism. Nu există nicio ființă care să nu se închine. Toată lumea se închină. Singura alegere pe care o avem este la ce să ne închinăm.”

În mod constant, cu mai mult sau mai puțin succes, încercăm să înțelegem lumea din jurul nostru. În acest demers, poate fi folositor un cuvânt din domeniul lingvisticii cognitive: hypocognition = hipocunoaștere (adică imposibilitatea de a comunica reprezentări cognitive și lingvistice, deoarece nu există cuvinte pentru anumite concepte.).

Cineva a făcut o observație amuzantă și anume că, mai nou, în vederea unor exprimări mai elegante, se folosește cuvântul “hipocunoaștere” pentru a înlocui cuvântul „prostie”. Evident că lingvistica cognitivă nu acest sens îi atribuie.

Cuvântul hipocunoaștere (și opusul său, hipercunoaștere) a fost inventat de psihiatrul și antropologul american Robert Levy care, l-a lansat în cartea sa din 1973, Tahitians: Mind and Experience in the Society Islands.

După 26 de luni de studiu, Levy a descris tahitienii ca fiind lipsiți de cuvinte pentru a descrie întristarea sau vina și, ca urmare, oamenii care au suferit pierderi personale sunt descriși ca fiind bolnavi sau ciudați, în loc de întristați.

Levy a ajuns și la concluzia că lipsa posibilității de a gândi și de a exprima întristarea a contribuit la rata de sinucidere ridicată la tahitieni, în vremea respectivă.

Unul dintre cele mai puternice motive pentru care ne “închinăm” este că trăim într-o lume pe care nu o înțelegem pe deplin.

(Vă amintiți? Anticii se închinau la o mulțime de zei, fiecare dintre zei constituind răspunsul la o problemă de hipocunoaștere.)

În consecință, suntem cu toții hipocognitivi față de unul sau altul dintre aspectele acestei lumi complexe și ciudate. Și atunci ce facem?

Ne așternem un fundament, unul bazat pe o anumită credință și apoi, ne construim viața deasupra lui. De exemplu, așternem drept fundament credința în Dumnezeu sau în rațiune sau în iubire și apoi, folosim credința respectivă pentru a alimenta acțiunea, angajamentul și orientarea, ignorând în mod convenabil faptul că poate însăși sursa fundației noastre este încă hipocognitivă față de celelalte părți ale realității.

Chiar și oamenii care nu vorbesc deschis despre asta se “închină” la ceva, lucru ce poate fi identificat în acțiunile lor de zi cu zi și, trebuie să recunoaștem că, nimeni nu ar putea supraviețui prea mult dacă nu s-ar „închina” la nimic.

Cel mai bun lucru pe care îl putem face este să ne asigurăm că obiectul „închinăciunii” nu ne conduce pe o cale dificilă sau fără de întoarcere.

Mintea umană este condusă de întrebări și răspunsuri. Ele determină ce are și ce nu are sens. Dacă formulăm o întrebare la care primim răspuns, putem ajunge temporar la o concluzie fericită.

Problema este însă că, indiferent de răspunsul acceptat, putem să punem întotdeauna o altă întrebare și apoi alta și alta. Fiecare răspuns poate fi redeschis cu o nouă întrebare.

Având în vedere cât de vast este universul și de fapt cât de puțin înțelegem din el, acest joc poate fi jucat din nou și din nou și, în mod cert, nu ne va conduce la vreun rezultat.

(Exemple de întrebări auzite frecvent: „Există viață după moarte?”, “Ce a fost primul, oul sau găina?” “Care este sinonimul cuvântului „sinonim”?”, “Ce numără oile când nu au somn?”)

Făcând abstracție de nenumăratele exemple de întrebări fără răspuns, sau cu răspuns greu de dat, ca și cele de mai sus, există întotdeauna, pentru fiecare dintre noi, întrebări fundamentale la care căutăm răspuns.

Ceea ce ne distinge pe unii de alții, în ceea ce privește obiectul „închinăciunii” noastre, este momentul în care considerăm că am găsit ultimul răspuns și nu mai punem întrebarea următoare.

Cele mai multe religii sunt clare în a numi ultimul răspuns “Dumnezeu”. Cei care se referă la știință, se opresc probabil la “Complexitate” sau poate „Big Bang” ca ultim răspuns.

Decât să acceptăm că nu știm, sau nu putem ști, mai degrabă ridicăm obiectul închinăciunii noastre la un nivel aflat dincolo de ceea ce este rezonabil.

Este important de precizat că știința, în întregul ei, recunoaște cu modestie ceea ce nu știe dar, mulți oameni care se închină științei – și prin extensie rațiunii – îi atribuie în mod eronat un nivel de adevăr care nu a fost și poate nici nu se va putea atinge vroedată.

Nicio modalitate de închinare nu poate susține în mod rezonabil că este vorba despre adevărul absolut. Și, pentru că multe lucruri diferite funcționează în funcție de context și de persoană, merită să ne păstrăm mintea deschisă, chiar dacă am soluționat, în mod confortabil, răspunsul nostru personal la ultima întrebare.

Răspunsurile „Dumnezeu”, „Complexitate”, sau altele, ar putea fi într-un fel eficiente, dar o minte deschisă elimină tendința de a le considera ancore rigide care ne opresc să mai punem întrebări suplimentare.

Mintea noastră se pare că este programată să fie religioasă și orice religie, fiind un răspuns la ultima întrebare (adică întrebarea după care nu mai poate urma alta), este utilă în măsura în care este funcțională. Și dacă este într-adevăr așa atunci suntem cu toții religioși, indiferent dacă ne place să spunem asta sau nu.

Afirmația că toți suntem religioși a pornit de la întrebarea “La ce ne închinăm?”, o întrebare la care toți răspundem fie explicit, prin respectarea perseverentă a unui cadru filosofic, fie implicit, prin modul în care trăim și prin lucrurile cărora le acordăm atenție.

De exemplu sunt multe persoane care se închină la bani iar altele se închină la frumusețe (nici nu s-ar putea explica altfel “goana după siluetă”, cu consecințele sale favorabile sau nefaste).

Fiecare dintre noi are propriul răspuns la întrebarea “La ce ne închinăm?”  chiar dacă nu îl etichetează în mod explicit. Ceea ce este important nu este că îl numim Dumnezeu, rațiune, complexitate, iubire, știință, umanism sau altă forță unificatoare ci că ne dăm seama că de fapt trăim într-un mod care implicit presupune existența unei fundații sub toate acestea.

Trăind într-o lume pe care nu o înțelegem avem nevoie de un fel de mecanism care să ne ofere o ancoră pentru credințele noastre.

Ancora pe care o alegem ne poate oferi putere, orientare și multe picături de fericire.

Don’t worry, be happy!

 

Surse:

1.medium.com/personal-growth/the-most-important-question-in-your-life-1a3fcd2183ec

2. en.wikipedia.org/wiki/Hypocognition

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.