04 Nov

Reziliența psihologică este necesară dar…

„Să mergi până la capăt nu înseamnă doar să reziști, ci să te lași dus.”

Albert Camus

Termenul de reziliență este un termen tehnic care indică proprietatea unui material ca, atunci când își pierde forma, de exemplu în urma unui impact, să revină la forma inițială, fără să se rupă sau să se fisureze.

Și noi, oamenii, dispunem de capacitatea de a avea acest tip de comportament: ne confruntăm cu diverse necazuri și greutăți dar le facem față, ba chiar devenim mai puternici.

Din acest motiv a apărut noțiunea de reziliență psihologică definită ca fiind capacitatea unui individ de a se adapta la circumstanțele stresante și de a reveni la normal din evenimentele adverse. Altfel spus, capacitatea omului de a trece peste momentele grele ale vieții, peste suferințe, traume, tragedii sau accidente.

Unii psihologi sunt de părere că ne putem gândi la reziliență ca la un fel de mușchi care se contractă în timpuri bune și se destinde în vremuri grele.

Deși ne naștem cu anumite trăsături care ne ajută să trecem mai repede peste dificultăți (optimismul, de exemplu), reziliența nu este o capacitate cu care ne naștem, ci una pe care o dezvoltăm în timp prin exersare.

De acest lucru au fost convinși filosofii din cele mai vechi timpuri. De exemplu, filosoful roman Seneca a remarcat că “dificultățile întăresc mintea, așa cum munca întărește trupul”. La sfârșitul secolului al XIX-lea, filosoful german Friedrich Nietzsche enunța faimoasele cuvinte “ceea ce nu ne omoară, ne face să devenim mai puternici”.

În acest context, nu este de mirare că United States Marine Corps (infanteria marină a SUA) utilizează ca parte a programului lor de antrenare pentru supraviețuire mantra “Durerea este slăbiciunea ce părăsește corpul! “.

Având în vedere rolul important al rezilienței în depășirea momentelor dificile din viață, este normal ca părinții să cunoască faptul că reziliența se învață, în primul rând, în familie și să procedeze în consecință (www.clicksanatate.ro/Ce-trebuie-sa-faci-pentru-a-creste-un-copil-puternic-emotional_0_9752.html).

În vremurile în care trăim, în stresul caracteristic secolului XXI, reziliența devine o trăsătură de personalitate extrem de căutată pentru locul de muncă modern.

În cadrul oricărui grup de oameni – fie că este vorba de o echipă de lucru sau de candidați prezidențiali – persoana care câștigă și, prin urmare, este numită liderul grupului este, în general, foarte rezilientă.

Dar trebuie subliniat faptul că nu este suficient ca liderii să fie rezilienți: ei trebuie să aibă integritate și să aibă grijă mai mult de bunăstarea echipelor lor decât de propriul lor succes personal, ceea ce, în realitate, se poate constata mai rar, mai ales la noi.

Deși, în principiu, reziliența este o caracteristică bună și necesară, s-ar putea ca, prea multă, să fie dăunătoare, tot așa cum și prea multă masă musculară poate fi un lucru rău – pentru că pune o presiune suplimentară asupra inimii.

Studiile științifice, pe scară largă, arată că și competențele adaptive devin maladaptive dacă sunt duse la extrem.

De exemplu, reziliența extremă ar putea determina oamenii să devină excesiv de insistenți, în privința țelurilor imposibil de atins.

Deși avem tendința de a “glorifica” indivizii care au visuri mărețe și țintesc foarte sus, de obicei este mai eficient să ajustezi obiectivele la niveluri mai accesibile deși asta înseamnă unele renunțări.

Cercetările științifice arată că majoritatea oamenilor pierd foarte mult timp cu insistența de a urmări obiective nerealiste, fenomen numit “sindromul falsei speranțe”, despre care am mai vorbit.

Chiar și atunci când comportamentele din trecut sugerează clar că obiectivele sunt puțin probabil să fie atinse, excesul de autoîncredere și un optimism nefondat îi poate duce pe unii oameni la pierdere de timp și de energie, datorită urmăririi unor sarcini inutile.

De asemenea, în mod paradoxal, prea multă reziliență i-ar putea face pe oameni prea toleranți la adversitate.

Astfel, la locul de muncă, acest lucru se manifestă prin faptul că acesta devine un loc de muncă plictisitor sau demoralizator pentru mai multă vreme decât este normal. Poate că, dacă oamenii ar da dovadă de mai puțină reziliență, ar fi mai mare probabilitatea să își îmbunătățească situația, așa cum fac multe persoane atunci când decid să renunțe la slujba tradițională, în care lucrează pentru alții, pentru a lucra pentru ei înșiși.

O altă față neplăcută a rezilienței în exces este aceea că ea poate diminua eficiența conducerii și, drept consecință, eficacitatea echipei și a organizației.

Chiar dacă persoanele mai reziliente, de obicei, sunt percepute ca fiind demne de admirație, există o latură ascunsă: reziliența lor poate să însemne trăsături care inhibă conștiința de sine și capacitatea de a menține un concept realist despre sine, elemente esențiale pentru dezvoltarea carierei și a talentului de conducere.

De exemplu, mai multe studii sugerează că liderii îndrăzneți nu sunt conștienți de limitele lor și supraestimează capacitățile lor de conducere și de a obține performanțe, ceea ce îi duce la imposibilitatea de a se adapta contextului. Ei sunt, în realitate, rigizi și închiși față de informațiile care ar putea fi utile în stabilirea – sau chiar îmbunătățirea – slăbiciunilor comportamentale.

Alături de liderii orbi față de oportunitățile de îmbunătățire și detașați de realitate, funcțiile de conducere sunt “corodate” cu lideri rezilienți care au fost nominalizați ca având potențiale înalte, dar nu au un adevărat talent pentru conducere.

Când vine vorba de a decide care sunt liderii care vor prelua “trupele” pe termen lung, cei mai mulți pretendenți, indivizi rezilienți psihologic, au o varietate de caracteristici care sunt mult mai apropiate de priceperea politică (nu întâmplător se vorbește atât de mult la noi despre faptul că liderii sunt desemnați pe criterii politice) și de un stil de conducere autoritar decât cel necesar pentru a influența o echipă să lucreze în armonie.

În concluzie, nu există nicio îndoială că reziliența este o trăsătură utilă și foarte adaptivă, mai ales în fața evenimentelor traumatice. Cu toate acestea, atunci când e dusă prea departe, este posibil ca persoanele să se concentreze asupra obiectivelor imposibile sau să devină inutil de tolerante față de circumstanțele neplăcute sau contraproductive.

Prin urmare, deși poate fi liniștitor pentru echipe, organizații și țări să-și aleagă liderii pe baza rezilienței lor – în fond cine nu ar vrea să fie protejat de un lider dur și puternic? – astfel de lideri nu sunt neapărat buni pentru grup, la fel ca microbii sau paraziții care sunt mult mai problematici atunci când sunt mai rezistenți.

Cu ce ne alegem din cele de mai sus? Cred că ideea de bază ar fi aceea că este bine să ne dezvoltăm reziliența psihologică dar, ca întotdeauna, vom avea parte de picături de fericire dacă nu exagerăm și rămânem echilibrați.

Don’t worry, be happy!

Surse:

1.hbr.org/2017/08/the-dark-side-of-resilience?utm_source=pocket&utm_medium=email&utm_campaign=pockethits

2.www.theguardian.com/commentisfree/2016/jan/08/false-hope-syndrome-why-we-quit-new-years-resolutions-this-weekend

3.cabinetclaudiumanea.ro/rezilienta-psihologica/

4. dozadesanatate.ro/rezilienta-7-modalitati-de-o-cultiva/

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *