15 May

Obișnuiți să vorbiți singur(ă), nu-i așa?

Nu vorbi mult când ești singur. Vorbește mult când ai cu cine!”

Proverb irlandez

 

Mulți oameni sunt conștienți de existența unei voci interioare care oferă un monolog în desfășurare pe parcursul zilei. Această voce interioară,  care combină gândurile conștiente cu convingerile și părtinirile inconștiente, oferă creierului o cale de a interpreta și procesa experiențele zilnice și monologului purtat de ea îi zicem monolog interior.

Acesta poate fi benefic și de susținere, atunci când este pozitiv, calmează temerile și întărește încrederea de sine sau poate fi negativ și autodistrugător. Din păcate, natura umană este predispusă la un monolog interior negativ, incluzând afirmații dărâmătoare precum „Nu pot face nimic bine” sau „Ce prost sunt…”.

Oare este OK să vorbești cu tine însuți iar dacă o faci cu voce tare nu ești dus cu pluta”?

Mulți oameni folosesc vorbirea cu ei înșiși, fie internă, fie cu voce tare, pentru a se motiva, iar cercetările arată că acest lusru poate fi benefic, dacă este făcut corect.

Când vorbirea cu sine se concentrează pe modul în care putem prospera și nu doar să supraviețuim, poate oferi o motivație esențială pentru atingerea obiectivelor.

Monologul interior care ne ajută să avem o viziune mai largă asupra vieții și oportunităților noastre, mai degrabă decât să ne concentrăm strict asupra amenințărilor și care recunoaște și abordează în mod direct îndoielile și temerile noastre, s-a dovedit a promova fericirea, bunăstarea și succesul.

Monologul interior devine negativ atunci când ne gândim la situațiile din trecut în care lucrurile nu au mers bine sau când ne gândim la un viitor plin de lucruri care ar putea merge prost.

Monologul interior negativ este dăunător pentru că de obicei nu reflectă realitatea și, prin urmare, poate convinge în mod greșit oamenii, că nu numai că nu sunt suficient de buni, dar că nu pot deveni mai buni niciodată, paralizându-i în egocentrism și letargie.

Cercetările au constatat că, atunci când vorbirea cu sine se concentrează asupra momentului prezent și a oportunităților valoroase, ne ajută mai eficient să ne atingem obiectivele.

Persoanele cu depresie și anxietate experimentează frecvent un monolog interior autodistructiv și disfuncțional; monologurile interioare pe care le percep pot fi necontenite și excesiv de critice. Copleșiți de negativitate, aceștia se pot complace în ruminații dureroase, autoatacându-se fără încetare.

În asemenea cazuri este necesară înlocuirea gândurilor negative cu cele care sunt mai pozitive și mai adevărate, practică pe care psihologii o numesc „reevaluare cognitivă”. Studiile arată că oamenii care țin sub control monologul interior au o sănătate mintală mai bună, mai multă satisfacție în viață și chiar inimi mai funcționale.

Doamna Elizabeth Anne Bernstein, editorialist la The Wall Street Journal, autoarea articolului “How to Stop the Negative Chatter in Your Head”, care stă la baza prezentului material, a primit o serie de răspunsuri, la întrebările pe care ni le-am pune în legătură cu monologul interior, de la psihologul și neurologul Ethan Kross, profesor la University of Michigan și director al Emotion & Self Control Laboratory.

Toți oamenii poartă monologuri interioare?

Răspunsul este DA. Există o mulțime de moduri în care folosim acest monolog: îl folosim pentru a menține lucrurile proaspete în capul nostru, cum ar fi repetarea unui număr de telefon; simulăm ceea ce intenționăm să spunem, atunci când mergem la un interviu sau la o întâlnire; vorbim cu noi înșine când încercăm să ne controlăm sau când încercăm să rezolvăm o problemă; trecem mintal prin pașii pe care trebuie să-i facem când avem de făcut ceva dificil.

De notat că monologul interior negativ nu întotdeauna înseamnă ceva rău. Din experiențe dureroase putem învăța lucruri care ne ajută să creștem și să devenim mai buni.

Cât timp petrecem vorbind cu noi înșine?

Este interesant că din orele noastre de veghe ne petrecem între o treime și o jumătate fără să fim concentrați asupra prezentului iar angajarea în raționamente nonverbale sau vorbirea cu noi înșine constituie o parte semnificativă a acestui timp.

Monologul interior poate lua o formă comprimată, care permite cuvintelor noastre să curgă într-un ritm rapid echivalent cu rostirea cu voce tare a 4.000 de cuvinte pe minut.

Monologul interior ne poate dăuna?

Din păcate, uneori, monologând interior în loc să găsim un răspuns la problemele noastre, ajungem să înrăutățim problemele. Ruminăm, devenim îngrijorați, vedem catastrofe, ajungem să ne blocăm și începem să ne învârtim în negativitate. Și asta este ceea profesorul Ethan Kross numește „flecăreală”.

Flecăreala ne poate sabota subminându-ne capacitatea de a gândi clar și de a funcționa bine. De asemenea, ne poate determina să îndepărtăm oamenii de care ne pasă. Și, nu în ultimul rând, poate avea un impact asupra sănătății noastre fizice.

Vremurile grele ne înrăutățesc monologurile interioare negative?

Evident că: un virus care ne oprește să mai socializăm direct cu ceilalți, tribalismul, neliniștea civică, diviziunea politică, șomajul, economia destabilizată sunt fenomene care înrăutățesc monologurile interioare.

Cum putem avea control asupra monologurilor interioare?

Când vorbim cu noi înșine ne concentrăm îndeaproape asupra problemei noastre. Ceea ce ar trebui să facem este să extindem cadrul, să ne gândim la experiența noastră ca la ceva cu care se confruntă mulți oameni, ca la ceva similar prin care alți oameni au trecut cu succes.

De exemplu, în contextul pandemiei de acum, gândindu-ne la pandemia de gripă din 1918, putem conchide că am mai trecut prin asta, am îndurat, am avut rezultate excelente și deci o vom face din nou. O asemenea abordare dă speranță.

Este preferabilă folosirea „monologului interior distanțat”!

O mulțime de cercetări arată că suntem mult mai buni în a consilia alte persoane decât pe noi înșine. Deci, ne-ar ajuta să ne gândim la noi înșine ca și cum am fi altcineva.

O modalitate de a face acest lucru este folosirea „vorbirii cu sine distanțate” ca și cum am sfătui un prieten. Trebuie să ne folosim propriul nume: „Popescule, iată cum faci asta…” Mulți oameni fac asta din instinct dar fără să știe de ce.

Ne poate fi de ajutor și reinterpretarea mesajelor corpului nostru ca răspuns la monologurile interioare!

De exemplu, dacă înainte de o prezentare importantă simțim un “ghem în stomac” în loc să interpretăm această manifestare ca pe un indiciu al nereușitei mai bine să ne gândim la ea ca la un semnal că ne ridicăm la înălțimea așteptărilor.

Și ritualurile ne pot fi de ajutor!

Ritualurile ne pot oferi un sentiment al ordinii. Acestea ne pot ajuta “să fugim” de probleme.

Putem chiar să ne creăm propriul ritual, cum ar fi înainte de a susține o convorbire importantă. De exemplu, să respirăm adânc de trei ori și să strângem și desfacem pumnii de două ori.

Cum afectează mediul nostru monologul interior?

Oamenii, de regulă, doresc un sentiment de ordine și control. Dar când experimentăm monologuri interioare, acestea implică mișcarea gândurilor în totală dezordine.

Putem compensa lipsa de ordine din cap prin crearea de ordine în jurul nostru: organizându-ne spațiul, făcând curățenie în bucătărie, aranjând dormitorul. În același timp o plimbare în natură ne poate ajuta să ne curățăm mintea.

Și uimirea ne poate ajuta să ne controlăm gândurile negative!

Manifestăm uimire atunci când suntem în prezența a ceva vast care ne stârnește admirația dar poate avem probleme în a-l explica. Unii oameni obțin asta din experiențe religioase. Alții se uită la stele scrutând universul, admiră o piesă de artă incredibilă sau participă la un concert uimitor.

Monologând interior, ne concentrăm strict asupra problemelor noastre. Manifestarea uimirii ne arată cât de nemărginit este universul și asta pune cât se poate de semnificativ lucrurile la locul lor.

În concluzie, iubite cititorule, nu-ți fă griji dacă porți discuții cu tine însuți, este ceva normal și poate să-ți aducă picături de fericire dacă o faci în mod pozitiv!

 

Don’t worry, be happy!

 

Surse:

1.www.wsj.com/articles/how-to-stop-the-negative-chatter-in-your-head-11609876801?st=rdp0rz4g0xtwrf3&mod=pckt121

2.www.psychologytoday.com/us/basics/self-talk

08 May

”Rasismul inteligenței” există dar este ignorat

Educația este cea mai puternică armă pe care voi o puteți folosi pentru a schimba lumea.”

Nelson Mandela

 

Psihologia socială a studiat diverse grupuri de persoane cum ar fi cele de aceeași etnie, sex, vârstă, cetățenie, venituri și alte grupuri sociale, dar a neglijat grupurile diferențiate prin educație.

Acest lucru este surprinzător având în vedere importanța educației în estimarea rezultatelor vieții oamenilor și a atitudinilor lor sociale. Legat de acest aspect, spre exemplu, un raport recent a constatat că nivelul de educație a jucat un rol mai mare în votul Brexit decât vârsta, sexul sau venitul. Cei cu calificări mai scăzute au votat mai mult pentru ieșirea Marii Britanii din Uniunea Europeană.

Un raport din 2018 din Journal of Experimental Social Psychology a folosit termenul „educaționism” și a furnizat pentru prima dată dovezi clare pentru ceea ce mulți psihologi au suspectat de mai multă vreme: oamenii educați sunt implicit părtinitori împotriva celor mai puțin educați:

  • persoanele cu studii superioare prezintă o părtinire intergrupală bazată pe educație: au mai multe atitudini negative față de persoanele mai puțin educate decât față de persoanele cu studii superioare;
  • oamenii mai puțin educați nu prezintă o astfel de prejudecată intergrupală bazată pe educație;
  • oamenii mai puțin educați sunt considerați mai responsabili și mai vinovați pentru situația lor, în comparație cu oamenii săraci sau cei aparținând clasei muncitoare.

Toate acestea au consecințe nefericite, care provin adesea din decalajul dintre bogați și săraci.

Ideea că oamenii mai puțin educați sunt discriminați nu este una nouă. În anii 1980, sociologul francez Pierre Bourdieu a numit-o „rasismul inteligenței … al clasei dominante”, care servește la justificarea poziției ei în societate. El a subliniat faptul că sistemul educațional a fost inventat de clasele conducătoare.

Educația pare să împartă societatea în multe feluri. Niveluri mai ridicate de educație sunt legate de venituri mai mari, o sănătate și bunăstare mai bune și niveluri ridicate de ocupare a forței de muncă.

Statutul educațional dezvăluie și divizări politice așa cum a fost și atitudinea față de Brexit.

Deși existența unei părtiniri educaționale puternice este cunoscută de multă vreme ea a fost rareori abordată direct, comparativ cu studiile numeroase privind prejudecățile legate de sex, etnie și vârstă.

Se pare că motivul pentru care există prejudecățile legate de nivelul de educație este că acesta (nivelul de educație) este perceput cumva ca fiind ceva ce oamenii pot controla. De multe ori oamenii sunt evaluați și li se atribuie atitudini negative – chiar dacă se știe că, în realitate, educația scăzută nu li se poate reproșa.

Motivul pentru care oamenii nu pot fi acuzați pentru eventualele niveluri scăzute de educație este legătura lor cu sărăcia. Mult mai puțini adolescenți din medii defavorizate merg la universitate.

Există motive complexe pentru aceasta: sărăcia afectează luarea deciziilor de zi cu zi în moduri imprevizibile. Dr. Jennifer Sheehy-Skeffington de la London School of Economics  spune că lipsa resurselor „constrânge psihologic”. Sărăcia adaugă un sentiment de stigmatizare și rușine care creează o stimă de sine scăzută, un model care, după cum spune ea, există mai probabil în societățile cu ideologii meritocratice, în care realizarea unui individ este văzută ca fiind bazată în mare parte pe inteligență și pe muncă.

Sărăcia afectează luarea deciziilor. Într-un studiu cu subiecți provenind din rândul persoanelor cu venituri medii Sheehy-Skeffington a împărțit în mod aleatoriu participanții în grupuri – unora li s-a spus că se descurcă prost în societate, în timp ce altora li s-a spus că au avut succes. Cei cărora li s-a spus că sunt „indivizi cu statut inferior” au avut rezultate mai slabe atât în ceea ce privește deciziile financiare, cât și în rezolvarea sarcinilor cognitive de bază.

„Asta înseamnă că abilitățile cognitive necesare pentru luarea unor decizii financiare bune nu sunt la îndemâna cuiva atunci când se confruntă cu stresul cauzat de conștientizarea faptului că merge mai rău decât alții”, spune ea. Aici nu este vorba de faptul că procesele lor mintale s-au închis, ci mai degrabă este vorba de faptul că indivizii erau mai concentrați asupra amenințării actuale la adresa statutului lor, decât asupra sarcinilor curente.

În analiza sa asupra psihologiei sărăciei, dr. Sheehy-Skeffington a constatat că cei cu venituri mici simt un sentiment de control diminuat asupra rezultatelor vieții viitoare. „Dacă credeți că nu vă puteți controla viitorul, este logic să investiți energia sau banii limitați pe care îi aveți pentru a vă îmbunătăți situația actuală”, spune ea.

Cu alte cuvinte, performanța în sarcinile mintale suferă atunci când se confruntă cu constrângeri financiare. Și odată ce aceste constrângeri există, capacitatea de a planifica viitorul și de a lua decizii sensibile este, de asemenea, afectată negativ.

Acest fenomen se manifestă în mod clar în sistemul de învățământ. Cei care trăiesc în condițiile constrângerilor din prezent sunt stimulați mai puțin să se descurce bine la școală sau să planifice pentru viitor accederea în învățământul superior.

Într-un studiu din 2017, psihologul dr. Fabrizio Butera, profesor la University of Lausanne din Elveția, a susținut că sistemul de învățământ este „motivat să mențină status quo-ul” – prin care copiii părinților cu studii superioare merg la universitate, în timp ce copiii cu o expunere mai redusă la educație merg la formare profesională sau ucenicie.

Echipa lui Butera a arătat că „examinatorii” au apreciat mai jos, la aceeași sarcină, persoanele despre care li s-a spus că provin dintr-un mediu mai puțin privilegiat. „Este ca și cum ar considera că un copil dintr-un mediu inferior s-a angajat pe un drum greșit și, prin urmare, pune bețe în roate propriilor perspective privind continuarea educației”, spune profesorul Butera.

Dr. Erica Southgate, profesor la University of Newcastle din Australia, a studiat stigmatizările cu care se confruntă indivizii care sunt primii din familia lor care au ajuns la studii superioare. Ea a constatat că la facultăți precum Medicina, ipoteza predominantă printre studenți este că toată lumea provine dintr-un mediu social similar.

Ce ar putea ajuta la depășirea discriminărilor de ordin educațional?

Un punct de vedere este că un mod diferit de notare a testelor ar putea fi de ajutor. În mai multe studii, echipa profesorului Butera a arătat că supunerea copiilor la teste sau examene cu note reduce de fapt motivația și performanța în raționamente și luarea deciziilor. Renunțarea la note ar reduce și comparația socială, care poate afecta adesea negativ performanța.

Dr. Butera susține că dacă se oferă un feedback detaliat cu privire la modul de îmbunătățire în locul scorurilor simple clasificate, se contribuie mai mult la „concentrarea pe evaluare ca instrument de educație decât pe evaluare ca instrument de selecție”. Cu alte cuvinte, copiii învață să își dezvolte cunoștințele în loc să învețe să se descurce bine la teste.

„Echipa noastră a demonstrat că o soluție viabilă este crearea în sala de clasă a unui mediu în care evaluarea face parte din procesul de învățare”, spune Butera. „Acest lucru pare să reducă inegalitățile de clasă și de gen și să promoveze o cultură a solidarității și cooperării.”

Unele școli din sistemele alternative, cum ar fi școlile Montessori, Steiner și Freinet, pun mai puțin accent pe examene, iar în Finlanda în școlile primare nu există teste standardizate. Aceste exemple sunt însă minoritare și nu pe gustul tuturor.

Mulți părinți doresc să vadă note cu motivația că fără ele este greu să aprecieze evoluția copiilor. „Aici, în Elveția, au desființat notele într-un singur loc, dar s-a produs o revoltă, în principal din partea părinților care dintr-o dată nu au putut să-și dea seama cum evoluează copiii lor”, spune dr. Butera.

Pentru dr. Lance Fusarelli, profesor la North Carolina State University, cel mai important lucru este ca părinții și profesorii să se aștepte la ce este mai bun de la copii de la o vârstă fragedă pentru a întări ideea că „ei pot face acest lucru și reușesc”. „Dacă aveți așteptări scăzute față de copii, aceștia vor scădea la nivelul așteptărilor”, spune el.

Desigur, prejudecățile din sistemul de învățământ nu vor dispărea peste noapte și majoritatea dintre noi nici nu realizăm că aceste prejudecăți există. Atitudinea meritocratică conform căreia cei care muncesc din greu vor reuși este încă omniprezentă, în ciuda dovezilor care arată că mulți factori, dincolo de controlul individului, pot obstrucționa potențialul său.

Sper, iubite cititorule, că te numeri printre cei care nu au realizat că există asemenea discriminări pentru că nu ai avut de a face cu ele și astfel ai avut și vei avea parte de multe picături de fericire!

Don’t worry, be happy!

 

Surse:

1.www.bbc.com/future/article/20171219-the-hidden-judgements-holding-people-back

2.www.sciencedirect.com/science/article/abs/pii/S0022103116305509

01 May

Căutarea fericirii înseamnă timp pierdut!

„Căutarea fericirii este cea mai ridicolă sintagmă; dacă ești în căutarea fericirii, nu o vei găsi niciodată.”

Charles Percy Snow

 

Cei mai mulți dintre noi suntem conduși să credem că fericirea este o destinație finală – una care poate fi atinsă dacă luăm deciziile corecte, învățăm din greșelile noastre și continuăm să mergem înainte.

Suntem învățați că, din momentul în care o vom găsi, vom fi mulțumiți pentru totdeauna cu viața noastră și, ca urmare, trăim urmărind acest vis simțindu-ne copleșiți și inadecvați, fără să ne oprim niciodată să ne întrebăm dacă este, de fapt, corect sau greșit.

Realitatea este că este greșit. „Fericirea” nu este o destinație. Este o stare de spirit și nu trebuie să ne aflăm în ea în fiecare moment al fiecărei zile. Acest lucru nu numai că este imposibil, dar este și nesănătos.

Viața este complexă și incertă. Suișurile și coborâșurile sunt normale. Ziua în care obții acea promoție după care ai tânjit ar putea fi totodată și ziua în care ai parte și de prima ta suferință. De altfel pare îndreptățită întrebarea: Cum putem experimenta fericirea dacă nu cunoaștem tristețea și durerea?

Probabil mulți dintre noi au crezut și încă mai cred că dacă bifăm o serie de lucruri (carieră strălucitoare, casă cu etaj, mașină rapidă, călătorii internaționale ș.a.m.d.) ajungem la „succes” și ne vom trăi zilele fericiți.

Dar vine dezamăgirea pentru că odată ajunși aici constatăm că ne simțim totuși neîmpliniți. Se pare că nu operăm cu definiția corectă a succesului? Ceva lipsește. Lucrurile care ne fac cu adevărat fericiți cum ar fi conexiunea umană și impactul pozitiv asupra vieții altora parcă lipsesc din căutarea succesului.

În încercările de căutare a fericirii se repetă mereu câteva teme consistente: frica de eșec, frica de instabilitate financiară și teama de modul în care ne judecă alții sau de a nu fi suficient de buni.

Cele mai mari bariere în calea unei vieți împlinite și fericite par să fie distragerea atenției, frica și lipsa de curiozitate față de sine și de ceilalți și față de lume în general.

Se pare că persoanele care pot procesa pe deplin așa-numitele emoții „negative”, alături de cele mai pozitive, duc o viață mai fericită. Pe măsură ce procesează acele emoții negative își clarifică ceea ce contează cu adevărat pentru ele. Unii psihologi definesc această abilitate drept emodiversitate – adică abilitatea de a experimenta în egală măsură o gamă diversă de emoții.

Studiile psihologilor arată că oamenii care se simt cei mai împliniți sunt cei care au învățat să renunțe la nevoia de a se simți fericiți tot timpul și nu numai că au acceptat urcușurile și coborâșurile care vin odată cu viața, dar au ajuns să le și aprecieze.

Această mentalitate și schimbarea comportamentală i-au ajutat să se aplece către incertitudine, să accepte emoțiile (atât cele pozitive cât și cele negative) și să se adapteze mediului lor cu intenție și semnificație.

Oamenii care se adaptează în mod deliberat mediului deblochează uși și potențial către posibilități. Trebuie să fie limpede că deși este posibil să nu avem control asupra fiecărui aspect al mediului înconjurător, avem control asupra noastră înșine și asupra alegerilor pe care le facem, inclusiv asupra celor care ne afectează sănătatea mintală și emoțională.

Având în vedere toate acestea, Penny Locaso, inovator educațional, autoarea cărții Hacking Happiness (august 2020) și una dintre cele mai influente femei antreprenor din Australia a definit  astfel fericirea:

 „Fericirea este posibilitatea să poți călări pe valul fiecărei emoții pe care viața îl aruncă asupra ta, știind că poți ieși pe partea cealaltă puțin mai bine decât ai fost înainte pentru că ai abilitățile (concentrare, curaj, curiozitate), resursele (o mentalitate pozitivă) și structura de susținere (o comunitate) pentru ca acest lucru să se întâmple.”

Doamna Locaso a ajuns la concluzia că “suntem mai buni la adaptare atunci când schimbarea este impusă de forțe externe din mediul nostru. Luați exemplul modului în care ne-am adaptat să trăim cu Covid și lockdown-uri. Ne-am adaptat pentru că am fost obligați. Aceasta este o abilitate excelentă pentru a supraviețui, dar nu este ideală pentru a prospera.”

După părerea ei prosperarea se realizează prin adaptarea automotivată, proactivă. Nu este suficientă o mentalitate de a „trece doar prin”, ci este necesară și intenționalitatea.

Adaptabilitatea intenționată necesită timp și practică dar Penny Locaso a identificat trei abilități principale care ne pot ajuta să începem.

1.Concentrarea

Se pare că trăim într-o lume concepută să ne distragă atenția. Atenția noastră a devenit o marfă extrem de valoroasă, atât de valoroasă încât de exemplu, companii precum Netflix pretind că somnul este unul dintre cei mai mari concurenți ai lor.

Suntem asaltați de recomandări conform cărora ar trebui să ne folosim timpii morți învățând o limbă străină sau încercând un nou hobby.

Suntem supuși la o presiune, pe care uneori o exercităm chiar noi asupra noastră înșine ca să fim productivi și ajungem să umplem fiecare moment de veghe cu ceva de făcut, indiferent dacă este vorba de găsirea unei activități care să ne țină ocupați sau de petrecerea timpului pe dispozitivele noastre electronice.

În orice caz, în mod constant, concentrarea noastră pe a face diverse lucruri slăbește. Distragerile ne împiedică să găsim “spațiul mintal” pentru sentimente bune și rele, incluzând plictiseala și tristețea.

Recomandarea privind necesitatea concentrării se referă la a învăța cum să ne îndepărtăm de “bruiajul” constant al stării de a fi ocupați. Este vorba despre crearea “spațiului mintal” pentru a exista, pentru a gândi clar și pentru a determina ceea ce contează cu adevărat pentru noi, astfel încât să putem include mai multe dintre aceste lucruri în viața noastră.

2.Curajul

Curiozitatea și concentrarea singure nu sunt suficiente. Nu trebuie să uităm că teama poate fi cea mai mare barieră în calea schimbării. Cu toate acestea, ea (împreună cu eșecul) poate fi una dintre cele mai bune pârghii pe care le avem la dispoziție pentru a ne permite fericirea.

Dezvoltarea curajului se concentrează pe renunțarea la convingerea că frica ar trebui folosită mai degrabă ca semnal de alarmă pentru a fugi, decât să sprijine posibilități.

Curajul ne ajută să înfruntăm frica știind că este o emoție umană biologică universală pe care o putem utiliza pentru a modela schimbarea pe care încercăm să o facem.

Înfruntarea fricii (care nu pune viața în pericol) ne permite să procesăm și să eliminăm creativ barierele care stau între a dori ceva și a acționa.

3.Curiozitatea

Adaptabilitatea este calitatea individului de a accepta ceea ce nu poate schimba dar și recunoașterea celor ce le poate schimba. În acest context curiozitatea joacă un rol esențial.

Dacă nu-ți pui întrebări niciodată, dacă nu îi întrebi pe cei din jurul tău, nu vei vedea niciodată posibilitățile, căile sau opiniile care se află dincolo de ceea ce îți este disponibil imediat.

Curiozitatea ne cere să fim pe deplin prezenți, să ascultăm mai mult decât vorbim, să punem întrebări multe, să fim atenți la idei noi și să îmbrățișăm necunoscutul. Dar ce este și mai important, curiozitatea ne fixează convingerile înrădăcinate.

Curiozitatea ne ajută să ne imaginăm un viitor diferit de ceea ce este ușor sau evident. Când punem întrebări începem să identificăm comportamentele sau temerile care ne împiedică să încercăm ceva nou. Acesta este primul pas pentru a învăța cum să ne adaptăm și să ne schimbăm în mod intenționat.

În încheiere să ne reamintim că fericirea nu ar trebui să fie scopul nostru, nici o stare finală pe care o urmărim și se poate obține sub formă de picături de fericire ca urmare a unui anume mod de a fi (abilități și o mentalitate pozitivă) într-o comunitate adecvată.

Don’t worry, be happy!

 

Surse:

1.hbr.org/2021/01/what-you-were-taught-about-happiness-isnt-true

2.ro.yourinspiration-magazine.com/what-is-emodiversity

3.www.independent.co.uk/life-style/gadgets-and-tech/news/netflix-downloads-sleep-biggest-competition-video-streaming-ceo-reed-hastings-amazon-prime-sky-go-now-tv-a7690561.html

24 Apr

Uneori merită “să fii cu capul în nori”

Ce bine totuşi că putem visa şi ziua, şi noaptea. Ziua visăm cu mintea, noaptea visăm cu sufletul. Câteodată, inima încurcă visele cu visurile, dar asta… e altă poveste.”

Doina Postolachi

 

Potrivit unui studiu de la Harvard University, care a monitorizat cu o aplicație specială participanții, adulții își petrec până la 47% din viața în stare de veghe lăsându-și mințile să “hoinărească”.

Există o altă categorie de studii care arată că procentul poate varia în mod dramatic, în funcție de diferiți factori.

În orice caz, niciunul din studii “nu a văzut” visarea cu ochii deschiși(reveria) într-o lumină pozitivă. Timp de zeci de ani, psihologii au echivalat visarea cu ochii deschiși cu un eșec al controlului cognitiv, concentrându-se asupra modului în care ea împiedică manifestarea unor abilități precum procesarea sarcinilor, înțelegerea textelor citite și memorarea.

Primul care a emis ipoteza că acest fel de manifestare (reveria) poate avea un efect pozitiv a fost Jerome Singer, profesor la Pennsylvania State University  și “tatăl cercetărilor privind visarea cu ochii deschiși”. El și-a pus întrebarea: „Dacă nu ar fi așa, de ce mintea noastră ar fi atât de predispusă să hoinărească?”

Spre deosebire de psihologii care au considerat visarea cu ochii deschiși ca fiind total inutilă, dr. Singer a fost de părere că unele forme de a visa cu ochii deschiși sunt avantajoase.

Deși “rătăcirea minții” era termenul cel mai frecvent utilizat de cercetătorii cognitivi, termenul preferat de Singer a fost „visarea cu ochii deschiși”.

Deși majoritatea psihologilor americani au asociat fantezia și visarea cu psihopatologia, Singer și colaboratorii săi au stabilit că “hoinăreala minții” este un fenomen uman normal, răspândit și adaptativ, care ocupă o porțiune semnificativă a activității creierului în stare de trezie.

Pentru a pune în evidență diferențele individuale în tendințele de “hoinăreală a minții”, Singer și echipa sa au dezvoltat un chestionar cu 344 de elemente.

Ei au ajuns la concluzia că pot exista trei stiluri largi de reverie: reveria pozitivă, constructivă,  caracterizată prin imagini jucăușe și optimiste generatoare de gândire creativă, reveria disforică sau vinovată de frica de eșec, caracterizată prin fantezii obsesive și angoase și controlul slab al  atenției, reverie caracterizată prin incapacitatea de concentrare fie asupra gândului în curs, fie asupra sarcinii externe. Valabilitatea acestor trei stiluri a fost demonstrată în mod repetat în ultimii 40 de ani.

Singer a descoperit că cele trei stiluri de visare cu ochii deschiși identificate în analizele sale sunt asociate cu trăsături distincte de personalitate. Astfel  visarea pozitivă, constructivă este asociată cu deschiderea către experiență, reflectând curiozitatea, sensibilitatea și explorarea ideilor, sentimentelor și senzațiilor. Controlul slab al atenției se asociază cu niveluri scăzute de conștiință, în timp ce visarea disforică se corelează cu nevrotismul.

Deși au subliniat existența multor costuri  asociate cu visarea cu ochii deschiși tema centrală a volumului mare de cercetări pe care le-au efectuat Singer și colegii săi a fost manifestarea rolului pozitiv, adaptativ, pe care îl joacă visarea cu ochii deschiși în viața noastră de zi cu zi.

Beneficiile visării cu ochii deschiși descrise prima oară de Singer, au fost apoi susținute de multe alte studii. Reveria poate întări și spori abilitățile sociale, poate oferi ușurare în fața plictiselii, poate oferi oportunități pentru repetiții și planificare constructivă și poate oferi o sursă continuă de plăcere.

În lucrările ulterioare, Singer i-a descris pe cei care se implică într-o visare constructivă pozitivă drept „visători fericiți” care posedă o curiozitate interpersonală abundentă și se bucură de fantezie, imagini vii și folosesc reveria și pentru planificarea viitorului.

Dr. Singer a propus și câteva reverii jucăușe, creative la care  oamenii ar trebui să apeleze atunci când visarea cu ochii deschiși este negativă indicând o pierdere a controlului.

Această idee a fost revoluționară acum 70 de ani când dr. Singer a propus-o pentru că, de-a lungul anilor, majoritatea psihologilor au folosit visarea cu ochii deschiși mai degrabă ca pe un barometru care indică starea mintală a unui pacient, decât ca pe un instrument productiv pentru schimbarea stării.

În prezent, un număr tot mai mare de cercetări și dovezi din terapia clinică sugerează că putem folosi reveriile focalizate și jucăușe pentru a ne îmbunătăți starea de bine generală.

Visarea cu ochii deschiși poate inspira fericirea dacă abordezi în mod intenționat subiecte cum ar fi amintiri plăcute despre cei dragi sau scene care reamintesc momente de triumf obținute în ciuda unor șanse mici.

Într-un studiu recent publicat în revista Emotion (una dintre revistele de psihologie publicate de American Psychological Association), cercetătorii au testat cât de multă plăcere obțin oamenii din visarea cu ochii deschiși.

Participanții lăsați să se descurce singuri au fost mai predispuși să graviteze către subiecte îngrijorătoare sau neutre, cum ar fi munca sau școala, și au rămas cu sentimente negative sau neutre după sesiune.

Când li s-a sugerat un context care i-a ghidat să-și imagineze ceva pozitiv, cum ar fi fantezia de a avea superputeri sau amintirea primului lor sărut, au fost cu 50% mai predispuși să se simtă pozitiv după sesiune.

A nu se pierde însă din vedere faptul că unele studii sugerează că prea multe reverii pot fi dăunătoare pentru sănătatea mintală. Visarea prost adaptată, atunci când oamenii se refugiază în visare ca să scape de evenimente sau sentimente de suferință, poate fi un simptom al tulburării de stres post-traumatic sau al altor afecțiuni psihiatrice. Cu cât supraviețuitorii de traume se adâncesc mai mult în lumile visate în stare de veghe, cu atât starea lor poate deveni mai rea.

Dar să înveți cum să-ți controlezi corect imaginația merită bătaia de cap!

După părerea doamnei dr. Abigail Nathanson, psihoterapeut în New York, a visa cu ochii deschiși în condiții liniștite, în special evocând imagini din natură, poate fi o intervenție eficientă contra anxietății.

Dr. Nathanson îi determină adesea pe pacienții ei să folosească această tehnică prin implicarea în metafore și simbolism vizual. Dacă un pacient se simte blocat, ar putea crea mintal o scenă în care stă în spatele unui zid de cărămidă care reprezintă impasul.

Doamna doctor îl ajută să interpreteze simbolul și îl poate folosi și ca instrument. „Voi întreba: „Ce porți în fața zidului de cărămidă? Ce este sub picioarele tale? Ce este în jurul tău? Ce vezi? Ce miros simți?’”,  spune ea.

Atunci când apelăm în mod deliberat la visarea cu ochii deschiși, cu cât putem imagina că acționează mai multe simțuri, cu atât putem face să se simtă mai reală scena din mintea noastră.

După asemenea etape premergătoare dr. Nathanson îi îndeamnă pe pacienți să treacă la acțiune „implicându-se activ în metafora lor spontană”: să urce pe perete, să-l dărâme sau să facă orice se potrivește cu imaginația lor.

Deși depășirea unei traume din trecut nu este la fel de ușoară ca doborârea unui zid imaginar, această din urmă acțiune poate avea efecte reale, tangibile. În timp ce ne bucurăm de momentul succesului s-ar putea de fapt să ni se motiveze atingerea obiectivelor viitoare și astfel efectul vizualizării acțiunilor întreprinse pe parcurs poate fi puternică.

A vedea un asemenea “film” cu ochii minții poate mări șansele să realizăm acest lucru și în realitate și deoarece ne-am imaginat aceste scenarii înainte, ne vom putea păstra calmul atunci când ele se vor derula în viața reală.

Sportivi, cum ar fi jucătorii de rugby, jucătorii de golf și practicanții de arte marțiale, care în mod deliberat visează cu ochii deschiși la tehnicile lor, folosind imagini și narațiuni, au descoperit că asta le poate îmbunătăți performanța. De asemenea, studiile efectuate în rândul chirurgilor și muzicienilor au găsit rezultate similare.

Folosirea reveriei ca o formă de repetiție mintală poate face mai mult decât să îmbunătățească performanța la locul de muncă. Cercetările au arătat că scenele vizuale imaginate pot oferi o îmbunătățire a stării de spirit la persoanele care suferă de depresie majoră. Axarea pe scene cu sens personal, dar imaginare poate crește creativitatea și poate stimula inspirația.

Așadar departe de a fi o pierdere de vreme, a visa cu ochii deschiși ar putea fi unul dintre cele mai bune lucruri pe care le putem face când avem timp liber.

Chiar și cele mai scurte “vacanțe mintale” pot reinstala un sentiment de stare de bine și pot oferi câteva picături de fericire așa că uneori merită “să fii cu capul în nori”.

Don’t worry, be happy!

Surse:

1.www.nytimes.com/2021/04/10/at-home/daydreaming.html?utm_source=pocket&utm_medium=email&utm_campaign=pockethits

2.www.ncbi.nlm.nih.gov/pmc/articles/PMC3779797/

17 Apr

„Întotdeauna și inevitabil, toată lumea subestimează numărul de indivizi stupizi aflați în circulație”

Doar două lucruri sunt infinite: universul și prostia umană; iar de cea din urmă sunt foarte sigur.”

Albert Einstein

 

Titlul de mai sus reprezintă prima dintre “Legile fundamentale ale imbecilităţii umane” enunțate de Carlo M. Cipolla, profesor de istorie a economiei la University of California, Berkeley, în eseul cu acest titlu publicat în 1976.

Trebuie spus că despre prostia umană s-a scris încă din vremea Renașterii pentru că  satisfacţia descoperirii unei lumi, din care toţi suntem convinşi că nu facem parte, a atras cititorii secole de-a rândul.

La noi, de exemplu, Creangă a povestit relativ mult despre prostia omenească iar în literatura universală probabil că piesele de teatru ale lui Shakespeare sunt cele mai cunoscute.

Dar nimeni, înainte de Cipolla, nu a folosit o metodă științifică pentru a aborda tema prostiei umane. El a perceput prostia umană ca pe o forță care este cea mai mare amenințare existențială a umanității.

Imbecilii, a explicat Carlo M. Cipolla, se identifică prin mai multe trăsături comune: sunt de găsit din abundență, sunt iraționali și provoacă probleme altora, fără beneficii aparente pentru ei înșiși, reducând astfel starea de bine totală a societății.

Nu există mijloace de apărare împotriva imbecilității. Singurul mod în care o societate poate evita să fie strivită de povara imbecililor ei este ca munca realizată în condiții de non-stupiditate să compenseze pierderile cauzate de stupiditate.

Așa cum am arătat, Legea 1 a lui Cipolla este formulată astfel: Întotdeauna și inevitabil, toată lumea subestimează numărul de indivizi stupizi aflați în circulație.

Asta înseamnă, altfel spus, că indiferent de câți imbecili suspectăm că suntem înconjurați, în mod invariabil numărul respectiv este mai mic decât cel real. Explicația constă în faptul că suntem stăpâniți de presupuneri părtinitoare conform cărora vedem anumiți oameni ca fiind inteligenți pe baza unor factori superficiali precum slujba lor, nivelul lor de educație sau alte trăsături pe care le credem excluse din sfera prostiei. În realitate NU SUNT excluse și asta ne duce la:

Legea 2: Probabilitatea ca o anumită persoană să fie proastă este independentă de orice altă caracteristică a acelei persoane.

Cipolla susține că prostia este o variabilă care rămâne constantă în toate grupele de  populații. Fiecare categorie pe care o putem imagina – sex, rasă, naționalitate, nivel de educație, venit ș.a. – posedă un procent fix de oameni proști.

Există profesori stupizi în facultăți. Există oameni stupizi la Davos și în Adunarea Generală a ONU. Există oameni proști în fiecare națiune de pe Pământ. Cât de numeroși sunt proștii dintre noi? Este imposibil de spus care este procentul lor. Dar oricum orice presupunere ar încălca aproape sigur prima lege.

Legea 3: O persoană proastă este o persoană care provoacă pierderi unei alte persoane sau unui grup de persoane în timp ce ea însăși nu obține niciun câștig ci poate chiar suferă pierderi.

Cipolla a numit această lege “Legea de aur a prostiei” și conform ei, o persoană stupidă este una care provoacă probleme altora fără niciun beneficiu clar pentru sine.

Această lege introduce și alte trei fenotipuri care, după părerea lui Cipolla, coexistă cu imbecilii. Primul fenotip ar fi acela al persoanei inteligente, ale cărei acțiuni o avantajează atât pe sine, cât și pe ceilalți.

Apoi, este răufăcătorul, care se avantajează pe sine pe seama altora. Și în al treilea rând există persoana neajutorată, ale cărei acțiuni îi îmbogățesc pe ceilalți pe cheltuiala sa.

Grupul celor care nu sunt proști constituie o mulțime imperfectă și inconsistentă. Uneori acționăm inteligent, uneori suntem răufăcători egoiști, alteori acționăm neputincioși și profită alții de noi și sunt și situații când suntem puțin din fiecare. În schimb, imbecilii constituie o mulțime care poate fi considerată un model de consecvență, acționând în orice moment cu o idioție neclintită.

Ce îi face pe oamenii proști atât de periculoși? Cipolla explică:

Oamenii în esență proști sunt periculoși și dăunători, deoarece oamenilor rezonabili le este greu să-și imagineze și să înțeleagă un comportament nerezonabil.

O persoană inteligentă poate înțelege logica unui răufăcător. Acțiunile acestuia urmează un model de raționalitate, este adevărat că mizerabilă, dar totuși raționalitate.

Răufăcătorul vrea un plus pentru el. Deoarece nu este suficient de inteligent pentru a concepe alte modalități de a obține plusul, el va produce plusul său, provocând un minus în contul nostru.

Toate acestea sunt rele, dar sunt raționale și chiar previzibile și drept urmare ne putem construi o apărare contra lor.

Cu o persoană stupidă, așa cum rezultă din această a III-a lege de bază, toate acestea sunt absolut imposibile. O creatură proastă te va hărțui fără niciun motiv, fără niciun avantaj, fără niciun plan sau schemă și în cele mai improbabile momente și locuri. Nu ai nicio modalitate rațională de a spune dacă, de ce, cum și când atacă creatura stupidă. Când ne confruntăm cu un individ prost, suntem complet la mila lui.

Toate acestea ne conduc la:

Legea 4: Oamenii care nu sunt proști subestimează întotdeauna puterea dăunătoare a indivizilor proști. Mai exact, persoanele non-stupide uită în mod constant că, în orice moment, în orice loc și în orice circumstanțe, a se ocupa și/sau a se asocia cu oameni stupizi se dovedește întotdeauna a fi o greșeală costisitoare.

Nu este deloc surprinzător faptul că oamenii neajutorați nu recunosc în mod normal cât de periculoși sunt oamenii proști. Eșecul lor este doar o altă expresie a neputinței lor.

Este însă cu adevărat uimitor că nici oamenii și răufăcătorii inteligenți nu reușesc adesea să recunoască puterea inerentă de a dăuna a prostiei.

Se poate observa că, deseori atunci când se confruntă cu indivizi stupizi, oamenii inteligenți dar și răufăcătorii fac greșeala de a se răsfăța cu sentimentele de autocomplacere și dispreț în loc să își construiască imediat apărarea.

În orice caz, dacă subestimăm proștii, riscul ne aparține. Acest lucru ne conduce la a cincea și ultima lege:

Legea 5: O persoană imbecilă este cel mai periculos tip de persoană.

Și corolarul ei:

O persoană proastă este mai periculoasă decât un răufăcător.

Rezultatul acțiunii unui răufăcător perfect este pur și simplu un transfer de avere și/sau bunăstare. După acțiunea unui răufăcător perfect, el are un plus în contul său, care este exact echivalent cu minusul pe care l-a cauzat altei persoane. Nu există un dezastru major pentru țară.

În schimb, când oamenii proști sunt “la serviciu”, povestea este complet diferită. Ei provoacă pierderi altor persoane, fără contrapartide de câștiguri în contul lor. Astfel societatea în ansamblu este sărăcită.

Reflectând asupra performanței societăților, ar fi o greșeală profundă să credem că numărul de oameni proști dintr-o societate în declin este mai mare decât într-o societate în curs de dezvoltare.

Conform celei de-a doua legi fundamentale, fracția de oameni proști este o constantă care nu este afectată de timp, spațiu, rasă, clasă sau orice altă variabilă socioculturală sau istorică. Ambele societăți sunt afectate de același procent de oameni proști.

Indiferent dacă se iau în considerare vremurile clasice, medievale, moderne sau contemporane, țara care se mișcă în sus are o fracțiune neobișnuit de mare de oameni inteligenți care reușesc să mențină fracțiunea de oameni proști la distanță și, în același timp, produc suficiente câștiguri pentru ei și pentru ceilalți membri ai comunității pentru a face din progres o certitudine.

Într-o țară care se mișcă în jos, fracțiunea de oameni proști este aceeași cu fracțiunea din țările care merg în sus dar în restul populației se remarcă printre cei de la putere “o proliferare alarmantă a răufăcătorilor  cu accente de prostie”, cum scria Cipolla, iar printre cei care nu sunt la putere o creștere la fel de alarmantă a numărului de indivizi neajutorați.

„O astfel de modificare în compoziția populației non-stupide întărește inevitabil puterea distructivă a fracțiunii stupide și face declinul o certitudine. Și țara se duce dracului”, conchidea el.

Sper, iubite cititorule, că deși “Prostia este eternă și invincibilă”, după cum spunea Alexandru Paleologu, nu ești înconjurat de ea, oriunde te-ai afla, iar comunitatea ta se mișcă în sus și ca urmare ai parte de multe picături de fericire.

 Don’t worry, be happy!

 

Surse:

1.getpocket.com/explore/item/the-five-universal-laws-of-human-stupidity

2.harmful.cat-v.org/people/basic-laws-of-human-stupidity/

10 Apr

Încercați să evitați, în discuțiile pe care le purtați, “narcisismul conversațional”!

„Narcisistul: Acum să vorbim puţin despre tine, mă iubeşti?”

Maria Luisa Spaziani

 

Oricui i s-a întâmplat, probabil, să ajungă în preajma cuiva care să fi suferit recent o pierdere grea. În asemenea situații foarte ușor se poate întâmpla să spui un lucru greșit persoanei care este îndurerată și vulnerabilă.

În orice caz ar trebui să evităm neapărat să spunem ceva de genul „Știu exact ce simți”. Este imposibil să știm ce simte o altă persoană. Pe de altă parte, încercarea noastră de a consola poate să producă mai mult rău pentru că ne poate face să începem să vorbim noi mai mult, explicând de ce știm exact ce simte interlocutorul.

Destul de frecvent la relatările celor din anturajul nostru răspundem cu povești din propriile noastre experiențe. Când propriul nostru copil povestește despre vreo ciocnire cu unul din colegii de școală, ne simțim parcă datori să istorisim ceva similar din copilăria noastră. Când un coleg este disponibilizat începem să îi povestim despre ce greu am găsit cu ani în urmă un loc de muncă după propria disponibilizare.

În toate aceste cazuri efectul împărtășirii propriilor experiențe nu este cel pe care intenționam să îl producem pentru că, toți acești oameni nu au nevoie de altceva decât să fie ascultați și să li se recunoască necazul prin care trec. În schimb, povestindu-le, îi obligăm să ne asculte pe noi.

Sociologul Charles Derber, profesor la Boston College descrie această tendință ca „narcisism conversațional” (un narcisist conversațional este persoana care are tendința de a prelua controlul conversațiilor într-un efort de a atrage atenția asupra sa).

El descrie două moduri de a răspunde în conversații: unul (să-i zicem „răspuns de schimbare”) înseamnă un răspuns care îndreaptă atenția asupra ta și celălalt mod (să-i zicem „răspuns de sprijin”) susține comentariul celeilalte persoane.

Exemplul 1:

Răspuns de schimbare:

Dana: Sunt atât de ocupată acum.

Radu: Și eu. Sunt total copleșit.

Răspuns de sprijin:

Dana: Sunt atât de ocupată acum.

Radu: De ce? Ce trebuie să faci?

Exemplul 2:

Răspuns de schimbare:

Viorica: Am nevoie de pantofi noi.

Angela: Și eu. Aceștia se destramă.

Răspuns de sprijin:

Viorica: Am nevoie de pantofi noi.

Angela: Da? Și, de care vrei să-ți cumperi?

„Răspunsurile de schimbare” constituie un semn distinctiv al narcisismului conversațional – ele tind să întoarcă focalizarea către tine.

Un „răspuns de sprijin” îl încurajează pe partenerul de conversație să-și continue povestea. Îi permite să știe că îl asculți și că ești interesat să auzi mai multe.

Putem să ne ascundem cu înțelepciune încercările de a schimba focalizarea – am putea începe o propoziție cu o remarcă de susținere și apoi să urmăm cu un comentariu despre noi înșine.

De exemplu, dacă un prieten ne spune că tocmai a primit o majorare de salariu, am putea răspunde spunând: „E minunat! Felicitări! O să-i cer și eu șefului meu o majorare. Sper să o obțin.”

Un astfel de răspuns ar putea fi bun atât timp cât permite ca focalizarea să se îndrepte din nou către cealaltă persoană. Cu toate acestea, echilibrul normal se pierde atunci când se produce în mod repetat atragerea atenției către unul și același interlocutor.

În timp ce reciprocitatea este o parte importantă a oricărei conversații serioase, adevărul este că deplasarea atenției asupra propriilor noastre experiențe este oarecum naturală.

Oamenii epocii moderne au tendința înnăscută să vorbească despre ei înșiși mai mult decât despre orice alt subiect. Studiul Human conversational behavior”, publicat în 1997,  a constatat că „majoritatea timpului de conversație socială este dedicat afirmațiilor despre propriile experiențe emoționale și/sau relațiilor vorbitorului sau ale unor terți care nu sunt prezenți”.

Insula, o zonă a creierului situată adânc în interiorul cortexului cerebral, preia informațiile pe care ni le spun oamenii și apoi încearcă să găsească o experiență relevantă în “băncile noastre de date” din memorie care să poată da context informațiilor. Altfel spus, creierul încearcă să dea sens celor ce auzim și vedem.

În mod inconștient, găsim experiențe similare și le adăugăm la ceea ce se întâmplă în acest moment, iar apoi întregul pachet de informații este trimis către regiunile limbice ale creierului. Acolo pot apărea însă unele probleme – în loc să ne ajute să înțelegem mai bine experiența altcuiva, propriile noastre experiențe ne pot distorsiona percepțiile despre ceea ce spune sau experimentează cealaltă persoană.

Un studiu de la Max Planck Institute for Human Cognitive and Brain Sciences sugerează că ego-urile noastre ne denaturează percepția privind empatia noastră.

Conform autoarei studiului, dr. Tania Singer, „Participanții care se simțeau bine ei înșiși au evaluat experiențele negative ale partenerilor lor ca fiind mai puțin severe decât erau de fapt. În schimb, cei care tocmai avuseseră o experiență neplăcută au evaluat mai puțin pozitiv experiența bună a partenerilor lor.”

Cu alte cuvinte, avem tendința de a ne folosi propriile sentimente pentru a determina ce simt alții. Cu cât ești mai “în elementul tău”, cu atât este mai dificil să empatizezi cu suferința altuia.

Dacă, pe de o parte, suntem conștienți de tendința noastră instinctuală de a împărtăși povești și de a vorbi despre noi înșine, în momente poate nepotrivite, ne vom strădui să ascultăm mai mult și să vorbim mai puțin iar, pe de altă parte, vom pune întrebări care să încurajeze persoana cu care vorbim să continue.

În acest context, Celeste Headlee, în conferința TED, care stă la baza prezentului articol, a povestit:

“Recent, am avut o lungă conversație cu o prietenă care trecea printr-un divorț. Am petrecut aproape 40 de minute la telefon și abia am scos un cuvânt. La sfârșitul convorbirii noastre, ea a spus: „Îți mulțumesc pentru sfaturi. M-ai ajutat cu adevărat să rezolv unele lucruri”. Adevărul este că nu oferisem niciun sfat. În majoritate cele spuse de mine au fost versiuni ale lui „Asta sună greu – sau –  Îmi pare rău că ți se întâmplă asta.” Nu avea nevoie de sfaturi sau povești de la mine. Trebuia doar să fie ascultată.”

În acest context, ca întotdeauna, și atunci când ne lansăm într-o conversație, conduita echilibrată și în niciun caz manifestarea unui narcisism conversațional este calea către picături de fericire!

Don’t worry, be happy! 

Surse:

1.ideas.ted.com/why-we-should-all-stop-saying-i-know-exactly-how-you-feel/

2.ro.speaknspellmusic.com/conversational-narcissism

3.link.springer.com/article/10.1007/BF02912493

4.www.mpg.de/research/supramarginal-gyrus-empathy

03 Apr

Știți că superstițiile simple pot îmbunătăți performanțele motorii și cognitive?

„Superstiţia este prostească, copilărească, primitivă şi iraţională, dar ce te costă să baţi în lemn?”

Judith Viorst

 

Sunteți superstițios/superstițioasă? Majoritatea oamenilor ar răspunde la această întrebare cu NU dar, de fapt, mulți dintre noi ne trăim viața manifestându-ne uneori altfel.

De exemplu, în SUA, vineri 13 se crede că este atât de ghinionistă încât numărul celor care aleg să folosească avioanele în această zi, este cu aproximativ 10000 de oameni mai mic comparativ cu alte zile.

Efectele credinței că numărul 13 este nepotrivit nu se limitează doar la călătorii. Unele lifturi din SUA nu au inclus numărul 13 în numerotarea etajelor trecând de la etajul 12 la etajul 14. În mod similar, în Japonia și China, oamenii au fixații superstițioase cu privire la numărul 4, astfel încât uneori în clădirile cu etaj se renunță la folosirea acestui număr în numerotarea etajelor.

În aceeași ordine de idei, sunt cunoscute ritualurile și credințele superstițioase ale unor sportivi celebri. De exemplu, vestitul jucător de baschet Michael Jordan a purtat aceeași lenjerie intimă albastră norocoasă în timpul fiecărui joc profesionist din viața sa. Tiger Woods, unul dintre cei mai buni jucători de golf din toate timpurile și unul dintre sportivii cu cel mai mare venit provenit din sport, poartă întotdeauna o cămașă roșie duminica la turnee. Și despre binecunoscuta jucătoare de tenis, Serena Williams se știe că poartă în mod repetat aceleași șosete în timpul unui turneu de tenis câștigător.

Ne așteptam ca în lumea oamenilor de știință superstițiile să nu aibă loc, dar în mod curios chiar și despre unii dintre ei se știe că sunt tributari unor credințe în superstiții. Cele mai de notorietate sunt ritualurile unor astronauți.

Poate părea incredibil că în lumea zborurilor spațiale există un întreg folclor al superstițiilor și tradițiilor care sunt urmate de fiecare membru al echipajelor ca și cum ar fi un ritual sacru. Este vorba de invocarea spiritelor morților, jocuri de cărți norocoase, talismane, cuvinte rituale care trebuie rostite în anumite momente ș.a.

Dar poate că toate acestea au o explicație. Să luăm în considerare riscul la care se expun acești oameni: din cele 483 de persoane care au fost lansate în spațiu începând cu martie 2008 până în ianuarie 2017, 18 au murit în timpul misiunii. Acest număr este echivalent cu o rată a mortalității de 3,74% ceea ce face ca astronautica să fie una dintre cele mai periculoase profesii pe care ar putea să le urmeze cineva.

Comparativ, rata mortalității în rândul armatei SUA din Irak, în perioada 2003-2006, a fost de 0,39% iar în Vietnam în intervalul 1966–1972 a fost de  2,18%  ceea ce înseamnă că riscurile sunt mult mai mari pentru astronauți decât pentru militarii combatanți.

Având în vedere acest pericol, pare normal ca și astronauții să se supună impulsului natural al omului de a controla temerile de moarte și de rănire recurgând la superstiție.

Un alt motiv pentru acumularea de folclor și tradiție în lumea astronauticii este spiritul apartenenței la un grup de elită care caută să se identifice cu mândria pe care oricine ar simți-o că aparține unui astfel de grup. Munca în echipă, obiectivele comune și încrederea reciprocă sunt promovate prin participarea împreună la ritualuri care îi marchează pe toți membrii ca fiind speciali, ca fiind în afara restului umanității și ca fiind unici.

Dintre cele trei corpuri de astronauți, rus, american și cel mai recent, chinez, care au crescut de când primele rachete au intrat în spațiu, acum o jumătate de secol, se pare că rușii au numărul cel mai mare de tradiții și superstiții.

De exemplu, echipajele de zbor Soiuz participă la o serie de ceremonii înainte de a părăsi complexul de instruire Star City din afara Moscovei. Lasă garoafe roșii la Zidul Memorial, care îl comemorează pe primul cosmonaut al lumii, Iuri Gagarin (care a murit într-un accident de antrenament) și pe cei patru cosmonauți care au murit în cursul misiunilor spațiale (Komarov, Dobrovolski, Patsaiev și Volkov). Apoi vizitează biroul lui Iuri Gagarin, care este păstrat ca un altar, neatins de la moartea sa și semnează în cartea de oaspeți. Se spune de asemenea că în timpul acestei vizite îi cer fantomei lui Gagarin permisiunea de a zbura.

În cazul corpului de astronauți al NASA, aparent tradițiile și superstițiile sunt mai raționale. De exemplu, micul dejun din ziua lansării trebuie să fie ouă și friptură, o masă bogată în proteine din motive igienico-medicale dar și ca un tribut adus lui Alan Shephard, primul astronaut american  care a luat în acest fel micul dejun, în 1961, înainte de zbor.

Nu numai astronauții au superstiții. De exemplu, inginerul Gene Kranz, legendarul controlor al misiunilor programelor Gemini și Apollo, inclusiv al primei misiuni lunare Apollo 11, purta o vestă nouă pentru fiecare misiune.

Ne punem întrebarea, de ce credem că unele lucruri ne aduc noroc și alte lucruri ne aduc ghinion? Am putea găsi o explicație în faptul că oamenii sunt creaturi care caută șabloane. Avem o zi uimitoare în care se întâmplă lucruri bune și observăm că purtam cămașa noastră preferată; drept urmare aceasta devine cămașa noastră norocoasă. Dimpotrivă, dacă avem un accident de mașină vineri, 13, ne-am putea gândi că ghinionul nostru se datorează zilei.

De multe ori superstițiile prind rădăcini, deoarece oamenii interpretează în mod greșit lucrurile considerând coincidențele drept șabloane semnificative.

Superstițiile de obicei sunt văzute drept creații intrinseci ale minților iraționale. Cu toate acestea, mulți oameni în rutina lor zilnică pentru a câștiga noroc se bazează pe gânduri și practici superstițioase. Până în prezent, se știe puțin despre consecințele și beneficiile potențiale ale unor astfel de practici.

În 2010, Lysann Damisch de la Universitatea din Köln și colaboratorii săi au realizat o cercetare pentru a stabili dacă există beneficii potențiale ale superstițiilor și pentru a identifica mecanismele psihologice care stau la baza lor.

Cercetarea lor a demonstrat că superstițiile atât de iraționale s-ar putea să nu fie un lucru chiar atât de rău și că există unele beneficii de performanță ale lor.

Dintr-o primă serie de experimente a reieșit că activarea superstițiilor legate de noroc printr-o vorbă, de exemplu „baftă”, o acțiune simplă, cum ar fi de exemplu ținerea încrucișată a două degete sau un talisman norocos îmbunătățește performanțele ulterioare la golf, în dexteritatea motorie și ale memoriei și în rezolvarea unor anagrame.

Activarea unui asemenea gen de superstiții sporește încrederea participanților în stăpânirea sarcinilor viitoare și în consecință se îmbunătățește performanța.

Într-o altă serie de experimente de psihologie, participanților li s-au testat abilitățile la golf. Jumătate dintre ei au fost selectați aleatoriu și li s-a spus că mingile lor sunt cu noroc. Participanților din cealaltă jumătate li s-a spus că primesc mingi normale. Cei care au primit mingile „norocoase” au obținut cu 35% rezultate mai bune decât cei cărora li s-au dat mingi „normale”.

Bineînțeles că toate mingile au fost identice, dar cercetătorii cred că ideea că  folosesc mingi „norocoase” i-a făcut pe oameni să se simtă mai încrezători, ceea ce a dus la o performanță mai bună. Superstițiile par prostești, dar uneori rezolvă problemele.

Pentru a vedea de ce aceste superstiții au îmbunătățit performanța, cercetătorii au măsurat autoeficacitatea persoanelor participante la cercetare (aproximativ echivalentă cu încrederea în sine) și modul lor de stabilirea a obiectivelor.

A rezultat că,

„Nivelurile crescute de autoeficacitate care rezultă din activarea unei superstiții duc la autostabilirea unor obiective mai înalte și la o perseverență mai mare în realizarea sarcinilor.”

Cu alte cuvinte, talismanele par să ofere oamenilor încrederea în a ținti mai sus și în a continua să încerce. Convingerea, oricât de slabă ar fi ea, că există o anumită superstiție care ar putea fi de ajutor poate contribui la eliberarea tensiunii nervoase.

Acest lucru se poate datora faptului că superstițiile ne dau iluzia că deținem controlul în această lume, aleatorie și înfricoșătoare, în care trăim. Poate de aceea comportamentele superstițioase sunt atât de frecvente și culmea: uneori pot funcționa.

Sper iubite cititorule că nu ești dominat de superstiții dar dacă este câte una în care mai crezi, “nu e un capăt de țară” și nu te privează de picăturile de fericire pe care le meriți din plin!

Don’t worry, be happy!

Surse:

1. deepenglish.com/
2.www.thespacereview.com/article/1137/1
3.www.spring.org.uk/2010/06/how-superstitions-improve-performance.php
4.www.wsj.com/articles/SB10001424052702303559504579197920998454920

27 Mar

Derutanta psihologie a „revenirii la normal”

„Orice revenire e, probabil, o iluzie, chiar dacă o dorim cu tot dinadinsul. Nu mergem decât înainte.”

Octavian Paler

 

De un an de zile trăim cu spaima constantă pentru propria noastră sănătate și a celor dragi din cauza pandemiei de Covid-19.

Ne temem pentru locurile noastre de muncă și că “plasele de siguranță” întinse de guvernanți nu ne vor prinde dacă ne prăbușim.

Ca întotdeauna în caz de catastrofă, se accentuează suferințele celor mai săraci.

Pentru lucrătorii esențiali, prezentarea la muncă a fost o chestiune de viață și de moarte, un stres rezervat de obicei soldaților.

Cam asta a însemnat anul care a trecut.

Cu toate asigurările oficiale, privind “revenirea la normal”, generate de vaccinurile puse în circulație, acest deziderat pare să devină un “miraj”. Faptul că ne vaccinăm nu e ca și cum stresul nostru se va topi magic prin acționarea unui comutator.

Neurobiologic lucrurile nu funcționează așa. „Experiența excitării sporite, a dificultăților de a dormi, a iritabilității, a dorinței de a bea și de a fuma pentru a face față – toate aceste manifestări de stres pot dura ceva timp pentru a se potoli, deoarece sistemul nostru nervos a fost dializat cronic de un an încoace”, spune dr. Adrienne Heinz, psiholog cercetător la Stanford University School of Medicine. „Doar pentru că un război s-a încheiat, nu înseamnă că ceea ce s-a întâmplat în timpul războiului nu mai este activ, că nu te bântuie în vreun fel. E o vindecare care va trebui să aibă loc.”

Principala presiune psihologică a zilelor pe care le-am trăit și le trăim este incertitudinea. Dacă pe strămoșii noștri îndepărtați certitudinea i-a ajutat să găsească hrană – și să evite să devină hrană, iar pentru strămoșii noștri mai apropiați certitudinea a fost invenția agriculturii și irigațiilor care le-a permis să acumuleze surplusuri de hrană și apă, pentru noi, cei de azi, certitudinea înseamnă o rutină rigidă: soț/soție, copii, ipotecă, navetă, muncă și alte asemenea.

Pandemia de Covid-19 înseamnă incertitudine la cote maxime. Niciunul dintre noi nu a trăit anterior o astfel de pandemie, așa că nu aveam cunoștințe prealabile despre cum să-i facem față. La început nu știam pentru cine prezintă cel mai mare risc, nici ce situații ar trebui să evităm, nici măcar cum este cel mai probabil să se răspândească virusul.

Nu știam dacă trebuie să purtăm măști tot timpul și dacă ne putem trimite copiii în siguranță la școală. A produs confuzie și numărul mare de tratamente candidate pentru Covid-19, care au fost publicate pe Internet ca soluții rapide, dar nu au rezistat testelor clinice.

Chiar și atunci când oamenii de știință au caracterizat mai bine virusul, nenorocitul a rămas invizibil astfel încât persoana obișnuită nu știe de unde poate să apară.

Apoi au apărut vaccinurile și a trebuit să așteptăm ca autoritățile în materie să ne spună ce este sigur pentru persoanele vaccinate. Se spune că totuși trebuie să se poarte măști în public și în niciun caz fără adunări mari.

Majoritatea dintre noi încă nu știm când vom primi propria noastră doză de vaccin iar la nivel de populație, nu este clar când vom ajunge la “imunitatea turmei”, aducând astfel în cele din urmă pandemia sub control.

Creierul uman încearcă să rezolve incertitudinea, de care vorbeam, folosind rutina – așa că poate, pentru a o evita, căutăm un nou hobby, stabilim un nou program de exerciții fizice sau aranjăm o reuniune săptămânală cu familia sau cu prietenii.

Dar diversele traume au continuat și continuă să vină. Psihologii spun că, dacă pandemia a făcut ceva temeinic, acesta a fost agravarea problemelor preexistente.

Persoanele singure au devenit și mai izolate, cei deprimați au devenit mai deprimați, căsniciile dificile au devenit și mai dificile. Problemele legate de bani, alimentație și abuzul de substanțe interzise au devenit și mai problematice și lucrurile nu se vor atenua nici în viitorul apropiat din cauza precauțiilor pandemice.

Cei care încă nu au primit vaccinul se află încă în modul de supraviețuire, la propriu și la figurat: stau „pitulați” pentru a evita virusul și a face față stresului. Și, să nu ne facm iluzii, acel stres va persista neurochimic în creierul nostru chiar și după vaccinare.

„Dacă vă gândiți la consecințele acestor probleme asupra sănătății mintale, cred că va fi urât mult timp și din diferite motive”, spune psihologul Amy Canevello de la University of North Carolina at Charlotte. „Pentru că exacerbează orice fisuri care existau.”

Dar tot va veni, la un moment dat, și vremea când vom putea privi în urmă și vom face un bilanț. Asta poate că va fi atunci când vor fi vaccinați suficienți oameni, când copiii se vor întoarce la școală, fără întreruperi, vacanțe prelungite și online exagerat sau când vom putea face din nou o călătorie în străinătate.

„Odată ce oamenii vor ieși din modul de supraviețuire și vor fi satisfăcute nevoile lor de bază, va exista o reîmprospătare și o reorganizare a modului în care trăim și cu cine trăim, pe cine iubim și cum iubim”, spune Heinz. „Va fi o estimare. Odată ce veți putea avea grijă financiar de ce aveți nevoie, copiii voștri vor avea școala la care să urmeze și veți avea “lățimea de bandă” cognitivă pentru a procesa ceea ce s-a întâmplat, va ieși la iveală ceea ce este mai bine pentru dumneavoastră ca să mergeți mai departe.”

Heinz și alți psihologi consideră că “încheierea conturilor” în cadrul cuplurilor care au trecut împreună prin această perioadă stresantă poate fi deosebit de acută. De exemplu, potrivit unui raport din decembrie 2020 publicat în The New England Journal of Medicine, apelurile către liniile de asistență pentru violența domestică au scăzut în ultimul an dar autorii raportului cred că este așa nu pentru că violența domestică ar fi scăzut, ci pentru că oamenii cred că în timpul lockdown-ului nu se pot conecta în siguranță.

Știm din multe cercetări că atunci când cuplurile se confruntă cu mult stres extern – și cea mai mare parte se referă la lucruri precum dificultăți financiare sau pierderea locului de muncă – partenerii sunt mai susceptibili să înceapă să fie ostili unul cu celălalt, fiind critici reciproc, învinuindu-se reciproc, spune psihologul Paula Pietromonaco de la University of Massachusetts, Amherst.

Dar, relațiile intime sunt complicate. Deși s-ar putea presupune că numărul divorțurilor va crește pe măsură ce pandemia va scădea, acest lucru s-ar putea însă să nu se întâmple.

Faptul că un dușman mortal, virusul invizibil dar omniprezent, ar putea fi oriunde, gata să lovească, ne umple creierul cu spaimă și incertitudine.

După acel groaznic 11 septembrie 2001, psihologii americani au observat că divorțurile au scăzut timp de un an. După părerea doamnei psiholog Pietromonaco, asta s-a întâmplat pentru că soții au căutat mângâiere unul la celălalt. Pandemia de Covid-19 poate avea un efect similar. „Există o amenințare la propria-ți viață, nu?” spune Pietromonaco. „Dacă ai această boală, există posibilitatea să mori. Și cred că genul ăsta de lucruri tinde să-i apropie pe oameni”.

În unele cazuri, este posibil ca pandemia să salveze relația. Dacă un cuplu a avut norocul să treacă peste pandemie lucrând de acasă, poate relația de cuplu se îmbunătățește pentru că partenerii petrec mai mult timp împreună în moduri care pot consolida relația.

Convalescența noastră socială, după pandemie, poate depinde și de vârstă. Copiii și adolescenții sunt, în general, mai sociabili decât adulții, iar izolarea din timpul pandemiei ar fi putut fi deosebit de grea pentru ei. Pe de altă parte, asta poate însemna, de asemenea, că ei sunt pregătiți pentru o recuperare mai rapidă. În schimb, mulți părinți sunt epuizați, după ce au petrecut un an încercând să țină împreună familiile lor. Socializarea nu poate fi chiar o prioritate pentru ei în acest moment.

În același timp, rețelele sociale se pot schimba în moduri interesante. Nu am reușit să ne vedem prietenii apropiați la fel de des, dar poate că am ajuns să ne cunoaștem mai bine vecinii. Poate că astfel s-au pus bazele unor noi prietenii sau poate că acest tip de rețele sociale se va dizolva odată ce totul se va termina.

Persoanele în vârstă au fost cele mai vulnerabile atât la virusul Covid-19 în sine, cât și la izolarea pe care a provocat-o. Este posibil ca ele să fi fost izolate fizic în timpul pandemiei mai mult ca oricând, dar s-a consolidat oportunitatea de a se conecta digital la familie și la serviciile medicale, inclusiv la cele de sănătate mintală. Digitalizarea a dat telesănătății un impuls semnificativ.

S-ar putea spune că, oricât este pandemia de catastrofală psihologic, medical și economic, poate în urma ei va apărea și ceva bun. „Pandemia a fost spiritual și emoțional ca un accident auto”, spune Heinz. „Suntem descarcerați și avem această nouă oportunitate de a trăi”.

Sper, iubite cititorule, că “revenirea la normal” să fie atât de normală pentru tine încât să-ți aducă numai picături de fericire!

Don’t worry, be happy!

 

Sursa:

www.wired.com/story/the-perplexing-psychology-of-returning-to-normal/?utm_source=pocket&utm_medium=email&utm_campaign=pockethits

20 Mar

Părinții nu ar trebui “să-și pună cenușă în cap” pentru nereușita copiilor!

„Mi-am dat seama că cel mai bun mod de a oferi sfaturi copiilor mei este să aflu ce își doresc, ca apoi să-i sfătuiesc să facă acel lucru.”

Harry S. Truman

 

Părinții, fie că sunt tineri sau bătrâni, bogați sau săraci, căsătoriți sau divorțați, își doresc ceea ce este mai bun pentru copiii lor.

Pe de altă parte, rafturile cu cărți de parenting promit să le arate oamenilor cum să abordeze deciziile dificile cu care se confruntă părinții în fiecare zi și cum să obțină în viitor cele mai bune rezultate .

Indiferent dacă este vorba despre parentingul specific “părinților tigru” sau cel specific părinților care optează pentru un parenting mai liber aceste cărți împărtășesc un mesaj consecvent: dacă copilul dumneavoastră nu reușește, faceți ceva greșit!

După cum se dovedește, știința susține un mesaj total diferit: încercarea de a prezice modul în care va avea succes în viață un copil pe baza alegerilor făcute de părinții lor este ca și cum ai încerca să prezici un uragan pornind de la bătaia din aripi a unui fluture.

Este vorba de proverbialul fluture care bate din aripi în China, perturbând atmosfera suficient de mult pentru a schimba curenții de aer stârnind un vânt care șase săptămâni mai târziu să ajungă să alimenteze un uragan în Caraibe?

Urmând această comparație, orice părinte poate fi asemuit cu fluturele care bate din aripi iar copilul său este uraganul, o forță uluitoare a naturii.

Părintele poate modela persoana care va deveni copilul său – la fel cum fluturele modelează uraganul – în moduri complexe, aparent imprevizibile, dar puternice. Uraganul nu ar exista fără fluture.

S-ar putea să vă întrebați: „Ce se poate spune despre părinții de succes care au copii de succes? Sau despre părinții care se chinuie și care au copii care se chinuie?”

Toate acestea s-ar părea că indică puterea părinților, dar în realitate copiii sunt formați de multe forțe care intervin în creșterea lor și care sunt adesea întrețesute – este vorba de forțe precum genele, colegii și cultura. Acest lucru face dificil să ne dăm seama care dintre ele influențează mai mult devenirea copiilor.

Au fost studiate milioane de copii pentru a se pune în evidență factorii care intervin în creșterea și formarea lor. Studiile au urmărit gemeni identici, gemeni fraternali și frați simpli care cresc împreună sau sunt adoptați și crescuți împreună.

Creșterea în aceeași casă nu îi face pe copii, în mod sensibil, mai asemănători în ceea ce privește reușita lor în viață, cât de fericiți sau de încrezători în ei înșiși sunt și așa mai departe. Cu alte cuvinte, chiar dacă de exemplu doi frați ar fi despărțiți la naștere și ar crește în două familii diferite nu ar face ca ei să devină mai asemănători sau mai diferiți decât dacă ar crește împreună sub același acoperiș.

Pe de o parte, aceste descoperiri par de necrezut. Să avem aici în vedere toate aspectele în care părinții diferă de la casă la casă, cât de des își ceartă copiii și cât de mult îi tratează cu dragoste. Am putea crede că toate acestea ar conta suficient pentru ca copiii care cresc în aceeași casă să fie mai asemănători decât dacă ar fi crescuți în case separate, dar nu este așa.

În 2015, o metaanaliză – un studiu care analizează multe, multe studii – a găsit acest rezultat în mii de studii care au urmărit peste 14 milioane de perechi de gemeni în 39 de țări. Cercetătorii au ajuns la concluzia că genele influențează devenirea copiilor, dar ele nu explică totul. Mediul contează și el, dar nu este suficient ca să modeleze copiii care cresc în aceeași casă astfel încât ei să devină cât mai asemănători.

Unii dintre cei care au analizat aceste constatări au ajuns la concluzia că părinții nu contează, că ai fi devenit aceeași persoană care ești astăzi, indiferent de cine te-a crescut.

Pe de altă parte aceste descoperiri nu sunt atât de șocante dacă ne gândim la faptul că același părinte poate modela copii diferiți în moduri diferite. De exemplu, un copil ar putea considera că grija pe care i-o poartă mama este utilă, în timp ce sora lui consideră că este înăbușitoare. Un copil ar putea crede că părinților lui le pasă de el atunci când pun întrebări despre prietenii săi, dar fratele său crede că interesul respectiv este o nebunie. Un copil ar putea privi divorțul ca pe o tragedie, în timp ce sora lui îl vede ca pe o ușurare. Altfel spus, este vorba de același eveniment dar experiență diferită.

Dar faptul că un eveniment nu modelează oamenii în același mod nu înseamnă că nu a avut niciun efect. Parentingul cuiva ar putea să-i modeleze copiii – dar nu astfel încât să devină mai asemănători.

Parentingul l-ar putea conduce pe primul copil să devină mai serios iar pe al doilea să devină mai relaxat. Sau, s-ar putea să-l determine pe primul copil să-și dorească să fie ca părinții, iar pe cel de-al doilea copil să nu dorească acest lucru.

De fapt, batem din aripile noastre de fluturi către copiii uragan. Este normal că nu acesta este modul tipic în care ne gândim la parenting și este doar o simplă constatare.

Oamenii de știință înțeleg acum modul în care bebelușii se transformă dintr-un “boț de carne” aparent în ființe care merg, vorbesc, gândesc și sunt social independente. Ei înțeleg acest proces suficient de bine pentru a interveni pentru a testa nou-născuții privind existența vreunei afecțiuni genetice care a dus cândva la întârzierea mintală.

Oamenii de știință dezvoltă, de asemenea, o înțelegere tot mai sofisticată a modului în care părinții ar putea modela viitorul copiilor lor.

Dar la ce ne pot ajuta toate aceste descoperiri?

Mai întâi, trebuie să știm că părinții contează. Acest lucru ar putea părea evident, dar unii au susținut contrariul.

În al doilea rând, trebuie să știm că modul în care părinții contează este complex și dificil de prezis.

În orice caz un sfat util pentru oricine care a fost vreodată părinte: nu mai da vina pe tine însuți ca și cum ai controla calea copilului tău! Ai influență – dar nu ai control.

Un sfat util pentru oricine a fost vreodată copil (ha!…): Nu mai da vina pe părinții tăi sau, cel puțin, nu mai crede că trebuie să fii definit de ei!

Și nu mai da vina pe alți părinți! Un sondaj recent efectuat pe mii de părinți a arătat că 90% dintre mame și 85% dintre tați se simt judecați de alții, iar aproape jumătate dintre ei se simt judecați tot timpul sau aproape tot timpul de oameni pe care îi cunosc dar și persoane complet străine. Chiar și atunci când părinții fac tot ce le stă în putință, nu pot satisface pe toată lumea.

În al treilea rând, apreciază cât de puternice pot fi momentele tale cu copilul având în vedere ce înseamnă chiar acum aceste momente pentru tine și el și nu din cauza a ceea ce înseamnă ele pentru copilul tău pe termen lung, lucru pe care nu îl poți cunoaște.

Andrew Solomon, scriitor specializat în politică, cultură și psihologie menționează că „chiar dacă mulți dintre noi suntem mândri de cât de diferiți suntem de părinții noștri, suntem triști la nesfârșit pentru cât de diferiți sunt copiii noștri de noi”.

Poate că am fi mai puțin triști dacă am putea renunța la ideea că viitorul copiilor noștri este sub controlul nostru.

Dacă am accepta complexitatea dezvoltării copiilor noștri, am putea transforma modul în care abordăm deciziile parentale, cu care ne confruntăm în fiecare zi, și ne-ar permite să realizăm cât de mult mai mult înseamnă să ai un copil decât să încercăm să modelăm un rezultat specific al parentingului nostru. Am învăța astfel să apreciem fiecare moment petrecut cu copilul nostru și calea unică pe care el o parcurge.

Știința despre părinți și copii – despre fluturi și uraganele produse – îi poate aduce pe oameni să se concentreze asupra a ceea ce este cel mai important și semnificativ în viață. Acest lucru poate face experiența de a fi părinte și experiența de a fi copil mai realistă și mai satisfăcătoare devenind sursa multor picături de fericire.

Don’t worry, be happy!

Sursa:

ideas.ted.com/why-parents-should-stop-blaming-themselves-for-how-their-kids-turn-out/

13 Mar

Oare creștem copii care doresc să se facă folositori și cooperanți?

„Există întotdeauna în copilăria noastră un moment când uşa se deschide şi lasă să intre viitorul!”

Deepak Chopra

 

De câteva decenii, oamenii de știință au documentat un fenomen surprinzător: în multe culturi din întreaga lume părinții nu se străduiesc să crească copii dispuși să fie folositori deși copiii înșiși se manifestă așa.

Începând chiar de la vârsta de 2 ani și până la maturitate mulți dintre ei se scoală dimineața gata să pregătească micul dejun sau să spele vase, își pregătesc bicicletele pentru a merge cu tatăl lor la cumpărături; dacă cineva le dă o brioșă, o împart cu un frate mai mic înainte de a mușca din ea.

Conform cercetătorilor, astfel de copii se pot găsi într-o gamă largă de culturi: de la vânătorii-culegători din Arctica la fermierii din Anzi și de la păstorii din Kenya până la pescarii din Filipine.

Rămânând la rolul părinților privind strădania de a crește copii dispuși să fie folositori și cooperanți există două probleme cheie pe care ei, părinții, indiferent în ce parte a lumii s-ar afla, trebuie să le soluționeze.

Prima problemă ar fi momentul din care ar trebui să înceapă să-și stimuleze copiii să se manifeste în acest fel.

De exemplu, dacă spuneți că la micul dejun veți mânca ouă și auzind asta copilul dumneavoastră de 4 ani, urcă pe un scaun și vă ia din mâini furculița cu care „bateți ouăle”, cum interpretați manifestarea lui și cum reacționați?

Modul în care răspundeți unui copil foarte mic care arată interes pentru a ajuta este esențial pentru modul în care va reacționa în anii care urmează și dacă el va deveni sau nu un copil de 12 ani care dorește să ajute în casă.

Conform mai multor studii, multe mame nu lasă copiii mici să ajute în casă. Ele spun că „știu că nu va face o treabă ca lumea și va crea mai multă muncă pentru mine.” Cu alte cuvinte, părinții respectivi exclud copiii de la ajutor pe motivul că nu sunt încă competenți.

Lucia Alcala, profesor la departamentul de psihologie al California State University Fullerton și alți psihologi sunt de părere că evitarea – sau excluderea copiilor de la ajutor – poate avea consecințe negative. De-a lungul timpului, poate eroda motivația copilului de a ajuta și chiar să îi stingă dorința de a coopera.

Același efect se produce și când este vorba de o pereche de frați și fratele mai mare ignoră complet inițiativele fratelui mai mic. Când sunt excluși, ignorați sau chiar dați la o parte copiii mai mici se descurajează în intențiile lor de a ajuta. Pe de altă parte, când frații mai mari îi includ pe frații mai mici – fie folosindu-le ideile sau pur și simplu recunoscându-le – aceștia din urmă devin mai implicați în rezolvarea unor sarcini și devin cooperanți.

Doamna Alcala și alți psihologi cred că un fenomen similar se întâmplă atunci când copiii mici încearcă să-și ajute părinții. Ei încep cu o mare dorință de a lucra împreună cu familia lor – de a coopera și de a lucra în echipă.

Dacă părinții rezolvă sarcinile în mod intenționat în absența copilului, trimițându-l la joacă sau să se uite la televizor, copiii mici își pierd interesul în a-și ajuta părinții. În același timp, copiii pierd oportunitățile de a învăța cum să colaboreze și să lucreze împreună cu membrii familiei.

Dr. David Lancy de la University of Pittsburgh, specialist în antropologia copilăriei, a documentat timp de decenii faptul că părinții cresc copii care doresc să se facă folositori și sunt cooperanți în culturile în care copiii mici sunt primiți să participe la treburile familiale și la muncă – chiar dacă vor face mizerie sau vor încetini munca.

Cu alte cuvinte, dacă copilul tău de 4 ani îți ia furculița din mână în timp ce bați ouăle pentru micul dejun, ai putea interpreta acel gest ca fiind exprimarea dorinței copilului să te ajute. Copilul pur și simplu nu știe un alt mod mai bun de a face cunoscut acest lucru.

A doua problemă cheie pentru părinți o reprezintă faptul că anumite sarcini s-ar putea să nu fie potrivite pentru copilul dornic să ajute, fie că încă nu poate avea îndemânarea corespunzătoare fie că sarcinile în cauză pot fi periculoase pentru el. Cum procedează părintele într-o asemenea situație?

În loc să aștepte ca un copil să-și aleagă propria metodă de a ajuta, metodă care s-ar putea să nu fie adecvată cu nivelul de îndemânare al copilului, în multe culturi părinții solicită în mod proactiv ajutorul acestuia cu regularitate.

Poate fi vorba de solicitarea de ajutor din partea părinților la curățenie, gătit, grădinărit sau supravegherea unui alt copil. David Lancy numește acest demers „curriculum-ul treburilor casnice”, deoarece copiii învață cum se rezolvă o serie de treburi importante prin casă.

Aceste cereri de ajutor din partea părinților sunt puțin diferite de ceea ce s-ar putea crede. Nu sunt de genul “Dana, du-te și curăță sufrageria!” sau „Dana, du-te și încarcă mașina de spălat vase” sau chiar „Dana, du-te să-ți faci patul”.

Solicitările de ajutor sunt mici sarcini secundare în cadrul unor activități care se află în execuție. Ele sunt concepute pentru a-i învăța pe copii să acționeze atunci când alții din familie au nevoie de ajutor.

De exemplu,

ești în plină activitate de gătit, iar lingura nu este la îndemână, așa că îi ceri copilului aflat în apropiere să-ți dea o lingură

sau

spuneți că scoateți gunoiul și că aveți mâinile pline și îi cereți copilului să țină ușa din față pentru dumneavoastră

sau

cina este aproape gata, așa că îi dați copilului câteva farfurii să le pună pe masă.

Toate acestea sunt sarcini rapide cărora în mod cert copiii le pot face față. Ele sunt sarcini reale, sunt cu adevărat utile și aduc o contribuție reală la educația copilului.

Dr. Sheina Lew-Levy, cercetător la Simon Fraser University, Canada a documentat această practică la un grup de culegători din Republica Congo.

A urmărit copii, cu vârste cuprinse între 3 și 17 ani, timp de patru ore în fiecare zi și a numărat și notat câte cereri de ajutor au adresat părinții copiilor lor în fiecare oră. Este vorba de cereri de genul „ține ceașca” sau „adu-mi maceta ”, spune Lew-Levy. „Părinții implică copiii, pas cu pas, de la cea mai mică sarcină până la cea mai mare.” În medie, conform notațiilor cercetătoarei, părinții au adresat aproximativ trei cereri pe oră fiecărui copil.

În mod surprinzător, copiii mai mici, cu vârste cuprinse între 3 și 4 ani, au primit cele mai multe cereri de ajutor, în timp ce cei mai mari, adolescenții, au primit cele mai puține.

Cererile de ajutor pentru lucruri mici și ușoare folosite cât mai devreme (e vorba de vârsta copiilor), i-au învățat pe copii să fie de ajutor și să coopereze.

„Copiii încep să prevadă ceea ce este necesar de făcut și părinții nu mai trebuie să le spună ce trebuie să facă”, spune Lew-Levy. Pe măsură ce copiii cresc și devin mai competenți, li se oferă sarcini secundare mai complexe ba chiar și sarcini complete.

Din păcate nu am găsit informații documentate despre preocupările părinților din alte culturi (de exemplu din cele europene) pentru educarea copiilor în spiritul solicitudinii față de semeni.

Nutresc speranța că asta nu înseamnă că ele nu există și sper că tu, iubite cititorule, ai avut parte de multe picături de fericire văzând cum copiii sau nepoții tăi au devenit, parafrazându-l pe Jean Jacques Rousseau, o “răsplată pentru voi”. Ilustrul gânditor iluminist spunea: Copilul ajunge pentru părinții săi, după educația pe care o capătă, răsplată sau pedeapsă.”

Don’t worry, be happy!

Sursa:

www.npr.org/sections/goatsandsoda/2021/03/05/974069925/are-we-raising-unhelpful-bossy-kids-heres-the-fix?utm_source=pocket&utm_medium=email&utm_campaign=pockethits