24 Apr

Uneori merită “să fii cu capul în nori”

Ce bine totuşi că putem visa şi ziua, şi noaptea. Ziua visăm cu mintea, noaptea visăm cu sufletul. Câteodată, inima încurcă visele cu visurile, dar asta… e altă poveste.”

Doina Postolachi

 

Potrivit unui studiu de la Harvard University, care a monitorizat cu o aplicație specială participanții, adulții își petrec până la 47% din viața în stare de veghe lăsându-și mințile să “hoinărească”.

Există o altă categorie de studii care arată că procentul poate varia în mod dramatic, în funcție de diferiți factori.

În orice caz, niciunul din studii “nu a văzut” visarea cu ochii deschiși(reveria) într-o lumină pozitivă. Timp de zeci de ani, psihologii au echivalat visarea cu ochii deschiși cu un eșec al controlului cognitiv, concentrându-se asupra modului în care ea împiedică manifestarea unor abilități precum procesarea sarcinilor, înțelegerea textelor citite și memorarea.

Primul care a emis ipoteza că acest fel de manifestare (reveria) poate avea un efect pozitiv a fost Jerome Singer, profesor la Pennsylvania State University  și “tatăl cercetărilor privind visarea cu ochii deschiși”. El și-a pus întrebarea: „Dacă nu ar fi așa, de ce mintea noastră ar fi atât de predispusă să hoinărească?”

Spre deosebire de psihologii care au considerat visarea cu ochii deschiși ca fiind total inutilă, dr. Singer a fost de părere că unele forme de a visa cu ochii deschiși sunt avantajoase.

Deși “rătăcirea minții” era termenul cel mai frecvent utilizat de cercetătorii cognitivi, termenul preferat de Singer a fost „visarea cu ochii deschiși”.

Deși majoritatea psihologilor americani au asociat fantezia și visarea cu psihopatologia, Singer și colaboratorii săi au stabilit că “hoinăreala minții” este un fenomen uman normal, răspândit și adaptativ, care ocupă o porțiune semnificativă a activității creierului în stare de trezie.

Pentru a pune în evidență diferențele individuale în tendințele de “hoinăreală a minții”, Singer și echipa sa au dezvoltat un chestionar cu 344 de elemente.

Ei au ajuns la concluzia că pot exista trei stiluri largi de reverie: reveria pozitivă, constructivă,  caracterizată prin imagini jucăușe și optimiste generatoare de gândire creativă, reveria disforică sau vinovată de frica de eșec, caracterizată prin fantezii obsesive și angoase și controlul slab al  atenției, reverie caracterizată prin incapacitatea de concentrare fie asupra gândului în curs, fie asupra sarcinii externe. Valabilitatea acestor trei stiluri a fost demonstrată în mod repetat în ultimii 40 de ani.

Singer a descoperit că cele trei stiluri de visare cu ochii deschiși identificate în analizele sale sunt asociate cu trăsături distincte de personalitate. Astfel  visarea pozitivă, constructivă este asociată cu deschiderea către experiență, reflectând curiozitatea, sensibilitatea și explorarea ideilor, sentimentelor și senzațiilor. Controlul slab al atenției se asociază cu niveluri scăzute de conștiință, în timp ce visarea disforică se corelează cu nevrotismul.

Deși au subliniat existența multor costuri  asociate cu visarea cu ochii deschiși tema centrală a volumului mare de cercetări pe care le-au efectuat Singer și colegii săi a fost manifestarea rolului pozitiv, adaptativ, pe care îl joacă visarea cu ochii deschiși în viața noastră de zi cu zi.

Beneficiile visării cu ochii deschiși descrise prima oară de Singer, au fost apoi susținute de multe alte studii. Reveria poate întări și spori abilitățile sociale, poate oferi ușurare în fața plictiselii, poate oferi oportunități pentru repetiții și planificare constructivă și poate oferi o sursă continuă de plăcere.

În lucrările ulterioare, Singer i-a descris pe cei care se implică într-o visare constructivă pozitivă drept „visători fericiți” care posedă o curiozitate interpersonală abundentă și se bucură de fantezie, imagini vii și folosesc reveria și pentru planificarea viitorului.

Dr. Singer a propus și câteva reverii jucăușe, creative la care  oamenii ar trebui să apeleze atunci când visarea cu ochii deschiși este negativă indicând o pierdere a controlului.

Această idee a fost revoluționară acum 70 de ani când dr. Singer a propus-o pentru că, de-a lungul anilor, majoritatea psihologilor au folosit visarea cu ochii deschiși mai degrabă ca pe un barometru care indică starea mintală a unui pacient, decât ca pe un instrument productiv pentru schimbarea stării.

În prezent, un număr tot mai mare de cercetări și dovezi din terapia clinică sugerează că putem folosi reveriile focalizate și jucăușe pentru a ne îmbunătăți starea de bine generală.

Visarea cu ochii deschiși poate inspira fericirea dacă abordezi în mod intenționat subiecte cum ar fi amintiri plăcute despre cei dragi sau scene care reamintesc momente de triumf obținute în ciuda unor șanse mici.

Într-un studiu recent publicat în revista Emotion (una dintre revistele de psihologie publicate de American Psychological Association), cercetătorii au testat cât de multă plăcere obțin oamenii din visarea cu ochii deschiși.

Participanții lăsați să se descurce singuri au fost mai predispuși să graviteze către subiecte îngrijorătoare sau neutre, cum ar fi munca sau școala, și au rămas cu sentimente negative sau neutre după sesiune.

Când li s-a sugerat un context care i-a ghidat să-și imagineze ceva pozitiv, cum ar fi fantezia de a avea superputeri sau amintirea primului lor sărut, au fost cu 50% mai predispuși să se simtă pozitiv după sesiune.

A nu se pierde însă din vedere faptul că unele studii sugerează că prea multe reverii pot fi dăunătoare pentru sănătatea mintală. Visarea prost adaptată, atunci când oamenii se refugiază în visare ca să scape de evenimente sau sentimente de suferință, poate fi un simptom al tulburării de stres post-traumatic sau al altor afecțiuni psihiatrice. Cu cât supraviețuitorii de traume se adâncesc mai mult în lumile visate în stare de veghe, cu atât starea lor poate deveni mai rea.

Dar să înveți cum să-ți controlezi corect imaginația merită bătaia de cap!

După părerea doamnei dr. Abigail Nathanson, psihoterapeut în New York, a visa cu ochii deschiși în condiții liniștite, în special evocând imagini din natură, poate fi o intervenție eficientă contra anxietății.

Dr. Nathanson îi determină adesea pe pacienții ei să folosească această tehnică prin implicarea în metafore și simbolism vizual. Dacă un pacient se simte blocat, ar putea crea mintal o scenă în care stă în spatele unui zid de cărămidă care reprezintă impasul.

Doamna doctor îl ajută să interpreteze simbolul și îl poate folosi și ca instrument. „Voi întreba: „Ce porți în fața zidului de cărămidă? Ce este sub picioarele tale? Ce este în jurul tău? Ce vezi? Ce miros simți?’”,  spune ea.

Atunci când apelăm în mod deliberat la visarea cu ochii deschiși, cu cât putem imagina că acționează mai multe simțuri, cu atât putem face să se simtă mai reală scena din mintea noastră.

După asemenea etape premergătoare dr. Nathanson îi îndeamnă pe pacienți să treacă la acțiune „implicându-se activ în metafora lor spontană”: să urce pe perete, să-l dărâme sau să facă orice se potrivește cu imaginația lor.

Deși depășirea unei traume din trecut nu este la fel de ușoară ca doborârea unui zid imaginar, această din urmă acțiune poate avea efecte reale, tangibile. În timp ce ne bucurăm de momentul succesului s-ar putea de fapt să ni se motiveze atingerea obiectivelor viitoare și astfel efectul vizualizării acțiunilor întreprinse pe parcurs poate fi puternică.

A vedea un asemenea “film” cu ochii minții poate mări șansele să realizăm acest lucru și în realitate și deoarece ne-am imaginat aceste scenarii înainte, ne vom putea păstra calmul atunci când ele se vor derula în viața reală.

Sportivi, cum ar fi jucătorii de rugby, jucătorii de golf și practicanții de arte marțiale, care în mod deliberat visează cu ochii deschiși la tehnicile lor, folosind imagini și narațiuni, au descoperit că asta le poate îmbunătăți performanța. De asemenea, studiile efectuate în rândul chirurgilor și muzicienilor au găsit rezultate similare.

Folosirea reveriei ca o formă de repetiție mintală poate face mai mult decât să îmbunătățească performanța la locul de muncă. Cercetările au arătat că scenele vizuale imaginate pot oferi o îmbunătățire a stării de spirit la persoanele care suferă de depresie majoră. Axarea pe scene cu sens personal, dar imaginare poate crește creativitatea și poate stimula inspirația.

Așadar departe de a fi o pierdere de vreme, a visa cu ochii deschiși ar putea fi unul dintre cele mai bune lucruri pe care le putem face când avem timp liber.

Chiar și cele mai scurte “vacanțe mintale” pot reinstala un sentiment de stare de bine și pot oferi câteva picături de fericire așa că uneori merită “să fii cu capul în nori”.

Don’t worry, be happy!

Surse:

1.www.nytimes.com/2021/04/10/at-home/daydreaming.html?utm_source=pocket&utm_medium=email&utm_campaign=pockethits

2.www.ncbi.nlm.nih.gov/pmc/articles/PMC3779797/

17 Apr

„Întotdeauna și inevitabil, toată lumea subestimează numărul de indivizi stupizi aflați în circulație”

Doar două lucruri sunt infinite: universul și prostia umană; iar de cea din urmă sunt foarte sigur.”

Albert Einstein

 

Titlul de mai sus reprezintă prima dintre “Legile fundamentale ale imbecilităţii umane” enunțate de Carlo M. Cipolla, profesor de istorie a economiei la University of California, Berkeley, în eseul cu acest titlu publicat în 1976.

Trebuie spus că despre prostia umană s-a scris încă din vremea Renașterii pentru că  satisfacţia descoperirii unei lumi, din care toţi suntem convinşi că nu facem parte, a atras cititorii secole de-a rândul.

La noi, de exemplu, Creangă a povestit relativ mult despre prostia omenească iar în literatura universală probabil că piesele de teatru ale lui Shakespeare sunt cele mai cunoscute.

Dar nimeni, înainte de Cipolla, nu a folosit o metodă științifică pentru a aborda tema prostiei umane. El a perceput prostia umană ca pe o forță care este cea mai mare amenințare existențială a umanității.

Imbecilii, a explicat Carlo M. Cipolla, se identifică prin mai multe trăsături comune: sunt de găsit din abundență, sunt iraționali și provoacă probleme altora, fără beneficii aparente pentru ei înșiși, reducând astfel starea de bine totală a societății.

Nu există mijloace de apărare împotriva imbecilității. Singurul mod în care o societate poate evita să fie strivită de povara imbecililor ei este ca munca realizată în condiții de non-stupiditate să compenseze pierderile cauzate de stupiditate.

Așa cum am arătat, Legea 1 a lui Cipolla este formulată astfel: Întotdeauna și inevitabil, toată lumea subestimează numărul de indivizi stupizi aflați în circulație.

Asta înseamnă, altfel spus, că indiferent de câți imbecili suspectăm că suntem înconjurați, în mod invariabil numărul respectiv este mai mic decât cel real. Explicația constă în faptul că suntem stăpâniți de presupuneri părtinitoare conform cărora vedem anumiți oameni ca fiind inteligenți pe baza unor factori superficiali precum slujba lor, nivelul lor de educație sau alte trăsături pe care le credem excluse din sfera prostiei. În realitate NU SUNT excluse și asta ne duce la:

Legea 2: Probabilitatea ca o anumită persoană să fie proastă este independentă de orice altă caracteristică a acelei persoane.

Cipolla susține că prostia este o variabilă care rămâne constantă în toate grupele de  populații. Fiecare categorie pe care o putem imagina – sex, rasă, naționalitate, nivel de educație, venit ș.a. – posedă un procent fix de oameni proști.

Există profesori stupizi în facultăți. Există oameni stupizi la Davos și în Adunarea Generală a ONU. Există oameni proști în fiecare națiune de pe Pământ. Cât de numeroși sunt proștii dintre noi? Este imposibil de spus care este procentul lor. Dar oricum orice presupunere ar încălca aproape sigur prima lege.

Legea 3: O persoană proastă este o persoană care provoacă pierderi unei alte persoane sau unui grup de persoane în timp ce ea însăși nu obține niciun câștig ci poate chiar suferă pierderi.

Cipolla a numit această lege “Legea de aur a prostiei” și conform ei, o persoană stupidă este una care provoacă probleme altora fără niciun beneficiu clar pentru sine.

Această lege introduce și alte trei fenotipuri care, după părerea lui Cipolla, coexistă cu imbecilii. Primul fenotip ar fi acela al persoanei inteligente, ale cărei acțiuni o avantajează atât pe sine, cât și pe ceilalți.

Apoi, este răufăcătorul, care se avantajează pe sine pe seama altora. Și în al treilea rând există persoana neajutorată, ale cărei acțiuni îi îmbogățesc pe ceilalți pe cheltuiala sa.

Grupul celor care nu sunt proști constituie o mulțime imperfectă și inconsistentă. Uneori acționăm inteligent, uneori suntem răufăcători egoiști, alteori acționăm neputincioși și profită alții de noi și sunt și situații când suntem puțin din fiecare. În schimb, imbecilii constituie o mulțime care poate fi considerată un model de consecvență, acționând în orice moment cu o idioție neclintită.

Ce îi face pe oamenii proști atât de periculoși? Cipolla explică:

Oamenii în esență proști sunt periculoși și dăunători, deoarece oamenilor rezonabili le este greu să-și imagineze și să înțeleagă un comportament nerezonabil.

O persoană inteligentă poate înțelege logica unui răufăcător. Acțiunile acestuia urmează un model de raționalitate, este adevărat că mizerabilă, dar totuși raționalitate.

Răufăcătorul vrea un plus pentru el. Deoarece nu este suficient de inteligent pentru a concepe alte modalități de a obține plusul, el va produce plusul său, provocând un minus în contul nostru.

Toate acestea sunt rele, dar sunt raționale și chiar previzibile și drept urmare ne putem construi o apărare contra lor.

Cu o persoană stupidă, așa cum rezultă din această a III-a lege de bază, toate acestea sunt absolut imposibile. O creatură proastă te va hărțui fără niciun motiv, fără niciun avantaj, fără niciun plan sau schemă și în cele mai improbabile momente și locuri. Nu ai nicio modalitate rațională de a spune dacă, de ce, cum și când atacă creatura stupidă. Când ne confruntăm cu un individ prost, suntem complet la mila lui.

Toate acestea ne conduc la:

Legea 4: Oamenii care nu sunt proști subestimează întotdeauna puterea dăunătoare a indivizilor proști. Mai exact, persoanele non-stupide uită în mod constant că, în orice moment, în orice loc și în orice circumstanțe, a se ocupa și/sau a se asocia cu oameni stupizi se dovedește întotdeauna a fi o greșeală costisitoare.

Nu este deloc surprinzător faptul că oamenii neajutorați nu recunosc în mod normal cât de periculoși sunt oamenii proști. Eșecul lor este doar o altă expresie a neputinței lor.

Este însă cu adevărat uimitor că nici oamenii și răufăcătorii inteligenți nu reușesc adesea să recunoască puterea inerentă de a dăuna a prostiei.

Se poate observa că, deseori atunci când se confruntă cu indivizi stupizi, oamenii inteligenți dar și răufăcătorii fac greșeala de a se răsfăța cu sentimentele de autocomplacere și dispreț în loc să își construiască imediat apărarea.

În orice caz, dacă subestimăm proștii, riscul ne aparține. Acest lucru ne conduce la a cincea și ultima lege:

Legea 5: O persoană imbecilă este cel mai periculos tip de persoană.

Și corolarul ei:

O persoană proastă este mai periculoasă decât un răufăcător.

Rezultatul acțiunii unui răufăcător perfect este pur și simplu un transfer de avere și/sau bunăstare. După acțiunea unui răufăcător perfect, el are un plus în contul său, care este exact echivalent cu minusul pe care l-a cauzat altei persoane. Nu există un dezastru major pentru țară.

În schimb, când oamenii proști sunt “la serviciu”, povestea este complet diferită. Ei provoacă pierderi altor persoane, fără contrapartide de câștiguri în contul lor. Astfel societatea în ansamblu este sărăcită.

Reflectând asupra performanței societăților, ar fi o greșeală profundă să credem că numărul de oameni proști dintr-o societate în declin este mai mare decât într-o societate în curs de dezvoltare.

Conform celei de-a doua legi fundamentale, fracția de oameni proști este o constantă care nu este afectată de timp, spațiu, rasă, clasă sau orice altă variabilă socioculturală sau istorică. Ambele societăți sunt afectate de același procent de oameni proști.

Indiferent dacă se iau în considerare vremurile clasice, medievale, moderne sau contemporane, țara care se mișcă în sus are o fracțiune neobișnuit de mare de oameni inteligenți care reușesc să mențină fracțiunea de oameni proști la distanță și, în același timp, produc suficiente câștiguri pentru ei și pentru ceilalți membri ai comunității pentru a face din progres o certitudine.

Într-o țară care se mișcă în jos, fracțiunea de oameni proști este aceeași cu fracțiunea din țările care merg în sus dar în restul populației se remarcă printre cei de la putere “o proliferare alarmantă a răufăcătorilor  cu accente de prostie”, cum scria Cipolla, iar printre cei care nu sunt la putere o creștere la fel de alarmantă a numărului de indivizi neajutorați.

„O astfel de modificare în compoziția populației non-stupide întărește inevitabil puterea distructivă a fracțiunii stupide și face declinul o certitudine. Și țara se duce dracului”, conchidea el.

Sper, iubite cititorule, că deși “Prostia este eternă și invincibilă”, după cum spunea Alexandru Paleologu, nu ești înconjurat de ea, oriunde te-ai afla, iar comunitatea ta se mișcă în sus și ca urmare ai parte de multe picături de fericire.

 Don’t worry, be happy!

 

Surse:

1.getpocket.com/explore/item/the-five-universal-laws-of-human-stupidity

2.harmful.cat-v.org/people/basic-laws-of-human-stupidity/

10 Apr

Încercați să evitați, în discuțiile pe care le purtați, “narcisismul conversațional”!

„Narcisistul: Acum să vorbim puţin despre tine, mă iubeşti?”

Maria Luisa Spaziani

 

Oricui i s-a întâmplat, probabil, să ajungă în preajma cuiva care să fi suferit recent o pierdere grea. În asemenea situații foarte ușor se poate întâmpla să spui un lucru greșit persoanei care este îndurerată și vulnerabilă.

În orice caz ar trebui să evităm neapărat să spunem ceva de genul „Știu exact ce simți”. Este imposibil să știm ce simte o altă persoană. Pe de altă parte, încercarea noastră de a consola poate să producă mai mult rău pentru că ne poate face să începem să vorbim noi mai mult, explicând de ce știm exact ce simte interlocutorul.

Destul de frecvent la relatările celor din anturajul nostru răspundem cu povești din propriile noastre experiențe. Când propriul nostru copil povestește despre vreo ciocnire cu unul din colegii de școală, ne simțim parcă datori să istorisim ceva similar din copilăria noastră. Când un coleg este disponibilizat începem să îi povestim despre ce greu am găsit cu ani în urmă un loc de muncă după propria disponibilizare.

În toate aceste cazuri efectul împărtășirii propriilor experiențe nu este cel pe care intenționam să îl producem pentru că, toți acești oameni nu au nevoie de altceva decât să fie ascultați și să li se recunoască necazul prin care trec. În schimb, povestindu-le, îi obligăm să ne asculte pe noi.

Sociologul Charles Derber, profesor la Boston College descrie această tendință ca „narcisism conversațional” (un narcisist conversațional este persoana care are tendința de a prelua controlul conversațiilor într-un efort de a atrage atenția asupra sa).

El descrie două moduri de a răspunde în conversații: unul (să-i zicem „răspuns de schimbare”) înseamnă un răspuns care îndreaptă atenția asupra ta și celălalt mod (să-i zicem „răspuns de sprijin”) susține comentariul celeilalte persoane.

Exemplul 1:

Răspuns de schimbare:

Dana: Sunt atât de ocupată acum.

Radu: Și eu. Sunt total copleșit.

Răspuns de sprijin:

Dana: Sunt atât de ocupată acum.

Radu: De ce? Ce trebuie să faci?

Exemplul 2:

Răspuns de schimbare:

Viorica: Am nevoie de pantofi noi.

Angela: Și eu. Aceștia se destramă.

Răspuns de sprijin:

Viorica: Am nevoie de pantofi noi.

Angela: Da? Și, de care vrei să-ți cumperi?

„Răspunsurile de schimbare” constituie un semn distinctiv al narcisismului conversațional – ele tind să întoarcă focalizarea către tine.

Un „răspuns de sprijin” îl încurajează pe partenerul de conversație să-și continue povestea. Îi permite să știe că îl asculți și că ești interesat să auzi mai multe.

Putem să ne ascundem cu înțelepciune încercările de a schimba focalizarea – am putea începe o propoziție cu o remarcă de susținere și apoi să urmăm cu un comentariu despre noi înșine.

De exemplu, dacă un prieten ne spune că tocmai a primit o majorare de salariu, am putea răspunde spunând: „E minunat! Felicitări! O să-i cer și eu șefului meu o majorare. Sper să o obțin.”

Un astfel de răspuns ar putea fi bun atât timp cât permite ca focalizarea să se îndrepte din nou către cealaltă persoană. Cu toate acestea, echilibrul normal se pierde atunci când se produce în mod repetat atragerea atenției către unul și același interlocutor.

În timp ce reciprocitatea este o parte importantă a oricărei conversații serioase, adevărul este că deplasarea atenției asupra propriilor noastre experiențe este oarecum naturală.

Oamenii epocii moderne au tendința înnăscută să vorbească despre ei înșiși mai mult decât despre orice alt subiect. Studiul Human conversational behavior”, publicat în 1997,  a constatat că „majoritatea timpului de conversație socială este dedicat afirmațiilor despre propriile experiențe emoționale și/sau relațiilor vorbitorului sau ale unor terți care nu sunt prezenți”.

Insula, o zonă a creierului situată adânc în interiorul cortexului cerebral, preia informațiile pe care ni le spun oamenii și apoi încearcă să găsească o experiență relevantă în “băncile noastre de date” din memorie care să poată da context informațiilor. Altfel spus, creierul încearcă să dea sens celor ce auzim și vedem.

În mod inconștient, găsim experiențe similare și le adăugăm la ceea ce se întâmplă în acest moment, iar apoi întregul pachet de informații este trimis către regiunile limbice ale creierului. Acolo pot apărea însă unele probleme – în loc să ne ajute să înțelegem mai bine experiența altcuiva, propriile noastre experiențe ne pot distorsiona percepțiile despre ceea ce spune sau experimentează cealaltă persoană.

Un studiu de la Max Planck Institute for Human Cognitive and Brain Sciences sugerează că ego-urile noastre ne denaturează percepția privind empatia noastră.

Conform autoarei studiului, dr. Tania Singer, „Participanții care se simțeau bine ei înșiși au evaluat experiențele negative ale partenerilor lor ca fiind mai puțin severe decât erau de fapt. În schimb, cei care tocmai avuseseră o experiență neplăcută au evaluat mai puțin pozitiv experiența bună a partenerilor lor.”

Cu alte cuvinte, avem tendința de a ne folosi propriile sentimente pentru a determina ce simt alții. Cu cât ești mai “în elementul tău”, cu atât este mai dificil să empatizezi cu suferința altuia.

Dacă, pe de o parte, suntem conștienți de tendința noastră instinctuală de a împărtăși povești și de a vorbi despre noi înșine, în momente poate nepotrivite, ne vom strădui să ascultăm mai mult și să vorbim mai puțin iar, pe de altă parte, vom pune întrebări care să încurajeze persoana cu care vorbim să continue.

În acest context, Celeste Headlee, în conferința TED, care stă la baza prezentului articol, a povestit:

“Recent, am avut o lungă conversație cu o prietenă care trecea printr-un divorț. Am petrecut aproape 40 de minute la telefon și abia am scos un cuvânt. La sfârșitul convorbirii noastre, ea a spus: „Îți mulțumesc pentru sfaturi. M-ai ajutat cu adevărat să rezolv unele lucruri”. Adevărul este că nu oferisem niciun sfat. În majoritate cele spuse de mine au fost versiuni ale lui „Asta sună greu – sau –  Îmi pare rău că ți se întâmplă asta.” Nu avea nevoie de sfaturi sau povești de la mine. Trebuia doar să fie ascultată.”

În acest context, ca întotdeauna, și atunci când ne lansăm într-o conversație, conduita echilibrată și în niciun caz manifestarea unui narcisism conversațional este calea către picături de fericire!

Don’t worry, be happy! 

Surse:

1.ideas.ted.com/why-we-should-all-stop-saying-i-know-exactly-how-you-feel/

2.ro.speaknspellmusic.com/conversational-narcissism

3.link.springer.com/article/10.1007/BF02912493

4.www.mpg.de/research/supramarginal-gyrus-empathy

03 Apr

Știți că superstițiile simple pot îmbunătăți performanțele motorii și cognitive?

„Superstiţia este prostească, copilărească, primitivă şi iraţională, dar ce te costă să baţi în lemn?”

Judith Viorst

 

Sunteți superstițios/superstițioasă? Majoritatea oamenilor ar răspunde la această întrebare cu NU dar, de fapt, mulți dintre noi ne trăim viața manifestându-ne uneori altfel.

De exemplu, în SUA, vineri 13 se crede că este atât de ghinionistă încât numărul celor care aleg să folosească avioanele în această zi, este cu aproximativ 10000 de oameni mai mic comparativ cu alte zile.

Efectele credinței că numărul 13 este nepotrivit nu se limitează doar la călătorii. Unele lifturi din SUA nu au inclus numărul 13 în numerotarea etajelor trecând de la etajul 12 la etajul 14. În mod similar, în Japonia și China, oamenii au fixații superstițioase cu privire la numărul 4, astfel încât uneori în clădirile cu etaj se renunță la folosirea acestui număr în numerotarea etajelor.

În aceeași ordine de idei, sunt cunoscute ritualurile și credințele superstițioase ale unor sportivi celebri. De exemplu, vestitul jucător de baschet Michael Jordan a purtat aceeași lenjerie intimă albastră norocoasă în timpul fiecărui joc profesionist din viața sa. Tiger Woods, unul dintre cei mai buni jucători de golf din toate timpurile și unul dintre sportivii cu cel mai mare venit provenit din sport, poartă întotdeauna o cămașă roșie duminica la turnee. Și despre binecunoscuta jucătoare de tenis, Serena Williams se știe că poartă în mod repetat aceleași șosete în timpul unui turneu de tenis câștigător.

Ne așteptam ca în lumea oamenilor de știință superstițiile să nu aibă loc, dar în mod curios chiar și despre unii dintre ei se știe că sunt tributari unor credințe în superstiții. Cele mai de notorietate sunt ritualurile unor astronauți.

Poate părea incredibil că în lumea zborurilor spațiale există un întreg folclor al superstițiilor și tradițiilor care sunt urmate de fiecare membru al echipajelor ca și cum ar fi un ritual sacru. Este vorba de invocarea spiritelor morților, jocuri de cărți norocoase, talismane, cuvinte rituale care trebuie rostite în anumite momente ș.a.

Dar poate că toate acestea au o explicație. Să luăm în considerare riscul la care se expun acești oameni: din cele 483 de persoane care au fost lansate în spațiu începând cu martie 2008 până în ianuarie 2017, 18 au murit în timpul misiunii. Acest număr este echivalent cu o rată a mortalității de 3,74% ceea ce face ca astronautica să fie una dintre cele mai periculoase profesii pe care ar putea să le urmeze cineva.

Comparativ, rata mortalității în rândul armatei SUA din Irak, în perioada 2003-2006, a fost de 0,39% iar în Vietnam în intervalul 1966–1972 a fost de  2,18%  ceea ce înseamnă că riscurile sunt mult mai mari pentru astronauți decât pentru militarii combatanți.

Având în vedere acest pericol, pare normal ca și astronauții să se supună impulsului natural al omului de a controla temerile de moarte și de rănire recurgând la superstiție.

Un alt motiv pentru acumularea de folclor și tradiție în lumea astronauticii este spiritul apartenenței la un grup de elită care caută să se identifice cu mândria pe care oricine ar simți-o că aparține unui astfel de grup. Munca în echipă, obiectivele comune și încrederea reciprocă sunt promovate prin participarea împreună la ritualuri care îi marchează pe toți membrii ca fiind speciali, ca fiind în afara restului umanității și ca fiind unici.

Dintre cele trei corpuri de astronauți, rus, american și cel mai recent, chinez, care au crescut de când primele rachete au intrat în spațiu, acum o jumătate de secol, se pare că rușii au numărul cel mai mare de tradiții și superstiții.

De exemplu, echipajele de zbor Soiuz participă la o serie de ceremonii înainte de a părăsi complexul de instruire Star City din afara Moscovei. Lasă garoafe roșii la Zidul Memorial, care îl comemorează pe primul cosmonaut al lumii, Iuri Gagarin (care a murit într-un accident de antrenament) și pe cei patru cosmonauți care au murit în cursul misiunilor spațiale (Komarov, Dobrovolski, Patsaiev și Volkov). Apoi vizitează biroul lui Iuri Gagarin, care este păstrat ca un altar, neatins de la moartea sa și semnează în cartea de oaspeți. Se spune de asemenea că în timpul acestei vizite îi cer fantomei lui Gagarin permisiunea de a zbura.

În cazul corpului de astronauți al NASA, aparent tradițiile și superstițiile sunt mai raționale. De exemplu, micul dejun din ziua lansării trebuie să fie ouă și friptură, o masă bogată în proteine din motive igienico-medicale dar și ca un tribut adus lui Alan Shephard, primul astronaut american  care a luat în acest fel micul dejun, în 1961, înainte de zbor.

Nu numai astronauții au superstiții. De exemplu, inginerul Gene Kranz, legendarul controlor al misiunilor programelor Gemini și Apollo, inclusiv al primei misiuni lunare Apollo 11, purta o vestă nouă pentru fiecare misiune.

Ne punem întrebarea, de ce credem că unele lucruri ne aduc noroc și alte lucruri ne aduc ghinion? Am putea găsi o explicație în faptul că oamenii sunt creaturi care caută șabloane. Avem o zi uimitoare în care se întâmplă lucruri bune și observăm că purtam cămașa noastră preferată; drept urmare aceasta devine cămașa noastră norocoasă. Dimpotrivă, dacă avem un accident de mașină vineri, 13, ne-am putea gândi că ghinionul nostru se datorează zilei.

De multe ori superstițiile prind rădăcini, deoarece oamenii interpretează în mod greșit lucrurile considerând coincidențele drept șabloane semnificative.

Superstițiile de obicei sunt văzute drept creații intrinseci ale minților iraționale. Cu toate acestea, mulți oameni în rutina lor zilnică pentru a câștiga noroc se bazează pe gânduri și practici superstițioase. Până în prezent, se știe puțin despre consecințele și beneficiile potențiale ale unor astfel de practici.

În 2010, Lysann Damisch de la Universitatea din Köln și colaboratorii săi au realizat o cercetare pentru a stabili dacă există beneficii potențiale ale superstițiilor și pentru a identifica mecanismele psihologice care stau la baza lor.

Cercetarea lor a demonstrat că superstițiile atât de iraționale s-ar putea să nu fie un lucru chiar atât de rău și că există unele beneficii de performanță ale lor.

Dintr-o primă serie de experimente a reieșit că activarea superstițiilor legate de noroc printr-o vorbă, de exemplu „baftă”, o acțiune simplă, cum ar fi de exemplu ținerea încrucișată a două degete sau un talisman norocos îmbunătățește performanțele ulterioare la golf, în dexteritatea motorie și ale memoriei și în rezolvarea unor anagrame.

Activarea unui asemenea gen de superstiții sporește încrederea participanților în stăpânirea sarcinilor viitoare și în consecință se îmbunătățește performanța.

Într-o altă serie de experimente de psihologie, participanților li s-au testat abilitățile la golf. Jumătate dintre ei au fost selectați aleatoriu și li s-a spus că mingile lor sunt cu noroc. Participanților din cealaltă jumătate li s-a spus că primesc mingi normale. Cei care au primit mingile „norocoase” au obținut cu 35% rezultate mai bune decât cei cărora li s-au dat mingi „normale”.

Bineînțeles că toate mingile au fost identice, dar cercetătorii cred că ideea că  folosesc mingi „norocoase” i-a făcut pe oameni să se simtă mai încrezători, ceea ce a dus la o performanță mai bună. Superstițiile par prostești, dar uneori rezolvă problemele.

Pentru a vedea de ce aceste superstiții au îmbunătățit performanța, cercetătorii au măsurat autoeficacitatea persoanelor participante la cercetare (aproximativ echivalentă cu încrederea în sine) și modul lor de stabilirea a obiectivelor.

A rezultat că,

„Nivelurile crescute de autoeficacitate care rezultă din activarea unei superstiții duc la autostabilirea unor obiective mai înalte și la o perseverență mai mare în realizarea sarcinilor.”

Cu alte cuvinte, talismanele par să ofere oamenilor încrederea în a ținti mai sus și în a continua să încerce. Convingerea, oricât de slabă ar fi ea, că există o anumită superstiție care ar putea fi de ajutor poate contribui la eliberarea tensiunii nervoase.

Acest lucru se poate datora faptului că superstițiile ne dau iluzia că deținem controlul în această lume, aleatorie și înfricoșătoare, în care trăim. Poate de aceea comportamentele superstițioase sunt atât de frecvente și culmea: uneori pot funcționa.

Sper iubite cititorule că nu ești dominat de superstiții dar dacă este câte una în care mai crezi, “nu e un capăt de țară” și nu te privează de picăturile de fericire pe care le meriți din plin!

Don’t worry, be happy!

Surse:

1. deepenglish.com/
2.www.thespacereview.com/article/1137/1
3.www.spring.org.uk/2010/06/how-superstitions-improve-performance.php
4.www.wsj.com/articles/SB10001424052702303559504579197920998454920